$$$

 Divertisment de weekend...

În fiecare familie există cineva care „nu s-a cumințit la timp”. La noi, acea persoană este bunica.

După moartea bunicului, în urmă cu șase ani, am adus-o să locuiască cu noi. Părinții spun că e un fel de răzbunare a sorții pentru faptul că nici eu, nici sora mea n-am dat semne notabile de rebeliune în adolescență.

De pildă, într-o lună iulie, imediat ce și-a primit pensia, a fugit o săptămână la mare cu cea mai bună prietenă, și-a închis telefonul și ne-a sunat abia când au rămas fără bani. Mama era gata să le declare dispărute. Tata însă râdea cu lacrimi și i-a spus soacrei că, data viitoare, să-l ia și pe el.

Bunica are diabet în stadiu incipient. Când medicul de familie a început cu o morgă gravă să-i enumere ce alimente îi sunt interzise, l-a întrerupt:

– Și ce se întâmplă dacă totuși le mănânc?

– Puteți muri, i-a răspuns cu o privire solemnă și ton grav doctorul.

– Haideți, chiar așa? Adică, la 86 de ani mai e o șansă? Serios?

Așa că, în concluzie: facem insulină și mâncăm ce ne poftește inima.

Jucătoare de șah redutabilă, îi bate pe domnii din parc fără milă.

Cântă în corul „Bunicuțele Vesele”, merge la teatru și nu ratează niciun eveniment sau concert gratuit din oraș.

De curând, și-a găsit și un iubit — un văduv cu opt ani mai tânăr. Iar de atunci, distracțiile sunt în doi. Weekendul trecut au participat la curse de ATV-uri, iar seara, după două litri de vin de casă, au adormit îmbrățișați pe canapeaua din sufragerie, în fața televizorului. Așa a fost prezentat bunicul Colia familiei: unei mame amuțite, unor nepoți înmărmuriți și unui tată care nu se mai oprea din râs.

O ador pe bunica mea — are mai multă poftă de viață și energie decât majoritatea tinerilor pe care îi cunosc. Iubește viața și știe cum să se bucure de ea. „Cât o mai fi!” — îi răspunde mamei de fiecare dată când aceasta exclamă: „Mamă, dar chiar așa?!”

Așa bătrânețe îmi doresc.

$$$

 Blestemul lui George Coşbuc.

 Inima lui s-a stins atunci când şi-a îngropat unicul fiu: "Să nu-mi spuie vreun duşman cumplit că baiatul meu nu mai e!"

Una dintre cele mai emoționante drame din istoria literaturii o reprezintă, fără îndoială, moartea subită a lui Alexandru, unicul fiu al marelui George Coşbuc, răpus la doar 19 ani în ceea ce avea să devină primul accident auto grav din istoria poporului nostru.

Poetul a căzut într-o depresie profundă, iar după 3 ani a plecat după fiul său, în lumea celor drepţi.

În vara anului 1915, o tragedie zguduia liniştea poetului național al românilor, George Coşbuc, atunci când, în apropiere de municipiul Târgu Jiu Alexandru Coşbuc, unicul său fiu, își găsea sfârşitul într-un accident de circulație.

Tânărul se afla într-un automobil Mercedes, alături de prietenul său beizadeaua Alexandru Stâlpeanu.

"Alexandru Coşbuc se afla într-o mașină Mercedes Torpedo Benz, împreună cu Alexandru Stâlpeanu, un latifundiar din Teleorman, proprietarul maşinii, probabil şi singura care circula, în vremea respectivă, pe drumurile Gorjului.

Cei doi se întorceau de la vila din Tismana, unde George Coşbuc se retrăgea de multe ori ca să scrie poezii.

Alexandru Coşbuc avea 19 ani și era student.

Acesta fusese chemat în armată şi urma să ajungă la Drobeta Turnu Severin.

Maşina a lovit un bolovan mai mare, după care a intrat într-o căruță aflată în față. 

Alexandru Stâlpeanu a murit pe loc, iar Alexandru Coşbuc a fost rănit grav

A fost transportat cu o căruță la spitalul din Târgu Jiu, dar a murit pe drum George Coşbuc a fost foarte afectat de acest eveniment și a ridicat o fântână în amintirea singurului său copil"poetul nemaifiind același om după ce s-a văzut nevoit să-și îngroape singurul copil. 

Măcinat de durere și de amărăciune, George Coşbuc renunță la scris şi se închide în casă

Poetul a intrat într-o depresie cruntă Refuza să mănânce cu zilele

Nicolae lorga este alături de poet, încercând să-l facă să-și revină, consolându-l neîncetat și îl propune pe George Coşbuc ca membru titular al Academiei Române

Onoarea este imensă, însă tatăl îndoliat nu simte nicio emoție. 

Scopul vieții sale s-a pierdut, iar nimeni nu i-l mai poate aduce înapoi

"Îl zăream ascuns în pălăria lui mare, trasă pe frunte. Își pierduse băiatul, un flăcău", scria Tudor Arghezi, la acea vreme

Îngrijorată, Elena Coşbuc apelează la prietenii soțului ei. Simte că-l pierde și le povesteşte apropiaţilor că trec zile întregi fără ca scriitorul să pună gura pe o bucățică de mâncare

Inima i s-a oprit odată cu trecerea în neființă a băiatului său deși trupul şi mintea i-au supraviețuit încă 3 ani la 52 de ani

Mulți spun că ar fi murit de dor deși diagnosticul oficial al medicilor a fost congestie cerebrală 

Miercuri, fusese în oraș și, seara, când s-a întors acasă, s-a simțit indispus Joi, a zăcut în pat stând de vorbă cu soția sa când, pe la ora 1 şi jumătate simțindu-se rău a încetat din viață

Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din '77, moare fără să fi văzut sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării

În memoria fiului său iubit, George Coşbuc a ridicat o fântână în locul tragicului accident. 

Astăzi, locul este cunoscut de toți localnicii ca „Fântâna lui Coşbuc". 

Deși monumentul a fost ridicat în amintirea lui Alexandru, acest loc a devenit un simbol al durerii și al suferinței poetului.

În prezent, în locul respectiv funcţionează un restaurant, iar patronul acestuia, lon Vârțanu, a amplasat o placă comemorativă cu fotografia lui Alexandru Coşbuc Gestul său de respect și de onoare față de memoria poetului și a fiului său pierdut aduce o lumină de speranță în întunericul tristeții

Despre tragedia care i-a marcat existența, George Coşbuc a iscălit doar câteva versuri

"Ah, cumva să nu mi-o spuie Vreun duşman cumplit Că băiatul meu azi nu e Și că a murit, Eu l-aș omorî cu dinții Pe furis...".

Că-n schimbarea bruscă-a minţii

Ca pe-un câne care muşcă

Alexandru, Elena și George Coşbuc se odihnesc împreună, în Cimitirul Bellu din Capitală.

$$$

 Ⓜ️🛎️🧶🇷🇴Mămăliga este singurul fel de mâncare din lume care se taie cu ața și care a împiedicat dispariția unui întreg popor.

Ⓜ️🛎️🌽🪄🧶În bucătăriile românești se întâmplă ceva ce pare de-a dreptul magic pentru străini: mămăliga se taie cu o simplă ață. Nu cu cuțitul, nu cu lingura, ci cu un fir subțire care trece prin ea ca prin unt. Această tehnică bizară nu este doar o ciudățenie folclorică, ci rezultatul unei consistențe perfecte pe care doar maestrii adevărați o pot obține. Mămăliga bună trebuie să fie atât de compactă încât să se taie curat, dar suficient de moale să se topească în gură.

Ⓜ️🌽🟡🪄🛎️Dar povestea mămăligii depășește cu mult bucătăria. Această masă galbenă a fost literalmente mâncarea care a salvat România de la dispariție. În timpul ocupațiilor otomane, austro-ungare și în perioada interbelică, când pâinea era un lux pe care doar bogații și-l permiteau, mămăliga devenea singura sursă de hrană pentru milioane de români. Era "pâinea săracilor" care costa aproape nimic și putea hrăni o familie întreagă cu doar niște făină de mălai și apă.

Ⓜ️🌽🥘🛎️Ce face mămăliga cu adevărat specială este versatilitatea ei uimitoare. Poate fi mâncată caldă cu smântână și brânză, rece ca pâine, prăjită în tigaie sau chiar transformată în desert cu miere. Țăranii români au dezvoltat sute de variante: mămăligă cu jumări, cu ciuperci, cu ou, sau chiar dulce cu zahăr și scorțișoară. Era atât de importantă încât în multe case se făcea în fiecare zi, iar oala de mămăligă avea un loc sacru lângă sobă.

Ⓜ️🌽🛎️🧶Procesul de preparare este aproape ritual. Făina de mălai se adaugă în apa clocotită sub formă de ploaie fină, în timp ce se amestecă continuu cu lingura de lemn într-o singură direcție. Amestecatul trebuie să dureze cel puțin 20 de minute, până când mămăliga se desprinde de pereții oalei cu un sunet caracteristic. Acest sunet - "plop" - este semnalul că mămăliga este gata și poate fi răsturnată pe o scândură de lemn pentru tăiere.

🟡🌽Ⓜ️🇷🇴Astăzi, când România s-a modernizat și pâinea nu mai este o problemă, mămăliga rămâne un simbol puternic al identității naționale. Ea ne amintește de reziliența unui popor care a supraviețuit secole de greutăți cu o mâncare simplă, făcută din cele mai de bază ingrediente. Într-o lume în care fast-food-ul domină, mămăliga românească rămâne o lecție despre cum simplitatea poate fi atât hrănitoare, cât și profund legată de sufletul unui popor.

$$$

 În Grecia Antică exista un obicei aparte: în agora – piața centrală a cetății – se spărgeau în mod public amfore de lut, până când cioburile, numite ostrakone, ajungeau pentru toți. Apoi cetățenii scrijeleau cu acele numele persoanei pe care doreau s-o alunge din Atena. Dacă se adunau șase mii de cioburi cu același nume, exilul devenea realitate.

Așa s-a născut expresia „a fi supus ostrachismului”.

Prin acest ritual, erau alungați tirani, senatori corupți sau pur și simplu oameni neplăcuți. Vinovați fără dovezi, dar despre care „toată lumea știa” adevărul.

Se spune că trăia atunci un general și politician vestit – Aristide. Legende se spuneau despre el. Era numit Aristide cel Drept. Un simbol al onoarei și al curajului. O întruchipare vie a corectitudinii și altruismului.

Într-o zi, Aristide trecea prin agoră. Un trecător – om simplu, neștiutor de carte – i-a întins un ciob de amforă, rugându-l să scrie un nume pentru votul de exil.

Pe cine să treacă? Evident, pe… Aristide.

Uimit, Aristide l-a întrebat: „Ce rău ți-am făcut?”

Răspunsul a venit simplu și crud: „M-am săturat până peste cap să aud mereu despre cât ești de drept și de virtuos. Nu mai suport! Mi-e greață deja de-atâta dreptate.”

Aristide, omul dreptății, și-a scris numele cu mâna proprie. Și a adăugat că poate, într-o zi, lumea își va aminti de cinstea și de curajul lui…

Înțelegi acum? Oamenii cinstiți, corecți și buni nu sunt întotdeauna iubiți. Prin prezența lor, îi fac pe ceilalți să pară mai mici, mai slabi, mai meschini. Și încep să deranjeze. La început sunt admirați, dar cu timpul devin obositori prin comparație. Așa se ajunge la alungarea celui mai bun, celui mai demn, celui mai curat.

Se părăsesc soți buni, se trădează prieteni loiali, se concediază angajați sârguincioși. Se scapă de omul de caracter, de liderul corect. Se aplică „principiul Aristide”.

Și mereu ne mirăm. Dar adevărul e că a fi prea bun printre oameni mediocri e periculos. Și costisitor.

©️ Anna Kirianova

Ilustrație: „Aristide condamnat la ostrachism”, Charles Brocas, 1806

$$$

 Adriano Celentano s-a căsătorit o singură dată și pentru toată viața — cu frumoasa Claudia Mori.

Încă din 1963, pe platourile de filmare ale peliculei Un tip ciudat, Adriano Celentano, fermecat de frumusețea Claudiei Mori, a început să o curteze cu insistență. Însă avântul său năvalnic n-a făcut decât să o îndepărteze pe actriță. Într-o zi, în timpul filmărilor, Claudia a provocat din greșeală un scurtcircuit, iar cioburile unui plafonier spart i-au zgâriat fața lui Celentano. Speriată, Claudia i-a cerut iertare. Adriano n-a pierdut ocazia și a invitat-o imediat la o întâlnire, iar ea a acceptat.

După finalizarea filmului, drumurile lor s-au despărțit pentru o vreme, însă sentimentele lui Celentano erau mai puternice decât distanța. A invitat-o pe Claudia la unul dintre concertele sale și, de pe scenă, i-a mărturisit iubirea. De atunci, povestea lor a renăscut cu o forță și mai mare. Cei doi s-au căsătorit în secret, în noaptea de 14 iulie 1964. Căsătoria a fost însă cât pe ce să fie amânată din cauza unei certe — Claudiei nu-i plăcuse cravata lui Adriano (pasiuni italienești!).

Mai târziu, Claudia a ales să renunțe la cariera de actriță și cântăreață, dedicându-se cu totul familiei — copiilor și soțului. Ea este cea care a conturat imaginea rebelului seducător, a bărbatului irezistibil și ușor nebunatic, care i-a adus lui Celentano faima internațională. Admiratoarele îl adorau până la obsesie, nu-i dădeau răgaz nici pe stradă. După douăzeci de ani de căsnicie, Adriano a avut o aventură cu Ornella Muti, partenera sa din filmul Îmblânzirea scorpiei — și ce bărbat ar fi rămas indiferent în fața unei asemenea frumuseți? Dar, cu timpul, și-a dat seama de greșeală, s-a căit și s-a întors acasă, la familia sa.

Astăzi, cuplul trăiește retras într-o reședință de lângă Milano, departe de ochii presei, fără scandaluri sau bârfe. Copiii lor sunt demult adulți, toți trecuți de cincizeci de ani, realizați profesional și părinți la rândul lor. Adriano are acum 85 de ani, iar Claudia — 79, și se simt perfect unul în compania celuilalt. Anii trăiți împreună nu au făcut decât să le întărească legătura. Claudia a spus în repetate rânduri că Adriano este cel mai fascinant om pe care l-a cunoscut vreodată. Iar Celentano afirmă cu convingere că inima lui i-a aparținut întotdeauna doar Claudiei Mori.

Așa s-a transformat un duo artistic de succes într-un cuplu de oameni care se iubesc cu adevărat — de 61de ani încoace.

$$$

 "Râsul cu lacrimi ...sau 

...Povestea lui Jean Constantin, maestrul inimilor noastre"

 Un copil sărac,cu ochi de comedie și suflet de tragedie..

Într-o zi senină de august, în anul 1927, s-a născut la Constanța un băiat firav, cu ochi mari și curioși, ce păreau să râdă și să plângă în același timp. 

Se numea Jean Constantin, dar nimeni nu ştia că acel copil cu sânge grecesc avea să devină cel mai iubit clovn al unei țări care, de multe ori, uita să râdă.

Copilăria lui a fost una greu de dus și ușor de uitat. A crescut într-o sărăcie lucie, cu tatăl absent și mama muncind cât zece oameni ca să-l țină pe linia de plutire. Dar în mijlocul lipsurilor, Jean descoperise comoara care avea să-i schimbe viața: puterea de a-i face pe alţii să râdă.

„Râdeam ca să nu plâng. Și când am văzut că lumea râde cu mine, am știut că asta e menirea mea."

Pe scenă, era alt om. Un amestec de Charlie Chaplin, Stan și Bran, și un pic de Buster Keaton, dar român sadea, cu haz balcanic și tristețe caldă în glas.

Dar în spatele fiecărei glume era un om profund, care îşi ascundea lacrimile în spatele replicilor savuroase.

În filmele „Toate pânzele sus", „Brigada Diverse", „B.D. la munte și la mare", „Nea Mărin miliardar" sau „Explozia", nu juca un rol...el era chiar personajul. Unul care n-avea nevoie de decoruri, doar de privirea lui jucăuşă și vocea unică, amestec de ironie și tandreţe.

Dar nu toată lumea știe ce era dincolo de ecran...

Rămas fidel orașului Constanța, chiar și când Bucureștiul îl chema cu bani și glorie...

Jean putea să se mute la București, să trăiască în lux, înconjurat de admiratori și oportunităţi. 

Dar n-a vrut.

„Eu sunt de la mare, frate. Eu aud valurile și când dorm."

A rămas în Constanța, oraşul lui de suflet. Mergea des în cartierul în care copilărise, saluta lumea pe stradă, intra în cârciumile vechi, glumea cu pescarii din port, cumpăra flori din piață pentru femeile vârstnice. 

El nu s-a rupt niciodată de rădăcini. 

A fost bogat în inimă, nu în conturi.

Nu a fost un actor pentru bani ...ci pentru suflete.

N-a cerut niciodată sume mari.

Nu s-a târguit pentru roluri. 

Pentru el, filmul şi scena nu erau o afacere...erau o misiune.

Spunea...„Dacă pleacă omul trist din sală,n-am făcut nimic,dar dacă pleacă zâmbind,atunci nu am trăit degeaba"

Era chemat la filmări și repetiții doar ca să schimbe starea lumii. 

Şi uneori, când nu avea rol, venea să stea cu colegii, doar ca să mai spună o glumă, o amintire, o povață. 

Nu cerea nimic în schimb. 

Îți dădea totul.

Dar când s-a stins soția lui, lumea lui Jean s-a întunecat. 

A continuat să joace,dar ochii lui nu mai râdeau ca înainte. 

Și totuşi,n-a renunţat. 

Până aproape de sfârșit,a urcat pe scenă. 

Cu pași mici,dar cu o inimă care bătea pentru public.

Când a murit, în 2010, România a pierdut un comediant,dar Constanța și sufletele noastre au pierdut un frate, un bunic, un prieten.

Lumea s-a oprit o clipă. Un gol de neînlocuit a apărut. Râsul nostru a tăcut.

A fost un rege fără coroană, dar cu regatul întreg în suflet

Jean Constantin n-a avut palate, maşini luxoase, interviuri pompoase. Dar a avut dragostea unui popor întreg. A fost omul care n-a uitat niciodată de unde a plecat, care a împărţit bucurie cu mâinile goale, și care ne-a învățat că adevărata artă vine din inimă, nu din portofel 

"Jean Constantin n-a murit. A plecat puțin să se odihnească. Dar ne-a lăsat râsul lui ca testament. lar când plouă peste Constanța, nu sunt nori... sunt hohotele de râs ale lui Jean, care se rostogolesc peste mare, de dor."

Respect și admirație !!

🙏💜❤️

$$$

 Odată cu vârsta…

ochii tăi poate că nu mai văd bine de aproape,

iar urechile îți scapă sunetele îndepărtate.

Dormi mai puțin, mergi ceva mai încet —

dar începe să se întâmple ceva frumos.

Începi să te iubești puțin mai mult.

Porți mai puține regrete.

Și începi să-ți cauți fericirea — fără scuze.

Devii selectiv cu cercul tău de oameni.

Rămân doar cei autentici.

Nu mai cauți răspunsuri pe care deja le porți în tine

și nu mai ai nevoie de sfaturi nesolicitate.

Nu mai saluți pe cei care nu te-au salutat niciodată.

Și nu-ți mai irosești energia certându-te cu oameni

care nu știu să asculte.

Odată cu anii, îți dai seama:

Avem o singură viață — și e mult prea prețioasă ca să o trăim în frică.

Așa că încetinești.

Guști momentele mici.

Îți îmbrățișezi ridurile.

Și nu mai lași oglinda să-ți definească valoarea.

Pentru că a îmbătrâni nu înseamnă să te stingi —

ci să începi, în sfârșit, să strălucești… în felul tău. 💫

— Richard Gere