$$$

 Secretele Claudiei Millian, muza şi iubirea lui Ion Minulescu. 

Poetul i-a dedicat poezia „Iubire, bibelou de porţelan“ 

Elisabeth Bouleanu 

Claudia Millian şi Ion Minulescu au format unul dintre cele mai solide cupluri din literatura română. Au trăit împreună o frumoasă poveste de dragoste vreme de 37 de ani. 

Poeta Claudia Millian a fost nu doar soţia, ci şi muza lui Ion Minulescu. Claudia Millian a fost soţia, muza şi iubirea vieţii poetului Ion Minulescu. Despre relaţia şi căsnicia celor doi se spune că a fost una dintre cele mai frumoase şi mai trainice poveşti de dragoste din literatura română.   

Poetul Ion Minulescu şi-a găsit aleasa inimii la vârsta de 29 de ani. Era deja un nume consacrat, un poet apreciat şi un bărbat curtat. 

Inima i-a fost furată de profesoara de desen Claudia Millian, pictoriţă şi poetă. I-a apropiat, dincolo de pasiunile comune pentru versuri şi artă, o mare pasiune reciprocă.    

Pentru profesoara de desen, poetul reprezenta un adevărat idol, iar pentru el Claudia a fost cea mai frumoasă femeie. Amândoi împărtăşeau aceeaşi aplecare către poezia simbolistă. 

Claudia Millian era absolventă de Belle Arte si de Arta Dramatica, însă s-a îndreptat către o carieră în literatură. Debutase în noiembrie 1906 într-un ziar in Ploieşti cu poezia ”Din trecut”.    

Căsătorie în plin război 

  

De la data întâlnirii, cei doi au devenit nedespărţiţi şi perechea lor a fost una dintre cele mai admirate în epocă. În 1911, pe 11 august a venit pe lume Mioara Laurenţia, singura fiică a lor, deşi cei doi nu oficializaseră căsătoria.   

S-au căsătorit în 1914, în plin Război Mondial. Căsătoria a avut loc pe 11 aprilie 1914 şi după ceremonie Ion Minulescu si Claudia Milian au fugit din calea războiului la Iaşi. 

Au revenit în Capitală în 1920. 

Între anii 1922 si 1940, Ion Minulescu a fost director General in Ministerul Artelor si Cultelor. A scris piese de teatru, poezii, iar în 1928 a apărut primul său roman biografic intitulat ”Corigent la limba română”.   

Iubire, bibelou de porţelan   

Timp de 34 de ani cât i-a stat alături lui Minulescu, Claudia Millian Minulescu a fost nu doar soţia şi partenera de viaţă a acestuia, ci şi unica sa muză. Pentru Claudia a scris Ion Minulescu celebre versuri de amor din poezia ”Romanţă fără ecou”, care aveau să facă istorie .   

 

“Iubire bibelou de porţelan

Obiect de pret cu smalţul nepătat 

Rămâi pe loc acolo unde eşti 

Să nu te mişti 

şi dacă ne iubeşti 

O, dacă ne iubesti cu adevărat 

Aşteaptă-ne la fel încă un an 

Un an măcar 

Atât 

Un singur an 

Iubire, bibelou de porţelan.”   

Şi tot Claudiei, în momentele de neîncredere şi gelozie, urmare a decepţiilor din trecut, i-a dedicat versurile poeziei ”Celei care minte” publicată în 1906.: 

„Eu stiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine 

Dar fiindcă azi mi te dai toată 

Am să te iert 

E vechi păcatul 

şi nu esti prima vinovată!…

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări, 

Nu-ţi cer să-mi spui 

Nimic din tot ce-ai spus la alţii 

Ci tot ce n-ai spus nimănui.”   

Versuri după moarte   

Ion Minulescu a murit chiar pe 11 aprilie 1944, în ziua aniversării căsătoriei. A fost răpus de un stop cardiac, la 63 de ani. 

Claudia Millian i-a supravieţuit aproape două decenii. 

În anii de după dispariţia lui Minulescu, a scris şi a pictat. Creaţiile sale de după moartea poetului pe care l-a iubit reflectă dorul faţă de partenerul care i-a stat alături 37 de ani : 

„Poate ca de pe pajistea smaltuita a infinitului vei prinde cuvintele mele ca pe niste boabe de mei, pentru porumbeii cerului”. 

S-a stins din viaţă la 74 de ani şi a fost înmormantată alături de soţul ei în cimitirul Bellu.

$$$

 🇷🇴✒️🖋️Petrache Poenaru – Românul care a inventat stiloul și a fost cu 100 de ani înaintea vremii lui

Când zici „stilou”, poate te gândești la copilărie, caligrafie sau BAC.

Dar ai știut că primul brevet de stilou din lume aparține unui român?

Și nu doar atât: a fost academician, inginer, matematician, fizician, inventator și revoluționar. Un fel de Elon Musk cu mustață și frac.

✒️🧠Numele lui? Petrache Poenaru.

Născut în 1799. Inventatorul pe care școala îl bagă într-o propoziție și apoi îl uită.

Hai să-l scoatem la lumină.

🖋️🧠 Cine a fost Petrache Poenaru?

Un geniu din Oltenia, crescut în perioada fanariotă, care n-a avut TikTok, dar a avut viziune, creier și curaj.

A participat la Revoluția lui Tudor Vladimirescu, a fost arestat de otomani, apoi a fugit în Europa, unde a studiat la Viena, Paris și Londra.

A fost coleg cu unii dintre cei mai buni savanți ai Europei, și a fost primul român care a purtat cu mândrie titlul de membru al Academiei Franceze de Științe.

✒️🖋️ A inventat stiloul. Punct.

În 1827, pe când era student la Paris, Poenaru și-a dat seama că scrisul cu pana e o mizerie care-ți mănâncă timpul. Așa că a inventat un obiect care se alimenta singur cu cerneală.

✒️Ce a urmat?✒️

✒️🧠„Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se singur cu cerneală”,

așa scrie în brevetul nr. 3208, emis de guvernul francez în data de 25 mai 1827.

🖋️✒️Adică PRIMUL STILOU FUNCȚIONAL DIN LUME.

Da, înaintea americanilor, înaintea britanicilor, înaintea oricui.

💼 Ce a mai făcut?

📝📓A scris primul jurnal de călătorie modern în limba română.

📡 A propus folosirea telegrafului optic în Principate.

🚂 A susținut construcția căilor ferate în România, când alții abia pricepeau ideea de locomotivă.

🏫 A pus bazele învățământului politehnic românesc.

📖 A lucrat la standardizarea limbii române și a contribuit la alfabetul modern.

Pe scurt: un om cu zeci de ani înaintea vremii sale.

🧱 Și ce a primit?

– Vreo stradă scurtă și întortocheată.

– O școală tehnică numită după el.

– Și o vagă mențiune în manualele de clasa a V-a.

Atât.

Niciun film. Nicio statuie în marile orașe. Niciun documentar serios.

📢 🧠Hai să-l spunem cu voce tare

România nu duce lipsă de genii. Duce lipsă de recunoștință și memorie.

✒️🧠🖋️Și Petrache Poenaru e dovada vie că poți fi:

– inventator,

– academician,

– revoluționar,

– vizionar,

și totuși să fii uitat.

Dar nu de noi.

✒️Dacă ai citit până aici, dă mai departe:

📌 Spune-le prietenilor cine a inventat stiloul.

🔁 Dă un share.

🗣️ Lasă un comentariu.

✒️🧠🖋️Petrache Poenaru merită mai mult decât o propoziție. Merită o generație care să-și amintească.

*†*

 

Un profesor de liceu cum nu ați mai văzut niciodată. Dar niciodată. Și nici nu veți mai  vedea.

În ultimul an de liceu, la mate-fizică în Roman, prin '83, aveam în programă o materie pusă acolo degeaba – se numea ”Organizarea și legislația muncii”. O glumă, firește.

Dar iată că pe ușa clasei intră un bătrânel jovial, nu foarte înalt, suplu și vioi, cu un zâmbet permanent pe o față radioasă. Ce a urmat, ne-a marcat viețile iremediabil, un șoc. Acel om a făcut o gaură mare în peretele clasei și a început să ne arate lumea, în culori.

Nu am făcut nici un minut din inutila materie din programă, nici unul. 

În schimb, un an de zile, acel batrânel, pe care imediat l-am iubit cu toții, ne-a dus ușurel, cu multă măiestrie și umor, prin toată istoria artei, prin muzică, științe juridice, literatură, filosofie, elemente de psihologie, ceva istorie comparată, cu multe discuții despre viață și cum trebuie să îți alegi valorile, într-un excurs general asupra culturii lumii. 

Eram stupefiați. Ora cu el curgea altfel decât tot ceea ce văzusem până atunci. Aveai voie să răspunzi fără să te ridici din bancă, colegii te puteau contrazice fără să ceară voie profesorului, eram tratați ca adulți, eram tratați ca studenți, și asta ne umplea de mândrie. 

Profesorul aducea uneori magnetofonul și ascultam muzică clasică, iubirea vieții lui, pe care ne-o explica de ne dădeau lacrimile. Ținea in liceu o suită de audiții despre Enescu, în biblioteca, seara, de fugeau elevii de la seral ca să fie de față.

Ce separă o operă de artă de lumea reală? Un tablou e separat de ramă, un spectacol de teatru de o scenă, o statuie de un soclu. De ce spun glume cam la un sfert de oră? Pentru că, psihologic, cam asta e timpul de atenție al vostru, de aceea vă relaxez periodic, să vă țin atenți mai apoi. Știți cine fost Rîmaru – și de aici o poveste demnă de un documentar polițist. Haideți să auziti Ave Maria în diferite interpretări muzicale, inclusiv rock, sau fiți atenți ce lin curge Vltava în muzica lui Dvorjak... Și tot așa, și tot așa. 

Realitatea ni se părea mai simplă, lucurile mai clare, lumea mai accesibilă.

La orele lui, puse sâmbăta, la sfârșit, nu lipsea nimeni. Le așteptam ca pe un balsam sufletesc. Dacă te-ai fi uitat pe geam ai fi văzut 35 de elevi stând cu gurile căscate și, din când în când, râzând din toată inima. 

Tezele erau o nebunie, abia le așteptam. Aveai voie să ții pe bancă orice carte voiai, să vorbești cu colegii, să te ridici sa pleci și să revii. Iar subiectele erau cam așa: tratați la alegere, din punct de vedere juridic – după ce ne predase elemente de Drept – drama Romeo și Julieta sau Meșterul Manole sau Miorița. Și la sfârșit, vreau să văd o sentință. Ne bușea râsul pe loc și ne apucam de treabă. Mințile noastre lucrau altfel, nu mai era nimic de redat, nimic din ce învățasem cândva. Era mintea ta la lucru în stare pură.

Un om delicat, extrem de smerit, de o blândețe christică. Eram uneori obraznici, uneori de-a dreptul tâmpiți, puneam întrebări stupide – la toate răspundea cu acel zâmbet cu care cred că se născuse. 

A murit la 95 de ani, la Roman. A fost timp de 50 de ani numai suplinitor, un om al școlii interbelice, preda orice ii cădea în mînă – filosofie, istoria muzicii, istoria artei, matematică, fizică, chimie, română, literatura universală. Pentru un salariu mizer, de numai 2000 de lei.

Pentru noi a fost profesorul Gheorghe Ciobanu. Și sunt sigur, absolut sigur, că a murit zâmbind.

Cu acel zâmbet al lui, care l-a despărțit tot timpul, ca la operele de artă, de lumea reală.

    Sursa internet

$$$

 Bunele maniere la masă, explicate de Păstorel Teodoreanu: 

„Du mâncarea la gură, nu gura la mâncare. Patrupedele se apleacă la nutreţ, dar n-au ce face!“  

Păstorel Teodoreanu, o personalitate complexă: scriitor, avocat, epigramist Gurmand înrăit şi iubitor de licori bahice, Păstorel Teodoreanu, nonconformistul boem, a fost un nelipsit al cârciumilor, cu un chef de viaţă şi un umor ieşite din comun. 

 Avocat, scriitor, cunoscut epigramist, Păstorel a rămas în literatura română prin epigramele sale. 

Într-una din cărţile sale, "Gastronomice", apărută postum în 1974, în stilul său inconfundabil, Păstorel Teodoreanu a reuşit să surprindă gastronomia tradiţională. 

Pe lângă reţetele imortalizate în cărţile sale, care constituie referinţă şi desfătare pentru exigenţele oricărui cititor, Păstorel prezintă şi un cod al bunelor maniere: ce să faci ca să reuşeşti să-ti impresionezi musafirii la masă, dar şi cum să te comporţi atunci când esţi musafir. 

Toate sfaturile sunt, evident, în aceeaşi notă de umor inconfundabil cu care ne-a obişnuit în lucrările sale. 

Iată cele 20 de reguli de bun-simţ care ar trebui respectate de fiecare dintre noi pentru a fi o gazdă perfectă sau un musafir civilizat:  

1. Când inviţi pe cineva la masă nu-i faci un serviciu. De aceea, trebuie să-i dai tot timpul impresia că te simţi onorat că a primit să petreacă un ceas sau două sub acoperişul dumitale. Expresia “a face cinste” (a plăti) e grosolanie. Cinste îţi face acela care acceptă. 

2. Nu te aşeza niciodată la masă înainte ca doamna gazdă să fi luat loc. Până atunci aşteaptă în dreptul locului care ţi-a fost indicat. Dacă nu ţi-a indicat locul, informează-te! 

3. Când te aşezi, aşeaza-ţi scaunul în aşa fel încât, răzimându-te de spetează, bustul să-ţi rămâie perfect vertical. E oribil la vedere domnul care se află pe marginea scaunului. Doamna în această poziţie e de neconceput. 

4. Ţine-ţi coatele lipite. Când eşti la masă, ca şi când eşti călare, numai aşa trebuie să le ţii. Pentru a ţine dârlogii, furculiţa şi cuţitul, mişcările antebraţului sunt suficiente. Dacă toti convivii ar ţine coatele pe masă lăsând la o parte latura estetică, pentru banchete ar trebui construite mese kilometrice, cu microfoane şi haut-parleur. 

5. Du mâncarea la gură, nu gura la mâncare. Patrupedele se apleacă la nutreţ, e drept, dar n-au ce face. Nu sorbi supa! 

6. Nu sorbi supa, chiar dacă te-ai familiarizat cu zgomotul şi nu-l mai auzi. Dacă nu poti mânca prea fierbinte, aşteaptă puţin. Aşteptând însă, nu-ţi trece vremea suflând în farfurie sau vânturând lichidul cu lingura: fă conversaţie. 

7. Dacă cineva îţi pune întrebări când eşti cu gura plină, fă-l să aştepte. 

8. Nu duce paharul la gură înainte de a te fi şters (şerveţelul nu-i un ornament) şi cu atât mai puţin dacă n-ai terminat mestecarea. Urmele de alimente pe pahar sunt dezgustătoare. 

9. Nu introduce cuţitul în peşte (afară de cazul că ţi s-a pus tacâm special), nici în tocătură. În ambele cazuri furculiţa şi o bucăţică de pâine sunt suficiente. 

10. Nu tăia coaja oului cu cuţitul. Urmele lăsate strica apetitul celorlalţi. Serveşte-te de linguriţa cu care ai să mănânci oul. Brânza, după ce o tai, o aşezi pe pâine şi-o duci la gură! 

11. În nici o împrejurare şi sub nici un motiv nu băga cuţitul în gură: e fioros! Brânza, după ce o tai, o aşezi pe pâine şi-o duci la gură (cearcă numai, şi să vezi dacă nu poţi). 

12. În afară de pâine, crenvurşti, sparanghel, prune, ridichi de lună şi încă vreo câteva alimente care se bucură de privilegii, nu mânca nimic cu mâna. A decupa o pasăre sau a curăţi un fruct se învaţă într-o singură şedinţă (în câteva luni de dresaj învaţă o maimuţă de specie inferioară). 

13. Dacă sticla de vin e pe masă, ai grijă ca paharul vecinei din stânga să fie întotdeauna plin. Dacă cea din dreapta stă alături de un mojic, trebuia să ai grijă şi de ea.

14. Imediat ce amfitrioana s-a pregătit să părăsească masa, ridică-te, având grijă să faci loc vecinei. 

15. Dacă nu eşti foarte intim într-o casă, nu cere voie să fumezi imediat ce s-a terminat masa. Dacă alţii mai în vârstă nu şi-au aprins ţigările, rabdă! Nu spune merci, nu-i chic! 

16. Nu cere untdelemn când se serveşte unt topit, şi nici unt topit când se serveşte untdelemn. Poate că lipseşte. 

17. Dacă nu poţi rezista nevoii de a te scobi în dinţi, nu-ţi fă paravan din mână: e ostentativ şi neelegant. 18. Când se oferă şi ceai, pune întâi linguriţa pe farfurie şi pe urmă du ceaşca la gură. 

19. E bine să mulţumeşti gazdei la plecare pentru clipele pe care le-ai petrecut în casa ei, dar nu spune cum te scoli de la masă: merci! Nu-i chic. 

20. Comportă-te, când eşti singur la masă, ca şi cum te-ai comporta la un dineu de gală.

" Viaţa şi activitatea literară Păstorel Teodoreanu, pe numele de botez Alexandru Osvald, s-a născut la 30 iulie 1894, în Dorohoi. A fost primul băiat al avocatului Oswald Teodoreanu şi al profesoarei de pian la Conservator Sofia (Muzicescu) Teodoreanu. Ceilalţi doi fraţi au fost cunoscutul prozator Ionel Teodoreanu şi Laurenţiu (Puiu) Teodoreanu, mort pe frontul francez în 1918. 

A debutat cu versuri în săptămânalul „Capitala“ şi a colaborat cu mai multe reviste literare. Primul volum, „Hronicul măscăriciului Vălătuc“ (1928) a fost lăudat unanim de criticii literari ai vremii. Păstorel Teodoreanu a fost şi traducător. În anul 1956, au fost publicate, în limba română, „Peripeţiile bravului soldat Švejk“, de cehul Jaroslav Hašek, şi „Taras Bulba“, de rusul N.V. Gogol. În 1965, apar, postum, şi traducerile volumelor „Istoria contemporană“, de francezul Anatole France şi „Nuvele“, de Prosper Mérimée, considerat creatorul nuvelei realiste franceze. Celebru l-a făcut însă pasiunea sa de gurmand şi iubitor de vinuri. 

Este îndeobşte cunoscut faptul că Păstorel Teodoreanu era chemat întotdeauna să arbitreze orice dispută în domeniul identificării şi categorisirii degustării produselor obţinute din struguri, adică vinuri şi coniacuri. "Umoristul e moralist" 

Iată ce scria George Călinescu, în 1934, la apariţia cărţii „Tămâie şi otravă“: „Aproape pretudindeni se dezlănţuie o jovialitate care dă o umilitate de ton diferitelor atitudini şi care ne îndreptăţeşte să afirmăm că Al. O. Teodoreanu rămâne, în fond, un umorist. La temelia umorului stă întotdeauna o atitudine critică, umoristul e moralist. Moralist e Al. O. Teodoreanu“.

S-a stins din iaţă la 17 martie 1964, la Bucureşti. Aici zace Păstorel,/ Suflet bun şi spirit fin./ Când mai treceţi pe la el,/ Nu-l treziţi, că cere vin“ – această autoironică epigramă a fost scrisă de Păstorel Teodoreanu să-i servească drept epitaf. Păstorel a murit acum jumătate de secol. O boala incurabila care-i atacase plamanii...

 „Moartea lui a fost exemplară“, spunea Alexandru Paleologu.

$$$

 Bunele maniere la masă, explicate de Păstorel Teodoreanu: 

„Du mâncarea la gură, nu gura la mâncare. Patrupedele se apleacă la nutreţ, dar n-au ce face!“  

Păstorel Teodoreanu, o personalitate complexă: scriitor, avocat, epigramist Gurmand înrăit şi iubitor de licori bahice, Păstorel Teodoreanu, nonconformistul boem, a fost un nelipsit al cârciumilor, cu un chef de viaţă şi un umor ieşite din comun. 

 Avocat, scriitor, cunoscut epigramist, Păstorel a rămas în literatura română prin epigramele sale. 

Într-una din cărţile sale, "Gastronomice", apărută postum în 1974, în stilul său inconfundabil, Păstorel Teodoreanu a reuşit să surprindă gastronomia tradiţională. 

Pe lângă reţetele imortalizate în cărţile sale, care constituie referinţă şi desfătare pentru exigenţele oricărui cititor, Păstorel prezintă şi un cod al bunelor maniere: ce să faci ca să reuşeşti să-ti impresionezi musafirii la masă, dar şi cum să te comporţi atunci când esţi musafir. 

Toate sfaturile sunt, evident, în aceeaşi notă de umor inconfundabil cu care ne-a obişnuit în lucrările sale. 

Iată cele 20 de reguli de bun-simţ care ar trebui respectate de fiecare dintre noi pentru a fi o gazdă perfectă sau un musafir civilizat:  

1. Când inviţi pe cineva la masă nu-i faci un serviciu. De aceea, trebuie să-i dai tot timpul impresia că te simţi onorat că a primit să petreacă un ceas sau două sub acoperişul dumitale. Expresia “a face cinste” (a plăti) e grosolanie. Cinste îţi face acela care acceptă. 

2. Nu te aşeza niciodată la masă înainte ca doamna gazdă să fi luat loc. Până atunci aşteaptă în dreptul locului care ţi-a fost indicat. Dacă nu ţi-a indicat locul, informează-te! 

3. Când te aşezi, aşeaza-ţi scaunul în aşa fel încât, răzimându-te de spetează, bustul să-ţi rămâie perfect vertical. E oribil la vedere domnul care se află pe marginea scaunului. Doamna în această poziţie e de neconceput. 

4. Ţine-ţi coatele lipite. Când eşti la masă, ca şi când eşti călare, numai aşa trebuie să le ţii. Pentru a ţine dârlogii, furculiţa şi cuţitul, mişcările antebraţului sunt suficiente. Dacă toti convivii ar ţine coatele pe masă lăsând la o parte latura estetică, pentru banchete ar trebui construite mese kilometrice, cu microfoane şi haut-parleur. 

5. Du mâncarea la gură, nu gura la mâncare. Patrupedele se apleacă la nutreţ, e drept, dar n-au ce face. Nu sorbi supa! 

6. Nu sorbi supa, chiar dacă te-ai familiarizat cu zgomotul şi nu-l mai auzi. Dacă nu poti mânca prea fierbinte, aşteaptă puţin. Aşteptând însă, nu-ţi trece vremea suflând în farfurie sau vânturând lichidul cu lingura: fă conversaţie. 

7. Dacă cineva îţi pune întrebări când eşti cu gura plină, fă-l să aştepte. 

8. Nu duce paharul la gură înainte de a te fi şters (şerveţelul nu-i un ornament) şi cu atât mai puţin dacă n-ai terminat mestecarea. Urmele de alimente pe pahar sunt dezgustătoare. 

9. Nu introduce cuţitul în peşte (afară de cazul că ţi s-a pus tacâm special), nici în tocătură. În ambele cazuri furculiţa şi o bucăţică de pâine sunt suficiente. 

10. Nu tăia coaja oului cu cuţitul. Urmele lăsate strica apetitul celorlalţi. Serveşte-te de linguriţa cu care ai să mănânci oul. Brânza, după ce o tai, o aşezi pe pâine şi-o duci la gură! 

11. În nici o împrejurare şi sub nici un motiv nu băga cuţitul în gură: e fioros! Brânza, după ce o tai, o aşezi pe pâine şi-o duci la gură (cearcă numai, şi să vezi dacă nu poţi). 

12. În afară de pâine, crenvurşti, sparanghel, prune, ridichi de lună şi încă vreo câteva alimente care se bucură de privilegii, nu mânca nimic cu mâna. A decupa o pasăre sau a curăţi un fruct se învaţă într-o singură şedinţă (în câteva luni de dresaj învaţă o maimuţă de specie inferioară). 

13. Dacă sticla de vin e pe masă, ai grijă ca paharul vecinei din stânga să fie întotdeauna plin. Dacă cea din dreapta stă alături de un mojic, trebuia să ai grijă şi de ea.

14. Imediat ce amfitrioana s-a pregătit să părăsească masa, ridică-te, având grijă să faci loc vecinei. 

15. Dacă nu eşti foarte intim într-o casă, nu cere voie să fumezi imediat ce s-a terminat masa. Dacă alţii mai în vârstă nu şi-au aprins ţigările, rabdă! Nu spune merci, nu-i chic! 

16. Nu cere untdelemn când se serveşte unt topit, şi nici unt topit când se serveşte untdelemn. Poate că lipseşte. 

17. Dacă nu poţi rezista nevoii de a te scobi în dinţi, nu-ţi fă paravan din mână: e ostentativ şi neelegant. 18. Când se oferă şi ceai, pune întâi linguriţa pe farfurie şi pe urmă du ceaşca la gură. 

19. E bine să mulţumeşti gazdei la plecare pentru clipele pe care le-ai petrecut în casa ei, dar nu spune cum te scoli de la masă: merci! Nu-i chic. 

20. Comportă-te, când eşti singur la masă, ca şi cum te-ai comporta la un dineu de gală.

" Viaţa şi activitatea literară Păstorel Teodoreanu, pe numele de botez Alexandru Osvald, s-a născut la 30 iulie 1894, în Dorohoi. A fost primul băiat al avocatului Oswald Teodoreanu şi al profesoarei de pian la Conservator Sofia (Muzicescu) Teodoreanu. Ceilalţi doi fraţi au fost cunoscutul prozator Ionel Teodoreanu şi Laurenţiu (Puiu) Teodoreanu, mort pe frontul francez în 1918. 

A debutat cu versuri în săptămânalul „Capitala“ şi a colaborat cu mai multe reviste literare. Primul volum, „Hronicul măscăriciului Vălătuc“ (1928) a fost lăudat unanim de criticii literari ai vremii. Păstorel Teodoreanu a fost şi traducător. În anul 1956, au fost publicate, în limba română, „Peripeţiile bravului soldat Švejk“, de cehul Jaroslav Hašek, şi „Taras Bulba“, de rusul N.V. Gogol. În 1965, apar, postum, şi traducerile volumelor „Istoria contemporană“, de francezul Anatole France şi „Nuvele“, de Prosper Mérimée, considerat creatorul nuvelei realiste franceze. Celebru l-a făcut însă pasiunea sa de gurmand şi iubitor de vinuri. 

Este îndeobşte cunoscut faptul că Păstorel Teodoreanu era chemat întotdeauna să arbitreze orice dispută în domeniul identificării şi categorisirii degustării produselor obţinute din struguri, adică vinuri şi coniacuri. "Umoristul e moralist" 

Iată ce scria George Călinescu, în 1934, la apariţia cărţii „Tămâie şi otravă“: „Aproape pretudindeni se dezlănţuie o jovialitate care dă o umilitate de ton diferitelor atitudini şi care ne îndreptăţeşte să afirmăm că Al. O. Teodoreanu rămâne, în fond, un umorist. La temelia umorului stă întotdeauna o atitudine critică, umoristul e moralist. Moralist e Al. O. Teodoreanu“.

S-a stins din iaţă la 17 martie 1964, la Bucureşti. Aici zace Păstorel,/ Suflet bun şi spirit fin./ Când mai treceţi pe la el,/ Nu-l treziţi, că cere vin“ – această autoironică epigramă a fost scrisă de Păstorel Teodoreanu să-i servească drept epitaf. Păstorel a murit acum jumătate de secol. O boala incurabila care-i atacase plamanii...

 „Moartea lui a fost exemplară“, spunea Alexandru Paleologu.

&&&

 „Să uite lumea că am fost cândva logodnica unui rege…”

La vârsta de nouăsprezece ani, Sophie Charlotte trăia o fericire deplină, plină de mândrie tăcută: visul de a deveni regină o învăluia cu fiorul măreției. Logodna fusese, în sfârșit, anunțată. Ea își imagina cum va fi căsnicia ei cu dragul Ludwig — cel mai frumos monarh al Europei.

Logodnicul ei era invidiat de toți: impunător (193 cm) și nespus de chipeș — cu păr întunecat, ochi limpezi pe un chip palid. În plus, Ludwig era un spirit rafinat, sensibil, înzestrat muzical, pasionat de teatru și lipsit de răutate.

Și mai presus de toate, era regele Bavariei, urcat pe tron la vârsta de optsprezece ani. Pe tronul bavar se așezase întruchiparea frumuseții și a binelui, iar poporul aștepta de la el doar minuni.

Ludwig adora frumosul în toate formele sale. Partiturile și libretele compozitorului Richard Wagner ajunseseră la el încă de la doisprezece ani și le învățase pe de rost.

El își clădise o lume a lui — o lume a muzicii, poeziei, castelelor și a lacurilor cu lebede, plină de exaltare și de cultul frumuseții, magnifică precum uverturile lui Wagner, dar ruptă cu desăvârșire de realitate.

Nervos și impresionabil, Ludwig provenea dintr-o familie regală cu o sănătate fragilă — dinastia Wittelsbach. Tatăl său era cuprins adesea de crunte depresii, iar o mătușă credea cu tărie că a înghițit, fără voie, un pian din iarbă verde.

Mama regelui, Maria Friederike, prințesă de Hohenzollern, moștenise și ea o fire zbuciumată.

Sophie Charlotte, fiică a ducelui Maximilian al Bavariei, era sora împărătesei Elisabeta a Austriei, cunoscută sub numele de Sisi. Regele se îndrăgostise de tânăra prințesă pentru frumusețea ei diafană și dragostea comună pentru muzica lui Wagner. Vocea ei și talentul la pian o apropiaseră de vărul său — Ludwig.

Locuitorii Münchenului îi priveau cu admirație: păreau cuplul ideal. După un bal la reședința regală, unde dansaseră o noapte întreagă, Ludwig se prezentă la mama sa și anunță că se va căsători. Vestea aduse bucurie, căci de mult i se sugerase regelui să-și aleagă o soție și să asigure succesiunea la tron. Sophie răspunse afirmativ cererii în căsătorie.

În corespondența lor romantică, el o numea Elsa, iar ea îl striga Heinrich — amândoi inspirându-se din opera Lohengrin de Wagner. Ciudat însă că Ludwig nu și-a ales numele eroului îndrăgostit de Elsa.

La 22 ianuarie 1867, logodna a fost anunțată oficial. După fastul festivității de la curte, regele părăsi brusc sala, lăsându-și oaspeții și logodnica, și fugi la teatru — la ultimul act al unei drame de Schiller.

Pregătirile pentru nuntă, programată pe 22 august, continuau totuși. Relația dintre cei doi era înălțătoare, dar lipsită de orice notă de apropiere trupească.

Orașul se umplu de cărți poștale ilustrate cu viitoarea regină. Rochia de mireasă era în lucru, iar pentru ceremonia regală se comanda o trăsură în valoare de un milion de guldeni.

Apropiindu-se data căsătoriei, comportamentul lui Ludwig devenea tot mai ciudat. Amânase nunta pentru octombrie și ceruse un certificat medical care să ateste că mariajul i-ar fi contraindicat.

Tatăl Sophiei, ducele Max, îi scrise regelui rugându-l să își respecte cuvântul, avertizând că repetatele amânări aduc rușine fiicei sale.

Curând după aceea, Ludwig îi trimise Sophiei o scrisoare de rămas-bun, acuzând: „Tatăl tău crud vrea să ne despartă.”

Logodna a fost ruptă pe neașteptate, fără explicații. Mulți au considerat acest gest drept una din marile enigme ale regelui — până la descoperirea scrisorilor…

Se dovedi că Sophie, la scurt timp după logodnă, se îndrăgostise de altcineva. La o ședință foto înainte de nuntă, în atelierul renumitului Hanfstaengl, îl cunoscu pe tânărul Edgar, fiul proprietarului. Spre deosebire de regele visător și retras, Edgar era vesel, sociabil, plin de viață. Într-o singură seară i-a cucerit inima.

Deși conștienți că iubirea lor era imposibilă, cei doi nu s-au putut împotrivi. Scrisorile Sophiei către Edgar sunt mărturie a unei pasiuni interzise:

„Dragul meu prieten! Am fost nespus de fericită când N. mi-a adus scrisoarea ta… Nu mai există speranță pentru noi. Doar renunțarea ne mai rămâne. Mă înspăimântă gândul la viitor — ziua nunții apasă ca o umbră neagră peste sufletul meu. Mi-aș dori să fug de această soartă nemiloasă! De ce te-am cunoscut tocmai acum? Te iubesc nespus, dragul meu Edgar, și imaginea ta îmi stăpânește inima atât de puternic, încât mi-am uitat rușinos datoria față de sărmanul meu rege! Îți jur că rândurile tale sunt în siguranță. Lumea nu trebuie niciodată să știe ce se întâmplă între noi. Adio! Mâine voi fi în oraș pentru câteva ore. Ai putea veni la Palat la șase și jumătate seara? Nu mai devreme. Voi pleca cu ultimul tren.”

Scrisorile lor circulau prin mâinile cameristelor de încredere, iar întâlnirile se organizau pe furiș în castelul Pähl, în München și la Possenhofen.

Cum Sophie era logodnica regelui, erau necesare numeroase fotografii oficiale, pe care Edgar i le aducea adesea la castel.

„O, de-ar înduioșa lacrimile mele această soartă nemiloasă! Aș vrea să mor în brațele tale și lumea să uite că am fost cândva logodnica regelui Bavariei. Te sărut de o mie de ori. Nu mă uita!”

Relația a ajuns curând la urechile regelui. Trădarea Sophiei a contribuit decisiv la ruperea logodnei.

Dar nici după ce nu mai era logodnica regală, Sophie nu a putut fi cu Edgar. Familia îi alesese un alt soț. Peste un an, se căsători cu prințul francez Ferdinand de Alençon.

Nici destinul lui Ludwig nu fu mai blând. Se retrase în fabulosul castel Neuschwanstein, împodobit cu scene din operele lui Wagner. Își petrecea zilele în aer liber, iar nopțile — cântând.

Miniștrii îl căutau în munți pentru semnături oficiale. Curând se vorbea despre o boală mintală.

În 1886, o comisie l-a declarat iresponsabil. Doctorul Bernhard von Gudden a fost trimis la castel să-i comunice voința statului. Regele de 40 de ani a fost dus la Castelul Berg, cu gratii la ferestre. Câteva zile mai târziu, trupurile regelui și ale doctorului au fost găsite în lacul Starnberg. Misterul morții lor nu a fost niciodată elucidat.

Viața Sophiei a fost la fel de tragică. Căsătoria pripită nu i-a adus fericire, deși a avut doi copii. Soțul o trata cu brutalitate.

În 1886, Sophie s-a îndrăgostit de doctorul ei, Glaser. Soțul, aflând, hotărî să o interneze într-un sanatoriu. A ajuns la Graz, la faimosul psihiatru Richard von Krafft-Ebing, care o „trata” cu băi reci și electroșocuri, considerând-o obsedată.

Sophie reuși să evadeze și se întoarse la Possenhofen, unde află de moartea tatălui ei. Plecă apoi în Franța și își dedică viața carității, într-o mănăstire condusă de fostul său duhovnic.

La 4 mai 1897, Sophie, la cincizeci de ani, pieri într-un incendiu izbucnit la un târg de binefacere din Paris. Martorii spun că putea scăpa, dar a insistat să fie salvate mai întâi călugărițele și tinerele lucrătoare. A rămas în genunchi, rugându-se fierbinte pentru sufletele celorlalți.

&&&

 MEMORIE CULTURALĂ - TUDOR ARGHEZI  

Azi se împlinesc 58 de ani de la decesul lui Tudor Arghezi (d.1967, pe 14 iulie, București) poet, prozator şi gazetar cu o carieră literară întinsă şi foarte bogată, unul dintre autorii de prim rang ai perioadei interbelice. Biografia sciitorului, plină de cotituri, a rămas până astăzi controversată în multe detalii.

S-a născut la 21 mai 1880 la Bucureşti, 

într-o familie originară din Cărbuneşti – judeţul Gorj. Numele său adevărat a fost Ion N. Theodorescu; pseudonimul Arghezi este explicat de scriitor ca fiind în legătură cu Argesis, vechiul nume al râului Argeş. Copilăria nu i-a lăsat scriitorului decât amintiri dureroase, acesta mărturisind: “Este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil”.

În perioada de şcoală, câteva chipuri i-au încălzit sufletul. Pe blândul învăţător Abramescu şi pe profesorul de română Gîrbea îi va evoca, peste ani, cu dragoste şi recunoştinţă.

Între 1891-1896 a urmat cursurile Liceului “Sfântul Sava”, perioadă în care se împrieteneşte cu viitorii scriitori Gala Galaction şi N. D. Cocea. “… această prietenie a alcătuit pentru noi o insulă, o concretizare de aspiraţii comune … pentru toată viaţa. Insula noastră nu a cunoscut invidia şi orgoliul”. În 1896, la 16 ani se produce şi debutul său literar, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista “Liga Ortodoxă”. Poetul se semnează cu numele său real, Ion Theo. Nu-şi încheie studiile, începe să lucreze în fabrică.

Începând cu 1900 şi până în 1904, poetul este călugăr la Mănăstirea Cernica. Acolo, în liniştea chiliei va învăţa, pe îndelete, taina mânuirii cuvintelor.

În 1905 pleacă într-o călătorie prin străinătate, la Paris apoi prin Elveţia, la Mănăstirea Cordelierilor, unde este rugat insistent să devină catolic. Plictisit de insistenţe, se mută la Geneva, unde scrie poezii, asistă la cursurile universităţii şi lucrează într-un atelier de inele şi capace de ceasornice din aur pentru a-şi câştiga existenţa. Totodată, în cursul anului 1909 vizitează Italia.

În 1912 revine în România. Până în 1916, când România intră în primul război mondial, publică versuri, pamflete şi articole polemice la “Facla”, “Viaţa Românească”, “Teatru”, “Rampa”. În 1918, în timpul realizării Marii Uniri, împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori este închis în penitenciarul Văcăreşti, acuzat de trădare pentru că se pronunţase în favoarea neutralităţii României în primul război mondial.

Prima sa carte de poezie, “Cuvinte potrivite” apare, cu întârziere, în 1927. Poetul avea 47 de ani. Sub direcţia sa, în anul următor, apare ziarul “Bilete de papagal”. Debutul în proză se produce în 1929, odată cu apariţia cărţii “Icoane de lemn”.

În 1931 apare volumul de versuri “Flori de mucigai”, legat ca de altfel şi “Poarta neagră” de anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proză “Cartea cu jucării”, inaugurând o direcţie secundară în creaţia sa, ce va continua mai apoi cu volumele: “Cântec de adormit Mitzura”, “Buruieni”, “Mărţişoare”, “Prisaca”, “Zdreanţă”, etc.

În 1934 apare romanul “Ochii maicii domnului” în care este evocată dragostea maternă şi devotamentul filial. Urmează în 1935 “Versuri de seară”, romanul “Cimitirul Buna-Vestire” – 1936, volumul de versuri “Hore” – 1939, romanul “Lina” – 1942.

Sub genericul “Bilete de papagal” publică pamflete usturătoare pentru care este cercetat de poliţie (1943). La 30 septembrie 1943 apare excepţionalul pamflet “Baroane” în care este atacat ambasadorul german la Bucureşti, Manfred von Killinger. Ziarul este imediat confiscat iar autorul închis la Bucureşti şi ulterior în lagărul de la Târgu Jiu.

Odată cu instaurarea regimului comunist, în 1944, iese din lagăr. Este reabilitat, distins cu titluri şi premii, ales membru al Academiei Române şi sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani. În 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul “Gottfried von Herder”, iar Academia Sârbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură. Publică: “1907 – peisaje”, “Cântare omului”, “Stihuri pestriţe”, “Poeme noi”, “Cu bastonul prin Bucureşti”.

Deși Arghezi nu este singurul poet care s-a lăsat fascinat de universul mărunt, nicăieri ca la el lumea viețuitoarelor fără grai nu a căpătat un contur mai unitar și mai complex. Toate aceste viețuitoare se află într-un fel de dependență afectivă față de om (“Cântec de adormit Mitura”, volumul “Copilărești”).

În 1967, pe 14 iulie, se stinge din viaţă, fiind înmormântat, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor. Casa a devenit astăzi muzeu. 

Fa-te,suflete, copil 

   

Tudor Arghezi 

Fă-te, suflete, copil

Şi strecoară-te tiptil

Prin porumb cu moţ şi ciucuri,

Ca să poţi să te mai bucuri.

Strânge slove, cărţi şi pană.

Dă-le toate de pomană.

Unui nou învăţăcel,

Să se chinuie şi el.

Gândul n-o să te mai fure

Prin zăvoaie şi pădure,

Cu ecoul de cuvinte

Care-ngână şi te minte.

Când tristeţile te dor,

Uită tot şi tâlcul lor.