$$$

 Astăzi, 12 iulie, se împlinesc 87 de ani de la nașterea regretatului actor de teatru și film Jorj Voicu, "uriașul blând" cu o mie de grimase.

Era imposibil să nu îl remarci imediat cum apărea pe scenă sau pe marele ecran. Un "munte de om", un chip expresiv și o voce gravă. Datorită vocii sale, actorul Jorj Voicu a fost curtat de mulți dintre regizorii artistici ai Teatrului Național Radiofonic, în special de cei care realizau populara emisiune "Ora Veselă". Vocea oscila cum voia Jorj Voicu: în tonuri înalte, cu accente mieroase sau grave.

Un chip cu totul aparte, imposibil de uitat, prin grimasele fermecătoare, de ochii rotunzi și apropiați, din mișcările cărora reușea să creeze părți bune dintr-un personaj. Părea că interpreta mereu eroi "nevinovați", înzestrați cu naivitate.

La Cluj, în vara lui 1938, la 12 iulie, în familia Jorj se năștea Voicu, al doilea fiu, cel care avea să devină un actor fără seamăn și pe care mama Eugenia avea să-l alinte la toate vârstele "Voicuțu". Tandrețurile și iubirea din familie își așezaseră amprenta pe personalitatea lui Jorj Voicu, un om cum rar întâlnești: sincer, generos, respectuos și iubitor.

Așadar, în acte, numele de familie este Jorj, iar prenumele este Voicu. Un caz similar cu cel al lui Jean Constantin, al cărui nume de familie era Jean, și nu Constantin, cum au crezut mulți români. 

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie din Bucureşti, în anul 1961, și a studiat la Paris pantomima cu Jacque Lecqoc. Imediat după absolvirea Institutului de Artă Teatrală și Cinematografie, marele actor și regizor de teatru Ion Finteșteanu i-a dat rolul lui Nae Cațavencu în "O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale. Reprezenta doar prima din lungul șir de apariții teatrale și cinematografice din cariera de 40 de ani a actorului clujean. A interpretat diverse roluri la Teatrul Municipal din Turda, la teatrele "Barbu Delavrancea", "Țăndărică" și Odeon din Capitală. Printre spectacolele în care a fost distribuit sunt de notorietate: "O scrisoare pierdută", "Visul unei nopţi de vară", "Poveste de iarnă", "Școala nevestelor", "Noaptea la Drumul Mare" și "Un nasture sau absolutul".

Pe marele ecran a debutat în anul 1966, cu filmul "Zodia Fecioarei", apoi a jucat în multe filme. A avut succes în "De trei ori Bucureşti" (1967), "Păcală" (1974), "Comedie fantastică" (1975), "Brigada Diverse în alertă!” (1971) sau "De ce trag clopotele, Mitica?" (1982).

În ultimii săi ani de viață, a avut parte de un tratament nemilos din partea fostei Securități. Urmărit de câteva zeci de informatori, Jorj și-a dat seama spre sfârșitul vieții că a fost turnat până și de unii prieteni din anturajul său.

 

Jorj Voicu a murit în data de 12 ianuarie 1991, în Bucureşti, la vârsta de 52 de ani.

Foto: Brigada Diverse (1970), fotograf de platou Raru Bănică/Studiourile Buftea

$$$

 🔬 George Emil Palade – Românul care a luat Nobelul, dar n-a luat nicio stradă cu numele lui

Ai auzit de „Palade”? Poate din greșeală.

Ai auzit de Premiul Nobel pentru Medicină? Sigur.

Dar ai știut că singurul român care l-a câștigat vreodată e un om de care școala românească vorbește... aproape deloc?

Prietene, fă cunoștință cu George Emil Palade – românul care a vorbit cu celulele, a descoperit secretele vieții și a făcut istorie mondială. Doar că nu în România...

👶 Cine a fost George Emil Palade?

S-a născut în Iași, în 1912, într-o familie de intelectuali. Tatăl său – profesor de filosofie. Mama – profesoară.

A studiat medicina la București și a fost atras de lucrurile mici care fac lucrurile mari – celulele, organele, structurile invizibile.

După ce și-a luat doctoratul, a decis să părăsească țara, într-o vreme în care știința românească era înfundată în sărăcie și politică. A ajuns în SUA, unde avea să schimbe cursul biologiei moderne.

🔬 Ce a descoperit?

Palade n-a inventat un leac. N-a inventat un medicament.

A făcut ceva mai profund:

A dezvăluit mecanismul intern al vieții celulare, a pus lumină acolo unde înainte era doar o pată neagră sub microscop.

Cele mai importante descoperiri:

Reticulul endoplasmatic rugos – și rolul său în sinteza proteinelor

Ribozomii – fabricile de proteine ale celulei

Vesiculele Palade – denumite după el, implicate în transportul intracelular

Traficul proteinelor în celulă – cum ajung exact unde trebuie în organism

Ce a făcut Palade e considerat piatra de temelie a biologiei celulare moderne.

🏅 Premiul Nobel

În 1974, Palade a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, alături de Albert Claude și Christian de Duve.

Motivul oficial:

„Pentru descoperirile privind organizarea structurală și funcțională a celulei.”

Adică, pe scurt: fără Palade, nu am înțelege azi cum funcționează corpul uman la nivel microscopic.

Și-acum întrebare sinceră: Câte manuale din școala românească îl pomenesc serios?

Răspuns: puține. Prea puține.

🇺🇸 A fost apreciat în SUA mai mult decât în România

A lucrat la Rockefeller University, apoi la Yale, și în final la University of California, San Diego.

A fost decorat cu cele mai înalte distincții din SUA pentru știință.

În România? A fost numit academician abia după 1990.

El, românul care a fost primit cu onoruri de președinții americani, a fost uitat acasă timp de zeci de ani.

🧠 Ce înseamnă moștenirea lui?

Tot ce înseamnă azi:

medicină moleculară,

terapie genetică,

inginerie tisulară,

cancer research,

are la bază ce a descoperit Palade.

Într-o lume în care înțelegerea celulei înseamnă viață, Palade a fost omul care a descuiat ușa.

🕯️ A murit în 2008, la 96 de ani

Până în ultima clipă, a rămas dedicat cercetării. A format generații de savanți. A rămas modest, sobru și tăcut.

Și a fost, de departe, cel mai mare biolog pe care l-a dat România.

🤔 De ce nu-l cunoaștem?

Pentru că nu a făcut scandal.

Pentru că nu s-a bătut cu pumnul în piept.

Pentru că în România, dacă nu urli, nu exiști.

Palade a preferat microscopul în locul microfonului.

📢 E timpul să-i spunem numele

George Emil Palade nu e doar un nume în enciclopedii.

E dovada că un român poate schimba lumea, chiar și când lumea uită să-i spună „mulțumesc”.

Dacă te-a impresionat, fă ceva simplu:

📌 Lasă un comentariu

🔁 Dă un share

📣 Fă-l cunoscut

România are un Premiu Nobel în Medicină. Hai să nu mai zicem că „n-am avut și noi oameni mari”.

$$$

 MEMORIE CULTURALA - IRVING STONE

Irving Tennenbum, pe numele avut la naştere, a venit pe lume la 14 iulie 1903, la San Francisco, California.

La vârsta de nouă ani a scris prima sa nuvelă.

A urmat cursurile liceului Lowell High School din San Francisco, perioadă în care a fost nevoit să muncească pentru a-şi întreţine familia.

În adolescenţă, a fost fascinat de romanele lui Jack London şi Frank Norris, iar mai târziu de romanul “Cuceritorul” al scriitoarei Gertrude Atherton.

Stone a studiat ştiinţele juridice, apoi ştiinţele politice: în 1923 termină Universitatea Berkeley și în 1924 își ia masteratul la Universitatea Southern California.

În anul 1926, a plecat în Franţa cu intenţia de a se dedica scrisului.

Şi-a început cariera de scriitor cu schiţe, nuvele şi piese de teatru până când a avut prilejul să viziteze, la Paris, o expoziţie în care erau prezentate pânzele pictorului olandez Vicent Van Gogh, la acea vreme mai puţin cunoscut.

Expoziţia l-a impresionat atât de mult, încât s-a hotărât să cerceteze viaţa pictorului, iar rezultatul a fost prima sa operă importantă, publicată în 1934, “Lust for Life” (volum apărut în traducere românească sub titlul “Bucuria vieţii”), o biografie romanţată a lui Vang Gogh. Lucrarea a văzut lumina tiparului după ce fusese refuzată în prealabil de nu mai puţin de 17 editori.

De aici înainte, Stone se va dedica exclusiv literaturii biografice, având în vedere personalităţi ale vieţii publice americane, precum Andrew Jackson, Abraham Lincon, Eugene V. Debs şi alţii.

Aşa au apărut “Lust for Life” – care va stabili tiparul romanelor sale biografice de mai târziu – , “Clarence Darrow for the Defense”, în 1941, “They Also Ran” în 1943; “Immortal Wife” în 1944 bazată pe viața soției exploratorului John Frémont, Jesse Benton Frémont; “President’s Lady” în 1951 bazată pe viața lui Rachel Jackson soția celui de-al șaptelea președinte al S.U.A., “Sailor on Horsebach”, despre viaţa scriitorului american Jack London; “Love is Eternal”, în 1954, biografia lui Marry Todd Lincoln soţia preşedintelui S.U.A. Abraham Lincoln; “The Passions of the Mind” (Turnul Nebunilor și Paria – Editura Orizonturi și Lider) în 1971 bazată pe viața şi gândirea lui Sigmund Freud; The Greek Treasure” (Comoara Grecilor – Editura Meridiane 1981) bazată pe descoperirea Troiei de către Heinrich Schliemann și în 1980 “The Origin” bazată pe călătoria lui Charles Darwin la bordul navei Beagle.

Sunt lucrări remarcabile ale sale, născute din ani de muncă în care a citit toată documentația disponibilă despre subiect, incluzând scrisori, jurnale, note de cercetare chiar și note de gospodărie, a călătorit încercând să pătrundă în lumea personajului istoric adunând și reconstruind imaginar dialogurile personajului.

“The Agony and the Ecstasy” – 1961, (apărută în traducere românească sub titlul “Agonie şi extaz”) este o vastă frescă ce însufleţeşte personalitatea şi epoca marelui Michelangelo, care a primit la vremea respectivă aprecieri unanim elogioase. Iar documentarea a însemnat nu mai puţin de cinci ani petrecuţi de Irving Stone în Italia…

În 1934 se căsătorește cu editoarea sa Jean Stone, alături de care va deschide şi o fundaţie caritabilă, iar în 1950 i-a fost ecranizat romanul “Bucuria Vieții” cu Kirk Douglas interpretându-l pe Vincent Van Gogh.

În anul 1962, Stone înființează Academy of American Poets, iar în 1965 îi este ecranizat “Agonie și Extaz” cu Charlton Heston în rolul lui Michelangelo Buonarroti.

Franţa i-a acordat, pentru “Bucuria vieţii”, distincţia Ordinul Artelor şi Literelor în grad de comandor.

Irving Stone a murit la Los Angeles, la 26 august 1989.

Citate Irving Stone:

"Suntem niște călători , viaţa noastră e un drum lung de la pământ la Cer.."

“Nu e oare acesta cel mai bun fel de a învăţa? Ducând greşelile până la capăt?”

“E întotdeauna plăcut să știi că cineva are nevoie de tine.”

"Nu sânt prietenii mai rapide și adevărate ca acelea care se formează între cei care apreciază aceleași cărți! "

“Ce artist minunat a fost Dumnezeu atunci când a creat universul: sculptor, arhitect, pictor. El care a creat mai întâi spațiul și l-a umplut cu minunile Lui."

$$$

 Au trecut 58 de ani de la moartea lui TUDOR ARGHEZI 

La 23 mai1880 s-a născut Tudor Arghezi, poet, prozator, dramaturg şi publicist; membru al Academiei Române. Ion N. Theodorescu, pe numele său real, s-a născut la Bucureşti in ziua de 23 mai 1880, într-o familie originară din Târgu Cărbuneşti, judeţul Gorj.

Anii copilăriei au fost trişti, Arghezi mărturisind ulterior: „Este cea mai amară vârstă a vieţii.N-aş mai voi să fiu o dată copil”. 

Totuşi perioada Şcolii primare „Petrache Poenaru” i-a adus o oarecare alinare, câteva personaje fiind aproape de sufletul său, printre aceştia aflându-se învăţătorul Abramescu şi profesorul de Limba română Gîrbea.

Începând cu anul 1891, de la vârsta de 11 ani, este obligat să se întreţină singur, din cauza situaţiei financiare precare a familiei.A urmat apoi gimnaziul „Dimitrie Cantemir”, iar în perioada 1891-1896 a urmat cursurile Liceului „Sfântul Sava”, perioadă în care se împrieteneşte cu viitorii scriitori Gala Galaction şi N. D. Cocea. Despre aceştia, Arghezi afirma, peste ani: 

„… această prietenie a alcătuit pentru noi o insulă, o concretizare de aspiraţii comune … pentru toată viaţa.Insula noastră nu a cunoscut invidia şi orgoliul”. 

Ca elev, şi-a câştigat banii de întreţinere dând meditaţii, iar în perioada liceului, la vârsta de 16 ani s-a angajat custode la o expoziţie de pictură.

În anul 1896 are loc debutul său literar, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista „Liga Ortodoxă”, unde poetul semnează cu numele său (aproape) real, Ion Theo, apoi creaţiile sale literare din perioada 1897-1899 sunt semnate cu pseudonimul Tudor Arghezi.

Abandonează apoi cursurile liceale pentru a lucra, în poziţia de laborant la o fabrică de zahăr din Chitila.La vârsta de 19 ani a trăit prima dramă a vieţii sale, iubita sa, de care era îndrăgostit nebuneşte, a murit, iar el, extrem de tulburat, a încercat să-şi caute alinarea îndreptându-se către Dumnezeu. 

Între anii 1900 – 1904, poetul se călugăreşte la Mănăstirea Cernica, sub numele Iosif, iar liniştea acelei vieţi îi permite să deprindă, pe îndelete, tainele folosirii cuvintelor. 

Totuşi, în acei ani în care Arghezi căuta împlinirea prin credinţă, el are o aventură cu profesoara Constanţa Zissu, în urma căreia aceasta a rămas însărcinată, contextul sensibil al situaţiei determinând-o să se refugieze la Paris pentru a ascunde sarcina.

Autorităţile bisericeşti de mai târziu l-au considerat un călugăr care a încălcat canoanele, iar alţii au spus despre poet că a ales calea bisericească din comoditate şi că a fost avansat diacon graţie intervenţiilor unei rude, înaltă faţă bisericească.

În anul 1905 se naşte primul copil al lui Arghezi, Eliazar Lotar Teodorescu, iar poetul renunţă la călugărie şi pleacă şi el în capitala Franţei, unde reglementează situaţia micuţului şi îl recunoaşte cu acte în regulă. 

Alături de cei doi, Arghezi merge apoi în Elveţia, la Mănăstirea Cordelierilor, unde primeşte oferta de a se converti la catolicism, pe care o refuză. 

Pleacă apoi pentru o perioadă la Freiburg şi la Geneva, unde, cuprins de elan creator, dă viaţă mai multor poezii, tot în această perioadă participând la cursurile Universităţii Catolice din Freiburg – unde nu putea să acceadă, în lipsa Bacalaureatului -, iar pentru a-şi câştiga existenţa, lucrează într-un atelier de inele şi capace de ceasornice din aur. 

A încercat să locuiască la Londra o perioadă, pentru a învăţa limba engleză, apoi, în cursul anului 1909, se află în Italia, muncind şi aici din greu pentru a-şi câştiga existenţa.

În anul 1910 revine în ţară după cinci ani de pribegie – perioadă despre care Arghezi avea să declare că i-a adus desăvârşirea ca scriitor –, alături de Constanţa şi Eliazar, de a cărui educaţie se ocupă îndeaproape. 

Cel mic a urmat cursurile unei şcoli din Bucureşti şi a avut parte de o educaţie aleasă, însă, în 1924, la doar 19 ani, decide să-şi ia soarta în mâini şi pleacă pe cont propriu la Paris, unde doi ani mai târziu obţine cetăţenia acestui stat şi devine, în timp, unul dintre cei mai importanţi fotografi ai suprarealismului.

Începând cu anul 1912, poetul publică, sub pseudonimul Tudor Arghezi, versuri, pamflete şi articole polemice în publicaţiile „Facla”, „Viaţa Românească”, „Teatru” sau „Rampa”. 

El şi-a luat pseudonimul de la Argesis, vechiul nume latin al râului Argeş în îmbinare cu numele de familie al tatăului – Theodorescu-Tudor.

La 5 noiembrie 1915, el se căsătoreşte cu Paraschiva Burda. În anul 1916, România intră în primul război mondial, iar Arghezi împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori – între care cei mai cunoscuţi fiind Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt si Dem. Theodorescu – se pronunţă în favoarea neutralităţii României. Pentru aceste opinii, toţi aceştia, inclusiv Arghezi, sunt reţinuţi, în anul 1919, şi duşi la Penitenciarul Văcăreşti, sub acuzaţia de trădare şi colaboraţionism. După un an de închisoare este eliberat, prin decret regal, alături de ceilalţi ziarişti, colegi de detenţie.În anul 1926, Arghezi cumpără terenul de 17.250 mp pe care şi-a construit celebra locuinţă „Mărţişor”, pe dealul Mărţişorului, chiar în vecinătatea închisorii Văcăreşti. Aici Arghezi începe să cultive pomi fructiferi şi viţă de vie, iar construcţia casei, a anexelor gospodăreşti, amenajarea tipografiei unde meşterul tipograf Arghezi visa să-şi publice cu mâna lui toate scrierile, urmau să se întindă pe următorii 15 ani.În anul 1927, abia când Arghezi împlinea 47 de ani, îi apare primul volum de poezii, „Cuvinte potrivite”, iar anul următor îl găseşte în poziţia de director al nou înfiinţatului ziar „Bilete de papagal”.În anul 1929, Arghezi debutează în proză, cu volumul „Icoane de lemn”, iar doi ani mai târziu îi este publicat volumul de versuri „Flori de mucigai”, legat, ca dealtfel şi „Poarta neagră”, de anii de detenţie.După decizia Consiliului de Administraţie al Radioului public din 26 februarie 1930, la 1 martie 1930, într-o perioadă în care învăţământul superior din ţara noastră era într-o decădere simţitoare, era inaugurată emisiunea Universitatea Radio, care a reprezentat o mare provocare atât pentru ascultători, care aveau posibilitatea de a lua contact cu elita intelectualităţii, dar şi pentru respectivii moderatori care s-au văzut nevoiţi să-şi adapteze stilul şi tematica conferinţelor astfel încât ele să fie pe înţelesul tuturor receptorilor, care se încadrau în diferite categorii sociale şi care aveau un grad diferit de pregătire, de la analfabeţi până la intelectuali.Printre personalităţile care au avut o contribuţie esenţială la dezvolotarea patrimoniului cultural românesc şi care s-au aflat în faţa microfonului Universităţii Radio, într-o colaborare permanentă, s-a aflat şi Tudor Arghezi.Tot în 1931, publică volumul pentru copii, în proză, „Cartea cu jucării”, o direcţie particulară a creaţiei sale, completată ulterior cu volumele „Cântec de adormit Mitzura”, „Buruieni”, „Mărţişoare”, „Prisaca”, „Zdreanţă”, etc. În toamna anului 1931, la mai bine de un an după încoronarea lui Carol al II-lea, Arghezi avea o situaţie materială catastrofală, şi a apelat la generalul Nicolae Condiescu, preşedintele Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii Române, pe care-l roagă să intervină pe lângă guvern sau pe lângă Rege pentru a-i fi oferit un ajutor bănesc. Atunci, Carol al II-lea a dat dovadă de o impresionantă generozitate şi a hotărât ca din fondurile Casei Regale să-i fie oferită lui Arghezi întreaga sumă de care avea nevoie pentru a-şi achita datoriile şi a termina casa de la Mărţişor. În anul 1934 vede lumina tiparului romanul „Ochii maicii domnului” în care este evocată dragostea maternă şi devotamentul filial, în 1935 publică volumul „Versuri de seară”, iar un an mai târziu apare romanul „Cimitirul Buna-Vestire”. În anul 1939, Arghezi se îmbolnăveşte subit şi intră într-o perioadă de suferinţă ce părea să-i aducă sfârşitul, însă este vindecat miraculos datorită unui medic excentric pe nume Grigoriu-Argeş. Pe tema bolii lui Arghezi s-a speculat foarte mult, unii afirmând că ar fost vorba despre cancer şi că graţie unui tratament miraculos excentricul doctor l-ar fi pus pe picioare, iar alţii au susţinut că era vorba doar de o sciatică, pentru care medicul nu i-ar fi administrat în realitate niciun medicament, ci doar unul cu efect placebo.În anul 1939 publică volumul de versuri „Hore”, iar în 1942, romanul „Lina”.În anul 1943 apar, sub genericul „Bilete de papagal”, mai multe pamflete extrem de acide, care îi aduc o anchetă a poliţiei, însă Arghezi perseverează spre finalul anului, când la 30 septembrie, publică un extrem de virulent pamflet intitulat „Baroane”, care conţine atacuri la adresa ambasadorul german de atunci la Bucureşti, Manfred von Killinger.Arghezi este din nou reţinut şi aruncat în închisoare, mai întâi la Bucureşti, apoi în lagărul de la Târgu Jiu, unde s-a aflat mai bine de un an, iar ziarul este confiscat la ordinul autorităţilor.Este eliberat abia în anul 1944, odată cu instaurarea regimului comunist. O perioadă trăieşte la limita supravieţuirii din vânzarea cireşelor de la Mărţişor.Iniţial, comuniştii au încercat să-l atragă de partea lor, lui Tudor Arghezi fiindu-i decernat Premiul Naţional pentru Poezie în 1946, însă poetul nu a răspuns acestei atenţii. Ba mai mult, într-una din tabletele sale, Arghezi deplânge starea în care a ajuns viața literară, afirmând că trebuie „să ceri autorizaţie ca să scrii, cuvintele româneşti fiind încuiate în lada de fier şi cheile stând pe verigă în buzunarul unor domnişori care n-au învăţat să iscălească exact.Încolo, viaţa literară e liberă, cu condiţia să nu scrii.”Viziunea lui Arghezi despre viaţă şi scris venea în totală contradicţie cu convingerile regimului socialist impus de sovietici şi, începând cu 1947, i se interzice orice apariţie în presă, în 1948 este dsfiinţat, în „Scânteia”, într-un celebru articol „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, în care întreaga operă a poetului este terfelită, iar viaţa sa urma să se desfăşoară în exil, la Mărţişor, alături de soţie şi cei doi copii, Baruţu şi Mitzura Arghezi. Cărţile poetului sunt retrase din librării, tipografia de la Mărţişor este devastată, iar comuniştii au fost aproape să-i ia şi casa.Însă chiar şi în acest context, Arghezi a continuat să scrie, chiar şi pe hârtie igienică, iar de teama Securităţii, manuscrisele sale erau îngropate la rădăcina unui tei, fiind mai apoi dezgropate şi ascunse în podul casei. Multe dintre însemnările lui Arghezi din anii în care a fost interzis s-au pierdut, însă altele au fost aduse la lumină, ulterior, de familia sa.În anii ce au urmat, începând cu 1952, Arghezi este reabilitat, la iniţiativa lui Gheorghiu – Dej, apoi este distins cu titluri şi premii, fiind ales şi în rândurile membrilor Academiei Române.În volumul „Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forțat (1979-1995)”, apărut la Humanitas, în anul 1995, Marin Nițescu scria despre acest moment al carierei lui Arghezi: „Din clipa în care a făcut actul de supunere şi s-a hotărât să răspundă cu toată largheţea comenzii oficiale, poezia lui n-a mai fost nici decadentă, nici îndreptată împotriva omului, nici intrată în putrefacție”. Era momentul în care practic Arghezi ceda în faţa istoriei, însă la o vârstă care, totuşi, nu-i mai permitea aspiraţii înalte…Mai mult, autorităţile de la acea vreme îl srbătoresc amplu, din postura de poet naţional, când a împlinit vârsta de 80 de ani, şi, mai apoi, la 85 de ani. Însă toate acestea s-au întâmplat cu un preţ: Arghezi a recurs la compromisul de a scrie articole favorabile lui Dej şi de a manifesta înclinaţii socialiste.În anul 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul „Gottfried von Herder”, iar Academia Sârbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură şi tot în acelaşi an publică volumele „1907 – peisaje”, „Cântare omului”, „Stihuri pestriţe”, „Poeme noi” şi „Cu bastonul prin Bucureşti”.La 14 iulie 1967, Arghezi trece la cele veşnice, fiind înmormântat, în cadrul unor funeralii naţionale, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor, care începând cu anul 1974, conform dorinţei sale testamentare, a devenit Casă Memorială. Casa cuprinde mobilier, cărţi, obiecte de artă, fotografii, documente originale ale poetului Tudor Arghezi, iar alături se află şi tipografia acestuia, unde sunt expuse volume, documente, reviste şi imagini din istoria familiei acestuia şi a „Mărţişorului”.

Surse:

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

http://www.autorii.com/.../tudor-arghezi-date-biografice.php

https://www.academia.edu/.../Tudor_Arghezi_-_fisa...

https://www.ro.biography.name/.../150-tudor-arghezi-1880...

https://radioromaniacultural.ro/portret-viata-nestiuta-a.../

$$$

 MARIA BANUȘ & ZAHARIA STANCU

14 iulie 2020

STELIAN TANASE

Am ajuns la Maria Banuș într-un apartament din spatele pietei Amzei la mijlocul anilor 90. M-a primit o doamnă care nu-si arăta deloc anii. Eram bucuros c-o găsisem. Dupa 1989 trăia mai mult in Franta la unul dintre copii. Știam că fusese poeta prolectultista și cîntase regimul comunist. Știam ca il admirase pe Stalin și detesta Occidentul. Se găsea in manuale. Poeziile ei erau recitate la serbările școlare. „Tie iți vorbesc America!!!” se intitula orgolios un volum de care în adolescenta mea rîdeam copios. Mă aflam in apartamentul ei ca istoric nu ca s-o privesc superior pentru simpatiile ei false din tinerețe. Intrase in PCR inainte de 1940 – nu făcea parte dintre oportuniștii care se inscrisesera în partid dupa preluarea puterii. Căutam informații, înainte de orice.

I-am spus că am citit „Sub camuflaj” (jurnalul ei din anii 1943-44 publicat in anii 80) A fost incintată să audă că interesa pe cineva istoria acelor ani, mișcarea subterană comunistă etc. Apăreau in paginile jurnalului diverse figuri comuniste marcante. Prima mea întrebare a fost cine se ascundea sub diverse inițiale? Sub cenzura anilor 80, era imposibil să apară cu numele lor adevărate. Mi-a dat o hirtie, (o avea pregatită!) cu numele lor. Maurer, Miron Constantinescu, CI Gulian, Petre Fischer-Năvodaru, Paul Păun, Jules Perahim, etc. Însemna ca puteam sa contez măcar partial pe sinceritatea ei. Mă intriga mai ales prersonajul „Dionisie” de care Maria Banuș era indrăgostită. A urmat o lunga tacere. Apoi mi-a spus aproape șoaptă – e Zaharia Stancu. M-am intrebat ce legătura să fie intre un ins de origine joasă, țărănească, ajuns jurnalist bucureștean, (n. in 1902 la Salcia, Teleorman ca al 7 –lea copil), avind o reputatie dubioasă – pe de o parte. Și o poeta firava, (n 1915 Bucuresti), orășancă, educată, fină, provenita din burghezia evreiasca instărită? Faunul și nimfa. Stancu era șchiop in urma unei poliomelite din copilărie. Nu se potriveau deloc și totusi ea l-a iubit cu pasiune, fără intrerupere, toată viața. La moartea lui – in decembrie 1974, noteaza in jurnal ” ..Mă intreb cum o să fie la inmormintare, dacă o să mă stăpinesc sau o să–mi dau drumul la plîns “”… Și cum era ziua aia de inceput de vară in Antim ( … ) el venea pe ascuns cînd nu erau părinții acasă și cînd îmi transpira rochia, și împreuna formam un centaur fericit care necheza, urla, răgea către cerul acela de vară, care n-o să mai fie niciodată. Și cum m-a bătut și cum m-a mințit și cum s-a logodit oarecum cu mine, venind in familie, la ceai, mirosea a escrocherie sentimentală. “

A fost o dragoste nefericita. Casatoria sperata nu s-a produs. Stancu era insurat, era doar un amant, unul copt, cu alte legaturi amoroase. Nu o trata prea bine. Avea obiceiul sa apara, sa ramina cu ea citeva zile/nopti si sa dispara nu se stia unde si pentru cita vreme…S-au cunoscut la redactia revistei literare Azi in 1932. Aici ea a debutat sub patronajul lui Zaharia Stancu. Prima nota din jurnal despre el este din 20 septembrie 1932. La 24 septembrie revine – „Nu m-am gindit la inceputul cunostintei noastre ca m-ar putea interesa vreodata. Atitudinea lui, amestec de efuziune si de rezerva (mai mult decit rezerva, raceala taioasa), discret impletita, neutraliza in mine prima impresie prea puternica. Prima oara in Cismigiu(…) Ramas bun stringere de mina care reliefeaza brusc caracterul intrevederii: prima intilnire.” Pare o idila banală și kitsch.

Cîtiva ani mai tirziu, la 17 septembrie 1937, (intretimp el o parasise si ea se maritase) noteaza „Luni am fost acolo (la redactie, n ed). (…) I-a părut bine ca am venit. Singurul lucru de care eram sigura. Celelalte toate au fost poate teatru, obisnuitul lui teatru. Era și el emoționat. (…) „Conversatia continuă astfel ” ZS – Mi se intimplă un lucru îngrozitor! Cu orice femeie m-aș culca, nu pot să mă gindesc decit la tine….” “De cit timp esti măritată?/ MB – De un an jumate.(…) E mai bine că s-a întimplat asa. N-as fi putut trai cu tine. Esti prea nebun, prea violent. /ZS – Il iubesti tare pe bărbatul tau? /MB Da…tare. /Și esti fericita? /MB Da!(…)„(…) „Mi-a fost scirba de o multime de lucruri. Nu mai sunt obisnuita cu această canalie vulgară. Discuta ca un parlagiu. “ Maria Banus parcursese drumul de la adolescenta indragostită la amanta sedusă și abandonată, la femeia matură, măritata cu altcineva și îl privea cu alți ochi.

Dar cine este Zaharia Stancu? Nu avem un jurnal pentru a pune in oglinda reactiile. Ce spun arhivele despre el?

Născut la 7 octombrie 1902 in comuna Salcia, judetul Teleorman …/Căsătorit cu Niculina Păun, născuta în 1907 la Turnu Magurele/ Licentiat al Facultatii de litere si filosofie din Bucuresti/ A fost redactor la Credinta între 1934-36. / Secretar de redactie la Tempo in 1936 / Director la Lumea românească între 1937-39. / Director la Azi 1939-1940/

Brigada de Siguranta. 13 martie 1928. „Subsemnatul fiind informat ca la Brigada de Siguranta din acest oras (Tr Magurele, n.ed) este vacant un post de agent, va rog sa binevoiti a ma numi pe mine in acest post. Sunt absolvent de 7 clase liceale si cu serviciul militar satisfacut.Zaharia Stancu din Salcia, Jud. Teleorman. ” Citeva observatii – Era vorba despre un post de agent acoperit. Çererea a fost acceptata. Dupa sase luni ( la 1 nov 1928) a demisionat si s-a mutat la Bucuresti unde s-a inscris la Facultatea de litere si filosofie.

BILETE DE PAPAGAL/26 ianuarie 1938 / (…) 

“M-am pomenit acum cîțiva ani cu silueta lui…acasa. Credea că mă am bine cu Siguranța Generală și-ar fi banuit că poate fac parte si din ștatele ei, că m-a rugat…să intervin să capete un post de „agent acoperit ”. Am rămas stupefiat, dar am fost și mai stupefiat atunci cînd întrebîndu-l „ Ai putea Zaharia Stancule să mănînci din pîinea asta?”, întrebarea mea nu l-a turburat. Cred că a fost plasat acolo unde-i dorea conștiința de un deputat literat.” TUDOR ARGHEZI

„Prefectura Politiei Capitalei. Serv. Politiei de Siguranta, refera 18 februarie 1942 (…) In legătura cu adresa 2273.942 a Ministerului Propagandei Nationale am onoarea a referi următoarele – Zaharia STANCU, scriitor și ziarist, a activat în tinerețe în fostul partid social- democrat. „//Serv de Siguranta, 4 august 1942 Ziaristul Stancu Zaharia(…) se intreține numai din fondurile care-i sunt puse la disozitie de Legația franceza si Comiteul de actiune gaullist” // Serv de Siguranță, 20 februarie 1943/ (…) Zaharia Stancu nu s-a incadrat formal in niciun partid politic. A susținut insă ani de-a rindul activitatea politica a d-lui Grigore Iunian….” (aripa stingă a PNT, n.ed).

Fișă individuală internați politici Tg Jiu (Lagăr) Stancu Zaharia,(…) Profesiunea ziarist, originea etnica română/ „S-a facut vinovat de colportarea de știri alarmiste cu intenția criminală de a submina moralul cetățenilor/Ordin 58538/din 14 decembrie 1942/ Data internării 21 decembrie 1942/ Data eliberării 20 martie 1943 / Stancu a descris aceasta perioada in cartea „Zile de lagar”/1945, o versiune eroizată a celor trei luni petrecute in lagăr. Aproape în intregime o minciună. Avea nevoie de ea pentru perioada care se anunța într-o țară ocupată de Armata rosie. Interesant este că Maria Banus devenita intretimp comunista nu consemneaza în jurnal incarcararea lui Stancu, cu toate ca se întîlneau – măcar pe linie de partid. MB aduna fonduri pentru evreii de la Vapniarka si internații de la Tg Jiu, Stancu era una din sursele ei.

Serv Politiei de Siguranta/ 21 martie 1943 / Asta dimineață la cafeneaua Grand, parte dintre cei eliberati de la Tg Jiu s-au reunit spre a-l primi pe Zaharia Stancu, eliberat de curind. Zaharia Stancu a facut doua zile de greva foamei…”

Serv Politiei de SIGURANTA/ 25 ianurie 1944/ NOTĂ/ Zaharia Stancu, cunoscut scriitor care a fost internat in lagar pentru propaganda alarmista, a fost primit in ziua de 19 ianuarie a.c. de dl MANIU (…) cu care ocazie i-a înmînat petiția de inscriere în partidul national-țărănesc/ Inscrierea a fost acceptată. //

 La 9 noiembrie 1948 un raport al Serviciilor care-l priveste pe Zaharia Stancu noteaza printre altele „ In anul 1934 în urma unei invitatii a Comitetutului Scriitorilor Sovietici, Zaharia Stancu, împreună cu Alexandru Sahia au plecat la Moscova unde au luat parte la Congresul ținut în Capitala URSS între 15-26 septembrie 1934”(…) Înainte de regimul legionar și antonescian a avut legaturi cu legația sovietică și cea franeza din București.” (…) A contribuit prin presă la propagarea de politicii de stînga în țara noastra și a fost primul fondator al organizatiei de propagandă sovietică „Amicii URSS „ (1934 n ed) In anul 1941 era in legătura cu Mihail Sarov, directorul Agentiei TASS din Bucuresti. „(…) La 29 iulie 1941 a avut legături cu atașatul de presa USA, Houston. „(…) La 17 martie 1942 se semnaleaza că Zaharia Stancu a fost integrat la Direcția Presei (cenzura, n.ed) cu gradul de șef de serviciu…”(…) Actualmente Zaharia Stancu (1948 n ed) este director general al teatrelor si Operelor, în care calitate se află la Moscova cu delegatia de artiști si oameni de litere. Este membru PMR (Partidul Muncitoresc Român ( n ed) provenit de la Socialiști…”

NOTA INFORMATIVA / 1.Dec 1956 / Zaharia Stancu(…) a luat bani de unde a putut, făcînd șantaje, punînd pile, lăudind, înjurînd, amenințînd în stilul lui Șeicaru. A avut revista Azi unde ducea nume de scriitori cunoscuti și apoi încasa subvenții…Mai tirziu a făcut șantaje la Credința… Apoi impreuna cu colonelul Petrescu a scos un ziar subventionat de marea finanță, de Malaxa în special. S-a intrdus in casa unui bogătaș evreu Manolovici, reprezentant al Casei de Asigurări engleze SUN si a santajat pe tatăl fetelor cu care intrase in legaturi. Nedindu-i-se banii a scrii romanul „Oameni cu joben” impotriva lui Manolovici si familiei sale, făcind pe anti-capitalistul.(…) Se pare că a fost agentul vechii Poliții sau Siguranțe bugheze. (…) A luat bani si de la Carol ll-lea prin generalul Condiescu pe care il santaja.”

La moartea lui Zaharia Stancu, decembrie 1974, Maria Banus notează in Jurnal „Cine a fost acest om extraordinar, bestial, uman, laș pîna la ultima degradare, puternic, gîlgîitor de o vitalitate ce părea vesnica, acest bărbat pe care l-am iubit cu patimă și cu dorinta de a muri la despărțire și cu dorința chinuitoare de a avea un copil de la el, un bărbat pe care l-am purtat în singe toată tinerețea mea, cînd am fost și cind nu am fost cu el, pe care l-am urît, l-am dispretuit, l-am admirat…”

Fragment din „Repertoarul amorului”, volumul 2, in pregatire la editura Hyperliteratura, toamna 2020.

$$$

 MARIA BANUS

 26 de ani de la deces

Maria Banuș s-a născut la data de 10 aprilie 1914 la București, fiind fiica lui Max Banuș, contabil și director la Banca Marmorosch Blank și a Anettei, născută Marcus. 

Școala primară o urmeză în particular, dând examene la Școala din str. Lucaci în perioada 1920–1923. După absolvirea studilor liceale la Institutul „Pompilian” din Calea Rahovei (1923–1931), a urmat cursurile Facultății de Drept și apoi pe cele ale Facultății de Litere din cadrul Universității din București

Debutul literar

Debutează, în anul 1928, în revista Bilete de papagal, a lui Tudor Arghezi, cu poezia La 14 ani, dezvăluindu-și crezul poetic:

Te caut pe tine, suflete frumos

Cu frăgezimea și durata unui fum

Încât mă mir și eu cum de ai loc

În ființa mea de-acum.

În perioada interbelică, a colaborat la revista Azi, a lui Zaharia Stancu, precum și la alte publicații, cu poezii având un caracter aproape exlusiv erotic, din care a și alcătuit primul său volum, intitulat Țara fetelor apărut la Editura Cultura Poporului în anul 1937. Acest volum face parte din etapa confesiunilor adolescentine ale poetei și a fost întâmpinat cordial de critică.

George Călinescu a consemnat:

„Vitalitatea fetei de optsprezece ani, trăind sufletul prin simțuri, este exprimată foarte personal de Maria Banuș (Țara fetelor, 1937) cu ingenuități carnale aproape teribile uneori, în poezii de simple creionări realmente ori voit momentane. Voluptatea percepției este (fără dificultăți gramaticale) în linia Pillat-Voronca.

Din anul 1939, s-a apropiat de mișcarea muncitorească, activând în organizațiile comuniste create sub egida Partidului Comunist, iar treptat în versurile sale încep să se facă simțite preocupări de natură socială.

Perioada proletcultistă

Versurile sale din anii '45 - '50 reflectă dictatul cultural al acelei epoci. În anul 1945 este primită în Societatea Scriitorilor Români. 

Într-o ședință a Societății din martie 1948 este obligată să-și dea acordul public cu articolul lui Sorin Toma "Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei", apărut în trei numere consecutive în Scînteia, menit să-l elimine pe Tudor Arghezi din literatura română.

 După desființarea Societății Scriitorilor Români, Maria Banuș face parte din nou creata Uniune a Scriitorilor din România și - la fel cu majoritatea covârșitoare a colegilor ei - nu protestează împotriva excluderii unor scriitori, considerați "elemente necorespunzătoare".

 

În anul 1949 a publicat volumul de poezie Bucuria (cu cele două cicluri ale sale: "Cântec sub tancuri" și "Vânt de martie"), care reprezintă experiența dânsei în perioada războiului, a ocupatiei naziste si apoi comuniste. Primul ciclu cuprinde poezii inspirate din realitățile tragice ale perioadei războiului, în timp ce al doilea ciclu este închinat luptei revoluționare a Partidului Comunist. De asemenea, a publicat articole și reportaje, grupate în culegerea Din cronica acestor ani (1955).

Maria Banuș s-a încadrat în doctrina realismului socialist prin creațiile sale cu caracter proletcultist, cum ar fi poeziile adunate în volumul Ție-ți vorbesc, Americă! (1955). Alte volume înscrise în aceeași orientare sunt: Despre pământ (1954), Se-arată lumea (1956), Torentul (1957) și Poezii (1957).

Poezia întitulată "Patronul" făcea parte din textele obligatorii pentru elevii din școlile României, alături de "Minerii din Maramureș" de Dan Deșliu și altele.

Pe lângă poezii, Maria Banuș a scris și două piese de teatru: Ziua cea mare, cu subiect din viața gospodăriilor agricole colective și Îndrăgostiții, care prezintă aspecte și oameni de pe un mare șantier al socialismului. Premiera piesei "Ziua cea Mare" a avut loc la 13 august 1950 pe scena Teatrului Național din Cluj, ea fiind reprezentată apoi pe scenele principalelor teatre din țară și elogiată de critica oficială a vremii.

Autoare a numeroase volume de poezie, memorialistică, teatru, tălmăciri din literatura universală. A tradus în limba română poezii scrise de Rainer Maria Rilke, Johann Wolfgang von Goethe, William Shakespeare, Aleksandr Pușkin, Pablo Neruda, Nazim Hikmet ș.a. La rîndul ei, a fost tradusă în nenumarate limbi 

Exilul

Mai târziu, cand și-a împărțit timpul între România și Franța, autoritățile comuniste i-au scos cărțile din librării și din bibliotecile publice.

În prefața scrisă de Alain Bosquet la volumul de poezii în limba franceză, "L'Horologe à Jaquemart", apărut în Éditions Saint-Germain-Des-Prés Paris, 1987, Maria Banuș a fost prezentată publicului francez ca o scriitoare de mare anvergură comparînd-o cu Anna Ahmatova, Gabriela Mistral și Else Lasker- Schüller. Maria Banuș a încetat din viață la data de 14 iulie 1999.

A avut doi fii, Petre, traducător, și Tudor (n.1947), pictor, ambii locuind în Franța.

Premii și distincții

Maria Banuș a fost distinsă cu mai multe premii literare cum ar fi:

• Premiul „George Coșbuc” al Academiei Republicii Populare Romîne (1949)

• Premiul de Stat (1951)

• Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1986)

• Premiul Internațional Gottfried von Herder (1989)

• Ordinul Muncii cl. I (1964)[8]

• Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a III-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”[9]

Volume publicate

• Țara fetelor, Ed. Cultura Poporului, 1937

• Bucurie, Ed. pentru Literatură și Artă, 1949

• Fiilor mei, 1949

• Constructorii vieții noi (în colaborare cu A.E. Baconsky, M. Sadoveanu, E. Camilaretc.), București, 1951;

• Ziua cea mare, București, 1951;

• București, oraș iubit, Ed. Tineretului, 1953, poeme pentru copii

• Versuri alese, 1953

• Despre pământ, 1954

• Îndrăgostiții, 1954

• Ție-ți vorbesc, Americă!, 1955

• Din cronica acestor ani, 1955

• Se-arată lumea, E.S.P.L.A., 1956

• Torentul, E.S.P.L.A., 1957

• La porțile raiului, București, 1957;

• Poezii, prefață de Silvian Iosifescu, București, 1958;

• Poezii, prefață de Tudor Vianu, București, 1961;

• Prin orașul cu minuni, București, 1961;

• Magnet, Ed. pentru Literatură, 1962

• Metamorfoze, Ed. pentru Literatură, 1963

• Diamantul, 1965

• Tocmai ieșeam din arenă, Ed. pentru Literatură, 1967,

• Portretul din Fayum, cu ilustrații de Tudor Banuș, Ed. Eminescu, 1970,

• Noru’ visătoru’ și amicii săi, București, 1971;

• Oricine și ceva, Ed. Cartea Românească, 1972

• Oaspeții de la mansardă, Ed. Minerva, 1978

• Sub camuflaj. Jurnal 1943-1944, Ed. Cartea Românească, 1978

• Scrieri, I-III, București, 1971-1978;

• Himera, Ed. Cartea Romaneasca", 1980

• Noiembrie, inocentul, Ed. Eminescu, 1981.

• Orologii cu figuri, prefață de Ovid S. Crohmălniceanu, Ed. Eminescu, 1984

• Carusel, prefață de Nicolae Manolescu, București, 1989;

• Fiesta, Ed. Cartea românească, 1990

• Demon între paranteze - Demon in Brackets, ediție bilingvă, traducere de Dan Duțescu, prefață de Nicolae Manolescu, București-Londra-Boston, 1994.

Traduceri 

• R.M. Rilke - Poeme, București, 1939, Versuri, București, 1966, Moștenești verdele, Timișoara, 1998, Părtaș cu cerul, Timișoara, 1998;

• W. Shakespeare - Hamlet, București, 1948 (în colaborare cu Vera Călin);

• A.S. Pușkin - Poezii, București, 1949, Versuri, ediție bilingvă, București, 1964 (în colaborare cu Al. Andrițoiu);

• N.I. Vapțarov - Poeme, București, 1952 (în colaborare cu Vlaicu Bârna și Demostene Botez);

• Robert Browning - Cântărețul vrăjitor, București, 1953;

• Antologia poeziei sovietice, București, 1955 (în colaborare);

• Pablo Neruda - Strugurii și vântul, București, 1956, Poeme noi, București, 1963;

• Antologia poeziei bulgare, prefață de Cicerone Theodorescu, București, 1956 (în colaborare);

• Antologia poeziei latino-americane, București, 1961 (în colaborare);

• J.W. Goethe - Poezii și poeme, București, 1964 (în colaborare), Opere. Poezia, București, 1982 (în colaborare);

• Din poezia de dragoste a lumii, prefața traducătorului, București, 1964; ediția, I-II, București, 1974;

• Poezia germană modernă de la Ștefan George la Enzensberger, îngrijită și prefață de Petre Stoica, I-II, București, 1967 (în colaborare);

• Lirice, București, 1967 (în colaborare);

• Poezia austriacă modernă de la Rainer Maria Rilke până în zilele noastre, București, 1970 (în colaborare cu Petre Stoica);

• André Frénaud - Cu ură, dragostea mea, București, 1970;

• Per Olof Ekstrom - N-a dansat decât o vară, București, 1971 (în colaborare cu Petre Banuș);

• Lars Gustafsson - O dimineață în Suedia, București, 1972 (în colaborare cu Petre Banuș);

• August Strindberg - Visul, București, 1972 (în colaborare cu Petre Banuș);

• Selma Lagerlof - Charlotte Lovenskold, București, 1972 (în colaborare cu Petre Banuș);

• Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până astăzi, I-III, ediție îngrijită de Ion Caraion și Ov. S. Crohmălniceanu, prefață de Ov. S. Crohmălniceanu, București, 1974-1976 (în colaborare);

• Alain Bosquet - Note pentru o singurătate, prefața traducătorului, București, 1977, Zbuciumul lui Dumnezeu, București, 1993, Mâine fără mine, București, 1998;

• Duhuri peste ape. Tălmăciri din lirica universală, București, 1981;

• Paul Verlaine - O sută de poeme - Cent poèmes, București, 1996 (în colaborare).

$$$

 La a 231- a aniversare a REPUBLICII FRANCEZE

MARESEIZA - TRADUCERE IN LIMBA ROMANA

Haideti, copii ai patriei

Ziua gloriei noastre

Împotriva tiraniei a venit!

Steagul însingerat este ridicat!

Steagul însingerat este ridicat!

Ascultati în campii

Mugind acesti soldati feroce?

Ei vin pana în bratele noastre

Pentru a sugruma fiii si sotiile noastre.

Refren

La arme cetateni!

Formati-va batalioane!

Sa mergem, sa mergem!

Ca nimeni de alt sange

Sa nu pofteasca a calca glia noastra.

MARSEIEZA VERSURI TRADUSE IN ROMANA

Versuri romana Imn Franta MARSEIZA

Ce vrea aceasta hoarda de sclavi,

De tradatori, de regi intriganti?

Pentru cine sunt lanturile josnice,

Aceste fiare de mult pregatite?

Aceste fiare de mult pregatite?

Francezi! Pentru noi, ah! Ce ultragiu!

Sunt nerabdatori;

La noi gândesc

A ne întoarce la vechea sclavie!

Refren

Cum! Cohortele straine

Sa faca legea în caminele noastre!

Cum! Aceste falange mercenare

Sa calce peste mândrii nostri razboinici!

Sa calce peste mândrii nostri razboinici!

Doamne Mare! Mâinile de ne vor fi legate,

Fruntile vor fi plângând sub jug!

Rai despoti vor fi devenit

Stapânii destinelor noastre!

La arme cetateni!

Formati-va batalioane!

Sa mergem, sa mergem!

Ca nimeni de alt sânge

Sa nu pofteasca a calca glia noastra.

Tremurati, tirani si voi perfizi,

Caci oprobiul tuturor este asupra voastra!

Tremurati! Proiectele voastre patricide

Îsi vor primi în sfârsit rasplata lor.

Îsi vor primi în sfârsit rasplata lor.

Toti sunt soldati împotriva voastra!

De vor cadea, tineri eroi

Pamântul nostru ii va naste din nou

Împotriva voastra gata sa se bata.

Refren

VERSURI ORIGINALE MARSEIEZA

Allons enfants de la Patrie,

le jour de gloire est arrivé

Contre nous de la tyrannie

L'étendard sanglant est levé.

L'étendard sanglant est levé:

Entendez-vous dans nos campagnes

Mugir ces féroces soldats!

Ils viennent jusque dans vos bras

Égorger vos fils et vos compagnes.

Refren:

Aux armes citoyens,

Formez vos bataillons.

Marchons! Marchons!

Qu'un sang impur

Abreuve nos sillons

Que veut cette horde d'esclaves

De traîtres, de rois conjurés?

Pour qui ces ignobles entraves

Ces fers dès longtemps préparés

Ces fers dès longtemps préparés

Français, pour nous, Ah quel outrage

Quel transport il doit exciter!

C'est nous qu'on ose méditer

De rendre à l'antique esclavage

Refren

Quoi! Des cohortes étrangères

Feraient la loi dans nos foyers!

Quoi! Ces phalanges mercenaires

Terrasseraient nos fiers guerriers.

Terrasseraient nos fiers guerriers.

Grand Dieu! Par des mains enchaînées

Nos fronts, sous le joug, se ploieraient.

De vils despotes deviendraient

Les maîtres de nos destinées

Aux armes citoyens,

Formez vos bataillons.

Marchons! Marchons!

Qu'un sang impur

Abreuve nos sillons

Tremblez tyrans, et vous perfides

L'opprobe de tous les partis.

Tremblez, vos projets parricides

Vont enfin recevoir leur prix!

Vont enfin recevoir leur prix!

Tout est soldat pour vous combattre.

S'ils tombent nos jeunes héros,

La terre en produit de nouveaux

Contre vous, tous prêts à se battre

Refren

Français en guerriers magnanimes

Portez ou retenez vos coups.

Épargnez ces tristes victimes

A regrets s'armant contre nous!

A regrets s'armant contre nous!

Mais ce despote sanguinaire

Mais les complices de Bouillé

Tous les tigres qui sans pitié

Déchirent le sein de leur mère!

Refren

Amour Sacré de la Patrie

Conduis, soutiens nos braves vengeurs.

Liberté, Liberté chérie

Combats avec tes défenseurs

Combats avec tes défenseurs

Sous nos drapeaux, que la victoire

Accoure à tes mâles accents

Que tes ennemis expirants

Voient ton triomphe et nous, notre gloire

Refren

Nous entrerons dans la carrière

Quand nos aînés n'y seront plus

Nous y trouverons leur poussière

Et la trace de leur vertus!

Et la trace de leur vertus!

Bien moins jaloux de leur survivre

Que de partager leur cercueil.

Nous aurons le sublime orgueil

De les venger ou de les suivre

Refren

Scurt WIKI istoric Imnul Frantei- Marseieza

Marseieza a fost compusa în 1792 de Rouget de Lisle, un capitan aflat în garnizoana la Strasburg.

În iunie 1792 este cantat pentru prima oara la Marsilia de François Mireur, proaspat absolvent de medicina si capitan al Garzii Nationale din Montpellier.

Pe 14 iulie 1795, cu ocazia aniversarii a sase ani de la caderea Bastiliei, Marseieza este decretata cântec national. O lege datând din 14 februarie 1879 stabileste Marseieza ca fiind imnul national al Frantei.