$$$

 S-a întâmplat în 8 iulie1967: În această zi, a trecut în eternitate Vivien Leigh, actriță britanică (n. 1913). A fost laureată a două premii Oscar, unul pentru interpretarea personajului Scarlett O'Hara din Pe aripile vântului (1939), iar cel de-al doilea pentru rolul Blanche DuBois din productia Un tramvai numit dorintă (1951), pe care l-a interpretat si în West End din Londra.Vivien Leigh a fost o actrită prolifică, ea colaborând adesea pe plan artistic cu sotul său, Laurence Olivier, care a regizat multe dintre filmele ce au făcut-o celebră. De-a lungul celor 30 de ani de carieră, actriţa a interpretat roluri variate, începând de la eroinele comediilor lui Noël Coward si ale lui George Bernard Shaw, până la personaje din opere clasice ale lui William Shakespeare, precum Ofelia, Cleopatra, Julieta sau Lady Macbeth.

 Vivien Leigh, Lady Olivier, s-a născut pe 5 noiembrie 1913 în Darjeeling, India, sub numele de Vivian Mary Hartley. A fost fiica lui Ernest Hartley, un ofițer britanic înrolat în Cavaleria indiană și a Gertrudei Robinson Yackje, a cărei ascendență familială este disputată. Mama sa a pretins că este de origine irlandeză, însă recent au fost produse dovezi care atestă apartenența sa indiană. La vârsta de șapte ani, Vivien ajunge între zidurile cenușii și reci ale unui pension britanic restrictiv, aflat în deplină antiteză cu parfumul și exotismul copilăriei petrecute în India. La pensionul londonez, precum și în celelalte școli de prestigiu pe care le-a frecventat (în Franța, Italia și Germania), și-a modelat caracterul, și-a disciplinat neastâmpărul de „argint viu” și, cel mai important, și-a canalizat ambiția spre un singur țel: de-a deveni o mare actriță. Educația primită la Academia Regală de Artă Dramatică (din Marea Britanie) i-a șlefuit talentul nativ și i-a deschis porțile către lumea elitelor artistice.Actrița despre care Tenessee Williams spunea, descriidu-i frumusețea aparte, că este „delicat colorată ca și o orhidee”, în timp ce alții o comparau cu o exotică pisică siameză – stârnise o mare admirație încă de la primele ei apariții pe scenă și în film.

Leigh s-a simțit adesea limitată datorită frumuseții sale foarte apreciate, despre care credea că o împiedică să fie luată în serios în cariera sa ca actriță. Sănătatea ei șubredă s-a dovedit a fi, însă, cel mai mare obstacol. Fiind afectată de tulburare bipolară de-a lungul perioadei adulte, Vivien Leigh a câștigat reputația unei persoane foarte dificile, acest lucru afectând serios o carieră care avea să cunoască și perioade de declin.Odată cu înaintarea în vârstă, actrița a fost slăbită de reveniri frecvente ale tuberculozei, boală diagnosticată pentru prima oară la mijlocul anilor ’40. În cartea sa de memorii, Laurence Olivier îşi aminteşte de impresia profundă pe care i-a lăsat-o Vivien Leigh atunci când a văzut-o jucând spectacolul cu piesa “Masca virtuţii”, la Teatrul Ambasador, din Anglia.„În afara privirii ei, care era pur şi simplu magică, Vivien poseda o seninătate, un echilibru perfect. Gâtul ei părea prea fragil pentru a-i susţine capul. Avea un aer surprins şi ceva din orgoliul unui jongleur ce poate realiza aproape în glumă o strălucită performanţă. Ea mai avea şi altceva: forţa de atracţie a unuia din cele mai tulburătoare temperamente pe care le-am întâlnit în viaţa mea. Acea ciudată, înduioşătoare scânteie de demnitate pare să fi fost acel ceva în stare să subjuge pătimaşa legiune a admiratorilor ei fanatici”.

„Ăsta-i bărbatul cu care o să mă căsătoresc!” îi spune Vivien Leigh unei prietene.Se aflau la un teatru din Londra, iar pe scenă juca Laurence Oliver, în spectacolul cu piesa „Romeo şi Julieta” de W. Shakespeare.„Nu fi stupidă, doar sunteţi amândoi căsătoriţi” îi răspunde amica.„Nu are importanţă, tot o să mă mărit cu el. Ai să vezi tu!” o contrazice Vivien. Vivien Leigh era căsătorită cu Herbert Leigh Holman, un avocat cu treisprezece ani mai în vârstă decât ea, cu care avea o fiică, Suzanne. Laurence Olivier era căsătorit cu Jill Esmond și avea cu aceasta un fiu, Tarquin. Cele două familii se cunosc și se vizitează reciproc, iar Olivier și Vivien Liegh încep să ducă o viață dublă. Se întâlnesc doi ani prin cabinele teatrelor, în studiouri discrete, au escapade în localităţi mici uitate de lume unde nu-i cunoaştea nimeni, se iubesc în secret. Niciunul nu-şi dorea să ajungă pe prima pagină a ziarelor de scandal. Încet-încet, toată lumea a aflat despre amorul lor secret. Căsătoriile lor trebuiau tranşate fără milă, ca nişte afaceri de familie unde erau implicaţi şi nişte minori. Divorţurile lor durează câţiva ani. Soția lui Olivier a primit custodia fiului lor, Tarquin, iar soțul lui Vivien, a obținut custodia fiicei lor, Suzanne.

Leigh și Olivier s-au căsătorit la 21 august 1940 la Santa Barbara, lângă Hollywood, în secret. Martori le-au fost doar Katharine Hepburn şi Ronald Colman.De-a lungul celor 30 de ani de carieră, actrița a interpretat roluri variate, începând de la eroinele comediilor lui Noël Coward și ale lui George Bernard Shaw, până la personaje din opere clasice ale lui William Shakespeare, precum Ofelia, Cleopatra, Julieta sau Lady Macbeth. Datorită primelor sale interpretări, Leigh se bucurase de succes în Regatul Unit, însă a rămas în mare parte necunoscută în restul lumii până la premiera filmului „Pe aripile vântului” (1939). Mega-producția holywoodiană a avut un buget impresionant pentru vremea respectivă (aproape patru milioane de dolari), dar şi o distribuţie de excepţie: Vivien Leigh, Clark Gable, Olivia de Havilland, Leslie Howard şi Hattie McDaniel.

„Pe aripile vântului” a fost primul film color de lungmetraj din istorie, recompensat cu zece premii Oscar. Pentru rolul lui Scarlett O’Hara au fost intervievate 1.400 de actriţe, printre care şi Bette Davis, dar aceasta a refuzat să interpreteze rolul lui Scarlett, crezând că va juca alături de Errol Flynn. Când a aflat că David O. Selznick caută actrițe pentru a o interpreta pe Scarlett, Vivien Leigh și-a căutat agent în SUA pentru a obține o întrevedere cu legendarul producător care începuse deja filmările. Încăpățânarea și rebeliunea au ajutat-o pe Vivien să obțină rolul principal, după ce citise pe nerăsuflate, din cauza unui accident de schi, cartea lui Margaret Mitchell care revoluționase SUA în anul 1936. Atât de hotărâtă era să obțină rolul, care i-a adus primul Oscar, încât a refuzat oferta lui Cecil B. de Mille de a juca în ‘Union Pacific’ și un contract cu studiourile Paramount pentru patru filme, doar pentru a fi disponibilă. Filmul a avut parte de o primire entuziastă din partea criticilor, amplificată ulterior de moartea tragică a celei care a dat naştere lui Scarlett O’Hara; scriitoarea Margaret Mitchell a murit într-un accident de maşină, la puţin timp după lansarea peliculei, în 1939.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Olivier îşi slujeşte ţara şi se înrolează în Flota Aeriană a Marinei britanice. Fragila Vivien se simte neglijată. Este depresivă, face crize de nervi, slăbeşte mult, pierde o sarcină, îi apare o pată pe plămân. Se internează într-un sanatoriu și descoperă că are tuberculoză. Sfârşitul războiului stinge şi flăcările pasiunii lor. Laurence Olivier devine din ce în ce mai rece şi sever la crizele de nervi şi tuberculoză ale soţiei sale.

În 1947, Olivier a fost făcut cavaler, iar Leigh l-a însoțit la Palatul Buckingham pentru ceremonie. Ea a devenit Lady Olivier, iar după divorțul lor din 1960, conform legilor, a fost cunoscută sub numele de Vivien, Lady Olivier.Temperamentală ca și personajul Scarlett, Vivien Leigh a condus în 1957 protestele împotriva demolării teatrului Saint James și construirii în loc a unor apartamente. Ea a ajuns să intre și să vocifereze chiar și în Camera Lorzilor, fapt care l-a determinat pe însuși Winston Churchill să-i scrie o scrisoare actriței, în care îi lăuda curajul, dar îi dezaproba modul de acțiune.

Soții Olivier au fost, de altfel, preferații lui Churchill, participând la dineuri și alte întâlniri alături de acesta, cât timp a trăit. Se spune că despre Leigh el a afirmat: „Fără îndoială, este o persoană de calitate excepțională”. În 1958, considerând mariajul său încheiat, Leigh a început o relație cu actorul John Merivale, care știa despre condiția medicală în care se afla aceasta și l-a asigurat pe Olivier că va avea grijă de ea. În iulie 1967, după disperate încercări de a-şi face viaţa normală, actriţa se stinge din viaţă, la 53 de ani, în urma tuberculozei avansate. La funeralii, timp de un minut, luminile rampelor tuturor teatrelor din Londra s-au stins în semn de reculegere. Trupul ei a fost incinerat și cenușa răspândită deasupra unui iaz de pe domeniul actriței din East Sussex.

În 2013, cu ocazia centenarului naşterii lui Vivien Leigh, nepoţii actriţei au donat Victoria and Albert Museum din Londra arhiva artistei, care cuprinde sute de scrisori şi de telegrame, precum şi numeroase fotografii ale cuplului Vivien Leigh (1913-1967) şi Laurence Olivier (1907-1989), scrie ziarul „The Telegraph”. Actriţa a păstrat peste 7.500 de scrisori personale primite de la prieteni, adresate inclusiv soţului ei Laurence Olivier. Unele dintre ele provin de la personalităţi de seamă precum: T.S. Elliot, Marilyn Monroe, Winston Churchill şi Regina Elisabeta. O scrisoare, primită de la dramaturgul Tennessee Williams, scrisă în septembrie 1950, o laudă pe actriţa britanică pentru interpretarea rolului Blanche DuBois din filmul „Un tramvai numit dorinţă”/ „A Streetcar Named Desire”, realizat pe baza piesei de teatru omonime a dramaturgului american. După un îndelung proces de catalogare, peste 300 dintre aceste scrisori au fost expuse la Victoria and Albert Museum din Londra, februarie 2015.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Vivien-Leigh

https://www.cinemagia.ro/actori/vivien-leigh-5746/

https://www.ziarulmetropolis.ro/laurence-olivier-si-vivien-leigh/

https://www.npg.org.uk/collections/search/person/mp02690/vivien-leigh

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/drama-actritei-vivien-leigh-eroina-filmului-pe-aripile-vantului-de-ce-a-fost-tratata-cu-socuri-electrice

https://www.biography.com/actor/vivien-leigh

http://www.rador.ro/2016/03/25/portret-vivien-leigh-o-viata-ingemanata-cu-scena/

$$$

 S-a întâmplat în 8 iulie…

- 1392: Menţionarea prezenţei unor monede emise de Ţara Românească în Pera Constantinopolului („perperii de Valachia"); era atestată, astfel, circulaţia monedei româneşti în comerţul sud-est european

- 1497: Vasco da Gama începe prima călătorie pe mare din Europa spre India, înconjurând Africa; se deschide astfel linia de navigaţie din Europa spreAsia 

- 1621: S-a născut fabulistul francez Jean de La Fontaine (m. 1695)

- 1822: A murit poetul englez Percy Bysshe Shelley (n. 1792).

- 1831: S-a născut John Styth Pemberton, farmacist englez care a inventat băutura Coca-Cola (d. 16.08.1888)

- 1838: S-a născut contele german Ferdinand von Zeppelin, inventatorul dirijabilului (în perioada 1900-1917 a construit peste 50 de dirijabile rigide); este primul care a folosit motorul cu combustie internă pentru propulsia dirijabilelor (m. 1917)

- 1839 - S-a născut John D. Rockefeller, om de afaceri, filantrop american (d. 23.05.1937

- 1868: A apărut, la Iași, manualul lui Ion Creangă: „Metodă nouă de scriere si citire pentru anul clasei I-a primare" 

- 1869: Intră în exploatare la Timişoara prima linie de tramvai cu cai, oraşul Timişoara fiind primul din actualul teritoriu al României şi al cincilea din lume care a folosit tramvaiul ca mijloc de transport în comun

- 1885, 8/21: A murit (la Atena) Mihail (Gheorghiad) Obedenaru, medic (studii antropologice cu caracter de pionierat), publicist şi diplomat (intensă activitate diplomatică între anii 1877 şi 1885: secretar de legaţie la Roma şi Constantinopol, ministru plenipotenţiar la Atena); membru corespondent al Societăţii Academice Române (n. 1839) 

- 1889: A fost publicată prima ediţie a cotidianului american economic si financiar „Wall Street Journal" 

- 1890: S-a născut scriitorul Walter Hasenclever, unul dintre principalii exponenţi ai expresionismului german (m. 1940; s-a sinucis) 

- 1891: S-a născut zoologul Constantin Moatăş; ca profesor la Facultatea de Agronomie din Iaşi, a ţinut primul curs de hidrobiologie şi piscicultură din România; împreună cu S. Karaman şi P.C. Chapuis, a pus bazele unei noi discipline - freatobiologia; membru al Academiei Române (m. 1980)

- 1895: S-a născut Igor Evghenievici Tamm, fizician sovietic, laureat al Premiului Nobel (d. 1971) 

- 1900: S-a născut George Antheil, compozitor şi pianist american (m. 1959) 

- 1901: În Franța, viteza automobilelor este limitată la 10 km/h 

- 1902: S-a născut lingvistul suedez de origine franceză Alf Lombard, reputat specialist în limba şi literatura română; membru corespondent străin (1947) şi membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1992) (m. 1996)

- 1903: S-a născut pianistul şi dirijorul italian Carlo Zecchi (m. 1984)

- 1903: S-a născut Petre Stati, poet, eseist şi traducător; a dat, de-a lungul timpului, versiuni româneşti demne de reţinut pentru o bună parte, şi cea mai semnificativă, a scriitorilor antici, în antologii precum „Literatura latină", „Satirici şi epigramişti latini", „Poeţi latini" (m. 1978)

- 1910: S-a născut compozitorul Achim Stoia (m. 1973) 

- 1926: S-a născut Constantin Romaşcanu, compozitor, dirijor de cor şi profesor

- 1933: S-a născut actriţa Brânduşa Zaiţa Silvestru, personalitate a teatrului românesc de păpuşi şi marionete; prima laureată a unui premiu special UNITER în acest domeniu

- 1942: S-a născut Şerban Foarţă, poet, eseist şi traducător (în special din poezia franceză modernă) 

- 1946: A fost creată Uniunea Internațională a Profesorilor

- 1951: S-a născut actriţa americană de film Anjelica Huston. Anjelica Huston este o actriţă americană de film şi prezentatoare de modă, câstigătoare a premiului Oscar pentru cel mai bun rol secundar în filmul Onoarea familiei Prizzi. Este fiica regizorului John Huston si nepoata legendarului actor britanic Walter Huston.

- 1955: S-a născut Mihaela Mitrache, actriţă. Mihaela Mitrache (n.Bucuresti - d. 18 februarie 2008) a fost o actriţă română de teatru si film.A absolvit Institutul de Teatru şi Film Bucuresti în 1978 la clasa profesorului Marin Moraru.

- 1956: A murit Damian Stănoiu, prozator român (n. 1893). 

- 1958: S-a născut Kevin Bacon, regizor, actor şi producător american

- 1960: S-a născut dirijorul Ion Marin; plecat la Viena, în 1986, cu o bursă „Herder", se va stabili în străinătate; colaborează, în prezent, cu orchestre renumite din întreaga lume; fiul fondatorului corului de cameră „Madrigal", Marin Constantin

- 1967: A murit Vivien Leigh, actrită britanică (n. 1913).

-1968: A murit Petre Pandrea, filosof, sociolog, scriitor si ziarist român. Petre Pandrea este pseudonimul literar al avocatului Petre Marcu (n. 26 iunie 1904, Balş Oltenia - d. Bucureşti), cunoscut umanist și eseist al perioadei interbelice, autor al lucrării Manifestul Crinului alb.

- 1979: A murit Shinichirō Tomonaga, fizician japonez, laureat al Premiului Nobel. Sin-Itiro Tomonaga sau Shinichirō Tomonaga (n. 31 martie 1906) a fost un fizician japonez, care a avut o importantă influență în dezvoltarea electrodinamicii cuantice pentru care a câștigat în 1965 Premiul Nobel pentru Fizică împreună cu Richard Feynman si Julian Schwinger.

- 1984: A murit Brassaï, artist fotograf, pictor francez . Brassaï (pseudonimul lui Gyula Halász jr. (n. 9 septembrie 1899, Brasov –d. Èze, Alpes Maritimes) a fost un artist fotograf, pictor, sculptor, cineast si publicist francez de origine maghiară transilvăneană. A eternizat în opera sa viata de noapte a Parisului din anii 1930 si a fost supranumit de prietenul său, scriitorul Henry Miller, „ochii Parisului”.

- 2001: Trupul neînsufleţit al cântăretei de fado, Amalia Rodrigues, decedată la 6 octombrie 1999, la vârstă de 79 de ani, a fost transferat în Panteonul naţional din Lisabona, în sala rezervată scriitorilor portughezi.

$##

 S-a întâmplat în 9 iulie1441: La această dată, a murit pictorul flamand Jan Van Eyck. Jan van Eyck (n. cca. 1390, Maaseyck – d. Brugge) a fost un pictor flamand din perioada târzie a Evului Mediu, în acelaşi timp şi un remacabil inovator. El a jucat un rol decisiv în istoria picturii europene, fiind cel care a introdus pictura în ulei, ceea ce a adus cu sine revoluţionarea picturii universale. Opera sa l-a făcut celebru şi în străinătate, în primul rând în Italia, acolo unde unui pictor străin nu îi era deloc uşor să obţină aprecieri şi succese. Cât priveşte stilul său, van Eyck a ajuns la o perfecţiune incredibilă în desenul formelor, în redarea materialelor, precum şi reprezentarea chipurilor omeneşti. 

Din biografia lui Jan van Eyck lipsesc numeroase date. Nu se cunoaște cu exactitate nici data nașterii sale. Primul document în care se găsesc date referitoare la persoana sa datează din jurul anului 1422. Alături de numele său se află titlul de maestru, care se cuvenea doar pictorilor care au deja la activ câteva realizări. Pe acest lucru se bazează istoricii care susțin că artistul trebuie să se fi născut cu vreo 30 de ani mai înainte, adică prin anul 1390, probabil în Maaseyck, un orășel la nord de Maastricht, în provincia olandeză Limburg.

Nu se cunosc lucrările din tinerețe ale lui Jan van Eyck. La început a fost ocupat cu activitatea de ilustrator, în rapidă dezvoltare, pe atunci, în Țările de Jos și în Franța. Lui i se atribuie realizarea câtorva din miniaturile „Orologiul Torinului" aflate în proprietatea ducelui de Berry și realizate, probabil, în 1424. Cunoștințele de bază în instrucția artistică și le-a însușit, probabil, în familie, mai exact de la fratele său mai mare, Hubert, un pictor „mult apreciat", după cum glăsuiește epitaful său. Jan van Eyck a lucrat pentru familiile nobiliare, ca de pildă pentru ducele Ioan de Bavaria, care, în 1419, a preluat controlul asupra unor provincii aparținând Țărilor de Jos. Jan van Eyck era pictor oficial și, în același timp, „valet de chambre" al suveranului. Din octombrie 1422 până în septembrie 1424, artistul se ocupă de decorarea palatului ducal. După moartea lui Ioan de Bavaria, van Eyck se mută la Brugge și din mai 1425 intră în serviciul ducelui de Burgundia, Filip al III-lea cel Bun. Începând cu anul 1426, din însărcinarea ducelei, efectuează câteva călătorii cu misiuni diplomatice în Spania și Portugalia, printre altele, cu scopul de găsi la curțile regale respective o soție pentru ducele Filip. Cu această ocazie van Eyck realizează două portrete ale prințesei pe care le va trimite ducelui împreună cu contractul de căsătorie. Tratativele sunt fructuoase și, în decembrie 1429, infanta Isabella, fiica regelui Juan I cel Mare al Portugaliei, sosește la Brugge și devine soția ducelui Filip. 

Între călătorii, van Eyck găsește timp pentru a lucra la „Altarul din Gent" al catedralei St. Bavo, cunoscut și cu numele de „Altarul mielului mistic", pe care îl termină după o muncă de zece ani, între anii 1422 - 1432, împreună cu fratele său Hubert.Cam în aceeași perioadă, în 1433, van Eyck se căsătorește cu Margarethe, cu zece ani mai tânără decât el, părăsește curtea și se stabilește la Brugge. Au doi copii, un băiat și o fată, Lyevine, care devine călugăriță la mănăstirea Sf. Agneta din Maaseyck.Pictorul lucrează mai departe pentru Filip cel Bun și, probabil în 1436, pleacă într-o „misiune confidențială" la Praga.În această perioadă, însă, se dedică mai mult artei.De la jumătatea anilor treizeci, când pictează foarte mult, datează unele dintre cele mai importante opere ale sale, printre care „Portretul soților Arnolfini" (1434) și „Madona cancelarului Rolin" (1435]).

„Soții Arnolfini" este, poate, cel mai cunoscut tablou al lui van Eyck. El înfățișează pe negustorul din Lucca, Giovanni Arnolfini, cu prilejul căsătoriei sale cu Giovanna Cenami. Tabloul constituie o excelentă ilustrare a ceea ce Panofsky a numit „simbolismul ascuns" al lui van Eyck.Într-adevăr, artistul flamand pictează cu atâta naturalețe personajele și obiectele legate de sfera sacrului, încât ele nu prezintă nicio deosebire față de oamenii și obiectele obișnuite. Din punct de vedere pictural, trebuie evidențiat efectul deosebit produs de imaginea din oglindă și care, așa cum arată André Chastel, stârnește „senzația de miracol" și, totodată, „sparge rânduiala lucrurilor prin zugrăvirea figurilor miniaturale".

„Madona cancelarului Rolin" îl înfățișează pe Nicolas Rolin, consilierul lui Filip cel Bun, cancelar al Burgundiei și Brabantului, îngenuchiat în fața copilului Iisus, pe care îl ține în brațe Madona așezată pe tron. Probabil, pictura a fost comandată de către fiul acestuia, pentru capela familiei. Unul dintre elementele cele mai originale ale tabloului este priveliștea orașului și peisajul care se desfășoară în fundal, printre două coloane splendide. Arta peisagisticii este aici însușită la perfecție, van Eyck zugrăvește realitățile orașului cu o minuțiozitate incredibilă: trecători pe străzi, figuri mici, vizibile totuși, pe pod, fragmente de clădiri etc.

Ducele își exprimă recunoștința față de opera pictorului și, după moartea acestuia, survenită la Brugge, la 9 iulie 1441, i-a oferit văduvei artistului o importantă sumă de bani „în semn de recunoaștere a meritelor soțului și ca o expresie a comapasiunii pentru pierderea pe care ea și copiii au suferit".Portretul soției sale Margarethe datează din 1439. Conform unei inscripții descoperite pe rama tabloului, soția artistului avea, pe vremea realizării portretului, circa 35 de ani. Naturalismul lui van Eyck și atenția acordată celor mai mici detalii se reflectă, aparent paradoxal, și în picturile pe teme religioase. Figurilor lui, le este caracteristică liniștea desăvârșită dată de lipsa conflictelor interne. În tabloul „Madona canonicului van der Paele" (1436) van Eyck dă dovadă de o excepțională capacitate compozițională, obținută prin simetria consecventă pe care o păstrează în relația dintre personajele tabloului precum și în raportul dintre figuri și arhitectura din imagine. Tabloul se distinge printr-o uimitoare staticitate, toate mișcările par încremenite.

Van Eyck a pictat numeroase Madone cu pruncul Iisus, dintre acestea una dintre cele mai frumoase este „Madonna Lucca". Tabloul - în prezent în Staldesches Kunstinsitut, Frankfurt - făcuse parte din colecția lui Carlo Luigi, duce de Lucca, de unde și denumirea sa. Spre deosebire de compoziții anterioare, în acest tablou atmosfera este mult mai pronunțat religioasă.Tabloul „Sfântul Ieronim în atelier", descoperit relativ recent în 1925, datat 1442!, deci după moartea artistului, a creat probleme privind stabilirea paternității tabloului. După toate probabilitățile, van Eyck a început tabloul în 1441, fiind apoi terminat de unul din discipolii lui, probabil Petrus Christus. Demnă de atenție este partea de sus a tabloului, mai ales raftul cu cărțile în dezordine, unde se poate descoperi finețea liniaturii lui van Eyck.

Van Eyck nu este de fapt primul care utilizează tehnica picturii în ulei, în acea vreme încă necunoscută în Italia, dar este cel care o duce la perfecțiune; nici un artist al epocii nu-l poate întrece în acest domeniu. Culorile devin transparente și, deoarece uleiul se usucă încet, artstul își poate permite să finiseze mai minuțios detaliile. Compozițiile lui van Eyck sunt saturate de o lumină fină, și acest mod de a picta îl preia de la el artistul italian Piero della Francesca. Opera lui Jan van Eyck va influența pictura din întreaga Europă, în special din Italia și Flandra. Entuziasmul italienilor este stârnit nu numai de tehnica artistului, ci și de realismul său deosebit; nu scapă atenției nici evlavia aparte ce poate fi sesezată în tablourile sale, o evlavie mai reținută decât religiozitatea idealizată a picturii italiene.

Surse:

https://www.theartstory.org/artist-van-eyck-jan-life-and-legacy.htm

http://biografii.famouswhy.ro/jan_van_eyck/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/jan-van-eyck-portretul-arnolfini

https://www.britannica.com/biography/Jan-van-Eyck

https://www.biography.com/artist/jan-van-eyck

http://www.jan-van-eyck.org/the-complete-works.html?pageno=1

https://www.wikiart.org/en/jan-van-eyck

$$$

 S-a întâmplat în 10 iulie1851: În această zi, a murit Louis Jacques Mandé Daguerre, pictor decorator francez; realizator al dioramei şi dagherotipiei, primul procedeu de fotografiere. Louis Jacques Mandé Daguerre (n. 18 noiembrie 1787 la Cormeilles-en-Parisis, Val-d'Oise, d. Bry-sur-Marne, Val-de-Marne, Franța) este considerat părintele fotografiei prin invenția sa numită daghereotipie. Era un artist plastic, mai precis întâi decorator de teatru, apoi pictor de decoruri. Execută decoruri remarcabile pentru Opera și sala Aladin din Paris.

Însă devine foarte cunoscut cu ocazia unor spectacole de „Dioramă”, împreună cu Charles Marie Bouton (1822) inventatorul acestui sistem, care consta în prezentarea unor tablouri de mari dimensiuni (22 x 14 m în cazul lor), alcătuit din diferite planuri și care, sub aspectul unui joc de lumini, dă spectatorului impresia realității. (Se pot realiza și prin proiecții ale unor imagini statice desenate sau fotografiate pe un suport translucid.) O fotografie realizată de inventator în 1837 prin daghereotipie, reprezentând un colț din atelierul său..

În 1827, el l-a întâlnit pe Joseph Nicephore Niepce, care încercase şi el (şi chiar cu un oarecare succes) să inventeze aparatul de fotografiat.După doi ani, au devenit parteneri. În 1833, Niepce a murit, însă Daguerre a perseverat în eforturile sale şi, în 1837, a reuşit să pună la punct un sistem practic de fotografiere, numit „daghereotip". În 1839, Daguerre a făcut cunoscut procedeul, fără a cere brevet: în schimb, guvernul francez le-a acordat pensii viagere atât lui Daguerre, cât şi fiului lui Niepce.Anunţarea invenţiei lui Daguerre a stârnit senzaţie. El a devenit eroul zilei, copleşit de onoruri, în timp ce metoda sa s-a răspândit rapid. În scurtă vreme, Daguerre s-a retras din activitate. A murit în 1851, în casa sa de la ţară, de lângă Paris.Puţine invenţii au cunoscut atâtea întrebuinţări ca fotografia. Aceasta este folosită pe scară largă aproape în toate domeniile cercetării ştiinţifice.

Nici o invenţie nu derivă în întregime din munca unui singur om; iar calea lui Daguerre a fost netezită de mulţi alţii. Camera obscură fusese inventată cu cel puţin opt secole înaintea lui Daguerre. În secolul al XVI-lea, Girolamo Cardano a aşezat o lentilă în faţa deschizăturii camerei obscure. Aceasta a fost o formă preliminară interesantă a camerei moderne de luat vederi; totuşi, imaginea nu era permanentă şi deci cu greu ar fi putut fi considerată fotografie.O altă fază preliminară importantă a constituit-o descoperirea lui Johann Schulze, din anul 1727, cu privire la sensibilitatea sărurilor de argint la lumină.Deşi a folosit descoperirea pentru a fixa câteva imagini efemere, Schulze nu a perseverat. Predecesorul care s-a apropiat cel mai mult de rezultatul lui Daguerre a fost Niepce, care a şi devenit partenerul acestuia. Prin 1820, Niepce a descoperit că bitumul de Iudeea, un tip de asfalt, este sensibil la lumină. Combinând această substanţă cu o cameră obscură, Niepce a reuşit să facă primele fotografii din lume. (Una, realizată în 1828, încă mai există) Din acest motiv, unele persoane sunt de părere că Niepce ar trebui considerat adevăratul inventator al fotografiei. Totuşi, metoda de fotografiere a lui Niepce nu era deloc practică, deoarece necesita un timp de expunere de opt ore, după care se obţinea o fotografie mai degrabă neclară.

Daguerre recursese la imprimarea imaginii pe o placă acoperită cu iodură de argint. O expunere de cincisprezece-douăzeci de minute era suficientă, ceea ce a făcut ca metoda, deşi incomodă, să aibă o utilitate practică. La doi ani după ce metoda lui Daguerre a fost dată publicităţii, alte persoane au propus o uşoară modificare: adăugarea de bromură de argint în iodura de argint folosită ca material fotosensibil. Această uşoară schimbare a contribuit la reducerea considerabilă a timpului de expunere necesar, făcând posibilă realizarea unor portrete fotografice. În 1839, la scurt timp după ce a fost anunţată invenţia lui Daguerre William Henry Fox Talbot, un om de ştiinţă englez, a conceput o nouă metodă de fotografiere, care presupunea obţinerea iniţială a unei imagini negative, aşa cum se face astăzi. Este interesant că Talbot reuşise să realizeze primele fotografii în 1835, cu doi ani înainte de primele „dagherotipuri". Dar Talbot, care era angajat în alte proiecte, nu a perseverat în experimentele sale fotografice. Dacă ar fi făcut acest lucru, probabil că ar fi pus bazele unui sistem comercial înaintea lui Daguerre şi ar fi fost astăzi considerat inventatorul fotografiei.

În anii care au urmat lui Daguerre şi Talbot, s-au adus îmbunătăţiri enorme în domeniul artei fotografice (procesul cu placa umedă, procesul cu placa uscată, pelicula modernă, fotografiile color, filmele, fotografia Polaroid, xeroxul).În ciuda numărului mare de persoane implicate în dezvoltarea fotografiei, cred că Louis Daguerre a avut de departe cea mai importantă contribuţie. Înaintea lui nu a existat un sistem practic de fotografiere, iar tehnica imaginată de el umplea această lacună, astfel că în scurt timp a fost folosită pe scară largă. Mai mult, invenţia sa, care s-a bucurat de multă publicitate, a impulsionat perfecţionările ulterioare.Este adevărat că metodele de fotografiere pe care le folosim astăzi sunt foarte diferite de aceea a „daghereotipului"; totuşi, în absenţa acestor metode ulterioare, invenţia lui Daguerre ar fi constituit o tehnică de fotografiere utilizabilă.

Surse:

http://iphf.org/inductees/louis-jacques-mande-daguerre/

https://www.britannica.com/biography/Louis-Daguerre

https://www.metmuseum.org/toah/hd/dagu/hd_dagu.htm

https://www.biography.com/people/louis-jacques-mandé-daguerre-40754

https://sanatatea.com/pub/personalitati/891-louis-daguerre-a-elaborat-prima-metoda-practica-de-obtinere-a-fotografiilor.html

$$$

 S-a întâmplat în 10 iulie1851: În această zi, a murit Louis Jacques Mandé Daguerre, pictor decorator francez; realizator al dioramei şi dagherotipiei, primul procedeu de fotografiere. Louis Jacques Mandé Daguerre (n. 18 noiembrie 1787 la Cormeilles-en-Parisis, Val-d'Oise, d. Bry-sur-Marne, Val-de-Marne, Franța) este considerat părintele fotografiei prin invenția sa numită daghereotipie. Era un artist plastic, mai precis întâi decorator de teatru, apoi pictor de decoruri. Execută decoruri remarcabile pentru Opera și sala Aladin din Paris.

Însă devine foarte cunoscut cu ocazia unor spectacole de „Dioramă”, împreună cu Charles Marie Bouton (1822) inventatorul acestui sistem, care consta în prezentarea unor tablouri de mari dimensiuni (22 x 14 m în cazul lor), alcătuit din diferite planuri și care, sub aspectul unui joc de lumini, dă spectatorului impresia realității. (Se pot realiza și prin proiecții ale unor imagini statice desenate sau fotografiate pe un suport translucid.) O fotografie realizată de inventator în 1837 prin daghereotipie, reprezentând un colț din atelierul său..

În 1827, el l-a întâlnit pe Joseph Nicephore Niepce, care încercase şi el (şi chiar cu un oarecare succes) să inventeze aparatul de fotografiat.După doi ani, au devenit parteneri. În 1833, Niepce a murit, însă Daguerre a perseverat în eforturile sale şi, în 1837, a reuşit să pună la punct un sistem practic de fotografiere, numit „daghereotip". În 1839, Daguerre a făcut cunoscut procedeul, fără a cere brevet: în schimb, guvernul francez le-a acordat pensii viagere atât lui Daguerre, cât şi fiului lui Niepce.Anunţarea invenţiei lui Daguerre a stârnit senzaţie. El a devenit eroul zilei, copleşit de onoruri, în timp ce metoda sa s-a răspândit rapid. În scurtă vreme, Daguerre s-a retras din activitate. A murit în 1851, în casa sa de la ţară, de lângă Paris.Puţine invenţii au cunoscut atâtea întrebuinţări ca fotografia. Aceasta este folosită pe scară largă aproape în toate domeniile cercetării ştiinţifice.

Nici o invenţie nu derivă în întregime din munca unui singur om; iar calea lui Daguerre a fost netezită de mulţi alţii. Camera obscură fusese inventată cu cel puţin opt secole înaintea lui Daguerre. În secolul al XVI-lea, Girolamo Cardano a aşezat o lentilă în faţa deschizăturii camerei obscure. Aceasta a fost o formă preliminară interesantă a camerei moderne de luat vederi; totuşi, imaginea nu era permanentă şi deci cu greu ar fi putut fi considerată fotografie.O altă fază preliminară importantă a constituit-o descoperirea lui Johann Schulze, din anul 1727, cu privire la sensibilitatea sărurilor de argint la lumină.Deşi a folosit descoperirea pentru a fixa câteva imagini efemere, Schulze nu a perseverat. Predecesorul care s-a apropiat cel mai mult de rezultatul lui Daguerre a fost Niepce, care a şi devenit partenerul acestuia. Prin 1820, Niepce a descoperit că bitumul de Iudeea, un tip de asfalt, este sensibil la lumină. Combinând această substanţă cu o cameră obscură, Niepce a reuşit să facă primele fotografii din lume. (Una, realizată în 1828, încă mai există) Din acest motiv, unele persoane sunt de părere că Niepce ar trebui considerat adevăratul inventator al fotografiei. Totuşi, metoda de fotografiere a lui Niepce nu era deloc practică, deoarece necesita un timp de expunere de opt ore, după care se obţinea o fotografie mai degrabă neclară.

Daguerre recursese la imprimarea imaginii pe o placă acoperită cu iodură de argint. O expunere de cincisprezece-douăzeci de minute era suficientă, ceea ce a făcut ca metoda, deşi incomodă, să aibă o utilitate practică. La doi ani după ce metoda lui Daguerre a fost dată publicităţii, alte persoane au propus o uşoară modificare: adăugarea de bromură de argint în iodura de argint folosită ca material fotosensibil. Această uşoară schimbare a contribuit la reducerea considerabilă a timpului de expunere necesar, făcând posibilă realizarea unor portrete fotografice. În 1839, la scurt timp după ce a fost anunţată invenţia lui Daguerre William Henry Fox Talbot, un om de ştiinţă englez, a conceput o nouă metodă de fotografiere, care presupunea obţinerea iniţială a unei imagini negative, aşa cum se face astăzi. Este interesant că Talbot reuşise să realizeze primele fotografii în 1835, cu doi ani înainte de primele „dagherotipuri". Dar Talbot, care era angajat în alte proiecte, nu a perseverat în experimentele sale fotografice. Dacă ar fi făcut acest lucru, probabil că ar fi pus bazele unui sistem comercial înaintea lui Daguerre şi ar fi fost astăzi considerat inventatorul fotografiei.

În anii care au urmat lui Daguerre şi Talbot, s-au adus îmbunătăţiri enorme în domeniul artei fotografice (procesul cu placa umedă, procesul cu placa uscată, pelicula modernă, fotografiile color, filmele, fotografia Polaroid, xeroxul).În ciuda numărului mare de persoane implicate în dezvoltarea fotografiei, cred că Louis Daguerre a avut de departe cea mai importantă contribuţie. Înaintea lui nu a existat un sistem practic de fotografiere, iar tehnica imaginată de el umplea această lacună, astfel că în scurt timp a fost folosită pe scară largă. Mai mult, invenţia sa, care s-a bucurat de multă publicitate, a impulsionat perfecţionările ulterioare.Este adevărat că metodele de fotografiere pe care le folosim astăzi sunt foarte diferite de aceea a „daghereotipului"; totuşi, în absenţa acestor metode ulterioare, invenţia lui Daguerre ar fi constituit o tehnică de fotografiere utilizabilă.

Surse:

http://iphf.org/inductees/louis-jacques-mande-daguerre/

https://www.britannica.com/biography/Louis-Daguerre

https://www.metmuseum.org/toah/hd/dagu/hd_dagu.htm

https://www.biography.com/people/louis-jacques-mandé-daguerre-40754

https://sanatatea.com/pub/personalitati/891-louis-daguerre-a-elaborat-prima-metoda-practica-de-obtinere-a-fotografiilor.html

$$$

 S-a întâmplat în 10 iulie1871: În această zi, s-a născut Marcel Proust, romancier, critic literar şi eseist francez. Marcel-Valentin-Louis-Eugène-Georges Proust (d. 18 noiembrie 1922) a fost un romancier, eseist şi criticfrancez, cunoscut mai ales datorită romanului „În căutarea timpului pierdut” (în limba franceză „À la recherche du temps perdu”), operă monumentală de ficţiune a secolului XX, publicată de Gallimard în şapte volume, redactate vreme de mai bine de 14 ani.

Fiul unor burghezi extrem de înstăriți, Proust s-a născut în Auteuil (în partea sudică a Parisului, pe atunci un simplu sat din cel de-al XVI-lea arondisment) în casa unchiului său, fratele mamei sale, exact la două luni după semnarea Tratatului de la Frankfurt ce punea capăt războiului franco-prusac. Nașterea sa s-a produs în contextul social foarte violent al suprimării Comunei din Paris, și corespundea fazei de consolidare a Celei de a Treia Republici franceze. O mare parte din materialul romanului În căutarea timpului pierdut privește aceste schimbări, cu precădere declinul aristocrației și ridicarea burgheziei care s-a produs în Franța exact în această perioadă istorică, ce mai este cunoscută și sub denumirea de fin de siècle.Tatăl lui, Achille Adrien Proust, era un faimos doctor și epidemiolog, profesor la Facultatea de Medicină, care s-a ocupat de studiul holerei, o boală ce făcea ravagii în Europa și Asia.Fiind autorul a 20 de tratate de medicină, epidemiologie și igienă, precum și a unui număr foarte mare de articole medicale, a fost unul dintre modelele lui Proust. Jeanne Clémence Weil, mama lui Proust și fiica unui evreu foarte bogat și cultivat, poseda o cultură extrem de rafinată. Scrisorile păstrate de la ea demonstrează că avea un foarte dezvoltat simț al umorului, stăpânea de asemenea limba engleză astfel încât să-i transmită fiului abilitatea și dorința de a traduce în limba franceză eseurile lui John Ruskin (conform biografului Jacques Yves Tadié).

La vârsta de doar nouă ani, Proust suferă primul atac serios de astm, motiv pentru care întreaga sa familie îl consideră un copil bolnăvicios. Proust își petrece vacanțele în satul Illiers care a devenit model, alături de unele detalii preluate din casa unchiului său din Autueil, pentru orașul fictiv „Combray", în care au loc majoritatea scenelor din romanul În căutarea timpului pierdut.(Illiers a fost de altfel rebotezat Illiers-Combray cu ocazia sărbătoririi centenarului nașterii lui Proust). În ciuda sănătății sale precare, Proust a servit un an (1889-1890) ca soldat în armata franceză, și a staționat la cazarma Coligny din Orléans, timp care i-a oferit o altă locație pentru romanul său. Tânărul Proust a fost un diletant și un monden cu trecere în saloanele aristocratice ale vremii, pe măsură ce renumele său de scriitor s-a consolidat. Reputația sa de snob și de estet l-a împiedicat să găsească un editor pentru primul roman al ciclului „În partea dinspre Swann", printre cei care l-au refuzat numărându-se și André Gide.

Proust era foarte apropiat de mama sa, după cum stau mărturie și răspunsurile sale pe care le-a dat la un chestionar în timpul liceului, chestionar care îi poartă de altfel numele. Pentru a mai scăpa de insistențele tatălui său care-i recomanda să lucreze, Proust a devenit bibliotecar voluntar la Bibliothèque Mazarine în vara anului 1896. După ce și-a luat concediu de odihnă, l-a prelungit până când a fost dat afară, după câțiva ani. Nu a avut niciodată un loc de muncă stabil și nu părăsit niciodată apartamentul părinților săi (conforma aceluiași biograf, Tadié). Viața lui Proust și cercul familiei sale s-au modificat brusc în primii ani ai secolului XX.În februarie 1903 fratele lui Proust, Robert, s-a căsătorit și a plecat de acasă.Tatăl său a murit în luna septembrie a aceluiași an. În final mama sa avea să moară, spre disperarea totală a fiului ei, în septembrie 1905. Proust a moștenit o sumă uriașă, un venit lunar de 15.000 $, adică în banii din zilele noastre aproximativ cam șase milioane de dolari americani . Cu toate astea starea lui de sănătate a continuat să se deterioreze.

Proust și-a petrecut ultimii trei ani de viață închis în celebra sa cameră cu pereții din dopuri de plută, și a lucrat zi și noapte la încheierea romanului său, rămas în ciuda tuturor acestor eforturi, neterminat. A murit în 1922 din cauza unei bronșite căpătate în timp ce vizita expoziția pictorului său olandez preferat, Vermeer și este înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.Proust a scris și a publicat din tinerețe. Pe lângă revistele literare în care publică încă din epoca în care era elev de liceu, La revue vert și La Revue lilas, din 1890-1891, Proust a publicat un articol periodic in ziarul Le Mensuel (Tadié).În 1892 a fondat o revista literară care se numea Le Banquet (titlul francez al celebrului dialog al lui Platon, Banchetul, cunoscut și sub denumirea de Symposium).În anii următori Proust a publicat povestiri și eseuri în extrem de prestigioasa revistă literară La Revue Blanche.

În 1896 apare Les Plaisirs et les Jours, o antologie în care au fost adunate multe dintre aceste opere de tinerețe. Cartea era însoțită de o prefață a unui autor în vogă la acea vreme, și anume Anatole France, de desenele unei Mme. Lemaire, și era atât de dichisită încât atingea prețul dublu față de cel al unei cărți normale. Cu toate acestea critica nu i-a acordat nici un fel de atenție.În același an Proust a început să lucreze la un roman care a fost publicat abia postum în 1954 și care se numea Jean Santeuil (titlul nu-i aparținea lui Proust ci editorului sau postum). Multe dintre motivele din În căutarea timpului pierdut au fost pentru prima oară schițate aici, mai multe părți din romanul fluviu sunt acum pregătite în Jean Santeuil. Portretul părinților e ceva mai dur în Jean Santeuil în contrast evident cu cel din romanul cel mare unde părinții sunt văzuți în culori mai calde, mai pastelate. Din pricina primirii destul de proaste de care s-a bucurat Les Plaisirs et les Jours, și a unor dificultăți interne de construcție, Proust a abandonat treptat Jean Santeuil în 1897 si s-a oprit complet în 1899. Începând cu 1895 Proust și-a ocupat câțiva ani cu lecturile din Carlyle, Emerson și John Ruskin. În urma acestor lecturi, Proust a început să-și rafineze propriile sale teorii despre artă și rolul artistului în societate. Responsabilitatea ce-i revine artistului este să se confrunte cu aparența naturală, să-i deducă esența și să exprime această esență prin medierea operei de artă. Viziunea lui Ruskin era cea mai importantă pentru nașterea acestei teorii, iar opera lui Ruskin era atât de importantă pentru el încât Proust pretindea că știe pe dinafară câteva cărți ale acestuia, inclusiv The Seven Lamps of Architecture (Cele șapte lămpi ale arhitecturii), The Bible of Amiens (Biblia din Amiens), și Praeterita (Tadié, p. 350). În ciuda faptului că engleza sa nu era prea grozavă, Proust s-a apucat să traducă în franceză două din operele lui Ruskin. Planurile lui Proust de a-l traduce pe Ruskin au fost stopate de lipsa sa de cunoaștere a limbii engleze. Traducerile au fost verificate de Proust, apoi de Marie Nordlinger, vara englezoaică a amantului său Reynaldo Hahn, și apoi au fost lustruite din nou de Proust. Când un editor i-a descoperit metoda, Proust a răspuns, „Nu am pretenția că știu engleza, am doar pretenția că il stiu pe Ruskin" (Tadié). Traducerea Bibliei din Amiens a fost publicată în 1904, cu o introducere amplă a lui Proust. Atât traducerea, cât și introducerea au fost amplu comentate; Henri Bergson a caracterizat introducerea lui Proust, drept „o importantă contribuție la studiul psihologiei lui Ruskin" și a lăudat traducerea (Tadié, p. 433). 

În momentul publicării, Proust lucra la a doua traducere din Ruskin, Sesame and Lilies (Susanul și crinii), pe care a finalizat-o în iunie 1905, cu puțin timp înainte de moartea mamei sale, și a publicat-o în 1906. 1908 a fost un an extrem de important în dezvoltarea sa scriitoricească. În prima jumătatea a acestui an a scris pastișe după alți scriitori pe care le-a publicat în diverse reviste. Aceste exerciții de imitație a stilului altora l-au ajutat să exorcizeze stilul scriitorilor pe care îi admira. În plus, în primăvara și vara aceluiași an a scris fragmente critice ce au luat forma unui eseu intitulat Contre Sainte-Beuve (Împotriva lui Sainte-Beuve). Proust a început sa construiască un roman din asemenea fragmente disparate, roman la care a lucrat continuu. În linii mari era vorba de o operă literară centrată în jurul unui narator la persoana I, care suferea de insomnie și care în timpul nopții își amintește cum în copilărie o aștepta pe mama sa să intre dimineața în camera sa. Romanul trebuia să se încheie cu o examinare critică a teoriei lui Sainte-Beuve, și apoi cu respingerea ideii că biografia unui artist este unealta principală pe care un critic o utilizează pentru a-i înțelege opera. Astfel iau ființă pe rând în acest șantier al caietelor inițiale părți semnificative din „Combray", „Swann indragostit", fragmente din La umbra fetelor în floare, Sodoma și Gomora și Timpul regăsit. Pentru că nu găsea un editor care să-l publice, Proust s-a îndepărtat foarte mult de proiectul său primar, deși rezultatul final păstra multe motive și elemente din această schiță inițială. În 1910 el lucra deja la „În căutarea timpului pierdut”. Început în 1909 și terminat doar parțial în anul morții sale, ciclul de romane „În căutarea timpului pierdut” constă din șapte volume groase, cu peste două mii de personaje.

Graham Greene l-a numit pe Proust „cel mai mare romancier al secolului XX", iar William Somerset Maugham a numit romanul lui Proust „cea mai mare ficțiune din toate timpurile până în ziua de azi". Proust a murit înainte de a putea să-și corecteze șpalturile ultimelor trei volume, editate postum de fratele său, Robert. Viziunea de tip multi-nivel al lui Proust este considerată de critici drept absolut originală. El a satirizat aristocrația, a fost un analist al dragostei și al geloziei, și un pionier al romanului de introspecție și analiză ale conștiinței. A creat peste 40 de personaje memorabile. Mai presus de toate mesajul cărții sale este afirmarea vieții.

Opera lui Proust a fost influențată masiv, se pare, de romanele lui Lev Tolstoi, în special de Anna Karenina, de stilul alb al romanelor lui Gustave Flaubert și de teoria despre artă a lui John Ruskin. Homosexualitatea e o temă importantă a operei sale, dar pătrunde în acestea târziu, abia după moartea mamei sale. Astfel, după Calea spre Guermantes și în celelalte volume, în special în Sodoma si Gomora, Proust recunoște implicit că era el însuși homosexual. Se presupune că a avut o relație cu pianistul și compozitorul Reynaldo Hahn.Proust a tratat timpul ca fiind atât un element distrugător, cât și un element pozitiv, a cărui esență poate fi descoperită numai de memoria intuitivă. Scurgerea timpului este explicată în lumina teoriilor filosofului francez Henri Bergson, pe care Proust îl admira și cu care se înrudea. Reîntoarcerile în timp erau produse de contactul cu o madlenă, o prăjitură care declanșa un flash-back instantaneu. Opera lui, tradusă în multe limbi, i-a asigurat reputația în lume, și metoda lui de a scrie a avut o puternică influență în literatura secolului XX. Un alt roman de-al său, descoperit și publicat după moartea sa, este Jean Santeuil (3 volume, 1952).Traducătorii singurelor variante integrale în limba română ai romanului fluviu al Marcel Proust În căutarea timpului pierdut sunt Radu Cioculescu și Irina Mavrodin.

Surse:

Jean-Yves Tadié, Marcel Proust. Biographie, Paris, Gallimard, 1996

George D. Painter, Marcel Proust. A Biography, 2 vol., London, Chatto & Windus, 1959-1965

Céleste Albaret, Domnul Proust: amintiri consemnate de Georges Belmont, traducere de Adriana Liciu, București, Editura Albatros, 2004

Martha Bibescu, La bal cu Marcel Proust, Cluj, Editura Dacia, 1976 (reeditare, București, Editura Odeon, 1998)

Mircea Berindei, Marcel Proust, București, Editura Albatros, 1971

Florian Bratu, Proust: cunoaștere și discurs, Iași, Editura Junimea, 1997

Laura Guțanu, Receptarea lui Marcel Proust în România: 1920-1944, bibliografie, Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iași, 2003

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/despre-marcel-proust-si-opera-sa

http://www.carteadelaora5.ro/o-viata-printre-randuri-marcel-proust/

http://www.scritub.com/personalitati/Marcel-Proust1142482210.php

$$$

 S-a întâmplat în 10 iulie1943: La această dată, trupele anglo–americane debarcă în insula Sicilia, deschizând un nou front în cel de–al doilea război mondial. Invazia Aliaților în Sicilia, cunoscută sub numele de cod „Operația Husky”, a fost o campanie majoră a celui de-al Doilea Război Mondial, în care Aliații au ocupat insula Sicilia, învingând puterile Axei (Italia și Germania Nazistă). A fost o mare operație aeriană și amfibie, urmată de o campanie terestră de șase săptămâni, și a reprezentat începutul Campaniei din Italia.

„Operația Husky” a început în noaptea de 9/10 iulie 1943 și s-a încheiat pe 17 august. Strategic, operația și-a atins obiectivele stabilite de către comandanții militari aliați; Aliații au alungat forțele terestre, navale și aeriene ale Axei de pe insulă și culoarele maritime ale Mării Mediterane au fost deschise pentru navele comerciale aliate pentru prima dată din 1941. Liderul italian, Benito Mussolini, a fost răsturnat de la putere în Italia și s-a deschis calea către invazia Aliaților în Italia. Adolf Hitler, „a anulat o ofensivă majoră la Kursk, după numai o săptămână, în parte pentru a transfera forțe militare către Italia”, cauzând o reducere a forței militare germane pe Frontul de Est.

Planul pentru „Operația Husky” necesita un asalt amfibiu al Siciliei de către cele două armate aliate, o debarcare pe coasta de sud-est și alta pe coasta central-sudică. Atacurile amfibii urmau să fie susținute de focuri intense de pe navele de război, precum și de bombardamente tactice ale forțelor aeriene. Ca atare, operația a necesitat o structură de comandă complexă, din care făceau parte comandanții forțelor terestre, navale și aeriene. Comandantul suprem era generalul american Dwight D. Eisenhower, în calitate de comandant-șef al tuturor forțelor aliate din Africa de Nord.Generalul britanicSir Harold Alexander acționat ca adjunct al comandantului suprem și comandant al Grupului de Armate 15. Generalul-maior american Walter Bedell Smith a fost numit în funcția de șef al Statului Major al lui Eisenhower.Comandantul suprem al forțelor navale a fost amiralul britanic Sir Andrew Cunningham.

Forțele terestre aliate erau formate din unități militare americane, britanice și canadiene și au fost structurate ca două forțe operative distincte. Eastern Task Force (Task Force 545), comandată de generalul Sir Bernard Montgomery, era formată din Armata a 8-a Britanică (care includea Divizia 1 Infanterie Canadiană). Western Task Force (Task Force 343), comandată de generalul-locotenent George S. Patton, era formată din Armata a 7-a Americană.Cei doi comandanți trebuiau să-i raporteze generalului Alexander, comandantul Grupului de Armate 15.

Armata a 7-a Americană era formată inițial din trei divizii de infanterie, organizate în Corpul al II-lea, comandat de generalul Omar Bradley. Diviziile 1 și 3 Infanterie, comandate de generalii maiori Terry Allen și respectiv Lucian Truscott, au navigat din porturile Tunisiei, în timp ce Divizia 45 Infanterie, condusă de generalul maior Troy H. Middleton, a plecat din Statele Unite ale Americii, via Oran, către Algeria. Divizia 2 Blindate, condusă de generalul maior Hugh Joseph Gaffey, care a pornit, de asemenea, de la Oran, trebuia să fie o unitate de rezervă pregătită de luptă dacă ar fi fost necesar. Pe 15 iulie, Patton a reorganizat armata sa în două corpuri, prin crearea unui nou Corp Provizoriu, comandat de adjunctul său, generalul maior Geoffrey Keyes.

Armata a 8-a Britanică era formată din patru divizii de infanterie și o brigadă independentă de infanterie organizate în Corpul XIII, comandat de generalul-locotenent Sir Miles Dempsey, și Corpul XXX, comandat de generalul-locotenent Sir Oliver Leese. Cele două divizii ale Corpului XIII, diviziile de infanterie 5 și 50 (Northumbria), comandate de generalii maiori Horatio Berney-Ficklin și Sidney Kirkman, au plecat din orașul egiptean Suez. Formațiunile Corpului XXX au plecat din mai multe porturi: Divizia 1 Infanterie Canadiană, condusă de generalul maior Guy Simonds, a plecat din Marea Britanie, Divizia 51 (Highland) Infanterie, comandată de generalul maior Douglas Wimberley, din Tunisia și din Malta, și Brigada 231 Infanterie din Suez.

Divizia 1 de Infanterie Canadiană a fost inclusă în Operația Husky la insistența prim ministrului canadian, William Mackenzie King, și a Cartierului Militar Canadian din Marea Britanie. Această cerere a fost aprobată de către britanici, care au decis introducerea în luptă a diviziei canadiene în locul Diviziei 3 Infanterie Britanică. Schimbarea a devenit efectivă abia în data de 27 aprilie 1943, când generalul-locotenent Andrew McNaughton, ce comanda atunci Armata 1 Canadiană în Marea Britanie, a considerat că Operația Husky a devenit o operație militară viabilă și a fost de acord să detașeze Divizia 1 Infanterie și Brigada 1 Tancuri. Divizia Red Patch a fost atașată Corpului XXX comandat de Leese, făcând astfel parte din Armata a 8-a Britanică.

La momentul începerii Operației Husky, forțele aeriene Aliate din Africa de Nord și Marea Mediterană erau organizate în Comandamentul Aerian Mediteranean (MAC) dirijat de mareșalul de aviație Sir Arthur Tedder. Principala forță subordonată a MAC era Forțele Aeriene din Africa de Nord-Vest (NAAF), aflate sub comanda generalului locotenent Carl Spaatz, cu sediul în Tunisia. NAAF era alcătuită din două unități americane (Forța Aeriană 9, Forța Aeriană 12) și din Royal Air Force (RAF), care furniza în principal sprijin aerian pentru operațiuni. Alte grupuri ale Forței Aeriene 9, comandate de generalul locotenent Lewis H. Brereton, operau în Tunisia și Egipt, iar Air H.Q. Malta, sub comanda vicemareșalului de aviație Sir Keith Park, operau de pe insula Malta și ofereau, de asemenea, sprijin aerian.

Sicilia era apărată de două corpuri ale Armatei a 6-a Italiene conduse de generalul Alfredo Guzzoni, deși zonele întărite speciale aflate în jurul principalelor porturi (Piazze Militari Marittime) erau comandate de amirali subordonați Comandamentelui Navale, ce acționa independent de Armata a 6-a. La începutul lunii iulie, forțele Axei din Sicilia erau formate din aproximativ 200.000 de militari italieni, din 32.000 de militari din Forțele Terestre Germane și din 30.000 de militari ai Luftwaffe. Principalele formațiuni militare germane erau Divizia Panzer Hermann Göring și Divizia 15-Panzergrenadier.Divizia Panzer avea 99 de tancuri organizate în două batalioane, dar o infanterie redusă (doar trei batalioane), în timp ce Divizia 15 Panzergrenadier avea trei regimente de grenadieri și un batalion cu 60 de tancuri. Cam jumătate din trupele italiene erau formate din patru divizii de infanterie, în timp ce restul erau trupe de sprijin sau divizii și brigăzi de coastă. Planul de apărare al lui Guzzoni era să formeze o linie de apărare care să facă față invaziei și să obțină timp pentru ca diviziile din spate să poată interveni.

Odată ce forțele Axei au fost înfrânte în Tunisia, forțele aliate au început bombardamente strategice asupra principalelor aerodromuri din Sardinia, Sicilia și sudul Italiei, asupra țintelor industriale din sudul Italiei și a porturilor Napoli, Messina, Palermo și Cagliari (în Sardinia). Atacurile aveau sarcina de a menține incertitudinea cu privire la următoarea mișcare aliată, pentru a ține avioanele Axei cât mai departe de Sicilia. S-au întețit bombardamentele efectuate asupra nordului Italiei (cu avioane din Marea Britanie) și Greciei (cu aeronave din Orientul Mijlociu). De la 3 iulie, bombardamentele s-au concentrat asupra aerodromurilor siciliene și a comunicațiilor Axei cu Italia, neatacând forțele militare însărcinate cu apărarea plajelor pentru a păstra surpriza în legătură cu locul în care se va efectua debarcarea. În 10 iulie, doar două aerodromuri din Sicilia au rămas pe deplin operaționale și peste jumătate din aeronavele Axei au fost forțate să părăsească insula. Între mijlocul lunii mai și ziua invaziei s-au realizat 42.227 de ieșiri aeriene aliate și au fost distruse 323 de aeronave germane și 105 italiene, fiind pierdute 250 de aeronave, mai ales din cauza focului antiaerian lansat deasupra Siciliei.

Operațiile au început în luna mai împotriva micii insule Pantelleria, la aproximativ 110 km sud-vest de Sicilia și la 240 km nord-vest de Malta, pentru a împiedica utilizarea aerodromului de către forțele militare ale Axei care încercau să se retragă ordonat din Africa de Nord. Pe 13 și 31 mai, crucișătorul Orion a bombardat insula, iar începând din 6 iunie atacurile aliate s-au întețit.La 11 iunie, după un bombardament naval și o aterizare maritimă efectuate de către Divizia 1 Infanterie Britanică (Operația Tirbușon), garnizoana insulei s-a predat. Insulele Pelagie Lampedusa și Linosa, aflate la aproximativ 140 km vest de Malta, au fost atacate în scurt timp, pe 12 iunie. În sectorul american, în dimineața zilei de 10 iulie a fost capturat portul Licata. Pe 11 iulie, Patton a ordonat trupelor sale de parașutiști din Regimentul 504 Infanterie (fără cei din Batalionul 3 care se aflau deja în Sicilia, atașați Regimentului 505) comandate de colonelul Reuben Tucker, care făcea parte din Divizia 82 Aeropurtată comandată de generalul maior Matthew Ridgway, să fie lansate în Sicilia și să consolideze zona centrală. Alături de Regimentul 504 trebuiau să se afle Batalionul 376 Artilerie Aeropurtată, Compania „C” a Batalionului 307 Geniu Aeropurtat și alte unități de sprijin. Au fost emise ordine de avertizare pentru flotă și trupele pe 6, 7, 10 și 11 iulie, cu privire la traseul planificat și programul lansărilor, pentru ca aeronavele să nu fie atacate de artileria antiaeriană a forțelor aliate. Parașutiștii urmau să fie lansați la est de Ponte Olivo, la aproximativ opt km de Gela, pentru a bloca drumurile către capul de pod al Diviziei 1 de la Gela.

Patton își reorganizase forțele în două corpuri.În data de 17 iulie Corpul Provizoriu, comandat de generalul maior Geoffrey Keyes și format din Divizia 2 Blindate, Divizia 3 Infanterie și Divizia 82 Aeropurtată, a înaintat pe partea stângă și a capturat localitățile Porto Empedocle și Agrigento, iar Corpul II, comandat de generalul locotenent Omar Bradley, a înaintat pe partea dreaptă și a ocupat Caltanissetta pe 18 iulie, în apropiere de Drumul Național 121, principala axă rutieră est–vest ce trece prin centrul Siciliei. Înaintarea americană către Agrigento a fost temporar susținută de către Divizia 207 de Apărare Costală care se afla la stația feroviară Sant'Oliva, la 6 km nord de Licata, iar Regimentul 10 Bersaglieri (col. Fabrizio Storti) a forțat batalioanele de rangeri 1 și 3 ale colonelului William O. Darby din cadrul Diviziei 3 Infanterie să lupte pe drumul lor în Agrigento.În după-amiaza zilei de 16 iulie, orașul era în mâinile americanilor.

Divizia 15 Panzergrenadier a reușit să se alăture celorlalte unități germane din partea de est a insulei și Patton a ordonat armatei sale pe 18 iulie să împingă trupele germane către nord prin localitatea Petralia de pe Drumul Național 120, următoarea axă est–vest, și apoi să taie drumul de pe coasta nordică. După aceea, urma eliberarea completă a părții de vest a insulei. Corpul II al lui Bradley a primit sarcina de a se deplasa către nord, în timp ce Corpul Provizoriu a fost însărcinat cu operația de eliberare a părții de vest a Siciliei. Alexander a ordonat armatei lui Patton să se deplaseze către est odată ce va ajunge la drumul de pe coasta nordică a insulei. Patton urmărea, de asemenea, capturarea orașului Palermo cât mai repede posibil, cu scopul de a crea o bază principală de aprovizionare care să-i faciliteze ducerea la bun sfârșit a angajamentului de deplasare către est, la nord de Muntele Etna. Pe 21 iulie, Corpul Provizoriu al Armatei a 7-a a învins în luptă Raggruppamento Schreiber și mai multe batalioane ale diviziilor Aosta și Assietta au protejat retragerea italiană, dar Patton a pierdut 300 de militari care au fost uciși sau răniți.Pe 22 iulie, Corpul Provizoriu a intrat în Palermo și a doua zi Divizia 45 a atins șoseaua de pe coasta nordică.

Armata a 7-a Americană a pierdut 8.781 de militari (2.237 uciși sau dispăruți, 5.946 răniți și 598 de prizonieri), în timp ce Armata a 8-a Britanică a avut 11.843 victime (2.062 uciși sau dispăruți, 7.137 răniți și 2.644 capturați). U.S. Navy a avut 546 de militari uciși sau dispăruți și 484 de răniți, iar Royal Navy a avut 314 militari uciși sau dispăruți, 411 răniți și 4 prizonieri. USAAF a raportat 28 de morți, 88 de dispăruți și 41 de răniți. Forțele canadiene au suferit 2.310 pierderi umane, dintre care 562 de morți, 1664 de răniți și 84 de prizonieri.

În 2007, Samuel W. Mitcham și Friederich von Stauffenberg au scris că unitățile germane au pierdut aproximativ 20.000 de oameni care au fost uciși, răniți sau capturați și în „Germany and the Second World War” (2007) Messerschmidt et al. se specifică faptul că forțele germane au avut 4.325 de militari uciși, 4.583 de dispăruți, 5.532 prizonieri și 13.500 de răniți, adică un total de 27.940 de victime. Potrivit Departamentului de Istorie al Armatei Italiene, pierderile militare italiene au fost următoarele: 4.678 de morți, 36.072 de dispăruți, 32.500 răniți și 116.681 prizonieri. O mare parte din dispăruți se presupune că au fost uciși și îngropați pe câmpul de luptă sau în locuri necunoscute, în timp ce o altă parte, formată probabil din militari localnici, au dezertat și s-au întors la casele lor. În 2007, Mitcham și Von Stauffenberg au estimat pierderile italiene la 147.000. Un studiu canadian anterior al invaziei Aliaților estima numărul total de italieni și germani luați prizonieri în Sicilia la aproximativ 100.000.

După capturarea aerodromului Biscari pe 14 iulie, soldații americani din Regimentul 180 Cavalerie al Diviziei 45 au ucis 74 de prizonieri de război italieni și 2 germani în două masacre organizate la aerodromul Biscari în iulie–august 1943. Sergentul Horace T. West și căpitanul John T. Compton au fost acuzați de crime de război; West a fost condamnat la închisoare pe viață și degradat, dar a fost readus în serviciul activ în noiembrie 1944 ca simplu soldat și a fost lăsat la vatră la sfârșitul războiului. Compton a fost acuzat de uciderea a 40 de prizonieri aflați în grija sa, dar a fost achitat și transferat la un alt regiment, unde a murit un an mai târziu în luptele din Italia.

Surse:

Birtle, Andrew J. (1993), Sicily 1943, The U.S. Army WWII Campaigns, Washington: United States Army Center of Military History

Copp, Terry; McGreer, Eric; Symes, Matt (2008), The Canadian Battlefields in Italy: Sicily and Southern Italy, Waterloo: Laurier Centre for Military, Strategic and Disarmament Studies

Costanzo, Ezio (2003), Sicilia 1943: breve storia dello sbarco alleato (în Italian), Catania, Italy: Le Nove Muse, 

Mitcham, Samuel W.; von Stauffenberg, Friedrich (2007), The Battle of Sicily: How the Allies Lost Their Chance for Total Victory, Mechanicsburg, PA: Stackpole Book

https://history.army.mil/brochures/72-16/72-16.htm

https://www.combinedops.com/husky.htm

https://www.nationalww2museum.org/war/articles/operation-husky-allied-invasion-sicily

https://www.britannica.com/topic/Allied-Invasion-of-Sicily

https://ww2db.com/battle_spec.php?battle_id=53

http://www.canadahistoryproject.ca/1939-45/1939-45-10-operation-husky.html

https://www.warhistoryonline.com/world-war-ii/operation-husky-battle-sicily.html