$$$

 "Școala nu e parc de distracție. 

       Profesorii nu sunt animatori, nici clovni. Credeți-mă, nu vreți entertaineri, vreți profesori buni.

     Copiii progresează doar provocați, cu rigoare, cu reguli, cu respect...cu dat de greu.

     Școala nu e locul unde copilul trebuie doar să râdă, să se distreze, să facă numai ce-i place, să dea pe "emisiunea" preferată. 

     Observ un trend așa care îndeamnă, dictează chiar, să ne dăm peste cap noi adulții ca celor mici să le fie cald, ușor și bine. Să nu cumva să fie deranjați de vreo cerință care-i pune la treabă. Ba chiar indicat să le facem noi deja treaba pe jumătate și-apoi să continue ei ce mai e de continuat. Pe jumătate sau chiar pe de-a-ntregul, că, deh, se uită ei ca la spectacol și învăța. Că doar copiii din ziua de azi sunt muuult mai deștepți decât eram noi. Și, atenție, spectacolul trebuie să fie pe placul lor, musai pe placul lor. Deci dați-vă peste cap să găsiți mereu și mereu scene noi de spectacol. Că ei se plictisesc ușor, n-au răbdare. Și schimbă canalul....ăăă ecranul imediat. E concurență mare.

      Dar binele copiilor stă în educația cu rigoare, cu bun-simț, cu provocări, uneori cu disconfort și dat de greu, cu responsabilitate și reguli nu totdeauna pe plac. Aș spune că tocmai acestea fac diferența.

     Confruntarea cu sarcini, cu experiențe nu tocmai pe plac.

     Sunt de-o viață alături de copii, împreună cu ei. Și cei mai înverșunați impotriva regulilor de bun simț, a provocărilor, a exigențelor, nu sunt de fapt copiii, ci adulții de lângă ei, care înțeleg greșit binele pentru ei în educație.

      Toată aprecierea și recunoștința mea pentru părinții care înțeleg să-și lase copiii să mai dea de greu, să muncească, să se străduiască. Să învețe și singuri. Nu e o jertfă!"

Laura Gunesch

$$$

 ÎN MEMORIAM GRAZIA DELEDDA

Această femeie a fost batjocorită, ignorată, umilită, respinsă...Doar pentru că s-a născut femeie.

Numele ei era Grazia Deledda.

S-a născut pe dealurile sălbatice din Nuoro, Sardinia - un tărâm unde fetele erau învățate să coasă, nu să viseze.

Ea a fost nevoită să abandoneze școală la doar nouă ani. Școala au spus ei este inutila pentru o fată. Dar Grazia nu credea asta.

Ea a studiat în secret - hrănindu-și mintea cu cărți împrumutate și sufletul cu povești care urmează să fie scrise.

Începe să scrie la 16 ani, dedicându-se literaturii și publicând prima carte de povestiri în anul 1890 (“În azur„). Spontaneitatea și intuiția compensează absența culturii teoretice (scriitoarea a fost autodidactă), iar puterea de muncă, neobișnuită, s-a concretizat în peste 50 de cărți, marea majoritate romane, scrise în mai puțin de cincizeci de ani. 

Marea popularitate de care s-a bucurat în timpul vieții se datorează deopotrivă numărului mare de cărți publicate și impactul pe care romanele sale, de factură realistă, cu puternice accente lirice l-au avut cu gustul cititorului italian din epocă. Pentru ea a fost o bucurie.

Pentru satul natal a însemnat un scandal.

O femeie? Să scrie? Ce păcat! Vecinii șopteau. Preotul nu era de acord.

Chiar și propria familie avea frisoane.

O femeie, spuneau ei, trebuie să fie in bucatarie - nu pe o pagină.

Dar Grazia a fost făcută dintr-un alt aliaj: cel a perseverenței. Scria noaptea, când toată lumea dormea. În tăcere și-a construit cariera sa în literatură.

Ani mai târziu, s-a stabilit la Roma, alături de un bărbat care credea în ea mai mult decât oricine: Palmiro Madesani.

Nu doar un soț. El a fost scutul ei, ancora ei, respirația ei. Când lumea a râs de ei -

a unei femei scriitoare și a unui bărbat mândru să meargă în spatele ei - au răspuns cu o sfidare tăcută.

Grazia a scris despre femei puternice, bărbați distruși și peisaje sălbatice, reflecții ale inimii ei neîmblânzite.

Și într-o zi în sfârșit lumea o va asculta.

În anul 1926, Grazia Deledda - fetița din Sardinia cu cunoștințe atât de modeste -

a devenit prima italiancă care a primit Premiul Nobel pentru literatură.

Când a urcat pe scenă, nu mergea singură.

Alături de el, mână în mână, mergea Palmiro...omul care a știut să iubească fără teamă. Pentru că dragostea adevărată nu îți cere niciodată să te micșorezi. Ea te ridică, când toată lumea încearcă să te doboare.

Iar tie Grazia...îți mulțumim.

Pentru că ne-ai învățat că a fi femeie

nu este o slăbiciune.

Este o lumină scrisă în istorie.

$$$

 Moartea poetului Vasile Alecsandri - 22 august 1890

Vasile Alecsandri s-a născut pe 21 iulie 1821 (există însă informații contradictorii asupra anului nașterii: 1821 sau 1819) și a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Alecsandri, născută Cozoni. Și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde a început să învețe carte cu un dascăl grec, apoi a studiat cu profesorul Gherman Vida. În acea perioadă funcționa la Iași școala lui Victor Cuenim, iar spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la acest pension francez, unde i-a avut colegi pe Mihail Kogălniceanu și de Matei Millo, de care îl va lega o mare prietenie.

În anul 1834, împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza și pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde și-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1838 viitorul poet face primele încercări literare în limba franceză, dar în anul următor s-a întors în țară și a ocupat un post în administrație până în 1846.

În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, a preluat conducerea teatrului din Iași și și-a început activitatea de dramaturg, iar doi ani mai târziu, în 1842, tânărul Alexandri a făcut o călătorie în munții Moldovei, în urma căreia a devenit pasionat de culegerea poeziilor populare.

În această perioadă, cu prilejul seratelor literare și muzicale de la Mânjina, a cunoscut-o pe Elena, sora prietenului său, Costache Negri, de care s-a îndrăgostit nebunește. Seara în care Alecsandri a auzit-o pentru prima oară cântând pe delicata Elena a rămas ca una din cele mai frumoase din viaţa lui. Tânăra avea o fire afectuoasă şi era atrăgătoare prin maniere, discreţie şi blândeţe. “Când intra la serate, însoţită de sora sa, Catinca, gătite amândouă şi împodobite în rochii de bal, se năştea în jurul lor un murmur de admirare. Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă, bourboniană şi plină de mândrie”, astfel sunt descrise cele două surori Negri de poet.

Povestea de dragoste dintre cei doi s-a împlinit la Veneţia, unde Elena Negri venise pentru a se întrema după o boală a plămânilor. Pe 15 septembrie 1846, “domnul şi doamna Alecsandri – Vallahia”, deşi nu erau căsătoriţi, sunt trecuți în registrele de la Palazzo Benzon, o clădire din secolul al XVI-lea, cu vedere spre Canal Grande. În jurnalul său, Alecsandri scrie că de la balconul apartamentului cu trei camere în care erau găzduiți vedea mulţimea de gondole de pe Canal Grande, “care se ocoleau unele pe altele ca nişte rândunele în zbor, apoi pierzându-se în canalele mai mici”. Și continuă: “Fericiţi cei ce iubesc! Şi mai fericiţi cei ce se ascund de lume şi pot să adauge, ca noi, la farmecul amorului lor pe acela al Veneţiei!”.

Cele două luni petrecute la Veneţia au ỉnsemnat însă începutul și finalul poveștii lor de dragoste. Starea de sănătate a Elenei Negri s-a înrăutățit și pe 12 noiembrie cei doi au hotărât să caute o regiune cu climă mai caldă în Italia. Pe drumul spre Sicilia, la Neapole, boala iubitei s-a agravat. Alecsandri şi Costache Negri au îmbarcat-o pe tânără pe un vas, pentru a o duce acasă. Elena Negri a murit însă pe vapor, la Istanbul, în braţele iubitului său.

Întors în țară, Vasile Alecsandri a devenit unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848, care în Moldova a avut un caracter pașnic. El este cel care, pe 27 martie 1848, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a redactat petiția în 16 puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza.

După înfrângerea mișcării pașoptiste, tânărul este exilat, călătorește prin Austria și Germania, apoi se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu revoluționarii munteni. În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, întorcându-se în țară în luna decembrie.

Reîntors în țară în 1855, poetul s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, care era „de profesie menajeră” și slujea la Hanul de la Târgu Frumos al lui Novacovski, fostul bucătar al lui Petrache Mavrogheni, marele vistier al Moldovei. Când a văzut-o la han, lui Alecsandri i-a plăcut slujnica drăguţă, iar peste câteva luni Paulina deja era instalată în conacul lui, vecinii spunând despre ea că era „destul de plăcută și bine îmbrăcată”.

Scriitorul s-a căsătorit cu Paulina nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabilise la Mircești și a rămas până la sfârșitul vieții, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din țară în misiuni diplomatice.

“De mai mult timp Alecsandri se simțea slab. Un rău nedeslușit îi surpa încetul cu încetul viața. Cel dintâi care avu conștiința de puterea boalei fu însuși poetul, care, cu toate acestea, nu era descurajat, ci numai neliniștit. Întors în iarna anului 1888 la Paris, el păru îngrijat ceva mai mult ca de obicei, deși încă era îndeobște senin în vorba lui.

Într-o dimineață, fu nevoit să rămâie în pat și aceasta se continuă încă câteva zile. Medicii îi ordonau fel de fel de doctorii și regimuri. Atunci, de multe ori Alecsandri avea atitudini ce păreau că cristalizau conștiința unei vieți ce se stinge. Într-o seară, spre asfințitul soarelui, sta la o fereastră a Otelului Legațiunii, pe care acum nu-l mai părăsea. Era un apus de soare de o măreție tristă ca înmormântarea unui împărat. Ce s-o fi petrecut în mintea lui la priveliștea acestui apus nu s-ar putea spune cu siguranță, dar când privirea i se întoarse înapoi, ochii îi erau acoperiți de o tristețe înduioșătoare, zâmbetul care fu emblema vieții lui pierise acum de pe față și lăsase să străbată în locu-i o umbră tristă, umbra morții. Era în poet ceva din melancolia unui peisaj de toamnă, iar în glasul lui ceva ce se pierde, un om căruia nu i se mai zărea decât capul dincolo de zarea vieții, așa-i erau vorbele de solemne, testamentare, profetice.

În neputința de a călători, ceea ce făcuse el toată viața cu atâta dragoste, se ducea la hotelurile mari din Paris, la Grand Hotel sau la Continental, se așeza pe terasă pe un balansoar și privea ore întregi la călătorii ce plecau sau veneau. Această simplă privire îi făcea bine. Era în atmosfera călătoriilor și i se părea că se află el însuși în călătorie. Sufletul lui cu fond iluzionar căuta să se înșele singur. O slabă aparență a lucrurilor legănată în închipuire i se părea realitate.

Visul și speranța nu l-au părăsit pe poet până la cele din urmă licăriri ale vieții. Pe zi ce mergea, răul progresa, în 30 aprilie Alecsandri scria din Paris vechiului său amic arătându-i gradul boalei:

“Azi dimineață m-am sculat la 6 ceasuri ca să mă bucur de frumoasa verdeață ce se întinde sub ferestrele mele luminate de un soare splendid și încet-încet am putut să viu la biurou să-ți răspund… Sănătatea mea a fost din nou încerctă de nevralgii în mușchii din spate. Am avut dureri mari, dar nădăjduiesc că se vor mai micșora ceva și-mi vor lăsa puțină forță ca să pot face drumul până la Mircești…”

În adevăr, nu multe zile după aceasta putu să plece spre țară. Cu cât se apropia mai mult de Mircești, cu atât i se părea că se reînsănătoșează. Țăranii, care îl adorau, iesiră de astă-dată mai mulți înaintea lui, cu preotul și notarul satului în frunte, cu închinăciuni și sărutări de mâini. Natura, casa lui, grădina, cabinetul de lucru, biroul, fotoliul lui, toate aceste lucruri care avuseseră pentru el întotdeauna un glas ascuns de bucuri revederii, îl strigau acum mai tare ca oricând. (…)

În ziua de 22 august 1890 Alecsandri intră în agonie. Seara a vorbit ultimele două cuvinte întrebând ce oră e. Peste câteva minute se mai sculă puțin, privi în jurul său și căzu pe pernă. Alecsandri nu mai trăia. La autopsie se constată că pătimise de cancer la plămâni și ficat. Poetul muri tocmai pe locul unde scrisese mai toate lucrările sale literare, în locul unde altă dată fusese biroul său.

În ziua de 26 august fu înmormântat între doi vișini cu toată pompa datorată celui mai mare poet național și dus la gropă de cei nouă dorobanți din Vaslui cântați în Peneș Curcanul. În enorma mulțime de români ce veniră la înmormântarea lui, în fizionomiile lor consternate și mute de durere, păreau a tresări câteva întrebări: Cine ne va mai desmierda cu dragostea lui de poet iubirea de țară, răcoarea și murmurul câmpiilor, nemărginirea lanurilor lucii, umbra pădurilor și fiorurile poporului român, așa cum le-a cântat el?”

Sursa:

Nicolae Petrașcu, Vasile Alecsandri: studiu critic, Stabilimentul grafic I.V. Socec, București, 1894

$$$

 Toto Cutunio a murit... Astazi... (22 august 2023).

Viața lui Toto Cutugno. De la tragedia copilăriei ce i-a marcat întreaga viață, la iubirea pentru o singură femeie și titlul de unul dintre cei mai mari artiști ai lumii

    

Biografia lui Toto Cutugno este tradusă în peste 55 de limbi, lucru care ne îndreptățește să ne îndreptăm puțin atenția asupra unuia dintre cei mai mari muzicieni ai Italiei și, de ce nu, ai lumii.

În plus, concertul programat pentru data de 8 mai la Sala Palatului din București, a fost anulat din cauza problemelor de sănătate ale artistului. La finalul lunii aprilie, starea lui de sănătate s-a degradat, a fost internat în spital, iar medicul i-a refuzat orice formă de efort, obligându-l să-și anuleze toate concertele programate pentru anul 2022.

Cu emoția nostalgiei anilor 1990, am încercat să aflu cât mai multe informații despre viața lui Toto Cutugno și să vi le împărtășesc și vouă.

Compozitorul și cântărețul italian Toto Cutugno s-a născut în 1943, pe data de 7 iulie, în micul orășel Fosdinovo din Toscana, fiind botezat Salvatore. Tatăl viitorului compozitor era marinar și știa să cânte la tubă, prin urmare, fiului său i-a transmis dragostea pentru muzică și mare.

La vârsta de cinci ani, familia Cutugno a ajuns în La Spezia, unde băiatul a fost dus la școala de muzică, urmând cursuri de trompetă. Dar dezvoltarea muzicală completă a copilului a dus la faptul că a decis să învețe să cânte la tobe, acordeon și chitară. Acest lucru a fost facilitat de exemplul tatălui său, care a adunat o trupă și l-a luat pe fiul lui de șapte ani drept baterist.

La vârsta de cinci ani băiatul suferea de un stres sever, care i-a influențat întreaga viață. Dintr-un accident, sora lui a murit sufocată cu mâncare. O tragedie atât de impresionantă pentru un copil, a făcut ca acel băiat vesel și lipsit de griji, Toto să devină chinuit de stres. Râdea foarte puțin, iar acest lucru se vede clar în fotografiile sale făcute la orice vârstă. Pentru cei mai mulți dintre apropiații lui, Toto era mereu gânditor și trist.

Ideea de a scrie cântece i-a venit în La Spezia, unde aproape tot timpul liber și-l petrecea înotând în mare și visând la ținuturi necunoscute. O astfel de stare de spirit romantică l-a condus la decizia de a-și exprima emoțiile și sentimentele prin muzică.

De asemenea, pasiunea pentru muzică s-a materializat și într-o colecție de discuri, pe care Toto Cutugno a început să o strângă încă din anii ‘50 , colecție ce azi numără peste 3.500 de exemplare.

Lui Toto Cutugno i-au plăcut întotdeauna fetele cu muzicalitate și romantism, dar prima dată s-a îndrăgostit la 14 ani. Această perioadă a vieții a coincis cu scrierea primei piese „La strada Dell’amore”, pe care a dedicat-o iubitei sale.

Cariera cântărețului a început la 13 ani, când a participat la concursul de acordeonişti, ocupând locul 3. Având în vedere că majoritatea participanților au fost mai în vârstă decât el, pentru tinerele talente a fost un succes.

Îmbunătățindu-și treptat abilitățile, Toto începe să realizeze că setul de tobe și acordeonul său atrag mult mai puțin decât un pian. Îi place jazz-ul, iar orchestra de jazz G Manusardi «G-Unit» pleacă într-un turneu prin Scandinavia. Toto avea 19 ani. Concertele au fost impresionante pentru tânărul muzician, iar acesta se asigură că vrea să-și conecteze viața cu muzica.

După ce se întoarce dintr-un turneu, Toto își face o formație, „Toto și Tati”, în care își invită fratele și trei prieteni. Repertoriul lor conținea hituri cunoscute. Acest repertoriu a fost popular în pub-uri, discoteci, restaurante, așa că timp de câțiva ani «Toto și Tati» au călătorit în aproape toată Italia. În concerte au inclus și cântece originale scrise de Cutugno.

Ascensiunea rapidă a lui Toto Cutugno ca si compozitor a început în 1974, când s-a întâlnit cu poetul Sfântului Pallavicini. Rezultatul colaborării lor este unul dintre cele mai faimoase hituri din secolul al XX-lea – «Africa», cântat de francezul Joe Dassin.

Succesul a fost atât de uimitor încât Dassin l-a rugat pe Toto să scrie un alt hit și astfel a apărut „Et si tu n‘existais pas”, care a fost un succes și mai răsunător.

După aceea, Toto a avut o mulțime de oferte de la cântăreții francezi Mireille Mathieu, Johnny Hallyday, Dalida, Michel Sardoux. Cutugno a început să intre în listele trupelor P. Mauriat, F. Purcell, D. Lasta.

Succesul său ca compozitor nu a fost suficient și Toto Cutugno și-a încercat norocul ca interpret. Grupul „Toto și Tati”, care exista încă, este redenumit în cel mai sonor nume – „Albatros”. Toto trimite o cerere la festivalul «San Remo- 1976». Băieții au ocupat locul 3, iar piesa «Volo AZ 504» a apărut doar în Franța cu un tiraj de 8 milioane de discuri.

În 1977, în San Remo, «Albatross» cu piesa «Gran premio» este doar pe locul 5. În ciuda faptului că Cutugno nu se aștepta să câștige, acest rezultat a fost o lovitură, dar o serie de necazuri tocmai a început. Trupa s-a despărțit, Toto a avut o ceartă cu Pallavicini, acesta din urmă a început să afirme că succesul Cutugno este doar meritul lui. Lovitura era atât de puternică, încât Toto nu reușea să se aşeze din nou la pian.

La sfârșitul anilor 70, compozitorul a început să-și recapete încrederea. A continuat să scrie cântece pentru muzicieni francezi și italieni. Printre clienții săi s-au numărat Ornella Vanoni, Marcella, D. Nazzaro, «‘Ricchi e Poveri» , și a compus coloana sonoră a filmelor de succes «The taming of the shrew».

În 1980, Cutugno călătorește la San Remo și câștigă locul 1 cu piesa «Solo noi». După aceea, el continuă să participe în mod regulat la competiție, ocupând locurile de la primul până la al cincilea, cântând el însuși melodii sau dându-le altor interpreți. La nivel internațional talentul lui este tot mai apreciat. În 1980 a luat Marele Premiu al festivalului de la Tokyo.

În 1981, cântăreațul a lansat albumul «La mia musica», în spaniolă, engleză și franceză, deoarece pe lângă Europa, compozitorul a început să concerteze în Argentina, Japonia, Australia, Canada, SUA. „My music” a fost inclus în cele mai bune albume din întreaga sa carieră.

În 1983, Toto Cutugno a scris una dintre cele mai cunoscute piese «l’italiano» (mai bine cunoscută la noi ca «Lasate mi cantare»), care înseamnă «San Remo-83», iar albumul devine unul de «aur» .

În 1984, vine un alt cântec de succes „Serenata” după care dă naștere unei frenezii generale pentru cântărețul italian în URSS. Cântecul începe să răsune în fiecare casă.

În 1990, pentru cântecul „Gli amori” prezent la festivalul de la San Remo, Toto Cutugno a avut un invitat special: Ray Charles. După acel moment a strigat în gura mare că acesta a fost ultimul său festival.

Tot în 1990, Toto a câștigat locul I la Eurovision, interpretând „Insieme”.

În 1993, Toto Cutugno a fost invitat la Cerbul de Aur unde a avut un recital impresionant în care a strecurat melodia românească „Ciobănaș cu 300 de oi”.

În 2007, Toto Cutugno a fost diagnosticat cu cancer, a suferit o intervenție chirurgicală majoră, după care a petrecut câțiva ani sub chimioterapie intensivă și reabilitare ulterioară.

În tinerețe cântărețul a avut mare succes la femei, dar viața i-a ales una singură. Toto Cutugno este căsătorit de 27 de ani cu Carla, pe care a cunoscut-o la clubul «Dragon» din Lignano Sabbiadoro, care a găzduit unul dintre concertele lui.

Cei doi și-au dorit să aibă cel puțin patru copii, dar nu s-a întâmplat așa. Prima sarcină a lui Carla promitea gemeni, dar medicii au descurajat-o pentru că exista un risc mare de moarte. După aceea, nu a mai putut avea copii. Dar pentru Toto, copiii și familia au fost întotdeauna cele mai importante lucruri din viața lui.

Nico este fiul lui Toto, care s-a născut în 1989. Mama lui Nico este o fostă cântăreță care i-a sucit mințile lui Cutugno în timpul unui zbor. La momentul respectiv Carla era conștientă de ceea ce se întâmpla, însuși Toto mărturisindu-i totul. Ca femeie înțeleaptă, nu l-a lipsit de fericirea paternității, iar mai târziu Nico avea să se mute în casa lor.

$$$

 Sultana Marsil, generoasa soacră a doctorului Carol Davila, a decedat pe 22 august 1872...

Sultana Marsil s-a născut pe 29 iulie 1816 și a fost fiica paharnicului Costandin Alexandru Teodor Colceag și a Mariei Colceag, fiică a paharniculuI Constatin Câmpineanu. Boieroaica s-a căsătorit cu doctorul francez Constantin Alfons Marsil (scris și Marsilli sau Marsillie), fost medic primar la Spitalul Colțea între anii 1842-1843, din această căsătorie rezultând mai mulți copii, printre care o fată, Maria, care a devenit prima soție a doctorului Carol Davila.

Despre medicul francez se știe că ajunsese în Țara Românescă în ianuarie 1827, odată cu trecerea prin București a marchizului Alexandre Ribeaupierre (fost plenipotențiar la congresul de la Akerman), că își făcuse ucenicia în Rusia și decisese să rămână la București, unde a participat la combaterea epidemiei de ciumă. Francezul căsătorit cu Sultana a făcut parte din “Înaltul Comitet al precurmărei boalei” împreună cu doctorul rus Lachier și “se îndeletnicea neîncetat făcând punere la cale în orașul Buecurești, pentru precurmarea molimei, în răspunderea lor fiind vizitarea trupurilor moarte”. Într-o corespondență din 27 iulie 1829 se arăta că, din 26 de medici câți erau în ianuarie în Capitală, în iulie mai rămăseseră doar cinci, printre care și doctorul Marsil, care ajunsese șeful comisiei de sănătate a orașului.

Pe 1 aprilie 1831, cu prilejul distribuirii medicilor în regiuni sanitare, tânărul medic a fost numit în județul Ilfov, iar când a izbucnit holera, în vara aceluiași an, a fost detașat de către ruși la Comitetul Central pentru combaterei epidemiei, fiind considerat “specialist și bun cunoscător în asemenea chestiuni”, cu o leafă de 1.000 de lei pe lună. După stingerea epidemiei, Marsil a rămas în București și, drept recompensă pentru munca lui, a fost retribuit de stat, în anul 1832, cu 200 de lei pe lună. În august 1833, când administrația a vrut să-i onoreze pe cei care se remarcaseră în combaterea epidemiei de holeră, distinsul medic a primit din partea statului un inel cu cu brilliant.

Medicul Marsil s-a căsătorit în 1835 cu Sultana, “o nobilă pământeancă, datorită căreia ia contact cu lumea bună și bogată”, iar un an mai târziu a solicitat cetățenia română, adică împământenirea. Comisia administrativă compusă din Manuil Băleanu, Ioan Cocorăscu, Iancu Filipescu, Radu Cornescu și Dimitrie Greceanu au înaintat pe 15 iunie 1836 cererea lui Obșteștei Adunări, subliniind:

“Doctorul Marsilie, după art. 379 din Regulamentul Organic, va putea dobândi dreptul de naturalizat pământean după șapte ani de la darea jalbei sale, fiind căsătorit cu o pământeancă nobilă. Însă Comisia este de părere, dacă se va găsi cu cale și de Obșteasca Adunare ca, fiindcă doftorul Marsilie după vremi a slujit în primejdie de viață, dând ajutor locuitorilor acestui Prințipat la epidemiile cari secerau cu o iuțeală anevoe de a se descrie, fără a privi la cel mai mic enteres măcar, de a i se ierta doi ani, dacă nu și mai mult, din sorocul de șapte ani ce s-au însemnat mai sus, spre încurajarea altor străini de a se arăta cu însemnătoare slujbe către Patrie.”

După o serie de proceduri administrative destul de complicate, perseverentul medic a primit naturalizarea în Țara Românescă în 1837.

În martie 1860, Maria, fiica lui și a Sultanei, care devenise cu un an în urmă soția tânărului Carol Davila, a murit în urma primei sale nașteri, iar drama prin care a trecut a făcut-o boieroaica Marsil să facă o serie de donații deosebit de însemnate pentru acea epocă. Muzeul Theodor Aman deține portretul Mariei Davila, realizat în 1864 de pictor, după o fotografie făcută la Paris.

Deoarece Institutul Orfanotrafion rămăsese fără niciun mijloc de a se administra pentru că fondurile de la cutia milelor erau deturnate de la destinația lor, iar cele ale caftanilor nu mai erau plătite și averile lăsate de Mitropolitul Filaret, inclusiv sumele acordate pentru acest scop au fost “cu meșteșug sfeterisite” și orfanii riscau să rămână pe drumuri, doctorul Carol Davila adunase vreo 40 de copii fără părinți, băieți și fete, într-un local din Strada Colței, adică în casa Sultanei Marsil, soacra sa, unde locuia și el cu tânăra soție.

Așadar, primul local al orfelinatului ce va devenit cunoscut ca Azilul Elena Doamna a fost mai întâi în casele acestei doamne, perioadă în care copiii s-au aflat sub supravegherea doamnei Coralia Banu. Cum însă orfanii aveau necesitate de o îngrijire mai bună și mai potrivită cu cerințele timpului, s-a găsit de cuviință să se aducă călugărițe catolice, iar ca directoare a fost numită tot o călugăriță numită Mater Stanislas, apoi Doamna Kelemen.

După moartea Mariei și mariajul cu cea de-a doua sa soție, Ana Racoviță, doctorul a părăsit casele Sultanei Marsil, clădirile fiind donate Eforiei Spitalelor civile, iar cu această ocazie Orfanotrofionul pe care îl administra a fost mutat la Cotroceni.

Dramaturgul Alexandru Davila, fiul lui Carol Davila și al Anicăi Racoviță Davila, a consemnat propriile amintiri despre destoinica boieroaică: “Tata era prea mâhnit ca să locuiască în casele Mariei, ce fuseseră moștenite de el, cu întreaga avere, după moartea ei și a copilei care murise și ea după câteva zile de la naștere, așa că le părăsi. Voind să înapoieze Sultanei Marsil, muma Mariei, toată zestrea, el își reluă apartamentul de la Reședința Franceză. Sultana Marsil, care avea o deosebită simpatie pentru ginerele său, nu se învoi să primescă înapoi zestrea fiică-si. După multe discuții, tatăl meu consimți să păstreze moșia Albești (Argeș) și terenul cu casele de lângă Cotroceni, cu condiția ca Sultana Marsil să ia înapoi casele din oraș și moșiile din Ialomița. Așa se și făcu. Dar simpatia Sultanei Marsil crescu și mai mult cu acest prilej. Mi-o aduc aminte. Ea ne răsfăța foarte mult pe mama și pe mine și ne zicea: Lăsați-mă să-mi închipui că sunteți ai mei!”

Simțindu-și sfârșitul aproape, în data de 21 Februarie 1872, fosta soacră a medicului, Sultana Marsil, a donat Azilului de fete toată partea de moștenire a fiicei ei decedate, adică a IV-a parte din averea familiei, și anume:

– Moșia Albești cu case și livezile de pe dânsa în sumă de 8.517 pogone și 1118/1296, afară de locurile sătenilor date după legea rurală din 1864

– Din trupul Rotunda – 130 pogone și 171/1296

– Din Muntele Oticul Gura Plaiulul cu pădure – 2555 pogoane și 1196/1296

– Din Munții Lespedile și Podeanu cu pădure de brazi – 3.754 pogoane și 535/1296

– Din suhaturile Clocoticiu Tefericiu, Mlaca și Pirienii – 1921 pogoane și 762/1206, ceea ce totalizate se ridică la suma de15.879 pogoane și 1190/1296.

Venitul acestor moșii, care la 1872 era de 500 galbeni austrieci, urma să se servească la ‘întreținerea a 12 fete părăsite de născătorii lor și alese prin tragere la sorți din copilele Azilului, dintre cele mai silitoare și cu minte, alegerea să se facă la 8 septembrie din 10 în 10 ani, iar la măritiș să li se dea la fiecare a douăsprezecea parte din fond”.

În afara acestui gest nobil, soacra doctorului Davila ridicase în iulie 1865, pe cheltuiala ei, un rând de case în fața Bisericii Enei din București și le donase pentru a găzdui preoții lăcașului de cult.

Sultana Marsil a murit pe 22 august 1872 și a fost înmormântată la Mănăstirea Pasărea de lângă București, lăcaș de rugăciune de care se îngrijise încă din timpul vieții și pentru care, conform documentelor, făcuse următoarele donații:

A dăruit o pereche de cercei de mare valoare pentru Maica Domnului

A îmbrăcat în argint două icoane

În 1894, osemnintele generoasei soacre a doctorului Davila și ale Mariei, fiica ei prematur decedată, au fost dezgropate și puse într-un mic sicriu în gropnița mănăstirii, unde se află și astăzi.

Sultana Marsil

Surse:

Gheorghe M. Ionescu, Istoria Cotrocenilor, Lupescilor (Sf. Elefterie) și Grozăvescilor, 1902

Dr. Pompei Samarian, Medicina şi farmacia în trecutul românesc. Volumul 2: 1775-1834, București, 1938

Alexandru Davila, Din torsul zilelor, vol. I, Editura Oltenia

$$$

 Un soț infuriat ii trimite lui soacră-sa un SMS.

„Produsul dvs. (fiica), nu pregătește mâncare normală. Nu face curat în apartament! Nu-mi spală și nici nu-mi calcă cămășile!”

Soacra îi răspunde:

„Alegerea a fost făcută personal de dvs. Marfa e vândută. Garanția este expirată. Producătorul nu poartă nicio răspundere!

PS: Posibil s-a detracat programul…Incercați să suciți cu cheița acolo unde trebuie…Nu vă descurcați – angajați un specialist!”

$$$

 – Doctore, nu pot scapa de sughit.

Doctorul o consulta si-i spune :

-Sunteti insarcinata.

Calugarita se intoarce la manastire si povesteste ce i-a spus doctorul. A doua zi stareta se adreseaza doctorului :

– De ce i-ati spus asta calugaritei noastre ?

– Ca sa o sperii si sa scape de sughit …

La care stareta :

-Cel care s-a speriat a fost episcopul, s-a aruncat din turn !!!