$$$

 S-a întâmplat în 10 iulie1943: La această dată, trupele anglo–americane debarcă în insula Sicilia, deschizând un nou front în cel de–al doilea război mondial. Invazia Aliaților în Sicilia, cunoscută sub numele de cod „Operația Husky”, a fost o campanie majoră a celui de-al Doilea Război Mondial, în care Aliații au ocupat insula Sicilia, învingând puterile Axei (Italia și Germania Nazistă). A fost o mare operație aeriană și amfibie, urmată de o campanie terestră de șase săptămâni, și a reprezentat începutul Campaniei din Italia.

„Operația Husky” a început în noaptea de 9/10 iulie 1943 și s-a încheiat pe 17 august. Strategic, operația și-a atins obiectivele stabilite de către comandanții militari aliați; Aliații au alungat forțele terestre, navale și aeriene ale Axei de pe insulă și culoarele maritime ale Mării Mediterane au fost deschise pentru navele comerciale aliate pentru prima dată din 1941. Liderul italian, Benito Mussolini, a fost răsturnat de la putere în Italia și s-a deschis calea către invazia Aliaților în Italia. Adolf Hitler, „a anulat o ofensivă majoră la Kursk, după numai o săptămână, în parte pentru a transfera forțe militare către Italia”, cauzând o reducere a forței militare germane pe Frontul de Est.

Planul pentru „Operația Husky” necesita un asalt amfibiu al Siciliei de către cele două armate aliate, o debarcare pe coasta de sud-est și alta pe coasta central-sudică. Atacurile amfibii urmau să fie susținute de focuri intense de pe navele de război, precum și de bombardamente tactice ale forțelor aeriene. Ca atare, operația a necesitat o structură de comandă complexă, din care făceau parte comandanții forțelor terestre, navale și aeriene. Comandantul suprem era generalul american Dwight D. Eisenhower, în calitate de comandant-șef al tuturor forțelor aliate din Africa de Nord.Generalul britanicSir Harold Alexander acționat ca adjunct al comandantului suprem și comandant al Grupului de Armate 15. Generalul-maior american Walter Bedell Smith a fost numit în funcția de șef al Statului Major al lui Eisenhower.Comandantul suprem al forțelor navale a fost amiralul britanic Sir Andrew Cunningham.

Forțele terestre aliate erau formate din unități militare americane, britanice și canadiene și au fost structurate ca două forțe operative distincte. Eastern Task Force (Task Force 545), comandată de generalul Sir Bernard Montgomery, era formată din Armata a 8-a Britanică (care includea Divizia 1 Infanterie Canadiană). Western Task Force (Task Force 343), comandată de generalul-locotenent George S. Patton, era formată din Armata a 7-a Americană.Cei doi comandanți trebuiau să-i raporteze generalului Alexander, comandantul Grupului de Armate 15.

Armata a 7-a Americană era formată inițial din trei divizii de infanterie, organizate în Corpul al II-lea, comandat de generalul Omar Bradley. Diviziile 1 și 3 Infanterie, comandate de generalii maiori Terry Allen și respectiv Lucian Truscott, au navigat din porturile Tunisiei, în timp ce Divizia 45 Infanterie, condusă de generalul maior Troy H. Middleton, a plecat din Statele Unite ale Americii, via Oran, către Algeria. Divizia 2 Blindate, condusă de generalul maior Hugh Joseph Gaffey, care a pornit, de asemenea, de la Oran, trebuia să fie o unitate de rezervă pregătită de luptă dacă ar fi fost necesar. Pe 15 iulie, Patton a reorganizat armata sa în două corpuri, prin crearea unui nou Corp Provizoriu, comandat de adjunctul său, generalul maior Geoffrey Keyes.

Armata a 8-a Britanică era formată din patru divizii de infanterie și o brigadă independentă de infanterie organizate în Corpul XIII, comandat de generalul-locotenent Sir Miles Dempsey, și Corpul XXX, comandat de generalul-locotenent Sir Oliver Leese. Cele două divizii ale Corpului XIII, diviziile de infanterie 5 și 50 (Northumbria), comandate de generalii maiori Horatio Berney-Ficklin și Sidney Kirkman, au plecat din orașul egiptean Suez. Formațiunile Corpului XXX au plecat din mai multe porturi: Divizia 1 Infanterie Canadiană, condusă de generalul maior Guy Simonds, a plecat din Marea Britanie, Divizia 51 (Highland) Infanterie, comandată de generalul maior Douglas Wimberley, din Tunisia și din Malta, și Brigada 231 Infanterie din Suez.

Divizia 1 de Infanterie Canadiană a fost inclusă în Operația Husky la insistența prim ministrului canadian, William Mackenzie King, și a Cartierului Militar Canadian din Marea Britanie. Această cerere a fost aprobată de către britanici, care au decis introducerea în luptă a diviziei canadiene în locul Diviziei 3 Infanterie Britanică. Schimbarea a devenit efectivă abia în data de 27 aprilie 1943, când generalul-locotenent Andrew McNaughton, ce comanda atunci Armata 1 Canadiană în Marea Britanie, a considerat că Operația Husky a devenit o operație militară viabilă și a fost de acord să detașeze Divizia 1 Infanterie și Brigada 1 Tancuri. Divizia Red Patch a fost atașată Corpului XXX comandat de Leese, făcând astfel parte din Armata a 8-a Britanică.

La momentul începerii Operației Husky, forțele aeriene Aliate din Africa de Nord și Marea Mediterană erau organizate în Comandamentul Aerian Mediteranean (MAC) dirijat de mareșalul de aviație Sir Arthur Tedder. Principala forță subordonată a MAC era Forțele Aeriene din Africa de Nord-Vest (NAAF), aflate sub comanda generalului locotenent Carl Spaatz, cu sediul în Tunisia. NAAF era alcătuită din două unități americane (Forța Aeriană 9, Forța Aeriană 12) și din Royal Air Force (RAF), care furniza în principal sprijin aerian pentru operațiuni. Alte grupuri ale Forței Aeriene 9, comandate de generalul locotenent Lewis H. Brereton, operau în Tunisia și Egipt, iar Air H.Q. Malta, sub comanda vicemareșalului de aviație Sir Keith Park, operau de pe insula Malta și ofereau, de asemenea, sprijin aerian.

Sicilia era apărată de două corpuri ale Armatei a 6-a Italiene conduse de generalul Alfredo Guzzoni, deși zonele întărite speciale aflate în jurul principalelor porturi (Piazze Militari Marittime) erau comandate de amirali subordonați Comandamentelui Navale, ce acționa independent de Armata a 6-a. La începutul lunii iulie, forțele Axei din Sicilia erau formate din aproximativ 200.000 de militari italieni, din 32.000 de militari din Forțele Terestre Germane și din 30.000 de militari ai Luftwaffe. Principalele formațiuni militare germane erau Divizia Panzer Hermann Göring și Divizia 15-Panzergrenadier.Divizia Panzer avea 99 de tancuri organizate în două batalioane, dar o infanterie redusă (doar trei batalioane), în timp ce Divizia 15 Panzergrenadier avea trei regimente de grenadieri și un batalion cu 60 de tancuri. Cam jumătate din trupele italiene erau formate din patru divizii de infanterie, în timp ce restul erau trupe de sprijin sau divizii și brigăzi de coastă. Planul de apărare al lui Guzzoni era să formeze o linie de apărare care să facă față invaziei și să obțină timp pentru ca diviziile din spate să poată interveni.

Odată ce forțele Axei au fost înfrânte în Tunisia, forțele aliate au început bombardamente strategice asupra principalelor aerodromuri din Sardinia, Sicilia și sudul Italiei, asupra țintelor industriale din sudul Italiei și a porturilor Napoli, Messina, Palermo și Cagliari (în Sardinia). Atacurile aveau sarcina de a menține incertitudinea cu privire la următoarea mișcare aliată, pentru a ține avioanele Axei cât mai departe de Sicilia. S-au întețit bombardamentele efectuate asupra nordului Italiei (cu avioane din Marea Britanie) și Greciei (cu aeronave din Orientul Mijlociu). De la 3 iulie, bombardamentele s-au concentrat asupra aerodromurilor siciliene și a comunicațiilor Axei cu Italia, neatacând forțele militare însărcinate cu apărarea plajelor pentru a păstra surpriza în legătură cu locul în care se va efectua debarcarea. În 10 iulie, doar două aerodromuri din Sicilia au rămas pe deplin operaționale și peste jumătate din aeronavele Axei au fost forțate să părăsească insula. Între mijlocul lunii mai și ziua invaziei s-au realizat 42.227 de ieșiri aeriene aliate și au fost distruse 323 de aeronave germane și 105 italiene, fiind pierdute 250 de aeronave, mai ales din cauza focului antiaerian lansat deasupra Siciliei.

Operațiile au început în luna mai împotriva micii insule Pantelleria, la aproximativ 110 km sud-vest de Sicilia și la 240 km nord-vest de Malta, pentru a împiedica utilizarea aerodromului de către forțele militare ale Axei care încercau să se retragă ordonat din Africa de Nord. Pe 13 și 31 mai, crucișătorul Orion a bombardat insula, iar începând din 6 iunie atacurile aliate s-au întețit.La 11 iunie, după un bombardament naval și o aterizare maritimă efectuate de către Divizia 1 Infanterie Britanică (Operația Tirbușon), garnizoana insulei s-a predat. Insulele Pelagie Lampedusa și Linosa, aflate la aproximativ 140 km vest de Malta, au fost atacate în scurt timp, pe 12 iunie. În sectorul american, în dimineața zilei de 10 iulie a fost capturat portul Licata. Pe 11 iulie, Patton a ordonat trupelor sale de parașutiști din Regimentul 504 Infanterie (fără cei din Batalionul 3 care se aflau deja în Sicilia, atașați Regimentului 505) comandate de colonelul Reuben Tucker, care făcea parte din Divizia 82 Aeropurtată comandată de generalul maior Matthew Ridgway, să fie lansate în Sicilia și să consolideze zona centrală. Alături de Regimentul 504 trebuiau să se afle Batalionul 376 Artilerie Aeropurtată, Compania „C” a Batalionului 307 Geniu Aeropurtat și alte unități de sprijin. Au fost emise ordine de avertizare pentru flotă și trupele pe 6, 7, 10 și 11 iulie, cu privire la traseul planificat și programul lansărilor, pentru ca aeronavele să nu fie atacate de artileria antiaeriană a forțelor aliate. Parașutiștii urmau să fie lansați la est de Ponte Olivo, la aproximativ opt km de Gela, pentru a bloca drumurile către capul de pod al Diviziei 1 de la Gela.

Patton își reorganizase forțele în două corpuri.În data de 17 iulie Corpul Provizoriu, comandat de generalul maior Geoffrey Keyes și format din Divizia 2 Blindate, Divizia 3 Infanterie și Divizia 82 Aeropurtată, a înaintat pe partea stângă și a capturat localitățile Porto Empedocle și Agrigento, iar Corpul II, comandat de generalul locotenent Omar Bradley, a înaintat pe partea dreaptă și a ocupat Caltanissetta pe 18 iulie, în apropiere de Drumul Național 121, principala axă rutieră est–vest ce trece prin centrul Siciliei. Înaintarea americană către Agrigento a fost temporar susținută de către Divizia 207 de Apărare Costală care se afla la stația feroviară Sant'Oliva, la 6 km nord de Licata, iar Regimentul 10 Bersaglieri (col. Fabrizio Storti) a forțat batalioanele de rangeri 1 și 3 ale colonelului William O. Darby din cadrul Diviziei 3 Infanterie să lupte pe drumul lor în Agrigento.În după-amiaza zilei de 16 iulie, orașul era în mâinile americanilor.

Divizia 15 Panzergrenadier a reușit să se alăture celorlalte unități germane din partea de est a insulei și Patton a ordonat armatei sale pe 18 iulie să împingă trupele germane către nord prin localitatea Petralia de pe Drumul Național 120, următoarea axă est–vest, și apoi să taie drumul de pe coasta nordică. După aceea, urma eliberarea completă a părții de vest a insulei. Corpul II al lui Bradley a primit sarcina de a se deplasa către nord, în timp ce Corpul Provizoriu a fost însărcinat cu operația de eliberare a părții de vest a Siciliei. Alexander a ordonat armatei lui Patton să se deplaseze către est odată ce va ajunge la drumul de pe coasta nordică a insulei. Patton urmărea, de asemenea, capturarea orașului Palermo cât mai repede posibil, cu scopul de a crea o bază principală de aprovizionare care să-i faciliteze ducerea la bun sfârșit a angajamentului de deplasare către est, la nord de Muntele Etna. Pe 21 iulie, Corpul Provizoriu al Armatei a 7-a a învins în luptă Raggruppamento Schreiber și mai multe batalioane ale diviziilor Aosta și Assietta au protejat retragerea italiană, dar Patton a pierdut 300 de militari care au fost uciși sau răniți.Pe 22 iulie, Corpul Provizoriu a intrat în Palermo și a doua zi Divizia 45 a atins șoseaua de pe coasta nordică.

Armata a 7-a Americană a pierdut 8.781 de militari (2.237 uciși sau dispăruți, 5.946 răniți și 598 de prizonieri), în timp ce Armata a 8-a Britanică a avut 11.843 victime (2.062 uciși sau dispăruți, 7.137 răniți și 2.644 capturați). U.S. Navy a avut 546 de militari uciși sau dispăruți și 484 de răniți, iar Royal Navy a avut 314 militari uciși sau dispăruți, 411 răniți și 4 prizonieri. USAAF a raportat 28 de morți, 88 de dispăruți și 41 de răniți. Forțele canadiene au suferit 2.310 pierderi umane, dintre care 562 de morți, 1664 de răniți și 84 de prizonieri.

În 2007, Samuel W. Mitcham și Friederich von Stauffenberg au scris că unitățile germane au pierdut aproximativ 20.000 de oameni care au fost uciși, răniți sau capturați și în „Germany and the Second World War” (2007) Messerschmidt et al. se specifică faptul că forțele germane au avut 4.325 de militari uciși, 4.583 de dispăruți, 5.532 prizonieri și 13.500 de răniți, adică un total de 27.940 de victime. Potrivit Departamentului de Istorie al Armatei Italiene, pierderile militare italiene au fost următoarele: 4.678 de morți, 36.072 de dispăruți, 32.500 răniți și 116.681 prizonieri. O mare parte din dispăruți se presupune că au fost uciși și îngropați pe câmpul de luptă sau în locuri necunoscute, în timp ce o altă parte, formată probabil din militari localnici, au dezertat și s-au întors la casele lor. În 2007, Mitcham și Von Stauffenberg au estimat pierderile italiene la 147.000. Un studiu canadian anterior al invaziei Aliaților estima numărul total de italieni și germani luați prizonieri în Sicilia la aproximativ 100.000.

După capturarea aerodromului Biscari pe 14 iulie, soldații americani din Regimentul 180 Cavalerie al Diviziei 45 au ucis 74 de prizonieri de război italieni și 2 germani în două masacre organizate la aerodromul Biscari în iulie–august 1943. Sergentul Horace T. West și căpitanul John T. Compton au fost acuzați de crime de război; West a fost condamnat la închisoare pe viață și degradat, dar a fost readus în serviciul activ în noiembrie 1944 ca simplu soldat și a fost lăsat la vatră la sfârșitul războiului. Compton a fost acuzat de uciderea a 40 de prizonieri aflați în grija sa, dar a fost achitat și transferat la un alt regiment, unde a murit un an mai târziu în luptele din Italia.

Surse:

Birtle, Andrew J. (1993), Sicily 1943, The U.S. Army WWII Campaigns, Washington: United States Army Center of Military History

Copp, Terry; McGreer, Eric; Symes, Matt (2008), The Canadian Battlefields in Italy: Sicily and Southern Italy, Waterloo: Laurier Centre for Military, Strategic and Disarmament Studies

Costanzo, Ezio (2003), Sicilia 1943: breve storia dello sbarco alleato (în Italian), Catania, Italy: Le Nove Muse, 

Mitcham, Samuel W.; von Stauffenberg, Friedrich (2007), The Battle of Sicily: How the Allies Lost Their Chance for Total Victory, Mechanicsburg, PA: Stackpole Book

https://history.army.mil/brochures/72-16/72-16.htm

https://www.combinedops.com/husky.htm

https://www.nationalww2museum.org/war/articles/operation-husky-allied-invasion-sicily

https://www.britannica.com/topic/Allied-Invasion-of-Sicily

https://ww2db.com/battle_spec.php?battle_id=53

http://www.canadahistoryproject.ca/1939-45/1939-45-10-operation-husky.html

https://www.warhistoryonline.com/world-war-ii/operation-husky-battle-sicily.html

$¢$

 S-a întâmplat în 9 iulie…

- 1493: Începea zidirea Bisericii din Borzeşti, ctitorie a lui Stefan cel Mare.

- 1441: A murit pictorul flamand Jan Van Eyck (n. 1385)  

- 1520: Aceasta este data primei menţiuni păstrate privind o „hotărnicie" - se referea la fixarea hotarului dintre Ţara Românească şi Transilvania, în zona din nordul Olteniei.

- 1595: Astronomul german Johannes Kepler a publicat lucrarea „Mysterium cosmographicum" (Misterul lumii cosmice"), în care menţionează şase planete.Johannes Keplera fost un matematician, astronom şi naturalist german, care a formulat şi confirmat legile mişcării planetelor (Legile lui Kepler). În matematică este considerat precursor al calculului integral.

- 1600: Mihai Viteazul a întemeiat Mitropolia românească din Transilvania

- 1816: Este proclamată independenţa Provinciilor Unite de la Rio de la Plata (în 1810 băştinaşii au început lupta armată antispaniolă); în anul 1826 Provinciile Unite îşi vor lua numele de Republica Federativă Argentina

- 1856, 9/10: S-a născut Nikola Tesla, inventator american de origine croată; lucrări în domeniul electrotehnicii şi al radiotehnicii; a proiectat centrala electrică de pe Niagara (m. 1943)

- 1856: A murit Amedeo Avogadro, chimist italian (n. 1776).

- 1858: S-a născut Franz Boas, antropolog american de origine germană; contribuţii importante de antropologie fizică şi culturală (m. 1942)

- 1877: S-a desfăşurat prima ediţie a turneului de tenis de la Wimbledon; primul câştigător avea să fie Spencer Gore, într-o dispută cu numai 22 de jucători şi în faţa a 200 de spectatori; acest turneu se numără printre cele 4 mari turnee de tenis, alături de cele de la Roland Garros, Flashing Meadow şi Australian Open; o trăsătură definitorie a Wimbledon-ului este că jocul se desfăşoară pe gazon Turneul de tenis de la Wimbledon (The Championships, Wimbledon) este cel mai vechi şi mai prestigios dintre cele 4 turnee de Mare Şlem (turneele de prim rang din circuitele de tenis masculin, ATP şi feminin, WTA), fiind singurul dintre cele patru care se desfăşoară pe aceeaşi suprafaţă ca la început, iarba. Este găzduit de All England Lawn Tennis and Croquet Club din Londra, în Marea Britanie. Este al treilea ca ordine pe parcursul anului, dupa Australian Open şi Roland Garros. Prima ediţie a avut loc în 1877.Din 1884 au fost adăugate turneele de tenis pentru fete şi pentru dublu masculin.În 1913 au avut loc primele competiţii la dublu feminin şi dublu mixt. 

- 1879: S-a născut compozitorul italian Ottorino Respighi (m. 1936)

- 1887:S-a născut cântăreţul Rudolf Steiner; a contribuit, în 1919, la înfiinţarea Societăţii lirice „Opera" şi la transformarea ei în „Opera Română" din Bucureşti, printre ai cărei membri fondatori se numără (m. 1963) 

- 1887: Apar, pe piata americana, primele servetele de hartie. Producator John Dickenson.

- 1894: S-a născut americanul Percy Spencer, inventatorul cuptorului cu microunde (1947) (m. 1970)

- 1894: S-a născut Piotr Kapiţa, fizician rus. Piotr Leonidovici Kapiţa (n. Kronstadt, Imperiul Rus - d. 8 aprilie 1984, Moscova, RSFS Rusă,URSS) a fost un fizician rus, cercetător al atomului, distins cu Premiul Nobel pentru Fizică în anul 1978 împreună cu Arno Allan Penzias şi Robert Woodrow Wilson.

Contribuţii

- privind fizica temperaturilor joase (inclusiv realizarea aparaturii corespunzătoare pentru aplicaţii industriale)

- comportarea materialelor în câmpuri magnetice intense

- plasmele fierbinţi

- fulgerul globular

- a descoperit fenomenul de suprafluiditate a heliului.

- 1900: S-a născut Alexandru Graur, lingvist român de etnie evreiască, membru al Academiei Române (d. 1988).

- 1901: S-a născut scriitoarea britanică Barbara Cartland; în cei 75 de ani de carieră a scris 723 de romane; în cursul celor 18 ani de apogeu ai carierei, „doamna în roz" (cum era numită din cauza slăbiciunii pentru toaletele roz) a semnat în medie 23 de romane pe an, motiv pentru care figurează în „Cartea recordurilor" ca scriitoarea cea mai prolifică din lume (m. 2000)

- 1902: Oamenii de ştiinţă germani izolează acidul barbituric, substanţă ce va sta la baza somniferelor.

- 1911: S-a născut fizicianul american John Archibald Wheeler; a adus contribuţii în fizica nucleară, electrodinamică şi optică, în teoria relativităţii generale şi gravitaţie; a fost unul dintre creatorii armei nucleare americane (m. 2008)

- 1922: Johnny Weissmüller, înotător american de origine română, coboară sub 1 minut recordul mondial la 100 m liber (58.6 secunde)

- 1923: S-a născut (la Chişinău, azi în R. Moldova) Tatiana Nicolescu, critic şi istoric literar; studii dedicate scriitorilor ruşi şi sovietici; traduceri din literatura rusă şi sovietică  

- 1924: S-a născut compozitorul Sergiu Sarchizov; între anii 1953 şi 1956 a fost şeful Serviciului de creaţie muzicală din Radiodifuziunea Română (m. 2003)  

- 1926: S-a născut Ben Mottelson, fizician danez de origine americană .Ben Roy Mottelson (n. Chicago, SUA) este un fizician danez de origine americană, laureat al Premiului Nobel pentru Fizicăîn 1975, împreună cu Aage Niels Bohr şi James Rainwater, pentru contribuţiile lui Mottelson şi Aage Niels Bohr la demonstrarea teoriilor lui Rainwater privind structura nucleilor atomici.

- 1926: S-a născut acordeonistul Marcel Budală (d. 1989). În 1933 începe să înveţe să cânte la pian, putând trece uşor la acordeon. Din 1940 renunţă complet la pian în favoarea acordeonului. Astfel, alături de Gheorghiţă Trandafir, Marcel Budală devine unul din primii acordeonişti din Bucureşti (în jurul anilor '46 - '47). Atunci, la Bucureşti, „a murit” armonica, introducând-se în muzica lăutărească un nou instrument.În 1946 terminându-şi liceul este încadrat în orchestra de muzică populară a Direcţiei Generale a Serviciului Muncii (DGSM), dirijată în acea perioadă de cunoscutul Iancsi Korosy.În 1949 este angajat în cadrul Orchestrei de Muzică Populară a Radiodifuziunii astfel fiind unul din fondatorii acesteia. Din 1950 începe să devină din ce în ce mai cunoscut. În perioada 1960 - 1968, colaborează cu mari dirijori şi şefi de orchestre, notabili fiind Constantin Mirea, Radu Voinescu şi Nicu Stănescu.Arta muzicală a lui Marcel Budală poate fi considerată ca fiind emblematică pentru o perioada de „clasicism” a muzicii populare de concert. Importante sunt respectarea tempoului just al jocului şi cântecului, caracterului şi locului formulelor ornamentale specifice, unei frazări fireşti şi neostentative şi folosirii elementelor tehnice de virtuozitate în scop expresiv şi nu pentru paradă.Surprinzătoare sunt agilitatea degetaţiei, cu deosebire a dublelor, triplelor şi cvadruplelor staccaturi, dar şi tehnica mânuirii burdufului, prin care Marcel Budală realiza bogate plaje de nuanţe, ajungând până la sunete aproape şoptite. Inteligenţa folosirii contrastelor şi a expresivităţii intensităţilor sonore rămâne unul dintre darurile sale de excepţie în care nu a fost până în prezent egalat.Nu numai cântecele liric-lăutăreşti ci şi horele sale de ascultare sau chiar sârbele lui Marcel Budală sunt intonate de către acordeonul său foarte expresiv (în special pentru generaţia din care face parte).Moare în 1989 la Bucureşti.

- 1932: A murit King Camp Gillette, inventator şi manufacturier american, cel care a realizat primele lame de ras; în 1901 a înfiinţat, împreună cu W. E. Nickerson, compania „Gillette", prima producătoare din lume de lame de bărbierit; producţia a început în 1903, patentul invenţiei fiind obţinut în 1904 (n. 1855) 

-1933: A murit istoricul Mihail C. Suţu; a pus bazele unei cercetări numismatice sistematice şi istorice, înscriindu-şi numele între primii numismaţi din sud-estul Europei; a donat Academiei Române întreaga sa colecţie de monede şi antichităţi; membru titular al Academiei Române din 1909 (n. 1841)

- 1935: S-a născut Wim Duisenberg, economist olandez, primul presedinte al Bancii Centrale Europene (BCE) si cel care a introdus moneda unica in Europa, supranumit „părintele euro" (d.31.07.2005)

- 1937: S-a născut David Hockney, pictor, fotograf şi scenograf britanic 

- 1941: Armata Româna încheie operaţiile militare în Nordul Bucovinei, atingând graniţa existentă între România şi URSS în vara anului 1940

- 1943: S-a născut Margareta Pâslaru, interpretă româncă de muzică uşoară, populară, actriţă de teatru, film, compozitoare, textieră, realizatoare emisiuni TV si radio.

- 1945: La această dată a fost citit, la Londra, în cadrul unei conferinţe de presă, textul declaraţiei ce punea bazele mişcării Pugwash (mişcare a oamenilor de ştiinţă pentru pace, dezarmare şi securitate); iniţiatorii mişcării au fost savanţii Bertrand Russel şi Albert Einstein, declaraţia fiind ultimul act pe care Einstein l-a semnat înainte de a muri; mişcarea Pugwash va fi creată abia în iulie 1957, în cadrul unei conferinţe ţinute în localitatea canadiană care a dat numele mişcării; în anul 1995, mişcării Pugwash şi preşedintelui ei, britanicul de origine poloneză Joseph Rotblat, le-a fost atribuit Premiul Nobel pentru Pace

- 1946: S-a născut Angela Similea, interpretă româncă de muzică uşoară 

- 1947: S-a născut Mirabela Dauer (Bela Scorţaru), interpretă româncă de muzică uşoară.

- 1956: S-a născut actorul american de film Tom Hanks.Thomas „Tom" Jeffrey Hanks (n. 9 iulie 1956) este un actor, regizor şi producător de film american, câştigător a două premii Oscar pentru cel mai bun actor (Philadelphia, 1994, Forrest Gump, 1995). El şi-a început cariera ca actor de comedie înainte de a obţine succese notabile ca actor dramatic.La ora actuală, Hanks este listat ca fiind nr. 1 în topul actorilor cu cele mai mari încasări atât în SUA - 3,3 miliarde dolari - cât şi în lume - aproape 6 miliarde $.

- 1958: Se produce, intr-un golf din Alaska, cel mai mare val, avand 524 m, datorat unei alunecari de teren.

- 1964: S-a născut actriţa americană Courtney Love

- 1968: S-a născut Daniel Iordachioaie, interpret român de muzică uşoară 

- 1974: A murit Earl Warren, jurist şi om politic american; şef al Curţii Supreme (din 1953), a impus (în 1954) votarea unei hotărâri care condamna segregaţia rasială în şcoli; a prezidat, între anii 1963 şi 1964, Comisia care a anchetat asasinarea preşedintelui SUA John F. Kennedy (n. 1891)

- 1979: Sonda spaţială americană Voyager 2 „vizitează” Planeta Jupiter. Voyager 2 este o sondă spaţială, lansată la 20 august 1977 (înaintea lui Voyager 1) de NASA. Este identică cu Voyager 1 şi este singura sondă care a vizitat toate cele patru planete mari ale sistemului solar: Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun, datorită unei alinieri a acestor planete.Jupiter a fost vizitat la 9 iulie 1979, când apropierea maximă a fost de 570.000 km de suprafaţă. A descoperit câteva noi inele ale planetei şi trei noi sateliţi ale acesteia, Adrastea, Metis şi Thebe. Saturn a fost vizitat la 25 august 1981, la o distanţă de 365.000 km. La 24 ianuarie 1986 Voyager 2 ajunge la 81.500 km de Uranus, unde a descoperit 10 noi sateliţi şi a studiat satelitul Miranda, de la 31.000km. Apropierea maximă de Neptun a avut loc în data de 25 august 1989, la doar 4950 km de polul său nordic, iar 5 ore mai târziu a trecut la 40.000 km de satelitul Triton. Sonda va ajunge în spaţiul interstelar, iar în anul 2020 se estimează că va înceta să transmită date, datorită epuizării sursei de energie de la bordul ei (generator electric cu izotopi radioactivi de plutoniu 238).Voyager 2 are la bord şi un disc de aur, pe care sunt imprimate imagini şi sunete de pe Pământ, pentru eventualele civilizaţii extraterestre care o vor întâlni

- 2002: A murit actorul american de film Rod Steiger. Rod Steiger (n. 14 aprilie 1925) a fost un actor american câştigător al premiului Oscar în 1967 pentru cel mai bun actor, cunoscut pentru jocul său actoricesc intens în filme considerate clasice ale genurilor respective, aşa cum sunt În arşiţa nopţii (în original, In the Heat of the Night) (Premiul Oscar), Pe chei (în original,On the Waterfront) şi Doctor Jivago. 

- 2011: Sudanul de Sud a devenit în mod oficial stat independent, după 37 de ani de război civil 

- 2011: A murit cântăreţul argentinian de muzică folk Facundo Cabral (n. 1937)

$$$

 S-a întâmplat în 11 iulie1714: Dimitrie Cantemir este ales membru de onoare al Academiei din Berlin, aceasta fiind prima dată când un român era ales într-un for ştiinţific internațional. Acceptarea cererii lui Dimitrie Cantemir, datată 11 iulie 1714, s-a concretizat prin acordarea ulterioară a Diplomei de membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin cu textul următor: „Pe vremea când Marte stăpânea mai cu putere decât Palas, o astfel de întâlnire se arăta a fi mai mult o dorinţă decât o speranţă. Dar iată că faptul şi-a găsit împlinirea acum, că prea luminatul şi prea învăţatul Dimitrie Cantemir, principe al Imperiului Rusesc, Domn ereditar al Moldovei, dând o pildă, pe cât de demnă, pe atât de rară, şi-a închinat numele ilustru cercetărilor ştiinţifice. Iar prin adeziunea sa, Societatea noastră a dobândit o nouă strălucire şi o podoabă neîntrecută. Ne închinăm cu smerenie în faţa bunei voinţe ce ne-o acordă Principele nouă şi lucrărilor noastre”.La 1 august 1714, în şedinţa Consiliului Academiei de Ştiinţă din Berlin, constatându-se agrementul Protectorului (monarhul Prusiei), s-a confirmat primirea lui Dimitrie Cantemir în Academie, devenind astfel primul român cu acest merit şi primul român membru al unui înalt for științific internațional. 

Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1673–21 august 1723), domn al Moldovei între martie–aprilie 1693 și între anii 1710–1711, a avut o formaţie enciclopedică cu preocupări în diferite domenii: istorie, filosofie, literatură, matematică, limbi orientale, muzică. A fost o personalitate multilaterală, care a realizat prima sinteză a culturii naţionale, pregătind apariţia iluminismului. Majoritatea operelor sale se bazează pe o vastă documentaţie, el folosind izvoare străine în limbile germană, franceză, rusă, polonă, turcă. Ca domnitor, Cantemir a dovedit vederi progresiste. Fiu al domnului moldovean Constantin Cantemir, a fost proclamat domn la moartea tatălui sau dar nu a fost recunoscut de către Poarta Otomană. Din 1693 până în în 1710, a stat la Constantinopol, unde a fost capuchehaie*) și a însoțit armata otomană în expediția eșuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii otomanilor în bătălia de la Zenta, unde s-a convins de decadența Imperiului Otoman. Ca domn, a fost bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman, lucru perfect adevărat deoarece a încheiat un tratat cu Petru cel Mare al Rusiei. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în bătălia de la Stănilești. În consecință, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde și-a petrecut restul vieții în mijlocul preocupărilor intelectuale.

Dimitrie Cantemir a fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi și a fost împotriva transformării țăranilor liberi în șerbi. A devenit consilier intim al lui Petru I (după ce a fost ajutat de ambasadorii Olandei și Franței la Înalta Poartă) și a desfășurat o activitate științifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un domeniu feudal și a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711. A contribuit la cartografierea Rusiei și a lucrat în sistem Mercator. Colecția sa de hărți, scrise în latină, se află în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. A scris „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, susținând latinitatea limbii și a poporului format pe teritoriul vechii Dacii, inclusiv faptul că româna are patru dialecte, carte devenită fundamentală pentru reprezentanții Școlii Ardelene. Ca membru al Academiei din Berlin, a corespondat cu Leibniz, încercând să stabilească principiile fondării unei Academii Ruse. A murit în refugiu, după campania lui Petru cel Mare la Marea Caspică, în zona Derbent, în 1723 și a fost înmormântat în Rusia, la Dmitrievka, în biserica Sf. Nicolae, construită după planurile sale și cu același hram ca al Bisericii Domnești din Iași. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iași, repatriate grație lui Nicolae Iorga, în 1935. Pe lespedea raclei sale este scris următorul text: ”Aici, întors din lunga și prea greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.

Cea dintâi lucrare filosofică românească, ”Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul”, scrisă în română și tipărită la Iași în anul 1698, este „prima scriere românească în care probleme precum inexistenţa sufletului, a nemuririi sau a învierii să fi fost puse atât de explicit.” (Acad. Virgil Cândea). În anul 1700, îi apare lucrarea filosofică „Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago”, în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, în linia lui Bacon, un fel de împăcare între știință și religie, între determinismul științific și metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie și științele oculte, sacre, specifice epocii Renașterii.„Istoria ieroglifică”, scrisă la Constantinopol în limba română între anii 1703 – 1705, roman medieval cu cheie, este ”prima operă literară româneacă în deplinul înţeles al cuvântului” (Nicolae Manolescu), şi totodată ”întâia scriere care cuprinde memorii, cu descrierea amplă a întregii societăţi contemporane.” (Sextil Puşcariu). Ieroglifele – adică acele «chipuri de pasiri, de dobitoace şi de alte jigănii şi lighioi cu carile vechii în loc de slove să slujiia» – oferă operei un ”caracter de generalitate”. După cum observa George Călinescu, ”metoda de a travesti observaţia asupra oamenilor în figuraţia zoologică e de o tradiţie străveche şi durabilă”.

„Istoria creșterii și descreșterii Curții Otomane”, scrisă în limba latină (”Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae”), a fost redactată între 1714 și 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria Imperiului otoman și a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat și asupra posibilităților popoarelor asuprite de a-și recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă și publicată în limbile engleză, franceză și germană. „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, scris mai întâi în latină, dar tradus apoi de autor în română, cuprinde istoria românilor de la origini până la descălecare. Susține ideea lui Miron Costin: originea latină comună a tuturor dialectelor românești. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române și străine în limbile latină, greacă, polonă și rusă. „Descriptio Moldaviae” (”Descrierea Moldovei”), scrisă în limba latină între anii 1714 și 1716, a fost realizată la cererea Academiei din Berlin. Datorită lucrării ”Kitab-i-musiki, Cartea științei muzicii, scrisă în limba turcă, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice și al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir), primind titlul de pașă cu trei tuiuri (ceilalți domni aveau două tuiuri) de la Ahmed al III-lea, cunoscut drept mare susținător al artelor.

Surse:

https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/literatura/documentar-descriptio-moldaviae-prima-enciclopedie-a-moldovei-id4391.html

https://leviathan.ro/dimitrie-cantemir-inorogul-alb-al-gandirii-romanesti-de-pusa-roth/

https://cantemir.ro/despre-noi/dimitrie-cantemir-biografie/

https://www.independentaromana.ro/dimitrie-cantemir-print-al-culturii-romanesti-in-furtuna-istoriei/

$$$

 S-a întâmplat în 11 iulie1780: La această dată, a apărut, în limba latină, prima gramatică a limbii române - „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae" de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai. Primul nucleu iluminist din cultura română l-a constituit Şcoala Ardeleană, mişcarea intelectualităţii din Transilvania de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, apărută ca urmare a excluderii românilor de la viaţa social-politică, conform actului cunoscut sub numele de „Unio trium nationum” (1437).

În anul 1791, apărea „Supplex libellus valachorum Transsilvaniae”, un memoriu care sintetiza programul politic al mişcării, trimis împăratului Leopold al II-lea, prin care se cerea recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune egală în drepturi cu celelalte ce intrau în componenta Imperiului Habsburgic.

Şcoala Ardeleană era îndrumată, politic şi cultural, de operele istorice şi filologice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu, minţi strălucite, erudiţi, savanţi de talie europeană, poligloţi, toţi cu studii teologice, filosofice şi de drept canonic la Roma şi Viena. Mişcarea susţinea emanciparea oamenilor prin educaţie şi cultură, de aici şi dezvoltarea şi organizarea învăţământului în limba română dar şi latura erudită, ce cuprindea numeroasele tratate de istorie şi filologie. Menţionăm aici cele mai importante dintre aceste lucrări: „Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor”, autor Samuil Micu, „Hronica românilor şi a mai multor neamuri…”, autor Gheorghe Şincai, „Istoria pentru îceputul românilor în Dachia”, autor Petru Maior, „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, autor Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, „Disertaţie pentru începutul limbii române”, autor Petru Maior şi „Lexiconul de la Buda”, primul dicţionar etimologic al limbii române.

În procesul complex și îndelungat de modernizare a culturii române, Școala Ardeleană reprezintă, prin dimensiunile fără precedent în „istoria culturală și literară românească”, un moment de mare importanță. Corifeii Școlii Ardelene, un mănunchi de călugări și preoți greco-catolici, care au creat o pleiadă de cărturari puși în slujba neamului, propun o înnoire în limbă, în istorie, dar mai ales în mentalități și aspirații. Prin urmare, de fiecare dată, orice generație va găsi, în activitatea și ideile vehiculate de ei, sensuri adânci și mereu noi. Prin ei, afirma G. Ibrăileanu, „Transilvania se pune deodată în fruntea culturii românești și pune începutul culturii românești moderne”.„În Ardeal, preciza și Nicolae Iorga, nu e un mănunchi, ci o pleiadă, nu e un predicator în pustie, cu câțiva ucenici răzleți, ci profeți sărbătoriți se înconjură de ucenici înțelegători și devotați care repetă cuvântul auzit, îl tâlcuiesc pentru alții, scot dintr-însul adevăruri nouă. Și nu mai sunt aici boieri care vorbesc, câțiva nobili cu carte, ci preoți, corectori de cărți, învățători, slujbași, medici, toată inteligența nației participă la mișcare, se încălzește de dânsa.Ideile învietoare au pătruns acum în sângele poporului român, al poporului român de pretutindeni” (Iorga, 1933: 8).

Epoca nouă pe care o deschide Școala Ardeleană în istoria noastră politică și culturală izvorăște din noutatea, adâncimea și consecvența ideilor pe care le propagă, înarmată cu știința, cu marile idei stimulatoare ale iluminismului european. Prin lucrările lor de istorie și filologie, reprezentații Școlii Ardelene au demonstrat latinitatea limbii române, romanitatea și continuitatea poporului român în Dacia și, implicit, vechimea sa incontestabilă (cf. Zdrenghea, 1981: 11). În felul acesta, ei au probat o adâncă și sinceră conștiință națională și o solidaritate cu masele populare ținute în umilință de uzurpatorii drepturilor politice străvechi ale poporului român. Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu „au instaurat un nou mod de a gândi, derivat de o mai bună cunoaștere a originii poporului și a limbii. [...]Ei au susținut nobila demnitate de român” (Ruffini,1941: 113). Prin ei, „sunt scoase la lumină vechi temeiuri ale romanității orientale, conservate prin foc și sânge în acest colț zbuciumat al Europei, unde poporul român, păstrând fidel gloriosul nume al Romanilor, continua să trăiască, apăsat, umilit, contestat, cu toată vechimea și descendența lui ilustră. Era tolerat, deși stăpânise cel dintâi aceste locuri, era ignorat, deși el singur moștenise cultura, tradiția și limba străveche a Romei, era contestat, deși avea de partea lui istoria cu toate documentele descendenței, ale vieții și drepturilor sale imprescriptibile” (Bulgăr, 1971: 12).

Surse:

Chindriş, Ioan; Iacob, Niculina – Samuil Micu în mărturii antologice, Editura Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2010

http://www.bjmures.ro/bd/S/001/02/index.php

http://www.inst-puscariu.ro/Cercetari%20de%20lingvistica/CL1986_1.pdf

https://www.academia.edu/20700592/Samuil_Micu

http://etext.store/sincai/elementa

http://e-communio.ro/stire4472-samuil-micu-klein-210-ani-de-la-trecerea-in-eternitate

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=3440

$$$

 S-a întâmplat în 11 iulie1917 (stil vechi): S-a declanșat bătălia de la Mărăşti; puternică ofensivă a Armatei a 2-a Române, comandată de generalul Alexandru Averescu, în cooperare cu armata rusă, soldată cu o importantă victorie împotriva armatei germane. Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917). Victorie a armatei române împotriva trupelor germane, în vara anului 1917; confruntarea deschide seria celor trei mari bătălii – Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – în urma cărora trupele româno-ruse reuşesc să oprească ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea scoaterea României din război şi pătrunderea în partea ucraineană a Rusiei.

Ofensiva română de la Mărăşti a fost pregătită strategic în lunile mai - iunie, când au avut loc întâlniri la nivel înalt între oficialităţile române şi ruse.După eşecurile din 1916, se încerca preluarea iniţiativei pe Frontul de Est printr-o dublă ofensivă: rusă în Bucovina şi românească în sudul Moldovei, în direcţia Brăilei.Detaliile acţiunii erau cuprinse în „Ordinul de operaţie nr. 1638”, semnat de comandantul trupelor române, Alexandru Averescu.Obiectivul Armatei 2, căreia se adresa ordinul, era străpungerea frontului în zona Nămoloasa, prin executarea unei ofensive energice pe valea Putnei. Pentru aceasta Averescu a decis desfăşurarea unui atac general în întreaga fâşie pe care era desfăşurată Armata 2, lungă de 37 km, între dealul Arşiţa Mocanului şi Răcoasa. Lovitura principală, inclusiv sectorul de rupere, cu o lărgime de 13 km, a fost stabilită la flancul stâng al dispozitivului, împărţit în două sectoare.

Totalul forţelor Armatei 2 se ridica la cca. 50 000 de oameni, împărţiţi în 56 de batalioane şi 14 escadroane. Dotarea tehnică cuprindea, între altele, 228 de tunuri, 448 de mitraliere şi 21 de avioane. Pe timpul desfăşurării ofensivei, armata a fost sprijinită de Divizia 1 Cavalerie, Brigada 2 Călăraşi, Brigada de Grăniceri, Batalionul 17 Pioneri. Trupele germane şi austro-ungare totalizau 21 de batalioane de infanterie şi 36 de escadroane de cavalerie, înzestrate cu 252 de mitraliere, 142 de tunuri şi sprijinite de un puternic sistem de lucrări genistice. Concomitent cu acţiunea marilor unităţi române a trecut la ofensivă, la flancul stâng al Armatei 2, Corpul 8 şi Divizia 3 Trăgători Turkestan, din Armata 4 Rusă, care aveau misiunea de a cuceri vârful Momâia şi satul Ireşti.

Bătălia a început la 11/24 iulie, fiind precedată de un bombardament puternic asupra poziţiilor inamice, distrugerile produse facilitând ofensiva trupelor de infanterie. Sunt eliberate mai multe sate, între care şi Mărăşti, amenajat de adversari ca un puternic centru defensiv. Până la sfârşitul zilei, Armata 2 a rupt frontul inamicului pe o lărgime de zece km. Şi în ziua următoare, 12/25 iulie, ofensiva a continuat cu vigoare, fiind eliberate, între altele, localităţile Câmpuri, Vizantea Mănăstirească, Roşculeşti, Răcoasa. Avântul ofensiv al armatei române este frânt în urma victoriei trupelor austro-ungare din Galiţia, împotriva trupelor ruse. În faţa pericolului care venea din nord, întreg dispozitivul tactic din estul şi sudul Moldovei este regândit, o parte a trupelor fiind dirijate către nord. Totuşi, Alexandru Averescu a mai ordonat o şarjă ofensivă în zilele de 13/26 – 14/27 iulie, forţând inamicul să-şi continue retragerea pe toată lungimea frontului. În seara zilei de 14/27 iulie, Marele Cartier General dispune ca Armata 2 să se oprească pe aliniamentul atins, asigurând valea Trotuşului. Generalul Averescu mai execută două acţiuni locale, în perioada 15/28 iulie – 19 iulie/1 august, având ca scop îmbunătăţirea aliniamentului atins prin cucerirea Cornului Măgurii şi a Măgurii Caşinului.

Prin ofensiva de la Mărăşti, frontul inamic a fost distrus pe o lăţime de cca.30 km şi o adâncime de c. 20 km, fiind eliberate 30 de localităţi. Pierderile proprii s-au ridicat la 1466 de morţi (între care 37 ofiţeri), 3 052 de răniţi (73 de ofiţeri) şi 367 de dispăruţi, iar cele provocate inamicului au constat în câteva mii de morţi, 2 793 de prizonieri (între care 23 de ofiţeri) şi un impresionant material de război (40 de tunuri, 30 de mortiere, 22 de mitraliere etc). vUrmările victoriei de la Mărăşti au fost importante pe plan strategic, Armata 9 Germană, comandată de feldmareşalul August von Mackensen schimbând direcţia de ofensivă, plănuită iniţial între Siret şi Prut, mai spre nord-vest, în zona Focşani-Mărăşeşti. Acest fapt a reprezentat un ajutor indirect pentru următoarele confruntări din zona de sud a Moldovei, la Mărăşeşti şi Oituz, deoarece Mackensen nu a avut timp să-şi grupeze toate forţele armate pe noua direcţie de atac.

Victoria de la Mărăşti a fost o adevărată capodoperă de artă militară şi a probat calităţile de comandant ale lui Alexandru Averescu, care îşi nota în jurnalul său că „Poporul României moderne trebuie să-şi întipărească bine în suflet ziua de 11 iulie 1917, când în acea zi, pentru întâia dată, armata sa tânără, care-şi primise botezul de sânge numai cu 40 de ani înainte la Griviţa, înscrie în istoria sa prima victorie în adevăratul înţeles al cuvântului, adică victorie ofensivă şi definitivă”. Moralul populaţiei, zdruncinat după eşecurile din 1916 şi afectat de condiţiile grele de viaţă, era ridicat, între alţii, de scriitorul Mihail Sadoveanu, care arăta că „Bătălia de la Mărăşti va trece în istoria noastră ca o operă serioasă şi solidă de artă militară. Toată dezvoltarea ei a fost prevăzută şi s-a executat după planul iniţial. Cel din urmă soldat a ştiut unde merge şi şi-a făcut datoria.Artileria a dovedit o preciziune înspăimântătoare. Ofiţerii germani prinşi au trebuit să se plece, arătându-şi toate omagiile”.

Surse:

George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011

https://www.marasti100.ro/batalia-de-la-marasti/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/batalia-de-la-marasti-prima-victorie-adevarata-din-istoria-armatei-romane-moderne

http://www.muzeulvrancei.ro/file-de-istorie/batalia-de-la-marasti/

http://www.istorie-pe-scurt.ro/batalia-de-la-marasti-prima-mare-victorie-din-istoria-armatei-romane/

$$$

 S-a întâmplat în 11 iulie1937: În această zi, a murit George Gershwin, compozitor, pianist şi dirijor american; a creat aşa-numitul jazz simfonic. Jacob Gershowitz, pe numele avut la naştere, a apărut pe lume la 26 septembrie 1898, la New York, fiind fiul unui cuplu de imigranţi ruşi cu ascendenţă evreiască, Morris Gershovitz şi Rose Bruskin. Copilul a ascultat pentru prima oară jazz live la vârsta de șase ani, apoi, în 1910, părinții cumpără un pian pentru fratele său mai mare, Israel, însă Jacob avea să pună stăpânire pe acest instrument, cântând „după ureche” și dovedind un talent muzical ieşit din comun.

În anii adolescenţei, a luat lecţii muzicale, cei mai importanţi pedagogi fiind Charles Hambitzer, care l-a învăţat tehnica de execuție convențională, şi Rubin Goldmark, profesorul său de compoziţie. În aceeaşi perioadă, George a lucrat în domeniul publicităţii muzicale. În anul 1916, a debutat cu prima sa compoziţie, „Rialto Ripples”, iar în 1919, compunea melodia „Swanee”, scrisă pentru musical-ul „The Capitol Revue”, în interpretarea lui Al Jolson, care s-a bucurat de un succes răsunător. În acelaşi an apărea şi primul său cântec devenit hit, „La, La Lucille”. A urmat semnarea unui contract cu editorii muzicali de la „Harms Publishers”, specializați în musical-uri, acesta fiind momentul în care adoptă pseudonimul George Gershwin, iar fratele său Israel, pe cel de Ira Gershwin. În 1920, directorul de orchestră Paul Whiteman îi comandă o piesă instrumentală pentru formația sa, rezultatul fiind celebra „Rhapsody in blue”, o compoziție pentru pian și orchestră, care este prezentată în primă audiție la 12 februarie 1924, în Aeolian Hall din New York. „Rhapsody in Blue” a făcut rapid înconjurul lumii şi este considerată lucrarea sa cea mai importantă. „Rapsodia Albastră” era o partitură revoluţionară pentru încoronarea stilului propriu jazz-ului simfonic şi împleteşte fragmente de jazz tipic, ritmuri sincopate şi efecte onomatopeice. A urmat o lungă şi strânsă colaborare a celor doi fraţi, Ira şi George, primul scriind de obicei textele muzicii compuse de fratele său.

Primul rezultat al colaborării de anvergură a celor doi este comedia muzicală „Lady Be Good”, primul spectacol pentru Broadway al fraţilor Gershwin, prezentat în 1924 şi care a cuprins melodii care aveau să cunoască un mare succes, precum „Fascinanting Rhythm” și „The Man I Love”. Anul 1925 a venit cu multe noutăţi, musical-ul „Tell Me More” se juca pe Broadway şi la Londra, Gershwin a prezentat „Concertul în F” pe scena de la Carnegie Hall, si de asemenea, a avut loc premiera primei sale operete, „Song of the Flame”.

Cei doi fraţi aveau să se consacre drept unul dintre cele mai importante cupluri de creatori de spectacole din istoria Broadway-ului, remarcabile fiind punerile în scenă „Oh, Kay!” – în 1926, „Strike up the Band” – cu celebra melodie „I’ve Got A Crush On You” – şi „Funny Face” – ambele în 1927, „Girl Crazy” – în 1930 (ce conținea faimoasele melodii „I Got Rhythm” și „Embraceable You”), dar şi spectacolul satiric „Of Thee I Sing” – în 1931, primul musical distins cu Premiul Pulitzer, în 1932, pentru creatorii lui, George Gershwin, George S. Kaufman, Morrie Ryskind şi Ira Gershwin. În 1928, frații Gershwin se aflaseră într-o călătorie la Paris, care devenise sursa de inspirație al lui George pentru a compune poemul simfonic şi fantezie orchestrală, „An American in Paris”. În anul 1934, George a pornit într-un lung turneu pentru a celebra 10 ani de la realizarea compoziţiei sale „Rhapsody in Blue”.În anul 1933, cei doi fraţi încep să conceapă un proiect îndrăzneț, punerea în scenă sub forma unei opere muzicale populare (operă folk) a povestirii „Porgy and Bess” de Dubose Heyward, inspirată din viața populației afro-americane.

Cea mai ambiţioasă lucrare a lui George Gershwin, care cuprindea piese devenite în timp extrem de populare – „Summertime”, „I Got Plenty of Nothing”, „It Ain’t Necessarily So” – , este prezentată, în premieră, la 30 septembrie 1935, la Boston, fiind ovaţionată la final prin ropote de aplauze.George Gershwin este autorul unor compoziţii clasice, care includ un concert pentru pian şi orchestră – în 1925 şi Trei preludii pentru pian – în 1936.Gershwin a compus melodii devenite celebre, compoziţiile sale fiind interpretate de artişti remarcabili precum Frank Sinatra, Louis Armstrong, Herbie Hanock, Ella Fitzgerald şi mulți alții. Din anul 1936, George Gershwin se dedică în special muzicii de film, se mută la Hollywood şi realizează coloana sonoră a peliculei „The Magnificent Adventure”, care i-a avut pe Ginger Rogers și Fred Astaire în rolurile principale. Apoi a început să lucreze la coloana sonoră a filmului „The Goldwyn Follies”, însă o criză însoţită de pierderea cunoștinței îi fac pe medici să cerceteze problemele sale mai amănunţit şi să descopere o tumoră a creierului, pe care au operat-o imediat, fără succes.

George Gershwin a murit la 11 iulie 1937, la Los Angeles, la doar 38 de ani, fiind înmormântat în cimitirul Westchester Hills din Hastings-on-Hudson, New York.Pentru activitatea lor muzicală remarcabilă, frații George și Ira Gershwin au primit, la 4 iunie 1998, o stea pe Walk of Fame din Hollywood.

Surse:

http://gershwin.com/george/

https://www.boosey.com/pages/cr/composer/composer_main?composerid=18381&ttype=BIOGRAPHY

https://www.biography.com/musician/george-gershwin

https://www.classicfm.com/composers/gershwin/guides/gershwin-facts/

https://www.britannica.com/biography/George-Gershwin

http://www.rador.ro/2018/09/26/portret-george-gershwin-120-de-ani-de-la-nastere/

$$$

 S-a întâmplat în 11 iulie1989: La această dată, a murit Sir Laurence Olivier, actor şi regizor englez de teatru şi film; reprezentant ilustru al şcolii teatrale engleze, în primul rând al celei shakespeariene. Laurence Kerr Olivier, s-a născut la 22 mai 1907, la Dorking, Surrey, fiind fiul unui pastor evanghelic.Încă din copilărie s-a dovedit un talent precoce, fiind atras de lumea filmului şi de scrierile lui Shakespeare.Apare pentru prima dată în public la vârsta de 9 ani, în rolul Brutus în piesa „Julius Caesar”, la vârsta de 10 ani studia deja cu actriţa Sybil Thorndike, iar când a împlinit 12 ani interpreta rolul Mariei, în travesti, din piesa „A 12-a noapte”, de Shakespeare. A parcurs studii la Oxford şi arta actorului de teatru, la Londra, cu Elsie Fogerty.

În anul 1925 debutează în teatru, la Brighton, iar un an mai târziu ca profesionist, repertoriul său preferat fiind din operele lui Shakespeare.În anul 1929, susţine, împreună cu compania sa, câteva spectacole pe Broadway.Debutează ca actor de film, alături de diva comediilor muzicale, Lilian Harvey, mai mult pentru popularitate, în 1930, în comedia germană a companiei Ufa, „The Temporary Widow/Hocus Pocus”, de George King, apoi se reîntoarce pe Broadway, pentru premiera piesei „Private Lives”. În acelaşi an, 1930, se căsătoreşte cu actrița Jill Esmond, alături de care se mută în SUA – moment caracterizat de biografii săi ca fiind „o greşeală a tinereţii lui” -, apoi, în anul 1931, debutează la Hollywood, regăsindu-se în distribuţia a trei filme care aveau să însemne un important pas înainte în această perioadă a carierei sale: „Biletul galben”, de Raoul Walsh, „Sfinxul a vorbit” şi „Westward Passage”.Cu toate acestea, în anii următori se concentrează asupra perfecţionării artei actorului de teatru şi pe marea lui ambiţie de a juca alături de marea Greta Garbo, prima ocazie fiind „Regina Christina”, film pentru care semnase un contractat cu M.G.M. Însă neînţelegeri ivite pe platou, cauzate de răceala ostilă a marii vedete feminine, au dus la eşuarea proiectului şi la o mare dezamăgire pentru actorul englez, care l-a determinat să revină în ţara sa natală.

În anul 1933, el înfiinţează celebrul Teatru Old Vic din Londra, destinat în exclusivitate repertoriului elisabethan, iar în anul 1935 este admis să înlocuiască un actor bolnav în spectacolul „Romeo şi Julieta”, apoi schimbă rolurile Romeo şi Mercutio, de la o seară la alta, cu John Gielgud – cei doi, alături de Ralph Richardson formeând aşa-numita „tripletă de aur” a interpretărilor shakespeariene. Laurence Olivier se distinge prin stilul personal al interpretării, prin dicţia impecabilă, prin jocul romantic, pe alocuri patetic sau ironic, prin extraordinara mobilitate, dar şi printr-o tentă uşor freudiană, puţină lume cunoscând amănuntul că, înainte de a accepta un nou rol, obişnuia să solicite o consultaţie la un psihiatru. În 1937 inaugurează, la Kronborg, la nord de Copenhaga, Festivalul Shakespeare, cu „Hamlet”, în acelaşi an cunoscând adevărata consacrare cinematografică, într-o excelentă realizare de factură istorică, „Flăcări deasupra Angliei”, o poveste de capă şi spadă din vremea reginei Elisabeta, o ocazie tocmai potrivită de a apărea alături de cea care avea să rămână marea pasiune a vieţii sale, superba Vivien Leigh, actriţă pe care o admirase, în tăcere, pe scenă, apoi o cunoscuse, personal, în împrejurări de un romantism răvăşitor. Vivien Leigh se căsătorise în anul 1932 cu avocatul Herman Leigh Holman şi devenise mama unei fetiţe, însă bărbatul nu a corespuns viselor sale, iar în ziua în care a mers la teatru cu o prietenă şi l-a admirat, la rândul ei, pe Laurence Olivier jucând în „Romeo şi Julieta”, lucrurile au devenit clare, acesta fiind declarat „omul vieţii sale”.

E lesne de înţeles ce a urmat între cei doi, ambii oameni căsătoriţi la acel moment. Însă culmea este că, Vivien şi soţul ei ajung în saloanele Savoy Grill, unde Laurence Olivier era prezent cu consoarta sa, acolo cele două familii se cunosc, socializează şi îşi promit întâlniri de familie cât mai dese, iar la câteva zile de la întânirea din salon, soţii Olivier, care închiriaseră o vilă de vară la Littlewick Green, îi invită pe soţii Holman să petreacă un week-end cu ei. „Într-o după masă eram în cabină, mă machiam pentru un matineu cu „Romeo şi Julieta”, – avea să scrie Olivier în memoriile sale – când, pe neaşteptate, Vivien şi-a făcut apariţia, pretextând, de ochii lumii, că venise să ne invite undeva pe mine şi pe Jill, a rămas câteva minute, sculându-se să plece, nu înainte de a fi depus un delicat sărut pe umărul meu”.

Revenind la cariera lui Laurence, recunoaşterea definitivă a calităţilor sale remarcabile de actor este completată de apariţia lui în rolul Maxim de Winter din „Rebecca”, de Alfred Hitchcook, din anul 1940, care îi prilejuieşte o interpretare remarcabilă, aducându-i critici extrem de măgulitoare din partea specialiştilor, precum şi un Oscar. În 21 august 1940, el se căsătoreşte, în secret, cu Vivien Leigh, avându-i drept martori doar pe Katharine Hepburn şi pe Garson Kanin, însă la scurtă vreme viaţa lor de cuplu devenea furtunoasă, fiind presărată cu numeroase scandaluri, lacrimi şi (eventual) leşinuri, urmate de dulci împăcări, care, însă, nu erau de durată. În perioada celui de-al doilea război mondial, Laurence Olivier îşi serveşte ţara şi se înrolează în Flota Aeriană a Marinei Engleze, însă el ar fi lucrat ca agent secret, o dezvăluire care a aprţinut peste ani lui Michael Munn, realizatorul unei biografii a actorului, care susţine că acesta a fost recrutat la sugestia ex-premierului Winston Churchill, fostul prim-ministru britanic, care intenţiona ca Olivier să-l sprijine să atragă de partea sa autorităţile americane în lupta împotriva naziştilor.În acest timp, rămasă singură, Vivien se simte neglijată, devine depresivă, face crize de nervi, slăbeşte mult, pierde o sarcină, apoi îi apare o pată pe plămân, iar după ce se internează într-un sanatoriu apare şi diagnosticul: are tuberculoză.

Revenit de pe front, Laurence devine din ce în ce mai rece la crizele de nervi şi tuberculoză ale soţiei sale, în schimb îşi dedică timpul şi energia artei, sacrificând viaţa conjugală. Îşi suspectează soţia că îl înşală cu actori tineri, în timp ce Vivien duce o viaţă dezordonată, îşi transformă casa într-un salon de petreceri nesfârşite, cu prieteni amatori de alcool, ori colindă toate localurile de noapte, împreună cu prietenele ei. În anul 1944, Laurence debutează ca regizor de film cu „Henric al V-lea”, pentru care primeşte Medalia de aur, la Veneţia, urmat de alte patru filme realizate în această calitate, remarcabile – conform criticii – fiind două, care au completat trilogia shakespeareană – „Hamlet”, în 1948, pentru care primeşte un Premiu Oscar şi Marele premiu, la Veneţia, dar şi „Richard al III-lea” – realizat în anul 1956, film distins cu „Ursul de argint”, la Berlin.În anul 1946 a mai câștigat un premiu din partea New York Film Critics Circle pentru cel mai bun actor și un Oscar cu „Henric al V-lea”, iar în 1948 primeşte, din nou, din partea New York Film Critics Circle, un premiu pentru cel mai bun actor.

În anul 1947, Laurence Olivier a fost declarat cavaler, iar soţia sa l-a însoţit la ceremonia de la Palatul Buckingham, devenind Lady Olivier. În 1955 primeşte din partea Academiei Britanice un premiu pentru cel mai bun actor britanic cu „Richard al III-lea”. În anul 1957 joacă în piesa lui George Osborne, „The Enterteiner” (Cabotinul), în rolul lui Archie Rice, fost director al Teatrului Naţional „Old Vic”, apoi, în 1960, acelaşi rol în filmul lui Tony Richardson cu acelaşi titlu. Cuplul Olivier a avut parte de succese răsunătoare pe scenele marilor teatre, realizând piese de referinţă, au avut parte de turnee istovitoare, realizări importante în cinema, atât în Europa, cat şi peste Ocean, însă în egală măsură, cei doi se înşelau (aproape) pe unde puteau, pe fondul accentuării stării psihice a actriţei, care alterna perioade de linişte nefirească cu momente de depresie adâncă şi crize de nervi, toate conducând la diagnosticul de sindrom bipolar maniaco-depresiv.Potrivit unei biografii intitulate „Damn You, Scarlett O’Hara”, care a fost publicată în Statele Unite ale Americii de Darwin Porter, care a cunoscut-o pe actriţa britanică în anii 1960, şi de Roy Moseley, fostul asistent personal al lui Laurence Olivier, actriţa Vivien Leigh, a avut numeroase aventuri sentimentale, atât cu femei, cât şi cu bărbaţi, iar relaţia ei cu Laurence Olivier era una „promiscuă”, ei înşelându-se unul pe celălalt, chiar la câteva luni după ce au devenit amanţi, în 1937, potrivit unor memorii ale actriţei, nepublicate, şi declaraţiilor unor martori.Potrivit acestei biografii, actriţa britanică ar fi avut cel puţin trei relaţii sexuale cu femei, dar a avut şi un mare apetit pentru „golanii de vânzare” – numele sub care erau cunoscuţi bărbaţii care se prostituau la Scotty’s, un bordel din Los Angeles ce funcţiona sub acoperirea unei benzinării.

În acest context zbuciumat, în anul 1960, Olivier îi cere lui Vivien divorţul, printr-o scrisoare. La câteva luni, Tribunalul din Londra a pronunţat divorţul dintre Sir Laurence şi Vivien, pe motivul adulterului cu mai tânăra sa colegă de scenă, iar imediat după divorţ Olivier s-a recăsătorit cu Joan Plowright.Actorul trăia un vid afectiv, care îl determină să-şi găsească pe cineva mai echilibrat, iar la teatru o cunoaşte pe Joan Plowright o actriţă mai tânără cu 22 de ani, o copilă afectuoasă şi înţeleaptă care îl ascultă, îl divinizează, joacă în spectacolele montate de el şi îl iubeşte necondiţionat.În 8 iulie 1967, după disperate încercări de a-şi face viaţa normală, Vivien se stinge din viaţă în urma tuberculozei avansate. În anul 1977, Laurence primeşte un premiu Golden Globe pentru cel mai bun actor într-un rol secundar – pentru „Marathon Man”.Laurence este autorul unei autobiografii pe care a început s-o scrie din anul 1983 şi a volumului „Secretele scenei” publicat în anul 1986.În 1983 joacă un rol important „Regele Lear”, un an mai târziu apare în „The Last Days of Pompeii”, în rolul lui Gaius, iar în 1989 îl regăsim în „War Requiem„ în rolul bătrânului soldat.

Surse:

https://www.laurenceolivier.com

https://www.cinemagia.ro/actori/laurence-olivier-7259/

https://www.ziarulmetropolis.ro/laurence-olivier-si-vivien-leigh/

https://www.britannica.com/biography/Laurence-Olivier

https://www.imdb.com/name/nm0000059/bio

https://radioromaniacultural.ro/portret-sir-laurence-olivier-un-titan-al-cinematografiei-un-cuceritor-inegalabil/