$$_

 https://cashclub.ro/register?ccref=2GHiGDql

Este o platforma de shopping online cu reducere de tip cashback: o parte din suma cheltuită pe oricare dintre magazinele de pe platforma se returnează in contul propriu și se poate retrage în momentul în care se ajunge la o anumită limită. Pentru cei care fac cumpărături online frecvent, cashback-ul poate ajunge la sume deloc de neglijat. Plus că puteți beneficia de cupoane de reduceri la fiecare magazin în parte. Ceea ce, pe ansamblu, duce la economii pe termen mediu și lung.

$$$

 Joe Dassin, cântărețul poliglot, idolul femeilor a decedat pe 20 august 1980.

Joe Dassin a fost în topurile din Franța, apoi și în lume. Faptul că era poliglot l-a ajutat să înregistreze cântece în limbile germană, rusă, spaniolă, italiană, greacă, franceză și engleză. A murit la 41 de ani. I s-a oprit inima.

Cu un tată regizor și o mamă violonistă, era firesc ca Joe Dassin să devină artist. Însă, el s-a pregătit pentru medicină și antropologie. A obținut chiar și o diplomă de cotor în antropologie. Totuși, cânta pentru a se întreține la facultate, lucra ca DJ la un radio. Prima lui soție l-a îndemnat să înregistreze un demo pentru CBS France, casa de discuri care-l va lansa în industria muzicală.

Joe Dassin a fost unul dintre cei mai populari cântăreţi francezi ai anilor ‘60-’70. O voce caldă, ușor de recunoscut, arătos, cu părul buclat și ochi albaștri. A avut la picioare multe admiratoare din toată lumea.

“Et si tu n’existais pas”, “À toi”, “Aux Champs-Elysées, “L’Été Indien” şi multe alte melodii au rămas piese de referinţă în memoria muzicală a lumii.

S-a născut la Yew York. Tatăl său a fost regizor și a fost alungat de la Hollywood când a început prigoana celor care simpatizau cu comuniștii. Când Joseph Ira Dassin avea 14 ani, familia sa se refugiază în Europa. În cele din urmă, se stabilesc la Paris. Tatăl caută de lucru, ca și mama lui, violonistă de origine maghiară.

La vârsta de 16 ani, Joe Dassin vorbea deja trei limbi străine şi îşi luase cu brio Bacalaureatul. Părinţii lui Joe vor divorţa curând. El se întoarce îm America, unde se înscrie la Universitatea din Michigan. Studiază medicina şi antropologia. Ca să se întrețină, a cântat în campusuri studențești, a fost camionagiu, curier. Dar, a început și să compună. Când a trebuit să efectueze serviciul militar a aflat că are probleme cu inima.

După absolvirea facultăţii şi obţinerea doctoratului în antropologie, Joe revine în Europa, stabilindu-se în Italia, unde se afla tatăl său.

În 1963, o întâlneşte pe Marysse, cu care se va căsători. La insistenţele soției, Dassin va înregistra un demo pentru CBS France, casa de discuri care-l va lansa în industria muzicală.

Vocea sa gravă va atrage multe laude, în mod deosebit din partea publicului feminin. Succesele se țin lanț. Va cânta pe marea scenă a Teatrului Olympia, cu mare succes. Este invitat să cânte la Radio Luxembourg și să scrie pentru revista Playboy. În perioada următoare, artistul scrie pentru The New Yorker, dublează filme americane, joacă în filmele „Nick Carter et le trèfle rouge” și „Lady L”. Este regizor al piesei de teatru „What’s New Pussycat?”.

Curând a semnat și cu o mare casă de discuri americană. La început nu a avut succes, dar nu s-a descurajat. A fost sfătuit să se îmbrace în alb și, de atunci, acesta a fost costumul de scenă.

Avea 33 de ani când a suferit un atac de cord. După o lună de suferinţă, cântărețul revine în studiouri, pentru albumul ce conțineau „Les Champs-Élysées” și „Le Chemin de papa”.

În 1973, Marysse va naşte prematur, iar copilul va muri cinci zile mai târziu. Joe intră într-o depresie serioasă, însă munca, proiectele muzicale îl salvează.

Imediat cum apare “Aux Champs-Elysées”, va fi cunoscut în întreaga Europă. În 1976 apare “Et si tu n’existais pas” şi Dassin va vinde peste 20 de milioane de discuri.

În 1977 divorţează de Marysse şi se va căsători cu Christine Delvaux cu care va avea un fiu. La sfârşitul lui 1979, Christine este însărcinată pentru a doua oară, dar Joe va cere divorţul! Zvonurile despre viaţa lui sentimentală influenţată de depresii devin din ce în ce mai dese. Atât jurnaliştii francezi, cât şi cei americani, au încercat să pătrundă misterele vieţii lui Joe Dassin. Dar, Joe era o persoană extrem de discretă. Christine îi va dărui cel de-al doilea fiu, Julien.

În 1980, artistul va avea un nou infarct. Va fi internat la Spitalul din Neuilly. Apoi, la Los Angeles, este marcat de un nou atac. Orice exces îi este cu desăvârşire interzis. “Este deprimat şi continuă să se autodistrugă”, va titra presa franceză. Pleacă în Tahiti ca să se refacă, dar va avea o criză cardiacă fatală, care îi va aduce sfârşitul, înainte de a împlini 42 de ani.

$$$

 ALBASTRUL ȘI SEMNIFICAȚIA SA PENTRU EGIPTENI

Albastrul a fost creat pentru întâia oară de egiptenii antici, care au născocit un pigment rezistent, menit să înfrumusețeze arta decorativă și aplicată. Acest pigment, cunoscut sub numele de „albastru egiptean”, era folosit la împodobirea ceramicii, a statuilor și a mormintelor faraonilor.

Albastrul egiptean a fost primul pigment sintetic din istorie. El era obținut prin amestecul de siliciu, var, cupru și alcalii, iar nuanța sa intensă era dată de tetrasilicatul de calciu și cupru (CaCuSi₄O₁₀). Procesul presupunea topirea ingredientelor — nisip silicios, calcit, minereu de cupru și sodă — la o temperatură de aproximativ 850 de grade Celsius. Primele dovezi ale folosirii acestui pigment datează din jurul anului 2200 î.Hr.

De-a lungul a șase milenii, albastrul a continuat să evolueze, inspirând meșteșugari și artiști ai tuturor epocilor, dând naștere unor capodopere devenite simbolice. Evoluția sa nu s-a oprit nici astăzi — în urmă cu mai puțin de un deceniu a fost descoperită o nouă nuanță de albastru.

Un fapt fascinant: în anul 2006, oamenii de știință au aflat că albastrul egiptean posedă o proprietate uimitoare — aceea de a lumina sub radiație fluorescentă. Această descoperire a ușurat identificarea pigmentului pe artefactele antice și a reprezentat un veritabil salt înainte pentru istorici.

$$$

 Pilda despre Franz Kafka

Când scriitorul avea patruzeci de ani, se plimba printr-un parc din Berlin și a întâlnit o fetiță care plângea, fiindcă își pierduse păpușa cea iubită. Împreună cu Kafka au căutat-o zadarnic.

Kafka i-a spus să-l aștepte acolo a doua zi și că vor reveni să continue căutarea.

Au căutat din nou, dar fără izbândă, iar atunci scriitorul i-a dăruit fetiței o scrisoare „scrisă” de păpușă:

„Te rog, nu plânge. Am plecat într-o călătorie să văd lumea. Îți voi povesti despre aventurile mele.”

Astfel a început o istorie care a durat până la sfârșitul vieții lui Kafka.

La fiecare întâlnire, el îi citea noi scrisori ale păpușii, pline de aventuri și de „vorbe jucăușe”, pe care copila le asculta cu încântare.

În cele din urmă, Kafka i-a adus înapoi o păpușă (pe care o cumpărase).

„Dar aceasta nu seamănă deloc cu păpușa mea”, a spus fetița.

Scriitorul i-a întins o altă scrisoare, în care păpușa mărturisea: „Călătoriile m-au schimbat.”

Fetița a strâns la piept noua păpușă și, fericită, a dus-o acasă.

Un an mai târziu, Kafka s-a stins din viață.

După mulți ani, devenită adultă, fetița a descoperit înăuntrul păpușii o scrisoare ascunsă. În biletul firav, semnat de Kafka, stătea scris:

„Tot ceea ce iubești va fi, mai devreme sau mai târziu, pierdut, dar în cele din urmă iubirea se va întoarce la tine sub o altă înfățișare.”

$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

EMILE ZOLA ȘI JEANNE ROZEROT

„Era fermecătoare, cu trupul ei înalt şi subţire, cu picioarele lungi ca nişte fusuri, cu bustul ei plăpând şi energic, cu sânii rotunzi, cu gâtul rotund bine înfipt, cu braţele mlădioase. Avea mult farmec, un trup suplu şi viguros. Şi mai ales o piele strălucitoare, ca o mătase albă şi fină, drăguţă, adorabilă.”

În primăvara anului 1888, Emile Zola lucrează la Medan. I-a crescut burta. Gâfâie la cel mai mic efort. Uneori aţipeşte pe hârtie.

În 1888 Zola are 48 de ani, s-a îngrășat foarte mult, are numeroase probleme de sănătate, este nefericit. Singurul moment de relaxare al zilei este cântecul lenjeresei angajate de soția sa care se aude din camera unde tânăra lucrează. Numele ei este Jeanne-Sophie-Adèle Rozerot, este originară din Burgundia și este înaltă, suplă, brunetă, cu ochii mari și blânzi. Este fiica unui morar. Zola se îndrăgostește iremediabil. Jeanne este măgulită că a atras atenția maestrului iar Zola este fericit că tânăra acceptă dragostea unui moș ca el, căci diferența de vârstă dintre ei este enormă: 27 de ani! Scriitorul o instalează pe Jeanne într-un apartament spațios de pe rue de Sainte-Lazare, la numărul 66. Deși are mustrări de conștiință că o înșeală pe devotata lui Gabrielle-Coco, nu se poate abține să nu se plimbe cu Jeanne prin tot Parisul și să-și afișeze fericirea. Gabrielle e nebună de gelozie. De dragul lui Jeanne, Zola face mai multă mișcare, ține dietă, slăbește, arată cu zece ani mai tânăr. Pasionat de fotografie, își imortalizează mereu iubita pe peliculă, precum și epoca în care trăiește. Pentru ea înfruntă întreaga opinie publică. Tacit, prietenii îl aprobă. Tot erotismul din viitoarele romane se estompează, acum Zola îl trăiește.   

Jeanne o naște pe Denise la 20 septembrie 1889, bucuria lui Zola fiind nemărginită: în sfârșit, un copil! Doi ani mai târziu, i se naște și cel de-al doilea copil, micuțul Jacques. De acum înainte, Zola se împarte între cele două femei din viața sa, având grijă ca nici una să nu ducă lipsă de nimic. Încet-încet, Gabrielle acceptă situația și-i primește pe cei doi copii pe lângă ea, participând și ea la educația și viitorul lor. După moartea scriitorului, Gabrielle va accepta ca cei doi copii să poarte numele de Emile-Zola, cu liniuță între ele. Denise Emile-Zola va deveni soția lui Maurice Le Blond, iar Jacques Emile-Zola va deveni doctor.         

      

În camera cu albituri a doamnei Zola, cântă o voce foarte tânără. Uneori stă şi-o ascultă. Zâmbeşte. Apoi zâmbetul dispare. Zola se vede mai bine decât într-o oglindă. „Sunt săptămâni, chiar luni, când sufletul mi-e cuprins de vijelie, o vijelie de dorinţe şi regrete.” Jocurile s-au făcut. Se va îngrăşa mai tare, până ce va crăpa, lângă Alexandrine şi câinii săi. Cu fruntea dezgolită, ridată de-a curmezişul, încreţită, cu privirea obosită şi plictisită, îmbătrâneşte urât. O fotografie ni-l înfăţişează în cămaşă de noapte, umflat, diform, cu lornionul de aur atârnându-i lamentabil la capătul şnurului.

Peste un an şi jumătate, obiectivul fotografic prindea un bărbat întinerit cu vreo zece ani, care-şi mai tăiase din barbă, cu un barbişon cuceritor, al cărui pântec dispăruse, purtând nişte costume bine croite, cu mănuşi de culoare deschisă şi umbrelă elegantă. Mai dispăruse şi din chelie, din cauza pieptănăturii, cu tot părul dat pe spate. În perioada când a fost cel mai gras, scriitorul avusese 100 de kilograme, măsurând 114 centimetri peste burtă. S-a pus pe slăbit. Scăderea a fost vertinginoasă. S-a stabilit spre 75 de kilograme.

Care a fost cauza acestei transformări neaşteptate? Zola era îndrăgostit! Prietenii au fost uluiţi să-l vadă plimbându-se foarte sprinten pe Champs-Elysees cu o femeie înaltă cu părul negru ondulat, aranjat cochet într-un coc, cu mijloc subţire, cu mers elastic, cu ochi de gazelă, cu obraji rotunzi, cu ţinută decentă, senzuală şi visătoare. Într-o zi au fost văzuţi pe bicicluri. Ea pedala la marginea trotuarului; el, galant, cu capul sus, o apăra de primejdiile circulaţiei.

Paul Alexis a fost unul dintre primii prieteni care a înţeles această poveste. Fireşte că era mâhnit pentru soţia lui Zola, dar îi reproşa acesteia că e mai în vârstă decât soţul ei şi că îşi arăta vârsta, că are o înfăţişare din ce în ce mai respectabilă, că-l făcea pe Zola să regrete că nu-i dăruise copii.

Atunci şi-a adus aminte Alexis de nişte lucruri neînsemnate cărora nu le dăduse nicio importanţă. O zărise la Medan pe fata aceea înaltă care cânta mereu, o lenjereasă pe care doamna Zola o angajase ca să-i fie de ajutor la pasiunea pentru lenjerie, pentru levănţică şi ordinea din dulapuri. Alexis, care pe vremuri fusese cam afemeiat, ar fi regretat că nu putea face curte acelei brunete blânde cu ochi căprui, de o senzualitate atât de drăgălaşă sub cununa ei de păr negru, dar era pe punctul de a se căsători.

Cunoaştem puţine lucruri despre dragostea lui Emile Zola şi Jeanne Rozerot. Scrisorile cu privire la începutul acestei iubiri au dispărut. Căutăm zadarnic printre hârtiile sale cea mai mică aluzie la unica aventură din viaţa sa, cunoscută totuşi începând din 1889. Sigur e faptul că dragostea aceasta s-a născut din respect, delicateţe, admiraţie reciprocă şi uluire, Jeanne, stupefiată că maestrul i-a acordat atenţie, Zola, uluit că o fată frumoasă de 20 de ani n-a manifestat dezgust faţă de un bărbat gras, cu 27 de ani mai în vârstă decât ea.

$$$

 WILLIAM SHAKESPEARE

„Acolo unde eşti se află lumea întreagă.”— William Shakespeare. cel mai mare dramaturg din toate timpurile, ale cărui existenţă şi opera au fost marcate de numeroase mistere şi dileme, neelucidate încă pe deplin.

William Shakespeare s-a născut, după toate probabilităţile, la 23 aprilie 1564 – data fiind marcată de Ziua Sfântului George, la Stratford-upon-Avon, Warwickshire, Anglia, fiind al treilea din cei opt copii ai familiei, fiul lui John Shakespeare, negustor de mănuşi şi membru al consiliului municipal, şi al lui Mary Arden, fiica unui fermier prosper. Se ştie cu certitudine că William a fost botezat la 26 aprilie 1564.

Stratford era atunci o aşezare liniştită, faimoasă pentru bâlciurile şi zarva târgurilor săptămânale. Magazinele cizmarilor, ale croitorilor, tinichigiilor, măcelarilor, fierarilor, rotarilor şi mănuşarilor – inclusiv al lui John Shakespeare – stăteau aliniate pe străduţele înguste şi întortocheate. În împrejurimile oraşului, fermele erau ideale pentru cultivarea orzului, îndeletnicire care a dat naştere principalei industrii din Stratford, fabricarea malţului – prăjirea şi măcinarea boabelor de cereale pentru producţia de bere.

William a primit educaţia primară la „King’s New School” din localitatea natală, o şcoală liber privilegiată, planul de învăţământ asigurând o educaţie bazată mai ales pe gramatica latină şi studiul limbilor clasice.

La vârsta de 18 ani, la 27 noiembrie 1582, s-a căsătorit cu Anne Hathaway, care era cu opt ani mai mare decât William, faptul că era însărcinată grăbind se pare ceremonia şi stârnind astfel mânia Curţii consistoriale a Diocezei de Worcester. Cei doi au avut trei copii: Susanna – botezată la 26 mai 1583, şi gemenii Hamnet şi Judith – botezaţi la 2 februarie 1585. Hamnet avea însă să moară din cauze necunoscute la vârsta de 11 ani.

În perioada 1585 – 1592, s-a stabilit la Londra, unde a fost scriitor, actor şi a deţinut o parte din compania de jocuri „Oamenii Lordului Chamberlain” – „The Lord Chamberlain’s Men”, devenită ulterior mai cunoscută ca „Oamenii Regelui” – „King’s Men”, o trupă adoptată de regele James I, după moartea reginei Elisabeta I.

Se pare că activitatea sa desfăşurată la Londra i-a adus o bunăstare importantă, astfel că a cumpărat o proprietate în cartierul londonez Blackfriars, iar în oraşul natal deţinea cea de a doua cea mai întinsă proprietate.

Cu toate acestea, există foarte puţine date despre Shakespeare, din această perioadă a vieţii, istoricii care au studiat documentele vremii numind intervalul respectiv de timp – ca şi perioada 1578 – 1582, de până la căsătorie – „anii pierduţi” ai lui Shakespeare.

Unele dintre motive ar putea fi acelea că Shakespeare ar fi dispărut din oraş pentru a evita acuzarea sa în privinţa braconajului de cerb sau că, mai apoi, ar fi evitat judecata bisericii pentru datoriile acumulate.

„Sunt slabi cei cruțați de suferință.” — William Shakespeare

La începutul anului 1590 sunt scrise primele lucrări ale lui Shakespeare – „Richard al III-lea” şi cele trei părţi din „Henry VI”, iar primii actori cu care a lucrat în această perioadă sunt Richard Burbage, William Kempe, Henry Condell şi John Heminges.

În anii 1593 şi 1594, teatrele au fost închise din cauza ciumei, iar Shakespeare a publicat două poeme narative pe teme erotice, „Venus şi Adonis” şi „Violul Lucreţiei”, poeme dedicate lui Henry Wriothesley.

În fapt, majoritatea operei lui Shakespeare a fost scrisă între anii 1585 şi 1613, fiind reprezentată de 154 de sonete şi numeroase poezii, dar şi de cele mai importante tragedii şi comedii din literatura universală, rodul abilităţii lui de a reliefa cele mai profunde aspecte ale naturii umane. Din păcate, momentele scrierii pieselor de teatru ale lui nu se cunosc în totalitate.

Deja, în anul 1592, era suficient de cunoscut pentru a stârni primele acuzaţii de plagiat, un oarecare Robert Greene afirmând despre acesta că este nici mai mult nici mai puţin decât „o cioară parvenită, împodobită cu penele noastre”.

În 1596 scrie tragica poveste a lui Hamlet, prinţul Danemarcei, inspirată, se pare, de moartea prematură a unuia din gemenii săi, iar în 1599, două dintre proiectele timpurii ale sonetelor 138 şi 144 au apărut în „The Passionate Pilgrim”, fiind publicate sub numele său dar fără aprobarea autorului.

Doi ani mai târziu Shakespeare se mută în parohia Sf. Elena din Bishopgate, unde apare ca actor în piesa „Every Man in his Humor”, a lui Ben Johnson.

După anul 1600 scrie mai ales tragedii, după Hamlet urmând „Regele Lear” şi „acbeth”.

În perioada 1606-1607, Shakespeare a scris puţine piese de teatru şi nici una nu îi mai este atribuită după 1613.

În 1609 îşi publică sonetele, marea majoritate poezii de dragoste, unele închinate amantei sale – denumită „The Dark Lady”, iar altele închinate unui tânăr – denumit “frumos stăpân”, în cele din urmă criticii săi interpretând nuanţări artistice ale orientării sale sexuale variate.

Patru ani mai târziu se retrage în localitatea natală, unde va muri la 23 aprilie 1616, exact în ziua atribuită naşterii sale, pe piatra sa funerară scriind „Binecuvântat fie cel ce lasă (în tihnă) aceste pietre şi blestemat fie cel ce-mi mişcă oasele”.

„Atâta timp cât putem zâmbi, cauza nu e încă pierdută.”— William Shakespeare

În anul 1623, John Hemings şi Henry Condell au publicat Ediţia princeps a pieselor lui Shakespeare, care cuprinde 36 texte, 18 din aceastea fiind tipărite pentru prima dată.

Însă de-a lungul timpului au existat speculaţii privind viaţa şi opera lui Shakespeare pe lângă sexualitatea sa variată aflându-se aspecte privind fizicul său, credinţa sa religioasă, dar mai ales paternitatea operei sale dramatice. Să le luăm pe rând.

În privinţa aspectului său fizic, nu există nici măcar o descriere scrisă a aspectului fizic al lui Shakespeare, astfel că gravura „Droeshout”, pe care Ben Jonson ar fi avizat-o ca fiind foarte asemănătoare cu chipul său real, şi monumentul Shakespeare din localitatea natală Stratford sunt considerate cele mai bune „reproduceri” ale aspectului său fizic.

Dar se pare că şi aici există unele probleme: gravura lui Martin Droeshout, de pe pagina de gardă a ediţiei din anul 1623, nu seamană cu cea realizată pentru ediţia din anul 1640, existând diferenţe mai mult decât semnificative.

Un alt element aflat în dispută este „The Collar Theory” – existenţa gulerului lui Shakespeare din prima gravură. Gulerul din imagine nu a existat în timpul vieţii lui Shakespeare şi nici în vreun alt portret din acea vreme, având în plus şi o poziţie stranie, mascând inexistenţa gâtului, dând şi o deranjantă disproporţie între cap şi bust, în opinia unora acestea fiind elemente suficiente care să ne determine să credem că Shakespeare a fost portretizat cu o mască pe faţă.

În ceea ce priveşte orientarea religioasă, cei care au studiat biografia sa afirmă că este aproape sigur că familia sa era catolică, tocmai atunci când practica în această religie era împotriva legii, ba mai mult, Mary Arden, mama marelui dramaturg provenea dintr-o familie catolică. Pe de altă parte Shakespeare nu era chiar un practicant al religiei, explicaţia fiind că acesta evita biserica de teama unor procese privind datoriile acumulate de familia sa.

O largă dispută a fost stârnită la mai bine de 150 de ani de la moartea lui Shakespeare, privind calitatea reală de autor măcar în privinţa unei părţi din opera sa. Deşi această dispută nu a fost elucidată nici până în ziua de astăzi, printre posibilii autori reali ai unora din craţiile sale au fost enumerate nume precum Edward de Vere, Francis Bacon, sau Christopher Marlowe. Aceste discuţii au pornit şi de la multitudinea de versiuni ale operelor sale importante. Unele variante au fost numite „versiuni rele”, conţinând texte adaptate, parafrazate sau deformate, ori chiar reconstruite din memorie. De pildă, Hamlet, Troilus şi Cresida şi Othello, conţin mai multe versiuni revizuite, bazate pe descoperirile unor notiţe atribuite lui Shakespeare, în schimb, „Regele Lear”, publicat în ediţiile moderne, cuprinde două variante – cea din 1608 şi cea din 1623, pe care criticii le declară „de neîmbinat fără confuzii majore”.

Pe de altă parte, bucăţi din „Titus Andronicus” au fost încredinţate, în realitate, unor pricepuţi copywriteri precum George Wilkins sau Thomas Middleton, iar culegerea The London Prodigal de „William Shakespeare”, apărută în anul 1605, cuprinde piese ca „Locrine”, „Thomas Lord Cromwell” şi „The Puritan”, care se pare că în zilele noastre nu mai sunt recunoscute ca făcând parte din opera lui Shakespeare.

Alte piese puse în discuţie sunt „Henric al VIII-lea” – 1613, având ca posibili autori pe John Fletcher, Sir Henry Neville sau George Peele, „Macbeth” – 1606, atribuită lui Thomas Middleton, „Nevestele vesele din Windsor” – 1597, posibil semnată de Sir Henry Neville, sau „Visul unei nopţi de vară” – 1595, care îi are ca posibili autori pe William Stanley şi Earl of Derby.

Mai mult, cel puţin unele dintre sonete este posibil să nu fie opera lui Shakespeare, de pildă, ediţia publicată în anul 1609 fiind probabil să aparţină editorului Thomas Thorpe, ale cărui iniţiale apar în josul paginii.

„Am irosit timpul şi acum timpul mă iroseşte pe mine” — William Shakespeare

Sunt şi cercetători ai operei lui Shakespeare care afirmă nici mai mult nici mai puţin că acesta nici nu ar fi existat cu adevărat – ţinând cont atât de problemele legate de portretul său cât şi de atribuirea unora din operele sale – , aceştia susţinând chiar că Shakespeare ar fi fost de fapt un pseudonim sub care publicau diverşi autori ai epocii, în care exista oricum tradiţia „creaţiei colective” şi publicării acesteia sub un alt nume literar ales.

Aici trebuie amintită şi opinia unui expert în opera şi personalitatea lui Shakespeare, John Hudson, care în cartea sa intitulată ”Femeia brună a lui Shakespeare”, afirmă că dramaturgul englez a fost de fapt o femeie evreică cu părul negru, care locuia la Londra, pe nume Amelia Bassano. Conform celor scrise de Hudson, Amelia s-a născut în anul 1569 într-o familie de evrei veneţieni, care erau muzicienii de curte ai Reginei Elisabeta I.

În orice caz, peiesele de teatru create de Shakespeare, transpuse în scenă în atâtea şi atâtea versiuni, sunt jucate în întreaga lume, în diverse contexte culturale, politice, economice şi religioase, fiind o dovadă a universalităţii şi actualităţii acestora.

Shakespeare este considerat şi dramaturgul cel mai bogat vocabular din lume, cercetătorii estimând că acesta cuprinde exact 28.829 de cuvinte unice folosite în întreaga sa operă literară.

În anul 2011, antropologul Francis Thackeray a descoperit urme de cocaină în zona în care s-a aflat casa dramaturgului, în grădină – ceea ce s-ar fi constituit în veritabilă „sursă de inspiraţie” pentru creaţiile acestuia, dar confirmarea acestei teorii nu s-a concretizat, exhumarea rămăşiţelor pământeşti ale acestuia fiind împiedicată de ultima dorinţă a scriitorului inscripţionată pe piatra sa funerară.

Recent, în martie 2016, experţii au concluzionat că este posibil ca, din ceea ce se crede că ar fi mormântul lui Shakespeare, de la situl din Biserica Sfânta Treime din Stratford-upon-Avon, craniul acestuia ar fi fost furat de către vânătorii de trofee în urmă cu peste 200 de ani, mai exact în anul 1794.

Arheologii care utilizează radarul de penetrare a solului (GPR) au studiat sub suprafaţa mormântului scriitorului şi au descoperit „o tulburare ciudată la capătul capului”.

Să mai adăugăm că în noiembrie 2015, arheologii audescoperit bucătăria din locuinţa pe care William Shakespeare a achiziţionat-o în anul 1597 şi în care acesta a locuit timp de 19 ani. Săpăturile au început în urmă cu şase ani, la mai bine de 250 de ani distanţă de la demolarea proprietăţii, fiind parte a unui proiect în valoare de peste 5 milioane de lire sterline.

Proprietatea, denumită „New Place” a fost cea mai mare gospodărie nefamilială din oraşul Stratford-upon-Avon, în care s-a născut celebrul poet, dramaturg şi scriitor britanic, incluzând o sufragerie, o galerie şi peste 20 de camere şi 10 şemineuri. Situl arheologic New Place a fost deschis publicului în anul 2016, ca parte a evenimentelor care au marcat împlinirea a 400 de ani de la moartea lui William Shakespeare.

$$$

 WHITNEY HOUSTON

Decesul artistei Whitney Houston s-a pronunțat la ora 15.55, sâmbătă 11 februarie 2012. A fost găsită fără respirațien baia camerei 434 a hotelului Beverly Hilton din Los Angeles. Cu o noapte înainte, Whitney fusese văzută la o petrecere, într-o stare avansată de ebrietate. Se pare că consumase și Xanax, care, în combinație cu alcoolul provoacă stări euforice.

Fata de aur a industriei muzicale.

Whitney Houston era numită, la apogeul carierei sale muzicale, în anii 1980-1990, fata de aur a industriei muzicale, cu zeci de milioane de albume vândute și cu o voce și un look perfecte. Spre sfârșitul vieții sale a devenit imaginea tristă a modului în care drogurile pot distruge un mare talent.

Vânzările de albume au scăzut, hiturile au încetat să apară, imaginea ei, odată perfectă, a fost afectată de un comportament sălbatic și apariții în public bizare. A mărturist public că a făcut abuz de cocaină, marijuana și diverse medicamente, iar vocea sa a avut mult de suferit, până în punctul în care a fost nevoită să ia lecții de canto din nou.

Diva americană a vândut peste 170 de milioane de albume și single-uri, printre care se numără și piesa „I Will Always Love You”, lansată în 1993, și care a devenit una dintre cele mai bine vândute melodii din toate timpurile. Lista ei de premii mai include printre altele, 2 Emy, 30 Billboard Music Awards și 22 American Music Awards.

Ultimele zile.

În după-amiaza zilei de 9 februarie au existat semne alarmante care dovedeau că lucrurile nu sunt în regulă cu Houston. Pregătită să-și arate abilitățile și măreția la Premiile Grammy ce urmau să aibă loc duminică, 12 februarie, Whitney a participat la repetiții.

Conform ziarului Los Angeles Times, producătorii și organizatorii Premiilor Grammy erau îngrijorați de faptul că atitudinea lui Houston va atrage publicitate negativă. În timpul șederii sale la hotelul Beverly Hilton, Whitney a fost văzută adesea neîngrijită, cu părul ciufulit și haine nepotrivite.

Chiar în ziua în care s-a cazat la hotelul Hilton împreună cu fiica ei, Bobbi Christina, Whitney părea ruptă din altă lume, având un comportament haotic și mirosind a transpirație și a alcool. Cântăreața a fost văzută agitată, mișcându-și mâinile fără încetare și plimbându-se fără țintă prin holul hotelelui.

Mai târziu în acea zi, cântăreața s-a schimbat ca prin minune, arătând absolut minunat la petrecerea de la Tru Hollywood. Ea a petrecut cel puțin trei ore la eveniment alături de prueteni vechi și a urcat pe scenă pentru a fredona câteva versuri din melodia „Jesus Loves Me”.

Cântăreața a fost văzută apoi strigând la un asistent de-al său și, ceve mai târziu, intrând într-o altercație cu finalista „X Factor”, Stacy Francis, din cauză că aceasta din urmă era angajată într-o conversație cu iubitul ei, Ray J.

Vineri 10 februarie. Whitney este contactată de un reprezentant al „X Factory” pentru a face parte din emisiune. Cariera artistei părea că se reîntoarce pe un făgaș normal.

Ultimele ore.

Sîmbătă 11 februarie. Amiaza. Whitney se află în camera 434 a hotelului Beverly Hilton. Se pregătește pentru a participa la petrecerea din ajunul festivităților Premiilor Grammy, organizate de Clive Davis, cel care a descoperit-o și a lansat-o în cariera muzicală. Comandă în cameră un hamburger, cartofi prăjiți și un sandviș cu carne de curcan din care gustă câte puțin. Cum procedă de obicei înaintea vreunei petreceri, se pare că vedeta consuma șampanie cu calmante.

Detectivul Mark Rosen de la poliția din Beverly Hills avea să declare ulterior că în după-amiaza zilei fatidice, Whitney s-a întâlnit cu câteva rude și prieteni apropiați. „Întregul anturaj îi era aproape. Avea alături de ea membrii ai familiei, prieteni, colegi”, a spus Rosen.

Whitney vorbește aproximativ o jumătate de oră la telefon cu mama sa, Cissy Houston, spunându-i că se simte bine și se pregătește pentru petrecerea Grammy, după care intră în baie. Stilista ei, persoana care îi aranja părul și două gărzi de corp s-ar fi aflat printre persoanele adflate în camera cântăreței în acele clipe. Aceștia devin îngrijorați pentru că Whitney stă prea mult în baie.

Bat la ușă și, neprimind nici un răspuns, o pun pe stilista cântăreței să verifice dacă Whitney este în regulă. Aceasta a început să țipe imediat ce a intrat în baie, iar una dintre gărzile de corp a fugit și a scos-o imediat pe cântăreață de sub apă. Se parecă Whitney at fi alunecat în apă, iar când a fost scoasă, trupul ei era foarte rece.

La sosirea echipajelor de salvare, trupul vedetei fusese deja scos din cadă, însă paramedicii nu au reușit să o readucă la viață prin metodele de resuscitare. În cameră au fost găsite mai multe recipiente cu medicamente, unele ilegale, altele pe baă de reșetă. În cadă plutea un flacon cu ulei de măsline folosit de cântăreață în tratamentul pielii. Același Mark Rosen a declarat la fața locului că „nu au fost găsite semne de intenții criminale”.

Trupul neînsuflețit a fost transportat ulterior la morgă pentru a i se face autopsia. Zeci de ziariști împânziseră deja zona hotelului, după ce cumplita veste s-a răspândit ca un fulger. Camera 434 a fost redată în folosință doar după trei zile. 

Raportul final al medicilor legiști după efectuarea autopsiei, publicat ulterior, inica faptul că Whitney Houston „a decedat prin înec accidental fiind sub efectul cocainei pe care a ingerat-o”. Și alte droguri și medicamente au fost găsite în corpul cântăreței, dar acestea nu au contribuit la decesul acesteia, între ele fiind marijuana sau urme de Alprazolam (Xanax), Cyclobenzaprină (Flexiril) și Diphenhydramină (Benadryl).

Ultimul drum.

Duminică seara, ceremonia Grammy Music Awards i-a fost dedicată marii artiste. Cântăreața Jennifer Hudson i-a adus un omagiu emoționant pe scena de la Staples Center din Los Angeles. Singură pe scenă, avînd în spate fotografia divei dispărute, într-o liniște plină de respect, Jennifer Hudson și-a stăpâmit cu greu emoția și a cântat, acompaniată doar de pian, celebra piesă „I Will Always Love You”. Înainte fusese difuzat un clip în memoria cântăreței decedate.

Sâmbătă 18 februarie 2012, la sediul New Hope Baptist Church din Newark, New Jersey, orașul natal al cântăreței Whitney Houston, 1 500 de fani s-au reunit pentru a-i aduce un omagiu și a participa la serviciul religios de înmormântare. Scrisori și floi au fost depuse pe treptele bisericii, intrarea la ceremonie fiind pe bază de invitație. Alături de familia îndurerată, la funeralii au fost prezenți printre alții, Stevie Wonder, Alicia Keys, Kevin Costner, Dionne Warwick, Clive Davis, R. Kelly, Bobby Brown ș.a.

La finalul ceremoniei, care a durat aproape patru ore,, sicriul cu trupul neînsuflețit al cântăreței, uramat de membrii familiei Houston, a fost scos din biserică pe acordurile piesei „I Will Always Love You”. În această biserică din cărămizi roșii, Whitney Houston și-a început cariera, cântând gospel în cor, de la vârsta de 5 ani.

Whitney Houston a fost înmormântată lângă tatăl ei în cimitirul Fairview din Westfield, aflat la o distanță de circa 15 kilometri de biserica New Hope Baptist Church din Newark.