$$$

 DOINA

Mihai EMINESCU 

De la Nistru pân’ la Tisa

Tot românul plânsu-mi-s-a,

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate

Din Hotin și pân’ la Mare

Vin Muscalii de-a călare,

De la Mare la Hotin

Calea noastră ne-o aţin

Și Muscalii și Calmucii

Și nici Nistrul nu-i îneacă

Săraca țară, săracă!

Din Boian la Cornu Luncii

Jidovește-nvață pruncii

Și sub mână de jidan

Sunt românii lui Ștefan.

Că-ndărăt tot dă ca racul

Fără tihnă-i masa lui

Și-i străin în țara lui.

Din Brașov pân’la Abrud

Vai ce văd și ce aud

Stăpânind ungurul crud

Iar din Olt până la Criș

Nu mai este luminiș

De greul suspinelor

De umbra străinilor,

De nu mai știi ce te-ai face

Sărace român, sărace!

De la Turnu-n Dorohoi

Curg dușmanii în puhoi

Și s-așează pe la noi;

Și cum vin cu drum de fier

Toate cântecele pier

Zboară paserile toate

De neagra străinătate

Numai umbra spinului

La ușa creștinului

Codrul geme şi se pleacă

Și izvoarele îi seacă

Săraca țară, săracă!

Cine ne-a adus jidanii

Nu mai vază zi cu anii

Și să-i scoată ochii corbii

Să rămâie-n drum ca orbii

Cine ne-a adus pe greci

N-ar mai putrezi în veci

Cine ne-a adus Muscalii

Prăpădi-i-ar focul jalei

Să-l arză, să-l dogorească

Neamul să i-l prăpădească,

Iar cine mi-a fost mișel

Seca-i-ar inima-n el,

Cum dușmanii mi te seacă

Săraca țară, săracă!

Ștefane, Măria ta,

Lasă Putna, nu mai sta,

Las’ arhimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija gropilor

Dă-o-n seama popilor

La metanii să tot bată,

Ziua toată, noaptea toată,

Să se-ndure Dumnezeu

Ca să-ți mântui neamul tău…

Tu te-nalță din mormânt

Să te-aud din corn cântând

Și Moldova adunând

Adunându-ți flamurile

Să se mire neamurile;

De-i suna din corn odată

Ai s-aduni Moldova toată

De-i suna de două ori

Vin și codri-n ajutor;

De-i suna a treia oară

Toți dușmanii or să piară

Din hotară în hotară

Dați în seama ciorilor

Ș-a spânzurătorilor.

Ștefane, Măria Ta,

Lasă Putna, nu mai sta

Că te-așteaptă litvele

Să le zboare tigvele

Să le spui molitvele

Pe câți pari, pe câți fuștei

Căpățâni de grecotei

Grecoteii și străinii

Mânca-le-ar inima câinii

Mânca-le-ar țara pustia

Şi neamul nemernicia

Cum te pradă, cum te seacă

Săraca țară, săracă!

Această variantă a Doinei , extrem de puțin cunoscută astăzi, este preluată din cartea Mihai Eminescu – poezii tipărite în timpul vieții, vol. III, note și variante, ediție critică îngrijită de Perpessicius, cu reproduceri după manuscrise, Editura Fundației Regale, București,1944.

$$$

 COIFUL LUI KOTIOS… 

NICOLAE ARITON

Fix în inima Dobrogei, sub Movila lui UȚĂ lângă neprețuite comori de aur și argint, odihneau trupurile unui prinț local și ale prințesei sale, îngropate acum mai bine de două milenii. Rare și uimitoare, doar câteva coifuri antice poartă încă numele celor ce le-au purtat. În Dobrogea, tezaurul de la Agighiol (sec. IV î.Hr.) a dat un coif împodobit cu aur, legat de prințul local Kotios Egbeo, pomenit pe un vas din același mormânt. La Olympia, Miltiade, eroul de la Maraton (490 î.Hr.), și Hieron I al Siracuzei, victorios la Cumae (474 î.Hr.), și-au lăsat coifurile lui Zeus ca semn al biruinței. În Creta, nume simple dar vii apar: „Neopolis” și „Synenitos, fiul lui Euklotas, a luat acest obiect”. În armata romană, câteva coifuri de tip Weisenau consemnează soldați reali precum „Iulius Mansuetus”, uneori chiar mai mulți proprietari succesivi. Iar în nord, misteriosul Negau B păstrează formula harigasti teiva, cea mai veche urmă de nume germanic. Astfel de coifuri sunt excepții rare, dar uimitoare: arme transformate în documente vii.

Numele lui, Kotios Egbeo (ΚΟΤΥΟΣ ΕΓΒΕΟ) dăinuie și astăzi, gravat pe unul dintre vasele de argint găsite în mormântul său. Legendele azi pierdute, erau sigur despre o viață plină de lupte și glorie, despre o iubire nemuritoare, iar mormântul, păzit de tăcerea veacurilor, a fost conceput să le asigure o trecere demnă în lumea de apoi. Alături de ei, meșterii antici au așezat un tezaur magnific, compus din podoabe de argint și aur, vase prețioase decorate cu grifoni și cerbi fantastici, arme ceremoniale și harnașamente bogat împodobite, toate simboluri ale rangului și puterii lor.

Dobrogea acelor vremuri era un tărâm fabulos, unde colinele și văile adăposteau sate getice, iar pe țărmul Mării Negre grecii așezau primele lor colonii. Viitoare orașe precum Histria, Callatis și Tomis plantau focare de comerț și cultură elenistică, iar geții, puternici și mândri, se întâlneau cu grecii nu doar în punctele de comerț, ci și pe câmpurile de luptă sau la celebrele banchete ritualice. Kotios, o căpetenie locală a geților, simboliza această confluență de lumi. Tezaurul său reflectă această punte culturală: vasele din argint purtând animale fantastice sunt o îmbinare perfectă între măiestria locală și influențe pontice. Bijuteriile, bogat ornamentate, și sacrificiul calului, un gest sacru menit să-i conducă sufletul spre nemurire, arată cât de profund era legătura lor cu divinitatea și credința în viața de după moarte.

Tumulul lor, construit cu migală să sfideze timpul, nu a fost un mormânt, ci un sanctuar al memoriei. Sub el, prințul Kotios și prințesa lui dormeau înconjurați de artefactele ce le fuseseră dragi, fiecare piesă încărcată cu zeci de povesti. Un colier de aur putea vorbi despre o victorie câștigată, o cupă de argint amintea de un pact încheiat cu prietenii greci, iar ornamentele harnașamentului purtau ecoul hergheliilor nobile care stăpâneau câmpiile Dobrogei.

Valoarea acestui tezaur este imposibil de estimat, dar semnificația sa strălucește dincolo de aurul și argintul său. Kotios și prințesa sa nu erau doar lideri locali, ci personaje într-o epocă în care Dobrogea era o poartă între lumi. Sub cerul strălucitor al acestei regiuni, tradițiile geților s-au întâlnit cu influențele elene, iar arta și meșteșugurile luau un avânt incredibil. Tăcerea mormântului regal este astăzi un ecou al măreției de odinioară, iar tezaurul de la Agighiol, păstrat cu grijă în Muzeul Național de Istorie a României, păstrează vie legenda. 

Kotios, prințul get, și-a găsit nemurirea, iar povestea sa continuă să inspire, fiind spusă acum de briza neobosită a Dobrogei, sub cerul larg, unde morile moderne de vânt se învârt neobosit, ca niște străjeri tăcuți. Iar briza, aceeași care a mângâiat odinioară și viața lui Kotios, șoptește povestea prințului get și a prințesei sale, purtând-o de-a lungul câmpiilor, ca o amintire vie a unui tărâm unde timpul și poveștile nu pot fi uitate.

Fix din acea perioadă Strabon pomenește de existența unor peșteri-labirint la hotarele Sciției și Traciei, extrem de asemănătoare celei de la Limanu din Dobrogea de astăzi, folosite de geți ca loc de refugiu și apărare. Legenda spune că aici, în întortocheatele galerii, localnicii își ascundeau comorile și familiile, iar pasaje menite să rătăcească pe oricine pătrundea fără ghid făceau din peșteră o adevărată fortăreață subterană.

Cronicarii antici, Diodorus Siculus, Polybius, Plutarch și Pausanias au consemnat victoria geților conduși de Dromihete împotriva lui Lysimachus. Aceste surse antice, scrise, credibile, au certificat bogăția de artefacte de aur și argint din zona Daciei… Lisimah, un general macedonean care a cucerit toate cetățile grecești de pe țărmul Mării Negre și care și-a propus să supună Dacia întreagă, pentru a fi apoi încoronat ca rege aici. Pentru aceasta a trimis la nord de Dunăre pe fiul său, Agatocle, în fruntea vestitelor falange macedonene. Dacii cunoșteau tactica de luptă a grecilor încă din vremea lui Alexandru cel Mare, așa că Dromihete, regele dacilor, a distrus armata macedoneană și l-a luat prizonier pe Agatocle, conducătorul ei. Însă nu l-a ucis, nici nu l-a torturat. Tânărul prinț a fost trimis înapoi acasă, în Grecia, la tatăl său, așa cum ar trimite cineva la tatăl său pe un tânăr care a făcut o faptă murdară. Căci acțiunea prințului macedonean era de-a dreptul o murdărie. El pătrunsese în țara dacilor, care nu-i făcuseră nici un rău, pentru a jefui. Dar Dromihete l-a trimis pe Agatocle nu doar în bună stare, ci și cu daruri pentru Lisimah, tatăl lui. Era mai mult decât un gest de politețe, era un semn de atenție pentru greci. Era un semn că dacii nu acționează după impulsuri, nici după instincte, ci cugetat și cu mărinimie.

Nu vreau să mă gândesc la rușinea pe care a trăit-o Agatocle la vederea tatălui său și la desconsiderarea pe care i-o arătau acum cei pe care-i condusese la dezastru, dar cert e un singur lucru. Nesimțirea grecilor i-a făcut să uite episodul înfrângerii lor, conduita umanitară și cadourile pe care dacii le făcuseră în urmă cu doar câțiva ani. Lisimah însuși, lăsându-l de data asta pe fiul său la vatră, s-a dus să dea piept cu Dromihete și dacii lui.

Dar istoria s-a repetat. Armata macedoneană a fost făcută zob, iar Lisimah a căzut prizonier. Dacii fremătau de mânie. Cereau moartea celor pe care data trecută îi iertaseră și care acum, din nou, le călcau țara, semănând jaf și ucidere în rândul locuitorilor nevinovați. Dacii aveau dreptate. Macedonenii nu înțeleseseră nimic din gestul lor. Poate moartea și schingiuirea tuturor prizonierilor le-ar fi potolit setea de a mai năvăli în Dacia. Și totuși... Dromihete a avut o altă părere.

Cu acordul luptătorilor săi a oferit un banchet prizonierului său Lisimah și generalilor macedoneni. În acea mare sală au fost așezate două mese, una pentru învinși, plină cu bucate alese și pocale de argint, iar alta pentru dacii învingători, cu bucate simple, legume și carne, în care fiecare își bea vinul din cornul său. În latura unde stăteau grecii, masa a fost așezată cu mobilierul și vesela macedoneană, care fusese luată ca pradă de război de daci.

Către sfârșitul ospățului, Dromihete a umplut cu vin o cupă uriașă de lemn și l-a rugat pe Lisimah să-i spună care din cele două mese i s-a părut mai demnă de un rege: cea care a fost oferită macedonenilor ori cea cu care s-au mulțumit dacii...

Fără îndoială, cea a macedonenilor, a răspuns Lisimah.

Atunci, pentru ce ai renunțat tu la viața atât de strălucitoare de la curtea ta, ca să vii să cauți o regalitate pe care ai crezut-o minunată, dar care e atât de simplă și lipsită de plăcerea pe care tu o guști acasă la tine zi de zi? Pentru ce ți-ai purtat trupele într-o țară cu climă aspră, unde nici o armată străină nu poate să subziste cu ușurință? l-a întrebat cu mâhnire Dromihete.

La toate aceste întrebări Lisimah și-a plecat capul în piept și a bâiguit că făcuse această expediție militară din pricina necunoașterii sale și că totul a fost o mare greșeală. Apoi a făgăduit să nu mai atace niciodată Dacia și nici să ofere ajutor militar celor care vor vrea să invadeze această țară. Dromihete l-a crezut, lui Lisimah i-a fost înapoiată mantia regală și a plecat înapoi în Grecia, la fel ca Agatocle, fiul său. Prietenia între Dromihete și Lisimah a fost pecetluită prin căsătoria primului cu fiica regelui macedonean.

Recomandam lucrarea dl. Nicolae Ariton cu întreaga istorie a acestei comori, inclusiv povestea contemporană, le puteți citi în volumul din acest link, în format electronic (există și varianta tipărită)... https://play.google.com/store/books/details/Nicolae_C_Ariton_Misterul_comorii_de_la_Agighiol?id=_LruEAAAQBAJ

$$$

 29 august 2005: 

S-a stins din viață scriitorul RADU ANTON ROMAN.

Radu Anton Roman (19 august 1948, Făgăraș – 29 august 2005, București) a fost un jurnalist, scriitor și realizator TV, cunoscut mai ales pentru documentarea gastronomiei românești, dar și pentru emisiunile pe teme culinare.

BIOGRAFIE

Radu Anton Roman s-a născut pe data de 19 august 1948, în Făgăraș. După moartea mamei sale de cancer în anul 1962, se mută împreună cu sora sa mai mică la București. După terminarea liceului, se înscrie la cursurile facultății de drept din cadrul Universității din București, la care renunță după scurt timp. Se înrolează în armată, iar după terminarea stagiului militar, revine la București cu intenția de a deveni scriitor.

În perioada de început a carierei sale literare, Roman acceptă slujbe diverse pentru a se întreține, printre care un post de zidar pe șantierul hotelului Intercontinental din București, între 1968 și 1969, învățător la Răușor, în 1970, pedagog și gardian de noapte la sanatoriul pentru copii din Timișul de Sus, în 1971, și bibliotecar la Biblioteca Municipală București, între 1976 și 1978. Roman urmează cursurile Facultății de Jurnalism din cadrul Universității din București, iar în anul 1976 își susține dizertația intitulată Clișee imperative în cronica de artă.

În 1983, Roman, în urma unei fracturi, este diagnosticat cu o boală congenitală demielinizantă, de care va suferi tot restul vieții. În urma aflării diagnosticului, acesta se refugiază în Delta Dunării, de unde revine la București în 1984.

În 1985, Radu Anton Roman publică volumul Zile de pescuit, alcătuit din unsprezece povestiri, cu acțiunea stabilită într-un oraș pescăresc din Delta Dunării, în timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Datorită elementelor de critică socială ale volumului, percepute de către autorități ca fiind ostile Partidului Comunist Român, Roman pierde funcția de redactor al ziarului „Munca“, pe care o ocupa în perioada respectivă, și forțat să se pensioneze medical.

După revoluția din 1989, Roman revine în jurnalism, publicând des articole critice la adresa lui Ion Iliescu și împotriva continuității regimului comunist prin guvernarea FSN. În această perioadă, Roman realizează două documentare despre Delta Dunării, care îl vor aduce în atenția publicului național și internațional: Paradisul pierdut, în 1990, și Delta, acum!, în 1991. Ambele documentare sunt produse și difuzate de Televiziunea Română.

Datorită reputației de bun cunoscător al Deltei Dunării, Roman este invitat de către echipa lui Jacques-Yves Cousteau să facă parte dintr-o expediție documentară a Deltei, la care au mai participat, printre alții, zoologii Mihai C. Băcescu și Alexandru Marinescu, cercetătorul Adrian Gagea și geograful Ion Cepleanu. Expediția este prezentată în cadrul emisiunii Cousteau's Rediscovery of the World II, în anul 1992. Ulterior, Roman își publică experiențele și impresiile din această expediție sub forma unui jurnalul de călătorie, intitulat În Deltă cu Jacques-Yves Cousteau, în anul 2001.

În 1995, Roman intră într-o dispută legată de existența unei bucătării românești autentice cu filozofii Andrei Pleșu și Ion Bănșoiu, antropologul Vintilă Mihăilescu, și istoricul Mihai Oroveanu. În urma acestei discuții, Radu Anton Roman începe să lucreze la volumul de antropologie culinară Bucate, vinuri și obiceiuri românești, publicat în 1998 și editat de către Ion Bănșoiu. Volumul nu a cunoscut un succes imediat, ci unul progresiv, care a culminat după ce Roman a devenit cunoscut ca realizator TV. Până în prezent, Bucate, vinuri și obiceiuri românești a fost publicat în cinci ediții în limba română și tradus și publicat în 2008 în limba engleză, iar în 2009 în limba franceză.

Între 2001 și 2005 a realizat pentru Pro TV emisiunea cu profil culinar “Bucătăria lui Radu”.

Radu Anton Roman a murit la vârsta de 57 de ani, în București, în urma unui infarct miocardic, și este înmormântat în cimitirul Bellu catolic.

OPERA

POEZII

- Ohaba, Țara asta, Editura Cartea Românească, București, 1972

- Elegii, Editura Cartea Românească, București, 1980

ROMANE

- Vara nimănui, Editura Eminescu, București, 1978

- Zile de pescuit, Editura Cartea Românească, București, 1985, Editura Metropol, București, 1996, Editura Paideia, București, 2002, 2010

- Precum fumul, Editura Cartea Românească, București, 1996

POVESTIRI

- Haz cu... pește, Editura Globus, București, 1994

JURNAL DE CĂLĂTORIE

- Țările de sus ale merilor, Editura Eminescu, București, 1974

- Călătorie spre Nord, Editura Eminescu, București, 1976

- În Deltă cu Jacques-Yves Cousteau, Editura Paideia, București, 2001

GASTRONOMIE

- Bucate, vinuri și obiceiuri românești, Editura Paideia, București, 1998 (ISBN 973-9368-36-0), 2001 (ediție de lux), 2001 (ediție răscroită), 2008, 2014 (Ediție jubiliară la 15 ani)

- Savoureuse Roumanie : 358 recettes culinaires et leur histoire, éditions Noir sur Blanc, 2001, 2004

- Bucate, vinuri și obiceiuri românești, vol. I, Hop și noi pe papa-mond, Editura Paideia, București, 2008,

- Bucate, vinuri și obiceiuri românești, vol. II, Ardealul, la pohta ce pohtim, Editura Paideia, București, 2008,

- Bucate, vinuri și obiceiuri românești, vol. III, Valahia de miazăzi, Editura Paideia, București, 2008,

- Bucate, vinuri și obiceiuri românești, vol. IV, Banatul și Muntenia colinară, Editura Paideia, București, 2008,

- Bucate, vinuri și obiceiuri românești, vol. V, Moldova atributelor, Editura Paideia, București, 2008,

- Bucate, vinuri și obiceiuri românești, vol. VI, Mese și obiceiuri românești, Editura Paideia, București, 2008,

- Bucate, vinuri și obiceiuri românești, vol. VII, De la munte la deltă, Editura Paideia, București, 2008,

- Bucate tradiționale românești. Muntenia-Moldova, Editura Paideia, București, 2009, 2011,

- Bucate tradiționale românești. Banat-Ardeal, Editura Paideia, București, 2009, 2013,

- Sărbătoarea Paștilor, Editura Paideia, București, 2010, 2013,

- Bucate foarte românești, Editura Paideia, București, 2011, 2012, 2013, 2014,

- Bucate românești recomandate de Radu Anton Roman, Editura Paideia, București, 2011, 2013,

- Bucate de post, Editura Paideia, București, 2011,

- Vinuri din România, Editura Paideia, București, 2011, 2012,

- Wine from Romania, Editura Paideia, București, 2011 (en), 2012 (en), 2014 (bilingvă ro-en),

- Bucate, tradiții și obiceiuri de Crăciun, Editura Paideia, București, 2012, 2014 (bilingvă ro-en),

- Dragobete în rețete, Editura Paideia, București, 2013.

- Suflet candriu de papugiu vol. 1 Scrisă dintâi, Editura Noi Media Print, București, 2006

- Suflet candriu de papugiu vol. 2 Scrisă din urmă, Editura Noi Media Print, București, 2008,

- Delta Dunarii (fotografie), Editura Artec Impresiones, 2009, Editura Vellant, 2013 (bilingvă ro-en),

$$$

 LUCIAN BLAGA şi CORNELIA BREDICEANU

Lucian Blaga a iubit femeia – frumoasa, desteapta, misterioasa, culta, rafinata. Desi caracterizat ca un personaj sobru si distant, retinut si taciturn, introvertit si echilibrat, putini au avut privilegiul de a-l cunoaste cu adevarat si tot mai putini au avut sansa si bucuria de a fi martori la latura afectiva si volubila , patimasa si delicata a fiintei sale.

„L-au mângâiat multe femei. Toate le-am înţeles, dar în braţele mele a murit”, mărturisea cea mai mare dragoste a poetului, Cornelia Blaga.

 

          Lucian Blaga a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu în 1915, la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, pe când erau colegi la liceul la care tânăra domnişoară se înscrisese pentru a-şi da bacalaureatul. Povestea lor de dragoste s-a consolidat mai târziu în anii studenţiei, la Viena, când cei doi tineri s-au regăsit, iar sufletele lor s-au recunoscut şi inimile lor au început să bată acelaşi ritm. „Ne comportam ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O priveam pierdut” recunoştea viitorul filosof şi diplomat român. Pe atunci, Blaga era student la Facultatea de Filosofie, iar Cornelia urma cursurile Facultăţii de Medicină. Poate nu întâmplător, reîntâlnirea lor a avut loc într-o bibliotecă, respectiv în sala de lectură a Bibliotecii Universităţii din Viena. Poate un întâmplător marea lor iubire a stat, cum este şi firesc, sub semnul poeziei, al cuvintelor tainice, al atingerilor magice, al plimbărilor inocente prin parcurile capitalei vieneze.

„Îmi ocupam foarte devreme locul în Biblioteca Universităţii – mărturisea Lucian Blaga în «Hronicul şi cântecul vârstelor» – S-a potrivit odată într-o după-amiază, după o oră două de lectură, că mi-am ridicat ochii de pe carte. În faţa mea vizitatorii în şir […]. Printre cei dintâi care aşteptau, era domnişoara Cornelia. […] Frumoasă cu adevărat. Silueta calmă, privirea uşor melancolică, liniile inteligente erau aceleaşi, dar mai mature acum. Cornelia nu mai era fetişcana subţirică, ce refuza cu dispreţ băieţos împlinirile. Făptura, de contururi înmuiate în nuanţe de catifea, făcuse concesii feminităţii.” (Lucian Blaga, Hronicul şi cîntecul vîrstelor, Bucureşti, Editura Tineretului, 1965, p. 186.)

În vremea în care erau colegi de liceu, Lucian Blaga îi spunea Corneliei „ghiocelul negru”, gândindu-se la tânăra firavă cu ochi mari şi inteligenţi de care s-a îndrăgostit, mai târziu, nebuneşte şi pe care a transformat-o în centru al existenţei sale. Iată ce scria despre ea, prin 1920, când se pregătea să o ceară de soţie: ,,Dacă tu eşti a mea, dacă tu îţi dăruieşti eul tău – mie, atunci şi eu o să-ţi dăruiesc ţie şi tuturor celorlalţi lucruri frumoase, unice în felul lor… Altfel, crede-mă, aş închide buzele şi aş tăcea viaţa întreagă, căci nu ar putea vorbi cineva, dacă te-a pierdut. Aş tăcea retras în mine, şi nimeni n-ar şti după moartea mea, că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!” (Cornelia Blaga-Brediceanu, Jurnale. 1919 ; 1936-1939 ; 1939-1940 ; 1959-1960, Bucureşti, Humanitas, 2016.).

Marele poet, filosof şi diplomat român recunoştea că se simţea pierdut fără ea, de aceea nu a încetat să o adore, nu a încetat să lupte pentru femeia iubită, cerând-o de nevastă în ciuda faptului că la început părinţii fetei s-au opus acestei căsătorii.

„Şi simt totuşi ceva precis: te simt pe tine cum îmi pulsezi în sânge – îi scria poetul Corneliei, în 1917 – Aş vorbi, de renaştere, transformare, transfiguraţiune, dacă nu ţi-ar părea sentimental. În orice caz în istoria mea individuală s-a început epoca reformaţiunii” (Lucian Blaga, Corespondenţa, Cluj-Napoca, Dacia, 1989, p. 87.).

Călătoria lui Lucian Blaga în lumea poeziei nu ar fi început niciodată, probabil, dacă Cornelia nu ar fi fost lângă el, nu l-ar fi încurajat să publice şi nu l-ar fi contactat pe Sextil Puşcariu, pentru a-i prezenta creaţiile poetice ale soţului ei. Tot Cornelia Blaga a fost cea care l-a sprijinit în cariera diplomatică, i-a fost confident, muză şi soţie devotată.

Într-adevăr, Lucian şi Cornelia trăiau unul prin celălalt şi se bucurau unul de altul în clipele de linişte şi calm, dar şi în momentele de cumplită sărăcie şi izolare. Cornelia fiind o femeie puternică, extraordinar de frumoasă şi inteligentă, a ales totuşi să trăiască în umbra lui Blaga, pe care l-a susţinut permanent, astfel încât, spre finalul vieţii, când Cornelia suferea de Alzheimer, credea că este însuşi Blaga, confirmând ceea ce poetul scria, cu ani în urmă: „Când zic eu, te înţeleg şi pe tine” (Lucian Blaga, Corespondenţa, p. 101.).

Despre povestea lor de dragoste care a depăşit graniţele timpului s-a mai scris, se va mai scrie, poate, fiindcă, aşa cum recunoştea cu exaltare tinerească Lucian Blaga, a fost o dragoste „tare ca granitul”, o dragoste ce i-a indus poetului un alt ritm de viaţă, un alt mod de a gândi, „mai adânc şi mai înalt” (Lucian Blaga, Corespondenţa, p. 105.).

 Blaga : ”Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!” 

 Lucian Blaga, în 8 decembrie1918, îi declara Corneliei: , , Dacă tu eşti a mea, dacă tu îţi dăruieşti eul tău-mie, atunci şi eu o să-ţi dăruiesc ţie şi tuturor celorlalţi lucruri frumoase, unice în felul lor…Altfel, crede-mă, aş închide buzele şi aş tăcea viaţa întreagă, căci nu ar putea vorbi cineva, dacă te-a piedut. Aş tăcea retras în mine, şi nimeni n-ar şti după moartea mea, că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac:Tu!”.

    

Adoua ,,mare dragoste”a fost și Gheorghinescu Vanea, pe care o mângâia cu apelativul ,,domnița” .

Într-o conversaţie cu un amic, Lucian Blaga spune: „Am aflat de la Măriuca, Hossule, că ai fost la Braşov şi ai vizitat-o pe Domniţa, marea mea dragoste. Ştii că „Nebănuitele trepte” este dedicată Domniţei! Haide, Hossule, să şedem sub nebănuitele trepte şi să vorbim de Domniţa”, se arată în lucrarea Feniei Driva.

Lucian Blaga a cunoscut-o pe “Domniţa”, Gherghinescu Vanea, în 1937, în timpul drumului spre ţară, unde avea să-şi rostească discursul de recepţie la Academia Română. Visătoarea Domniţă de sub poalele Tâmpei era o fiinţă ieşită din comun, cu o personalitate puternică, fascinantă, cu o gingăşie sufletească, putere de sesizare, de receptare a liricului cu putere de stimulare şi inspirare a acestuia dincolo de orizont. Citind din Ciclul „Nebănuitele trepte” putem reface cu multă uşurinţă portretul Domniţei din fragmentele unor poezii: „Dumbrava Roşie”: Muşchiul reavăn, negrul murei/Ţine cumpăna căldurei,/Ieşi zeiţă din sandale/Vrerea e-a măriei tale! /Şi rămâi desculţă-n rouă / Tremură prelung în glas/Întrebarea de-i aievea/Astă clipă de popas.” Nu de puţine ori când Lucian Blaga poposea la Braşov, Domniţa invita în casa ei literaţi, artişti, profesori, fapt ce-l mâhnea pe poet. Explicabile sunt versurile din Încântare: „Domniţă din ţară bârsană, /Lumină sunt, inimă, rană/…Din visuri născute în zori/trimite-ţi-aş negrele flori/dar teamă îmi e că le pui/la soare-

Domniţa Gherghinescu Vania a rămas în istoria literaturii române drept ultima muză celebră care l-a vrăjit şi inspirat pe poeţul Lucian Blaga .... 

 

O femeie de o fascinaţie iradiantă şi de o seducţie fatală. Aşa o descriu criticii şi istoricii pe Domniţa Gherghinescu Vania, cea care a frânt inimi şi a inspirat actul creaţiei pentru nume celebre ale literaturii române. Până să ajungă amfitrioana fatală în casa căreia sfârşeau îndrăgostiţi iremediabil poeţii, Domniţa nu avusese parte de o viaţă de răsfăţ. Pe numele de fată, Dominica Mocanu a fost un copil orfan şi bolnav de tuberculoză. Internată la sanatoriul de tuberculoşi de la Gioagiu în 1928, are şansa să o întâlnească pe profesoara Ecaterina Săndulescu, are a luat-o în grija sa, a ajutat-o să se însănătoşească, s-a ocupat de educaţia ei şi i-a găsit un soţ. A urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, dar din cauza stării precare de sănătate nu a profesat niciodată. Pe juristul poet braşovean Dumitru Gherghinescu Vania l-a cunoscut la sanatoriul de la Gioagiu, unde amândoi se tratau de ftizie. Om de litere, conducător de reviste literare, Gherghinescu Vania era cu zece ani mai în vârstă decât ea. Se căsătoresc şi se stabilesc la Braşov, unde casa lor devine cel mai cunoscut salon literar în care se adunau nume mari ale literaturii române, poeţi, filosofi, pictori sau muzicieni. Toţi roiau în jurul Domniţei şi cei mai mulţi ajungeau îndrăgostiţi de amfitrioană. Din cauza relaţiilor amoroase în care se presupune că ar fi fost implicată Domniţa, chiar sub privirile soţului, Gherghinescu Vania îşi căpătase porecla de „Ştefan Micle” , aluzie la soţul Veronicăi Micle care închisese şi el ani în şir ochii la relaţiile nevestei. Pe Domniţa, profesoara Ecaterina Săndulescu avea să să descrie în volumul ”Din umbra umbrelor” astfel: ”Condusă nu numai de un destin infailibil de femeie, cât mai ales de zeul ei protector, Gherghinescu Vania, această femeie cu cap frumos, inteligentă, îndrăzneaţă şi ambiţioasă care îşi crease ad-hoc faima de animatoare a cercurilor literare braşovene, vreme de o jumătate de veac, s-a aşezat în lumina cea mai nediscutată din Ţara Bârsei”. 

 Într-o perioadă în care poetul era lipsit de inspiraţie, Domniţa i-a insuflat o revigorare literară. După mai multe întâlniri la Braşov şi Bucureşti în care frumoasa soţie a lui Gherghinescu Vania îi fură inima lui Blaga, cei doi încep o corespondenţă care a durat câţiva ani. Blaga devine cel căruia Domniţa i se confesează în legătură cu admiratorii şi viaţa ei. La rândul lui poetul îi dedică versuri în care femeia visurilor lui se află în centrul atenţiei. „Domniţă din ţară bârsană, /Lumină sunt, inimă, rană/…Din visuri născute în zori/trimite-ţi-aş negrele flori/dar teamă îmi e că le pui/la soare-, scria Blaga în 1941 în poezia ”Încântare”. Aşa cum rememorează Blaga evenimentele din acea perioadă, în romanul său autobiografic, „Luntrea lui Caron”, ruptura dintre Domniţa şi poet s-ar fi produs în anul 1944. Poetul se arată dezamăgit de frivolitatea celei pe care o divinizase în versuri. Un anume moment în care Domniţa îl atrage într-o întâlnire aranjată avea să fie povestit de poet astfel: „În clipa aceea, de limpeziri fără voie, s-au stins în ochii mei caratele de vrajă ale aceleia pe care o numisem prietena poeziei, şi apariţia ei deveni aceea a unei hetaire, care-şi doza calităţile spirituale cu virtuţi frivole, după celebre modele ale antichităţii”. În ciuda revelaţiei, Blaga va continua să îi scrie muzei sale versuri cuceritoare. Corespndenţa dintre cei doi va dura însă până în 1948.    

Deşi după epistolele scrise lui Blaga criticii i-au atribuit Domniţei Gherghinescu Vania un talent literar deosebit, frumoasa muză nu a lăsat moştenire literaturii opere scrise în viaţă. A fost publicată postum cu părţi din corespondenţa avută cu poetul. 

Poezia erotica blagiană ia forma sentimentală a femeilor pe care le-a iubit. Această poezie este ca o eliberare a ființei de circumstanțele nefaste ale vieții, ca o finalitate absolută a eului lyric:

,,Și anotimpuri, vânt de miază noapte,

Sau vânt de sud, dacă m-ar căuta,

Pe-o treaptă m-ar găsi, în preajma ta”

În iubire gândurile poetului se limpezesc, peste efemeritatea vietii, când iubirea învinge:

,,Când orice așteptare s-ar părea deșartă,

Cu putintă-I draga mea,

Un zumzet planetar, de stupi în vară,

……………………………………..

ȘI dincolo în noapte s-ar putea

Ca ochii mei să nu mai moara

De când păstrează-n ei, frumsețea ta”

Poetul scrie adevărate incantații orfice, în tonalități folclorice, adresate dragostei:

,,Dragă-mi este dragostea

Care face stea și stea

Din pământurile noastre

Prin poenile albastre”

Iubirea la Blaga nu are moarte, a iubi înseamnă a dezlega taine, a trăi misterul vieții și al naturii. A iubi este o veșnică primăvară:

,,A cunoște. Aiubi.

Care-i drumul ce te-ndeamnă?

A cunoaște ce înseamnă?

A iubi-de ce ți-e teamă,

printre flori și-n mare iarbă?

Printre flori și-n mare iarbă,

patimă fără păcate

ne răstoarnă-n infinit,

cu rumoare și ardoare

de albine re-ncarnare.

Înc-o data, iar și iară

A iubi e primăvară”

Blaga închină un adevărat imn femeilor:

,,Viori sunt femeile,

Tremur în palmă rasfrânt,

Le slăvesc și le cânt

Pentru sfârșitul de drum

ce-l au pe pământ.

Viori sunt femeile,

vibrație, fără cuvânt, 

viori naprinse sub arc,

în flăcări și fum.”

$$$

 86 de ani de la DIKTATUL DE LA VIENA

La 30 august 1940 se semnau, la Viena, documentele „arbitrajului” germano-italian (Dictatul de la Viena), prin care partea de nord a Transilvaniei (43.492 kmp şi 2.667.000 de locuitori, în majoritate români) era luată României şi cedată Ungariei horthyste.

Alesandru Dutu

29-30 august 1940. 

Arbitraj sau dictat? 

• Mihail Manoilescu: ,,Totul apare ca o piesă scrisă dinainte, în care nicio vorbă, niciun gest nu se mai poate schimba…Totul a fost zadarnic. Ca o culme a amărăciunii noastre n-am avut nici măcar prilejul să spunem un singur cuvânt în apărarea drepturilor țării noastre”.

 În scrisoarea trimisă lui Adolf Hitler (prin Ion Gigurtu, prim-ministru), regele Carol al II-lea considera

 ,,absolut necesar să putem conta nu pe arbitrajul, pe care nu-l cerem, al puterilor Axei, dar pe intervenția lor permanentă pentru a căuta să oprească în discuțiunile care vor urma ieșirea din acest cadru de principii odată trasat”. 

• Prin urmare, regele român a respins arbitrajul și nu l-a solicitat.

 În dezacord cu suveranul, Ion Gigurtu a declarat, în timpul discuției cu Adolf Hitler din 26 iulie 1940, că ,,guvernul român ar fi fericit să apeleze la sfaturile Führer-ului asupra tuturor acestor dificultăți și că ar dori, mai mult chiar, un arbitraj al lui”. 

 În timpul convorbirilor, Mihail Manoilescu, ministrul român al Afacerilor Străine, a întrebat și el dacă se intenționează arbitrajul în cazul în care negocierile cu Ungaria și Bulgaria ar ajunge la impas. 

• Ideea a fost respinsă de Hitler, care a invocat ,,experiența nesatisfăcătoare” a primului arbitraj de la Viena din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Slovacia.

 Peste o lună, Germania și Italia au decis să satisfacă pretențiile revizioniste ale Ungariei, Joachim von Ribbentrop și Galeazo Ciano prezentând lui Hitler (27 august 1940), propunerile privind teritoriul românesc care urma să fie atribuit Ungariei.

 Cu acel prilej s-a decis ,,să nu se ducă ducă convorbiri cu niciuna din cele două delegații”, ci ,,la un moment dat, să se supună părților română și ungară o hartă comună germano-italiană, cu linia de demarcație stabilită, care să nu mai constituie un subiect de discuție”. 

• Era, deci, clar că într-un asemenea cadru nu putea fi vorba de niciun arbitraj.

• Pentru ,,ochii lumii” termenul a fost folosit de cei care urmăreau rășluire României, la 29 august 1940 Joachim von Ribbentrop solicitând acordul guvernului român ,,până la 8 seara”. 

 Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine, a dezmințit faptul că guvernul român ar fi cerut vreodată arbitrajul, declarând că nici nu ar putea vreodată să-l accepte.

 Pentru intimidare, ministrul german de Externe a amenințat cu ,,atacul concomitent” al Rusiei și Ungariei (ca de un lucru ce s-ar fi înțeles între aceste state) și a atras atenția că dacă regele român ,,ar fi rău sfătuit și nu ar primi acest arbitraj, atunci ar fi în câteva zile sfârșitul României”. 

După ce a precizat că germanii nu mai puteau să facă nicio presiune asupra ungurilor, care ,,ar fi intrat a doua zi în război”, a cerut ca România să nu considere acest lucru ,,ca un bluf, pentru că Führer-ul nu face bluf”. 

 La rându-i Galeazzo Ciano, ministrul italian de Externe, a arătat că era autorizat de Benito Mussolini să declare că în situația în care România nu ar accepta ,,arbitrajul” s-ar crea ,,dificultăți Axei și ei vor socoti atunci România printre dușmanii lor”. 

Declarația a fost confirmată și de Joachim von Ribbentrop. Ca și când nu ar fost clar ce se urmărea, Wilhelm Fabricius a declarat lui Valer Pop că în caz de război Germania și Italia vor fi de partea ungurilor.

 În încercarea de mai salva câte ceva, Mihail Manoilescu a repetat că România s-a pronunțat împotriva oricărui arbitraj, că aceasta ar putea ,,trasa niște negocieri la care s-a ajuns la două puncte de vedere destul de apropiate și pe care fiecare parte are ca maxim risc, acela de a se vedea aprobându-se puntul de vedere al celeilalte părți”.

• ,,Arbitrajul în chestiuni teritoriale - a mai adăugat ministrul român al Afacerilor Străine – nu poate însă să se facă cu un risc nemărginit, fiindcă aceasta echivalează cu a da dreptul cuiva să dispună ab libitim de teritoriul național, lucru la care n-ar consimiți niciodată un stat”. 

 Joachim von Ribentrop a reacționat cu duritate. După ce a arătat că ,,nu există arbitraj cu mâinile legate, fiindcă libertatea absolută a arbitrilor este de esența oricărui arbitraj”, ministrul german de Externe a precizat că arbitrajul nu putea să fie decât ,,o sinteză între principiul etnic și principiul teritorial”. 

Replica lui Mihail Manoilescu că principiul teritorial este ,,un nonsens menit să mascheze poftele teritoriale ale unora” nu a avut niciun rezultat.

 În final, ministrul român al Afacerilor Străine a comunicat la București că i s-a propus următoarea alternativă: 

,,Sau primim arbitrajul astăzi, sau cel mai târziu în cursul nopții, așa ca mâine să se poată da hotărârea și în cazul acesta ne vom bucura de garanția absolută a puterilor Axei pentru integritatea României împotriva tuturor, chiar și de la răsărit, sau dacă nu primim vom fi mâine atacați de Ungaria și de Rusia și va fi sfârșitul României”. 

• Acest lucru avea să-i fie repetat de mai multe ori, fapt care l-a determinat să consemneze:

 ,,Totul apare ca o piesă scrisă dinainte, în care nicio vorbă, niciun gest nu se mai poate schimba…Totul a fost zadarnic. Ca o culme a amărăciunii noastre n-am avut nici măcar prilejul să spunem un singur cuvânt în apărarea drepturilor țării noastre”.

 Acesta a fost contextul în care în Protocolul semnat la Viena la 30 august 1940 de către Joachim von Ribbentrop, Galeazo Ciano, Mihail Manoilescu și István Csáky, s-a consemnat: ,,În cadrul conferințelor care au avut loc la Viena, în zilele de 29 și 30 august, între reprezentanții Germaniei, Italiei, României și Ungariei în legătură cu litigiul dintre România și Ungaria cu privire la teritoriile care urmează să fie cedate Ungariei, reprezentanții României și Ungariei, în virtutea puterilor pe care le dețin, au cerut guvernului german și guvernului italian să rezolva această problemă printr-o sentință de arbitraj”.

 Ce s-a întâmplat la Viena la 30 august 1940 a fost, oare, un arbitraj sau un veritabil dictat prin care României i s-au răpit 43 492 kmp cu o populație de 2 2609 007 locuitori, din care 50,2% erau români, 37% maghiari, 2,8% germani, 5,7% evrei, 1,1 ruteni% și 3,4% alte naționalități?

 Creadă fiecare ce vrea! Adevărul nu poate fi schimbat!

 De neacceptat a fost şi lipsa de reacţie a noului guvern român, a celorlalte autorităţi, a presei etc. faţă de răşluirile teritoriale pe care a trebuit să le suporte ţara în vara anului 1940, colonelul Traian Teodorescu, ataşatul militar român în Turcia, constatând/acuzând următoarele, la 30 decembrie 1940:

• ,,În afară de cuvintele de laudă – împinse de multe ori până la servilism – față de Puterile Axei, de-abia se văd ici-colo, timide încercări de protest contra Ungariei și nimic pentru Basarabia, pe care am uitat-o (adică presa a uitat-o), cu totul”.

• ,,Dacă este vorba să mergem până la capăt cu Axa, încât să acceptăm și «moartea cu Axa și deci pentru Axă», atunci de ce n-am murit mai bine – ieri – pentru Basarabia și Transilvania și de ce nu murim mai bucuros – mâine – pentru România?”.

• ,,Pentru ce presa noastră nu este liberă sau – mai bine zis – de ce nu se pretextează că este liberă, pentru ca la adăpostul acestui pretext să înceapă cu ardoare și furie lupta pentru reîntregirea neamului?

• ,,Pentru ce asociațiile noastre de luptători pe toate tărâmurile, nu strigă, până la Cer, dreptatea neamului și nedreptatea ce ni s-a făcut?”.

• ,,De ce, cu alte cuvinte, manifestările politice românești – oficiale și neoficiale – păstrând linia generală a legăturilor cu Axa, să nu aibă totuși un caracter mai românesc, mai independent, mai demn?”.

• România face astăzi, ca și altă dată, o politică «cuminte» de defensivă, o politică care să nu supere pe marii noștri prieteni (ieri alții, astăzi alții), o «politică negativă». Ungaria, din contră, face o politică agresivă, o politică ofensivă, o «politică pozitivă», gândindu-se întâi la ea și apoi la marii protectori. Ungaria țipă, cere 100 pentru a i se da cel puțin 10. 

• Germania nu va da o mână de ajutor și nu va stima decât pe cel puternic, pe cel curajos, pe cel demn, pe cel ce știe să ridice capul sus cu riscul vieții, pe cel ce preferă să moară în onoare decât să se ascundă după formule înșelătoare pentru a trăi în laşitate”

.

$$$

 DREPTUL LA VIEAȚĂ AL STATELOR MICI

VII.

Nicolae IORGA 

Răsboiul victorios dela 1870-1, crearea Imperiului n'ar fi ajuns ca să schimbe total această stare de spirit. S'au făcut însă în timpurile din urmă paşi de uriaş în două domenii ştiinţifice: în ştiinţele despre natură, cari cuprind pe om numai până la ivirea umanităţii sale, de esenţă divină, şi în ştiinţele economice, cari cuprind pe om numai în producerea, împărţirea şi gustarea mijloacelor materiale indispensabile pentru existenţa sa. Şi Germania, ducând mai departe teoriile despre natură, a creat, se poate zice, acelea despre economiile naţionale şi economia politică generală. 

Înainte de aceasta, ştiinţele despre natură şi economie vor fi suferit mult în progresele lor de pe urma filozofiei umaniste, care le regenta; dar paguba aceasta este nemăsurat mai mică decât aceea rezultată, nu pentru anume domenii de studii, ci pentru omenirea întreagă, din încălcarea de competenţă pe care o săvârşiră ştiinţele naturale şi economice odată cu biruinţa lor.

Natura, zic ştiinţele naturale, e un câmp de luptă. Speciile apar prin lupta ce se petrece în lume între varietăţile întâmplătoare. 

Specia inferioară, învinsă, piere înaintea uneia cu mai multe însuşiri de adaptare, «dedeci» superioară. De ce n'ar fi aşa şi cu oamenii? Starea de răsboiu, ziceau Hegelianii, preocupaţi de afirmarea unor anume principii absolute strecurate şi în vieaţa de stat ca esenţă. a ei, e naturală, e dorită chiar, e necesară. În răsboiu pier însă de multe ori oameni sdraveni, oameni distinşi şi rămân, în oarba acţiune a gloanţelor şi bombelor, în trădătoarea pătrundere a bolilor, cei mai norocoşi, dacă nu şi cei mai precauţi, mai şireţi, mai laşi, şi, cu deosebire, cei netrebnici, cu cari răsboiul n'are ce face. E adevărat. Dar «selecţia colectivă» se face! Naţiile cele mai bine înzestrate biruesc. Omenirea a făcut un pas mai departe deschizând cale mai liberă unei rasse superioare, susceptibilă de o mai mare şi mai repede desvoltare. Deci statele mici se pot înlătură, ele trebue să se înlăture. Ce reprezentă ele, aşa slabe cum sunt, din acest punct de vedere, deciziv, al progresului umanităţii? 

Cismarul fără ucenici, croitorul cu două trei calfe, dispar, spune economistul înaintea fabricilor, cari întrebuinţează sute, mii de lucrători, mijloace mecanice uriaşe, capitaluri de milioane. Între fabrici chiar se duce lupta. Cea mică va cădea în folosul celeilalte. 

«Kleinbetrieb», mica exploatare, nu poate sta în calea marii exploatări, «Grossbetrieb». Automobilul striveşte căruţa cu boi, dacă-i stă în cale. Şi ce sunt alta statele mici decât ateliere patriarhale în cari marfa se face cu greu şi se vinde fără câştig, o încurcătură pentru omenire, o pacoste chiar pentru cel care e amestecat în nenorocita lor vegetare?

$$$

 MAREA UMILINȚĂ

Corneliu Vadim TUDOR 

Ferice, dar de voi, prieteni morţi,

Că nu vedeţi cum ni se sparge ţara,

Cum lupii trag cămaşa ei la sorţi

Şi-n iarnă ni se schimbă primăvara.

Eu pe-ntuneric scriu acest poem,

Nişte nemernici iar ne-au stins lumina,

Pe cine să înjur sau să blestem

Cînd noi, românii, purtăm toată vina?

Şi gazele, ca mîine, s-or opri,

Pe urmă vom bea apă ruginie,

Trăim calvarul ăsta zi de zi,

Drum bun spre Evul Mediu, Românie!

Nici n-ai unde să suni, toţi se ascund,

Eşti prizonierul neamurilor proaste.

La Primărie? Eşti prea rupt în fund!

La Minister? Te bate la trei coaste!

Nici o instanţă nu te bagă-n seamă

Nici nu exişti tu, cetăţean de rînd,

Ţesutul societăţii se destramă,

Iar statul e doar un vampir flămînd.

Tu nu mai ştii ce-i aia "trai decent",

În beznă stai, te speli cu apă rece,

Mai cald e-afară ca-n apartament

Exterminaţi sîntem, din zece-n zece.

Îmi beau cafeaua trist şi gînditor,

Nu mai fumez, dar viciul tot mă muşcă,

Regret profund că sînt doar scriitor,

Aş da stiloul astăzi pe o puşcă.

Aprind o lumînare şi mă văd

În casa scundă, a copilăriei,

Cînd vijelia-n pomi făcea prăpăd,

Dar îngeri zdraveni ţineau piept urgiei.

Însă atunci era după război,

Rănită era ţara şi datoare -

Acum, ea este pradă la strigoi

Şi sclava unei Mafii-ngrozitoare.

Am dat lumina, gazele şi apa

Pe mîna unor mercenari străini,

Zic că-s prieteni, dar ne sapă groapa,

Scot bani din piatră seacă şi din spini.

Nu ne putem gospodări în viaţă?

Ajuns-am un popor de retardaţi?

Atunci e clar: scuipaţi-ne în faţă!

Ne place să fim viermi? Să fim călcaţi!

Umilitoare e această stare

Să nu mai ai nimic în ţara ta,

Să vezi cum ultima redută moare

Şi să te rogi de moarte să te ia.

Eu vă invidiez, amici plecaţi

În altă lume, unde e lumină,

Acolo sînteţi toţi, surori şi fraţi,

Şi beţi nectar, nu apă cu rugină.

V-a luat la vreme Dumnezeu la cer,

Eu văd în asta, poate, o răsplată,

El v-a ferit de acest timp mizer

Cînd ţara noastră e crucificată.

Cînd lumea plînge-n pumni şi n-are bani

Nici de mîncare sau medicamente

În timp ce politrucii talibani

Fac şi desfac Guverne, Parlamente.

E un dezastru grav şi general,

Mai jos de-atîta chiar că nu se poate,

Mai bine-n groapă decît la canal

Şi cred că doar războiul mondial

Ne poate vindeca de laşitate!,