$$$

 ROMÂNIA, ULTIMUL BAL, Adrian Păunescu:

În loc să fim o ţară numai fraţi,

Simţim, în noua epocă barbară,

C-am fost, în viaţa noastră, blestemaţi

S-ajungem chiriaşi la noi în ţară.

Din tot ce facem, nu avem nimic,

Ne macină străine interese,

Făina noastră n-are spor nici pic,

Nici pâinea în cuptor nu ne mai iese.

Trăim acelaşi tragic simţământ,

Sub politicieni şi sub contabili,

Că noi, ca neam, avem destinul frânt

Şi suntem de prisos şi nerentabili.

Umili, ne cerem scuze de la toţi,

Că nu ne-au chinuit destul în viaţă,

Şi ne conduc nişte fanarioţi,

Ce pe cei mici trădarea îi învaţă.

Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,

De zici că eşti din neam ce nu se lasă,

Când am ajuns în ţara noastră slugi

Şi suntem cerşetori la noi acasă?

Şi vii, şi morţi, amestecaţi, acum,

Dispuşi să emigreze se arată,

Mormintele se pregătesc de drum,

În România deromânizată.

Sus-puşii nu mai au nimica sfânt,

Ca pe cravate, jurământu-şi schimbă,

Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,

Vorbim şi limba noastră-n altă limbă.

Şi-acum se-aude clopotul fatal,

Vin vremuri de urgie şi de grindeni

Şi este seara ultimului bal,

Din zori, vom fi români de pretutindeni.

Probabil, mâine-aici va fi pustiu

Şi toţi în pribegie vom porni-o,

Drum bun, popor pierdut la un pariu,

Adio, mamă patrie, adio!

$$$

 *Îti mai aduci aminte Doamnă* - sau Poezia unei minunate Povesti de Dragoste la Versailles... spusă chiar de autor- CINCINAT PAVELESCU! 

“Eram student în drept la Paris, acum treizeci de ani. Tânăr, încrezător și plin de speranțe, îmi purtam poezia prin saloane, cucerind cu câte un madrigal ori serenadă, răsfățat de prieteni și iubit de femei.

 

Într’un sfârșit de toamnă, o minunată zi parisiană cu irizări albastre peste cupole, poduri și turle de biserici, am pornit să-mi plimb nostalgia în minunea parcului dela Versailles. Căutam prilej de inspirație pentru un poem ce mă frământa de mult.

 

Mă așezai pe o bancă. Începuse să se intunece. Deodată apăru, venind încet din zare pe alee, o siluetă femenină, grațioasă, cu pasul moale, fără de cadență. S’a apropiat și dând ușor din cap m’a întrebat dacă se poate așeza pe aceiaș bancă. Apariția ei neașteptată mă tulburase adânc. Era frumoasă, foarte tânără. O rază de soare întârziată pe fruntea-i albă dădea părului auriu reflexe de cenușă iar ochilor albaștri licăriri de mare. Ea, cea dintâi, a rupt tăcerea. Avea accentul francezilor meridionali.

 

– Sunteți parisian?

– Nu, mademoiselle. Mă aflu la Paris doar pentru studii de drept. Sunt totodată un modest poet. Am venit la Versailles ispitit de acest sfârșit de toamnă, cu frunze moarte și alei singuratece.

– Atunci sunteți de undeva din provincie?

– Nu, domnișoară. Cu mult mai departe.

– Străin?

– Da.

– Din ce țară?

– Din România.

– Ești român, domnule? izbucni „franțuzoaica” în cea mai perfecta românească, ridicându-se de pe bancă, parcă înpinsă de un resort.

– Dar este imposibil! Și eu sunt tot româncă, domnule, studentă în litere la Sorbona.

 

Am rămas încremenit. Întâmplarea era într’adevăr extraordinară. În pustiul parcului de lângă Paris, să se întâlnească într’un sfârșit de toamnă doi oameni, singurii vizitatori rătăciți la întâmplare dintre milioanele de vizitatori ai Parisului și aceștia să fie amândoi români. Pe vremea aceia compatrioții din Franța se puteau număra pe degete.

 

Înserarea ne surprinse pe aceiași bancă, vorbind ca niște prieteni vechi. Sunt însă sigur că gândurile noastre se încrucișau în vâltoarea acelorași ispite. Sunt sigur că dorințe nemărturisite își făceau loc în mintea ei de fată, ca și în mintea mea năvalnică, tinerească.

 

Apoi complice ne era și noaptea, singurătatea, întâmplarea. Răsărise luna și lumina-i argintie se reflecta misterios pe oglinda lacului ce tremura la fiecare frunză căzută. Am încercat să-i cuprind mâna. Nu s’a împotrivit. M’a lăsat câteva clipe să o mângâi. Era caldă și mătăsoasă. S’a ridicat deodată de pe bancă, spunându-mi hotărât:

 

– E foarte târziu și mă asteaptă gazda.

– Ai dreptate. Să plecăm.

 

După o oră trenul ne depunea în gara Parisului.

 

– Când te mai văd? o întrebai plin de speranțe.

– Lăsăm întâmplarea să decidă. Astfel cum a făcut minunea de a te găsi în parcul dela Versailles, sunt sigură că te voiu întâlni într’o bună zi și pe străzile Cartierului Latin, pe scările facultății, ori la galeria vreunui teatru.

 

Avea dreptate. Era mai romantică viziunea ei decât dorința mea acuta, nerăbdătoare.

 

Trecură zile, trecurtă luni întregi, și nu am mai văzut-o. Glasul ei grav și cald mă obseda. Mă urmărea lumina ochilor ei albaștri și fruntea de vis. Zădarnic îmi alerga privirea pe bulevarde, prin stații de tramvai și parcuri, zădarnic cercetam figurile trecătorilor grăbiți. Aminitirea ei mă ispitea ca o muzică tulburătoare, ca o simfonie neterminată. Dar în zadar. Fata din grădina Versailles-ului dispăruse pentru totdeauna…

 

La capătul celor trei ani de studii, cu diploma de licență în buzunar, o porneam înapoi către țară.

 

Numit în magistratură într’o comună din județul Muscel, am fost promovat după aceia judecător de ocol la Constanța și, mai târziu, procuror la Buzău. Trecuseră douăzeci de ani dela venirea în țară.

 

Tinerețea rămăsese în urmă, departe. Părul la tâmple încărunțise, iar chelia strălucea întocmai ca acum. Studentul de odinioară devenise domnul rotofei de astăzi, cu monoclu, baston și pretenții.

 

Într’o seară m’am pomenit invitat pe neașteptate în casa administratorului financiar împreună cu câțiva colegi de tribunal. Lume multă, lumină, dans, veselie.

 

În mijlocul tumultului, auzul îmi fu atras de un glas ce îmi părea familiar. Erau niște noi veniți, salutându-se cu gazda.

 

M’am întors curios să-i văd. Un colonel cu soția. S’au făcut prezentările.

– Procurorul Cincinat Pavelescu.

– Doamna și Domnul Colonel M.

 

Doamna păli subit, lăsând să-i scape o ușoara exclamație de surpriză. Vădit tulburată, în neputința de a se stăpâni, cu fața îmbujorată de emoție, m’a întrebat în franțuzește:

 

– Nu mă recunoști? Oare părul cărunt și ochelarii să mă fi schimbat atât de mult în douăzeci de ani?

 

Adresându-se soțului, îi spuse ascuzându-și cu greu neliniștea:

 

– Știi… îți amintești că ți-am mărturisit… despre întâmplarea aceia atât de bizară de la Versailles. Este domnul… este personajul de care îți povesteam…

 

Colonelul a surâs binevoitor și s’a depărtat discret, lăsându-mă în tovărășia doamnei. Ne-am privit îndelung, mișcați, învinși de povara celei mai grele amintiri: tinerețea.

 

Îmbătrânisem amândoi. Apoi, cu liniștea glasului moale, acelaș ca și pe vremea când îl ascultam înfiorat în înserarea albastră a parcului dela Versailles, mi-a povestit în fraza întretăiate, simple, existența ei de atunci și până acum. Ducea viață liniștită, având trei copii, un soț bun și devotat. Băiatul cel mai mare era student, precum fusesem și noi odinioară, când ne-am cunoscut.

 

Cu păr cărunt, cu fața încă frumoasă, dar lipsită de strălucirea de altă dată, părea o mică burgheză resemnată, privind viața prin lentila ochelarilor, figură episodică desprinsă din romanele cu subiecte provinciale.

 

Când a sfârșit de povestit, boabe mari de lacrimi i se rostogoleau pe obraji. I-am strâns mâinile, am vrut să-i vorbesc, dar nodul din gât nu m’a lăsat să-i spun tot ce gândeam.

 

S’a dus apoi senină, ca după spovedanie, să-și regăsească soțul. M-am strecurat nevăzut de nimeni și am ieșit în stradă. Eram tulburat și aerul nopții îmi făcea bine.

 

Ajuns acasă, în singurătate, am luat condeiul scriind în amintirea celei din parcul dela Versailles, răscolitorul vers al unei tinereți apuse, aceasta superba poezie :

 

*Îți mai aduci aminte, Doamnă?

Era târziu și era toamnă

Și frunzele se’nfiorau

Și tremurau în vântul serii

…………………………

Ți-aduci aminte și de seara

Cu-amurgu’acela violet,

Când toamna-și acorda încet

Pe frunza-i galbenă, chitara.

Pe lac ce’n lună s’argintase

Încet o lebădă trecea

Și pata-i albă se pierdea

În noaptea care se lăsase.

………………………….

Era târziu și era toamnă …

Îți mai aduci aminte, Doamnă?*

La cimitirul Bellu, pe soclul bustului ce împodobește mormântul lui Cincinat Pavelescu, prietenii lui au pus să se graveze în piatră întrebarea unui singur vers atât de drag Maestrului:: „Îți mai aduci aminte, Doamnă?”*

$$$

 MANASTIREA PUTNA

Romeo Valentino Macron 

S-a întâmplat în 10 iulie1466 - Încep lucrările la MĂNĂSTIREA PUTNA , ctitorie a lui Ştefan cel Mare. La 72 de kilometri nord-vest de Cetatea de Scaun a Sucevei, şi la 33 de kilometri vest de oraşul Rădăuţi, se află prima şi cea mai de seamă ctitorie a Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mănăstirea Putna, un extrem de valoros centru de spirutualitate, cultură şi istorie românească, necropolă domnească pentru marele voievod şi familia sa, ce străjuieşte, de sute de ani, meleagurile minunate ale Bucovinei.În perioada 23 – 26 ianuarie 1465, a avut loc Bătălia de la Chilia, în care, domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, cu asentimentul Poloniei, căreia i-a promis ajutor militar în conflictul cu cavalerii teutoni, a organizat un atac pentru cucerirea cetăţii, important centru comercial şi maritim, obţinând victoria, şi impunând la conducerea ei pe pârcălabii Isaia şi Buhtea. Stăpânirea cetăţii Chilia a dus subminarea poziţiilor Ungariei la Dunărea de Jos, precum şi la pierderea unor importante surse de venit pentru toţi factorii implicaţi: genovezii din Caffa, tătarii din Crimeea şi Imperiul Otoman.Conform izvoarelor istorice, în Letopisețul anonim al Moldovei, se menţionează că, urmare a izbânzii, Ştefan cel Mare hotărăşte să ridice o mănăstire, iar despre locul ales pentru aceasta, ne istoriseşte cronicarul Ioan Neculce: „Ştefan-Vodă cel Bun, când s-au apucat să facă Mănăstirea Putna, au tras cu arcul dintr-un vârfu de munte ce este lângă mănăstire.Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariul”.Spre deosebire de alte meleaguri moldovene, menționate documentar cu mult înaintea construirii unor biserici și mănăstiri pe cuprinsul lor, Putna, ca toponimic sau hidronimic din vechiul ținut al Sucevei nu este menționată în nici un document anterior fundării mănăstirii cu același nume, respectiv, anului 1466. Apare frecvent, în schimb, cealaltă Putna, din ținutul Vrancei, mai cu seamă în documentele de la Alexandru cel Bun, dar și de la unii dintre urmașii săi. Constatarea nu poate impune totuși concluzia fermă că zona situată pe valea Putnei, un pârâu montan care izvorăște de sub Obcina Mare și alunecă repede spre apele calme ale Sucevei, întâlnindu-le în dreptul satului Laura, a fost total nelocuită până la mijlocul veacului al XV-lea. Dimpotrivă, numeroasele biserici atestate în primele decenii ale acestui secol pe locuri din imediata vecinătate a Putnei constituie tot atâtea mărturii că zona respectivă cunoștea, încă de pe atunci, o remarcabilă viață religioasă și că Ștefan cel Mare s-a conformat tradiției, construindu-și mănăstirea în preajma unei biserici mai vechi.Din pisaniile și însemnările unor manuscrise păstrate aici sau ajunse cu vremea prin mari biblioteci din lume rezultă că, odată cu pornirea lucrului de către Ștefan cel Mare, au fost transferați de la Neamțu la Putna egumenul Ioasaf dimpreună cu mai mulți monahi, meșteri caligrafi și miniaturiști, care au procedat concomitent la organizarea scriptoriului mănăstiresc, copiind primele mineie și evangheliare necesare viitorului locaș. Prezența unui grup de călugări la Putna încă din faza fundării bisericii reclama, fără îndoială, o viață religioasă normală, conformă tipicului monahal, care, până la sfințirea noului edificiu, nu se putea desfășura decât la adăpostul unor chilii improvizate și al unei bisericuțe de lemn, probabil mai vechi și foarte apropiate.La numai după două luni de la inaugurarea lucrărilor, Ștefan cel Mare emitea un act în care vorbea despre mănăstirea sa de la Putna ca despre un fapt juridicește constituit. Ne referim la uricul din 15 septembrie 1466 prin care voievodul făcea cunoscut tuturor că a cumpărat de la frații Stan, Jachim și Simion Babici, pe două sute de zloți tătărăști, satul Jicovul de Sus, dăruindu-l „cu toate hotarele sale vechi, cu câmpurile și poienile, cu muncelele, fânețele și izvoarele, sfintei noastre Mănăstiri Putna, unde este hramul Preasfintei și Preacuratei Maici a lui Dumnezeu și a Preasfintei ei Adormiri, pentru ca acest sat (...) să fie Mănăstirii noastre Putna uric, cu tot venitul, neclintit niciodată, în veci”. Acesta este cel mai vechi document cunoscut care atestă Putna din ținutul Sucevei, ca toponimic, în general, și ca nume al mănăstirii de aici, mai cu seamă, constituind, totodată, mărturia celei dintâi danii pe care Ștefan cel Mare o face slăvitei sale ctitorii monastice.Dacă ar fi să calculăm durata lucrului la biserică după intervalul dintre fundarea și sfințirea ei, ar însemna că numai la acest edificiu s-a lucrat peste patru ani. în fapt, construirea bisericii a durat mai puțin, ea fiind terminată - după toate probabilitățile - pe la sfârșitul anului 1469, dar expedițiile întreprinse de voievod în Transilvania pentru lichidarea lui Petru Aron, ca și invaziile tătare din anii 1469 și 1470 nu i-au îngăduit s-o sfințească decât la 3 septembrie 1470. Până atunci, domnul i-a mai dăruit o jumătate din satul Maneuți și o vie de nouă fălci în hotarul Hîrlăului, diverse odăjdii și cărți, iar în ziua de 12 aprilie 1470 i-a făcut danie somptuoasa cădelniță de argint aurit, decorată cu motive gotice, una dintre cele mai valoroase opere de orfevrărie românească medievală, comandată unui atelier transilvănean special pentru a servi la sfințirea marii sale ctitorii. Potrivit vechilor letopisețe ale mănăstirii, ceremonia târnosirii s-a constituit - ca și fundarea - într-un prinos de recunoștință adus Providenței, de data aceasta pentru victoria voievodului din 20 august 1470 împotriva tătarilor, într-o „dumbravă ce să cheamă Lipinți, aproape de Nistru”. La festivitate au participat însuși ctitorul și familia sa, boierii divaniți și o mare mulțime de credincioși. Oficierea fastuosului serviciu religios a revenit unui impresionant sobor alcătuit din 64 de arhierei, preoți și diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist al Moldovei, cu episcopul Tarasie al Romanului și cu arhimandritul Ioasaf, primul egumen al Putnei.Concepută de la început ca necropolă domnească, mănăstirea a polarizat mereu atenția voievodului, care a dezvoltat-o progresiv și a vizitat-o frecvent, prezența lui fiind atestată aici chiar în ziua hramului din anul următor sfințirii, când emitea un privilegiu pentru Mănăstirea Probota, „scris de credinciosul său boier, pan Toma logofăt, la Mănăstirea Putna, în anul 6979 (= 1471), luna august, 15”, ceea ce înseamnă că obișnuia să rezideze uneori aici.Faptul reclama, desigur, amenajări speciale. Din conținutul unei vechi și mult discutate inscripții, care s-a pierdut în a doua jumătate a veacului trecut, rezultă că Ștefan cel Mare și-ar fi construit o locuință domnească la Putna în anul 1473.Concomitent cu daniile de moșii și privilegii, voievodul și-a înzestrat necontenit necropola cu neprețuite comori spirituale, cu manuscrise miniate și ferecate, cu odăjdii și odoare de o inestimabilă valoare artistică, opere ieșite din mâinile pline de har și atât de frecvent anonime ale „mult-păcătoșilor monahi” de aici, cum ei înșiși se autointitulau uneori, cu umilință, în pisaniile splendidelor opere pe care le-au zămislit și care au dus faima Putnei atât de departe peste veacuri și hotare. În acest sens, pe bună dreptate, apreciază unii cercetători că dacă ar fi să comparăm rolul cultural al mănăstirilor de seamă din epoca lui Ștefan cel Mare cu instituțiile moderne din vremea noastră, „Mănăstirii Neamțu i s-ar putea atribui titlul unei facultăți de litere, pe când Mănăstirii Putna i-ar reveni gloria celei mai înfloritoare academii de arte frumoase din trecutul românesc”. Ea își merită din plin această glorie nu numai prin operele pe care le-a creat, ci și prin artiștii pe care i-a format în atelierele sale, o veritabilă școală în accepția cea mai proprie a noțiunii, înțeleasă, deci, ca proces de învățământ sistematic organizat.

Surse:

https://www.putna.ro

https://www.putna.ro/Istorie-s2-ss2.php

https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-putna-67958.html

https://radioromaniacultural.ro/manastirea-putna-exceptional-centru-de-cultura-istorie-si-spiritualitate/

$$$

 TESTAMENT

Tudor ARGHEZI

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,

Decât un nume adunat pe o carte,

În seara răzvrătită care vine

De la străbunii mei până la tine,

Prin râpi şi gropi adânci

Suite de bătrânii mei pe brânci

Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă

Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.

Ea e hrişovul vostru cel dintâi.

Al robilor cu săricile, pline

De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, întâia oară

Sapa-n condei şi brazda-n călimară

Bătrânii au adunat, printre plăvani,

Sudoarea muncii sutelor de ani.

Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite

Eu am ivit cuvinte potrivite

Şi leagăne urmaşilor stăpâni.

Şi, frământate mii de săptămâni

Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,

Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.

Veninul strâns l-am preschimbat în miere,

Lăsând întreagă dulcea lui putere

Am luat ocara, şi torcând uşure

Am pus-o când să-mbie, când să-njure.

Am luat cenuşa morţilor din vatră

Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,

Hotar înalt, cu două lumi pe poale,

Păzând în piscul datoriei tale.

Durerea noastra surdă şi amară

O grămădii pe-o singură vioară,

Pe care ascultând-o a jucat

Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.

Din bube, mucegaiuri şi noroi

Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.

Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte

Si izbăvește-ncet pedepsitor

Odrasla vie-a crimei tuturor.

E-ndreptăţirea ramurei obscure

Ieşită la lumină din pădure

Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi

Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,

Domniţa suferă în cartea mea.

Slovă de foc şi slovă făurită

Împărechiate-n carte se mărită,

Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.

Robul a scris-o, Domnul o citeşte,

Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei

Zace mânia bunilor mei.

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - MILAN KUNDERA

Milan Kundera s-a născut pe 1 aprilie 1929 la Brno, Cehoslovacia · (Decedat, 11 iulie 2023 - 94 de ani) si este un romancier și un eseist francez de origine cehă. 

A trăit în Franța din 1975, fiind cetățean francez din 1981.

Când, în 1968, tancurile sovietice spulberau Primăvara de la Praga, dezghețul comunismului stalinist, Milan Kundera era deja un scriitor cunoscut întrucât publicase poezie, teatru, eseuri, iar primul său roman, “Gluma”, și nuvelele adunate în volumul Iubiri caraghioase fusesera tipărite în ultimul an în peste 150.000 de exemplare.

Kundera, împreună cu alți artiști și scriitori cehi, printre care și Václav Havel, a fost implicat în 1968 în mișcarea de emancipare politică cunoscută ca Primăvara de la Praga, o perioadă în care un regim democratic a fost în cele din urmă strivit de intervenția brutală a armatei sovietice și aliaților ei care au participat la invadarea Cehoslovaciei, dintre care au lipsit doar România și Albania.

În primul său roman, Gluma, parcă presimțind viitoarea invazie sovietică, Kundera scrisese o satiră la adresa totalitarismului din era comunistă. Din acest motiv i-a fost ridicat dreptul de semnatură și au urmat represaliile. Noile autorități cehe pro-sovietice l-au exclus de la Catedra de literatură universală pe care o ocupa la Academia de Film și i-au eliminat cărțile din toate bibliotecile Cehoslovaciei.

Cum ar fi putut Kundera să accepte un regim împietrit în stalinismul deceniului al șaselea al secolului 20, când el însuși fusese nu doar un participant activ la efervescența mișcării pragheze, dar mai și declarase – și ilustrase această declarație prin înseși cărțile sale – că tocmai stalinismul l-a învățat virtutea izbăvitoare a râsului? Totuși, existând o limită a rezistenței, în 1975, Kundera a fugit în Franța. Următorul roman, “Viața e în altă parte”, i-a apărut în 1979 în Franța, iar doi ani mai târziu autorul însuși se stabilea aici, devenind, în scurt timp un scriitor de faimă internațională, tradus în toate limbile importante ale lumii. “Viața e în altă parte” este un soi de struțo-camilă, fiind și un roman, și o colecție de povestiri și conținând și visele autorului.

In 2010 a fost suspectat că ar fi fost informator al poliției comuniste (StB) și ar fi denunțat un agent CIA în anii 50. Agentul CIA a fost capturat de organele securității cehe (VB) și Kundera a fost apreciat de comuniști. A fost suspectat deasemeni de colaborare cu NKVD (KGB), dar aceasta nu s-a putut verifica - neavând încă acces la arhivele KGB.

În 1984, a publicat “Insuportabila ușurătate a ființei”, pe care, în ciuda faptului că e cea mai cunoscută dintre cărțile sale, Kundera o consideră drept cea mai proastă. În 1988, regizorul american Philip Kaufman a ecranizat cartea, dar filmul său e mult diferit.

În 1990, Kundera a publicat “Nemurirea”. Romanul acesta are un subtext mai curând filosofic și nu unul politic, ca celelalte romane.

Citate Milan Kundera:

“Străbatem prezentul cu ochii legaţi; putem, mai mult sau mai puţin, să presimţim şi să ghicim ce ne aşteaptă în clipa următoare. Şi totuşi abia mai târziu, când ne dezlegăm ochii şi examinăm trecutul, ne dăm seama de ceea ce am trăit şi începem să-i desluşim tâlcul”.

“Viaţa omului poate da loc la interpretări multiple. După modul în care este prezentat, trecutul oricăruia dintre noi poate deveni la fel de bine biografia unui şef de stat foarte iubit, ca şi a unui criminal de rând”.

“Există în viaţă momente când trebuie să adopţi o tactică defensivă. Când trebuie să baţi în retragere. Când trebuie să părăseşti nişte poziţii mai puţin importante pentru a salva altele mai vitale şi, în sfârşit, dacă nu se poate altfel, să păstrezi una singură, ultima şi cea mai vitală, pentru că, într-un fel, trebuie să te opreşti pe o anumită linie dacă nu vrei să reîncepi viaţa de la zero, cu mâinile goale şi cu sentimentul de a fi un ratat”.

“Gelozia, de bună seamă, nu-i o însuşire prea plăcută, dar atunci când nu-i practicată cu exagerare (şi mai e şi îmbinată cu modestia), are în ea, în afara aspectului neplăcut, şi ceva înduioşător”.

“Dorinţele copilăreşti înfruntă toate momelile şi capcanele spiritului matur şi adeseori îi supravieţuiesc până la adânci bătrâneţi”.

“Până şi în joc se ascunde pentru om o anumită privaţiune de libertate; până şi jocul constituie, pentru cel care-l practică, o capcană”

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - SERGIU CELIBIDACHE

S-a născut în data de 11 iulie 1912, la Roman, în județul Neamț. 

Pe când avea câteva luni, familia acestuia s-a mutat la IAȘI și de fapt, tatăl lui SERGIU, grec la origine, a fost multă vreme prefect al județului.

Pe când avea 4 ani, SERGIU CELIBIDACHE a început să studieze pianul, însă înstărita sa familie considera această preocupare cel mult o metodă de petrecere a timpului liber. Părinții lui SERGIU CELIBIDACHE își doreau cu orice preț ca fiul lor să devină inginer și mai mult de nevoie, acesta s-a înscris la UNIVERSITATEA POLITEHNICĂ din BUCUREȘTI. A renunțat după numai un an, dar din acel moment, părinții nu i-au mai trimis nici măcar un leu. Nu a fost o problemă pentru tânărul CELIBIDACHE, care și-a asigurat traiul predând lecții de pian.

Cu un an înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, s-a înscris la Academia de Muzică din BERLIN. În paralel, a făcut și cursuri de psihologie și metafizică, și una peste alta, a fost apreciat de toți profesorii săi. Așa se face că imediat după terminarea Războiului, lui CELIBIDACHE i se dă pe mână Filmarnonică din BERLIN.

Avea doar 33 de ani când a devenit dirijorul acestei prestigioase orchestre, pe care a și condus-o până în 1952. CELIBIDACHE a trebuit să renunțe după ce vechiul dirijor a fost achitat în procesul în care era acuzat că ar fi colaborat cu autoritățile naziste. Tot răul a fost spre bine, pentru din acel moment, lui CELIBIDACHE i s-a cerut să dirijeze orchestre din ITALIA, ANGLIA, ARGENTINA, MEXIC sau CANADA.#

În 1978, la mai bine de 40 de ani de când plecase din ROMÂNIA, CELIBIDACHE a acceptat să dirijeze Filarmonica “GEORGE ENESCU ” din BUCUREȘTI. 

Într-o înregistrare, care din motive evidente, a fost difuzată abia după Revoluție, se aude cum CELIBIDACHE le spune membrilor orchestrei: ”În ţara asta nu se poate face nimic. Am lăsat (…) o listă cu instrumentele necesare orchestrei. Nu sunt nici instrumentele, nici lista nu se mai găseşte… Dar se vrea, mă rog, să facă orchestra Filarmonicii din BUCUREŞTI turnee în străinătate cu CELIBIDACHE! (…) Voi merge (…) în aceste turnee când veţi avea aceeaşi diurnă ca mine. Nu cu şapte dolari pe zi, fierbător, ibric, salam de SIBIU, caşcaval, ouă fierte de acasă. Eu nu pot sta la un hotel de cinci stele, iar voi, la unul de două sau chiar de una. Nu pentru că sunt eu CELIBIDACHE, (…) ci pentru că sunt român, ca şi voi“.

Sergiu Celibidache s-a mai întors în România abia după 1990, și până la momentul morții sale, a ocupat funcția de director al Filarmonicii din MUNCHEN.

Pe finalul vieții, s-a retras în FRANȚA, în mica localitate NEUVILLE sur ESSONE, unde a și fost înmormântat.

S-a stins din viață în 14 august 1996, la vârsta de 84 de ani.”

“Eu mă simt natural român, mai român decât atunci când am plecat, pentru că tot ce am făcut a fost pornind de la o oarecare bogăţie şi complexitate pentru care IAŞUL are o mare vină sau un mare merit.

Eu mă înclin în faţa IAŞULUI, în faţa dărniciei atotştiutoare a oraşului ăsta care şi-a călăuzit copiii şi înzestrat aşa încât nu a fost un moment de îndoială în mine în privinţa drumului pe care trebuia să merg. Asta se datoreşte Iaşului. Dacă azi mi-a rămas o mare doză de poezie, pe care de multe ori reuşesc să o materializez şi în muzică, asta se datoreşte în întregime Iaşului. Toată copilăria, toată adolescenţa am petrecut-o lângă personalităţi enorme ca: MIHAIL SADOVEANU, fraţii TEODOREANU, MIHAI CODREANU, DEMOSTENE BOTEZ, OCTAV BOTEZ, profesorul meu. Deci din punct de vedere al înzestrării, IAŞUL mi-a dat ceva care la început m-a ajutat să devin om, şi, după aceea, într-adevăr, să pot ieşi cu uşurinţă din labirintul îndoielilor. Şi când a fost vorba să iau hotărâri mari, le-am luat ca ieşean, adică cu înţelepciune moldovenească. Deci am fost cât se poate de marcat din copilărie şi adolescenţă, de IAŞUL care, a fost oxigenul tuturor.”

Sursa:

https://www.librariilealexandria.ro/

$$$

 MEMORIE CULTURALA - GEORGE GERSHWIN

La inceputul anilor 1890, familiile Morris Gershowitz si Rose Bruskin (viitorii parinti ai lui George Gershwin) au parasit Rusia pentru a se stabili la New York. Datorita acestui fapt George s-a nascut pe 26 septembriie 1898 in Brooklyn, New York - d. 11 iulie 1937, Los Angeles.

Din cei patru copii cat numara familia, George a fost cel care a adoptat numele Gershwin cand a ajuns adult, americanizare ce a fost luata exemplu de restul familiei. 

In 1910 Gershwin-ii au cumparat primul lor pian, iar in 1912 George incepe sa studieze pianul cu Charles Hambitzer, acesta din urma va deveni mentorul sau pana la moartea sa din 1918. Hambitzer l-a invatat pe George tehnicile pianului traditional, i-a prezentat operele marilor compozitori europeni si l-a incurajat sa asiste la cat mai multe concerte. George, la randul lui a fost un elev silitor si entuziast, iar Hambitzer spunea despre el : « Am un elev care–si va lasa amprenta in muzica [...] Baiatul este un geniu, fara nici o indoiala » In acelasi timp, George urma si cursuri de teorie si armonie cu Edward Kilenyi, un profesor reputat si vechi elev al compozitorului Pietro Mascagni. 

Anul 1916 este anul cand primul sau cantec (When you want 'em, you can't get 'em, when you've got 'em, you don't want 'em) a fost publicat de Harry von Tilzer Company, iar in 1917 va publica prima sa piesa pentru pian, Rialto Ripples. Incepand din 1918 debuteaza parteneriatul solid ce va exista (pana la moartea lui George), dintre fratii Gershwin, Ira si George. In 12 februarie 1924 a fost prezentata Rhapsody in Blue, pe scena lui Aeolian Hall, cu George insusi interpretand solo-urile de pian. Opera necunoscuta a avut un succes fulminant, primind aceleasi aprecieri si din partea publicului si din partea criticilor. 

Anul 1925 a venit cu multe noutati, musical-ul Tell Me More se juca pe Broadway si la Londra, Gershwin a prezentat Concertul in Fa pe scena de la Carnegie Hall, si de asemeni a avut loc premiera primei sale operete Song of the Flame. In 1934 a pornit intr-un lung turneu pentru a celebra a 10 aniversare a a compozitiei sale Rhapsody in Blue. In anul 1935 a debutat la Boston si la New York opera sa Porgy and Bess. George a petrecut ultimii sai 2 ani din viata sustinand concerte si scriind muzica de film. A murit subit din cauza unei tumori cerebrale pe 11 iulie 1937 la Hollywood. A fost inmormantat in cimitirul Westchester Hills, din New York.

George Gershwin este creator al jazzului simfonic si al muzicii clasice americane, a cucerit lumea cu muzica filmelor : "Rapsodia albastră", "Un american la Paris", "Mutră nostimă". Muzica compusa de el face tranzitia dintre clasic si modern. Influentele populare americane fiind vizibile mai ales la Porgy and Bess, unde intalnim trimiteri la gospel-ul atat de prezent in viata populatiei afroamericane. A compus muzica pentru Frank Sinatra, Louis Amstrong , Ella Fitzgerarld.

https://youtu.be/GI2MAuZi12k?si=DTdlBwV7Uf5NCSBl