$$$

 RADU DEMETRESCU GYR DESPRE ELENA FARAGO

Uneori marile destinele literare sunt influențate de întâmplări care rămân oarecum anonime. În viața tânărului Radu C. Dumitrescu – cel care avea să intre în istoria literaturii române sub pseudonimul Radu Gyr - unul dintre personajele determinante a fost fără îndoială poeta Elena Farago. Momentele importante care au punctat această relație literară au fost devoalate de poet – cu recunoștință – în articolul “Atelier de poezie la Elena Farago”, publicat în numărul din 20 aprilie 1943 al săptămânalului “Universul literar”. Vom afla de asemenea din cuprinsul articolului motivul – unul cu totul inedit - pentru care poetul a decis să publice sub pseudonim:

„De-afară, din grădina casei, întâiul piersic al lui Aprilie se-apropie, ștrengărește, de fereastră și încearcă să-mi bată în geam cu o creangă abia înmugurită. Nu vreau să-i dau prea mare atenție și-mi continui, cu febrilitate, treaba gospodărească, îmi lunecă printre degete o fotografie. O rețin. E veche, îndoită la colțuri și are o margine ruptă. Un chip de femeie, de-o frumusețe gravă, cu totul deosebită, cu linia profilului ușor melancolică, cu frunte înaltă și privire adâncă, meditează în fotografie. În marginea albă, sub chipul care gândește, o semnătură tremurată și două rânduri cu litere fine, mărunte: „El. Farago Micului Radu C. Dumitrescu, Craiova, Aprilie 1913".

Mâna care ține fotografia palpită. Genele tremură și sufletul pleacă înapoi, în trecut... Craiova, Aprilie 1913... Micului Radu... Cât timp rămân așa, cu chipul de pe cartonul subțire, ușor îngălbenit, în fața mea, - cu ochii plecați peste scrisul mărunt, abia adiat ca din vis, ca din poveste? Creanga piersicului lui Aprilie se lipește mai tandru, mai insistent, de geamul meu; din rafturi, poeții bibliotecii se-adună ca un fum albastru, plutind peste fotografia veche. Ochii citesc mai departe:

   „Micuțule,

    Pentru că mi-ai scris așa de frumos îți trimet fotografia mea. Să trăieşti, să fii cuminte și să-ți iubești părinții. Mie îmi sunteți dragi toți copiii din lumea asta și am să vă scriu mereu versuri. Să păstrezi fotografia asta ca să-ți aducă aminte, când vei fi mare, că a fost odată o femeie care socotea ca pe una din cele mai mari bucurii din viață bucuria de-a putea să stea de vorbă cu copiii înțelepți cum ești tu.

    Îți sărut fruntea cu dragoste,

    EL. FARAGO".

Sunt treizeci de ani de-atunci... într'un îndepărtat Aprilie, în preajma primului Paște al claselor mele primare, tata - actor al scenei de stat craiovene - mi-a adus darul unei femei, căreia îi erau dragi „toți copiii din lumea asta". Era o carte de versuri pentru cei mici, cu ouă roșii și cățeluși șchiopi, cu cocoșei fără un ochi și gândăcei strânşi în pumnul unui copil nemilos, cu cloști care cotcodăceau în strofe onomatopeice, cu sburde sau cu lacrimi de copii. Darul poetei Elena Faragó, pentru băiețelul din clasa I-a primară al actorului craiovean. Știam să scriu și să citesc încă înainte de-a fi fost dat la școală, așa că, în câteva zile numai, învățasem, pe dinafară, o mare parte din poeziile cărții și le recitam cu voce tare și cu oarecare orgoliu al isprăvii mele „cărturărești".

ÎNTÂIA VIZITĂ, ÎNTÂlA DESNĂDEJDE

Elevul, îmbrăcat în haine modeste, slăbuţ şi palid, cu priviri vag îngrijorate, s'a plimbat, nehotărît, o vreme, prin faţa porţii Muzeului Aman. A trecut, de câteva ori, pe trotuar, în sus şi în jos, s'a uitat în curtea muzeului, s'a oprit în loc, a mai privit odată, s'a decis brusc, a deschis poarta şi a înaintat cu paşi repezi - paşii timidului când smulge, din el, o hotărîre uluitoare - spre locuinţa din fundul curţii. Aici, la uşa Doamnei Directoare a Muzeului Aman, elevul a sunat prelung, apăsat, - ca pentru a-şi face curaj - şi a rămas, apoi, în clipele încordate ale aşteptării, frământându-şi în mâini, cu bravură, şapca de licean. Când a fost poftit înăuntru, a împietrit, câteva secunde, pe pragul salonaşului, unde avea să se petreacă minunea şi, în urmă, neaşteptata catastrofă. Pe buze i-a fluturat un „sărut-mâna", destul de incert, iar mâna stângă a arătat, a prezentare şi-a iertăciune, spre buzunarul tunicii şcolăreşti doldora de manuscrise. (...) Cuvintele au sunat rar şi molatec:

- Înaintează, tinere... Cine eşti d-ta?

Eroic, liceanul şi-a declinat numele şi a amintit, nu fără bâlbâială, doamnei directoare a muzeului - poetei Elena Farago - darul ei de Paşte făcut, cu şapte

ani mai înainte, băieţaşului din clasa întâia primară, care îi învăţase, pe dinafară, căţeluşii şchiopi şi gândăceii striviţi în pumn, din strofele de primăvară. Pe canapeaua ei îmbrăcată în scoarţe, poeta a surâs şi a poftit pe băieţandrul cu şapca frământată în mâini să ia loc pe unul din fotoliile îmbietoare. A urmat, ruptă din adânc de suflet, cu opinteli în fraze şi pleoape de fată ruşinoasă plecate în jos, mărturisirea şcolarului:

- Scriu şi eu poezii, Doamnă Farago, şi... am venit să vi le-arăt...

Minunea se întâmplase. Băieţandrul intrase în casa poetei, şedea acum într'un fotoliu, în faţa ei, şi, îmbujorat la faţă şi cu glas tremurat, îi citea versuri cu corăbieri înghiţiţi de talazuri vrăjmaşe sau cu drumeţi porniţi inutil spre zarea mincinoasă. Neclintită, poeta asculta. Numai ţigara ei, rămasă între degete, ridica o şuviţă albastră de fum, ca un mugur de jertfă aprins în mâna unei bizare druidese. Dar, după ce minunea s'a întâmplat frumos, iar actul de spovedanie şi lectură s'a consumat, a venit catastrofa. Dramatica, marea catastrofă, sub ochii adânci şi pătrunzători ai poetei şi în fotoliul unde liceanul s'a transformat, deodată, în palid şi necuvântător crucificat. Cuvintele Elenei Farago au fost tot rare, molatece, melodice, dar au sunat a sentinţă şi a răstignire.

- Sunt poezii care miros a praf şi-a vechitură, tinere dragă... Aşa se scria acum douăzeci de ani. Trebue să te deprinzi cu poezia nouă, cu imaginea şi limba ei

proaspătă. Citeşte. Citeşte mult poezie modernă.

- În ce clasă eşti? A treia? Ai ajuns să poţi citi franţuzeşte? Poţi înţelege? Iată, am aici în bibliotecă pe Verlaine, pe Fernand Gregh, pe Maeterlinck, pe Francis Jammes. Când te vei hotărî să-i citeşti, vino şi mi-i cere. Da, da, trebuie să citeşti mult... Şi reviste literare actuale... Şi lasă, deocamdată, scrisul, în tot răstimpul acestor lecturi...

Veneau spre liceanul pironit pe fotoliu numai îndemnuri spre lectura altor poeţi şi nici-o speranţă pentru el şi nici-o mângâiere pentru foile caligrafiate şcolăreşte şi lăsate să tremure pe genunchi. Când s'a ridicat de plecare, avea lacrimi strivite sub pleoape şi nu găsea cuvinte pentru despărţire. Ce frază va fi îngânat, atunci, băieţandrul care simţise în el o năruire albastră de aripi de cocori? De pe canapeaua îmbrăcată în scoarţe, a pornit zâmbetul domol al amfitrioanei:

- La revedere, tinere... Şi, după ce vei citi mult şi vei începe iarăşi să scrii, să ştii că te aştept să-mi citeşti ce-ai lucrat.

PRINTRE POEȚI ȘI PRIETENI ÎN CASA ELENEI FARAGO

Reintrând, după doi ani, în casa Elenei Farago, eram elev în clasa V-a liceală şi proaspăt colaborator al „Rampei" şi-al „Adevărului Literar". Sub sancţiunea directorului liceului, - care nu îngăduia alte manifestări elevilor săi decât cele strict şcolăreşti şi care îmi întâmpinase primele poezii publicate cu jerbiile uneieliminări „pe-o săptămână", - Radu C. Dumitrescu de altădată devenise debutantul Radu Gyr, pseudonim născocit pentru inducerea în eroare a zelului intransigentului director şi pentru camuflarea producţiilor „extra-şcolăreşti" în paginile unde erau primite. Reintrarea mea - în aceiaşi locuinţă din fundul curţii Muzeului Aman şi în acelaşi salonaş de primire, unde, pe aceiaşi canapea învelită în scoarţe, trona, la fel de gravă, cu fruntea ei George-Sand, cu chipul mistic de preoteasă antică şi ochii ei pătrunzători, poeta, - a fost, de data asta, mult mai fericită. Doamna Farago mi-a dat nu numai încurajarea deplină, dar şi sfaturile ei de tehnică, de „meserie lirică", de atelier.

La primele ei cuvinte calde, de stimul şi preţuire, am simţit cum se topesc şi ultimele rezidii ale desnădejdii încolţită, cândva, în inima băieţandrului din clasa II-a de liceu cu şapcă frământată în mâini şi manuscrise oropsite de inplacabila sentinţă a poetei. Nimic numai rămăsese acum din dureroasa năruire de aripi de cocor petrecută în liceanul de ieri, nimic numai şoptea de durerea trecută, primită, atunci, cu ochii uimiţi şi sângele plecat din obraji şi din mâinile palide, de copilandru crucificat... Îndemnul de-atunci, spre lecturi, sguduirea violentă, dar necesară, cu care poeta îmi arătase cum nu trebuia să scriu versuri, au adus adolescenţii mele foame neastâmpărată de bibliotecă, pasiune pentru poeţii noi şi ambiţie incandescentă de a-mi împrospăta simţirea şi expresia. Rând pe rând, toţi simboliştii francezi au coborît din rafturile salonaşului doamnei Farago în mâinile liceanului de curs superior şi-ale poetului tânăr care se iniţia în taină nouă. Rând pe rând, i-am adus înapoi, cu sufletul înflorit sau muzical, cu mâinile dornice de-a primi darul unui alt poet.

Aici, în casa Elenei Farago, din fundul curţii Muzeului Aman - unde poeta a rămas şi astăzi directoare - mi-am făcut ucenicia ca într'un atelier. Aici, am devenit colaborator al revistei „Năzuinţa", patronată de însăşi poeta; aici, mi-am citit poemele care aveau să apară în prima mea carte tipărită; aici, l-am adus, într'o după amiază de vacanţă, ca să-l prezint amfitrioanei, pe celălalt licean, din clasa Vll-a, pe Nicolae Milcu, autor al unei nuvele apărută în „Ramuri" şi aducător, în buzunar, al unei alte nuvele, inediate, „Tata", care avea să fie găzduită, curând, în „Năzuinţa"; aici am cunoscut pe Cincinat Pavelescu şi pe maestrul Eustaţiu Stoenescu; aici am legat prietenii literare cu Ştefan Bălceşti, cu fraţii Savin, Eugen şi Paul Constant, cu Otilia Ghibu şi George Silviu, pictorii Vera Veslovschi şi Jean Niţescu, şi, mai ales, cu admirabilul, încântătorul, fremătătorul de viaţă şi scânteietorul Alexandru Cruceanu, - fratele poetului Mihai Cruceanu - „picătanul" cum îl numeam noi, obişnuiţii casei doamnei Farago, deşi era maior, nepreţuit rieten, om de rafinată cultură, îndrăgostit al poeziei şi drag tovarăş al vinului adolescenţii noastre, caracter de elită şi distins militar, şi care a căzut, ca un brav, nu de mult, sfârtecat de grenade, în Caucaz; aici, am văzut căpşorul cu zulufi răsvrătiţi şi ochii imenşi, deschişi a mare uimire peste lume, ai unei fetiţe de porţelan şi caise - venită în vizită cu măicuţa, la doamna Farago - şi am scris în cinstea zulufilor, a porţelanului şi-a stelelor fragede din ochi – licean entusiasmat de un bibelou - o poezie, „Minunica", pe care, desigur, Madeleine Andronescu de azi, fetiţa de-atunci, va fi uitat-o de mult; aici au fost, în sfârşit, anii adolescenţii, ai lecturilor, ai febrelor întâielor poeme, aici au fost emoţiile şi primele prietenii literare; aici, sub supravegherea atentă a meşterei, am pus la strung sau am tras, la tăiş subţire de rindea, versul colţuros, ca să iasă înmiresmat a suflet şi să sune a cleştar...

Am lăsat, dinadins, la urmă - în casa viselor şi-a amintirii - pe Coca. Pe Coca nebuna, pe Coca trăznita, pe Coca zăluda cu nas cârn şi râsul fărîmat în cioburi de pahare de bacchara, pe Coca, năzdrăvana de-o şchioapă, care ne făcea şotii - lui Milcu şi mie - care ne întorcea mânecile la paltoane ori ne desena, strâmbi şi căscaţi, cu creion de posnă şi de aghiuţă blond, şi pe care am jucat-o - tot liceeni - pe genunchi şi am tras-o, uşor, de urechi, sau căreia îi aduceam un ou de Paşte gătit în funde roz, ca s'o vedem, apoi, cum devine, succesiv, din sfredeluş ciufulit şi aghiuţă posnaş, desenatoare, dansatoare, pianistă, actriţă, poetă... Coca a copilărit sub poemele noastre - ale lui Bălceşti, ale lui Eugen Constant, ale lui Milcu şi ale mele - ne-a tutuit de pe când era o pişcoace sbârlită, ne-a făcut mici mizerii, ne-a tachinat şi ne-a înveselit, ne-a făgăduit, fiecăruia, pe rând, că o să se mărite cu noi, şi, în schimb, s'a molipsit de la noi. S'a molipsit de la noi, căci, în loc de-a se alege ceva de capul ei, a ajuns, ca şi noi, o zăludă printre curcubee şi lăcuste, certându-se cu chiparoasele şi conversând cu zodiacul...

OLIMPUL CRAIOVEI

Salonaşul doamnei Farago era – poate mai este şi acum - Olimpul Craiovei. Prin mari rotogoale de fum de ţigare, crescând ca din nori, poeta prezida, jupiterian, colocvii diurne şi gălăgioase de zei şi zeiţe: poeţi civili sau scânteind în uniforme militare, doctori, pictori, avocaţi, profesori, profesoare, actriţe... Cafelele ajungeau la al optulea rând. Şi fum, fum, fum... Lângă birou, se vorbea despre Proust şi Valéry; alături, despre teatru şi despre piesele noi de pe scena Craiovei; dincolo, o cuconiţă cu perucă pudrată de marchiză indica o reţetă culinară unei tinere perechi; un doctor cu chelie şi butonieră înflorită scâncea în hexametru; lângă pian, se înfiripa un flirt... Poeta dirija aproape toate discuţiile, cu tonul ei molatec dar impunător, cu ideile ei largi, bogat alimentate de o frumoasă cultură, cu pasiunea ei de-a şti totul, de-a afla totul, de-a se găsi în miezul tuturor lucrurilor şi de a-şi impune, în toate, un punct de vedere şi o concluzie...

Poetă autentică, de zile mari, suficient nedreptăţită pentru calităţile ei majore, ocupând loc de frunte în simbolismul românesc, conştientă de valoarea ei, orgolioasă chiar - ca toţi adevăraţii poeţi lucizi şi înalţi în mândria stigmatului de aur pe care-l poartă - inteligentă şi pătrunzătoare, dominatoare şi pururea febrilă în entusiasm şi iniţiative, prietenă leală, în sensul temeinicelor amiciţii virile, amfitrioană şi doamnă, - Elena Farago s'a resemnat şi a rămas de ani, prizoniera provinciei, directoarea aceluiaş Muzeu Aman, doborîtă de un cumul de maladii pe aceiaşi canapea îngustă îmbrăcată în scoarţe.

Aşa am cunoscut-o în anii mei de liceu şi-ai primelor mele poeme, aşa am cunoscut-o şi în timpul întoarcerilor mele, de vacanţă studenţească, aşa am întâlnit-o şi mai târziu, în repezi treceri prin Craiova dragă a amintirii... Aveai, n'aveai treabă, la 5 şi jumătate fix, trebuia să fii exact, ca Farfuridi, la doamna Farago. Veneai de la cinematograf, intrai la doamna Farago. Ieşeai în oraş să cumperi ceva, te opreai pe la doamna Farago. Plecai din Craiova, te duceai să-ţi iei rămas bun de la doamna Farago. Soseai în oraş, apăreai să te cunoască doamna Farago şi să te binecuvinteze pentru răstimpul zilelor pe care le vei petrece în Cetatea Banilor. Te logodeai sau însurai, repede vizită la doamna Farago. Nu-ţi plăcuse o piesă de teatru sau, dimpotrivă, citiseşi o carte care te înflăcărase, iute la doamna Farago, s'o faci părtaşe indignării ori incandescenţii tale entuziaste... Te primeau, la uşă, Coca, sau fratele ei Mihnea, intrai în sanctuarul-salonaş al preotesei şi aflai, după inima ta: o confidentă, o povaţă, un ghid estetic, o conversaţie plăcută, o revistă nouă, o intrigă delicioasă, o cafea bună, o ştire uimitoare, sau o ţigare (din cutia generoasă a doamnei Farago). Acolo, în atelierul din fundul curţii Muzeului Aman, adolescenţa mea şi a lui Milcu – şi tinereţea ta, Ştefan Bălceşti, şi a voastră, Paul şi Eugen Constant - au ucenicit la nicovala poeziei, sub zâmbetul, sub sfatul, sau sub dojana meşterei...

*

Fotografia - chipul solemn şi frumos, fruntea înaltă, ochii adânci - e tot aici, pe masă, în faţa mea. Nu, trebue să recitesc încă o dată - a câta oară ? - slovelemărunte, subţiri: „El. Farago. Micului Radu C. Dumitrescu Craiova, Aprilie 1913..."

Notă: am păstrat numele poetului așa cum este menționat în cuprinsul articolului - Radu C. Dumitrescu (numele real al poetului Radu Gyr fiind Radu C. Demetrescu)

$$$

 REGELE CAROL ȘI ELISABETA

In Memoriile sale Carol descrie lapidar intilnirea sa cu cea care avea sa ii devina sotie. Călătorie pe Dunăre – Bazias- Viena – ( sta la hotelul „Arhiducele Carol”) – Salzburg – Munchen (stă la hotelul „Cele patru anotimpuri”). A plecat de la Bucuresti la sfirsitul lunii august. Isi pregătise minuțios întilnirile de care avea nevoie. Motivul acestui turneu era dublu, diplomatico-marital. Firește și-a căutat perechea in Germania de unde se aprovizionau cam toate casele domnitoare. Dupa citeva schimburi de scrisori și-a facut o imagine despre aleasa lui. Avea o listă scurtă de unde a ales. S-a oprit asupra printesei Elisabeta Pauline Ottilie Luise zu Wied ( n 1843, 26 de ani ). Mai trebuia să o vadă, desi nu era obligatoriu. Imaginile pe care le-a cercetat l-au convins, dar nu se știe niciodata. Nu era totuși o chestiune de amor, ci una eminamente politica. Intrebarea cheie era – ce printesa i-ar fi mai de folos pe tronul de la Bucuresti. Pe scurt – cine il conecta mai bin pe singuratecul domnitor de centrele de putere din Europa. Era domnitor doar din 1866, dar înfruntase destule crize. Alegerea corecta era esențială pentru a-si consolida pozitia la Bucuresti, dar si la Viena, Berlin Paris, Istanbul, Skt Petersburg.

Ce a notat Carol ? „Prințul regal sfăituiește stăruitor pe vărul său să îndepărteze toate partidele ce i se propun pentru căsătorie, spre a nu se gindi decit la principesa de Wied” Lucruril erau clare. Curtea de la Berlin, Impăratul – care era capul familiei Hohenzollern – o preferau pe Elisabeta. Lucrurile erau tranșate, Carol cu disciplina sa cazonă s-a supus. Kronprințul propune să mijlocească „o vedere” între cei doi. Era neaparat să se vada și să se placă, măcar in aparenta. Da, aparențele trebuie salvate întotdeauna. Rudelele ii găsisera o nevasta potrivită, nu avea decit să o accepte si să mulțumeasca pentru asistență.

La Paris trebuia să infățiseze planurile sale împăratului Napoleon lll ca să-și dea acordul. Carol descinde la hotel Bristol, rue de Fauburg Saint Honore. Impăratul Frantei il așteapta la Saint Cloud unde-și avea resedinta. Il găseste, noteaza Carol in Memorii, cam bolnav. În plus îmbătrînise mult din 1863 cind îl mai întîlnise. Pe seară Carol „se supune plăcerilor marelui oraș, îi face plăcere de a vizita magazinele…(era incognito, n red) și de a se amesteca pe stradă prin mulțime: seara singur-singurel intr-un restaurant.” Seara merge să vadă opera Faust de Gounod…Pasajul prin Paris se incheie după o săptămîna cu o recepție oferita de Împărat in onoarea oaspetelui. A doua zi in timpul unei plimbări, Carol il informeaza că merge la Koln să-și întilnească aleasa. Impăratul se foloseste de prilej pentru a-i da binecuvintarea. Prudența și chibzuința lui Carol dădea roade. Nu se antagonizase cu nimeni care conta cu alegerea pe care o făcuse – Elisabeta de Wied.

Nu îmi imaginez că principesa nu avea deja la cunostinta despre ce se urzea. Dimpotrivă, fusese chestionată asupra căsătoriei ei cu Carol. Iși dorea să se căsătorească, avea o virsta, risca să rămînă fată bătrină. Ii convenea si candidatul pe care toti in jur îl vorbeau de bine. Carol era un ofiter chipes, domnitor într-o țara îndepartata. Firea visatoare, romantică, era cit se poate de potrivită. elisabeta carolDepărtărea, aventura, necunoscutul o atrăgeau. Așa că își aștepta cu nerabdare pețitorul. Carol a doua zi la Paris urcă înainte de ora 8 in tren în Gare du nord. Dimineața, 30 septembrie, sosește la Koln. Plecase de o lună din Bucuresti. Ultimele zile de burlăcie.

Înca de pe peron află de prezența principesei de Wied in oraș pentru a participa la un concert de pian susținut de Clara Schuman. Un motiv foarte valabil. De fapt venise fix pentru a se întîlni cu cel urzit ei. Nu mai era un secret pentru nimeni. Carol și suita se instaleaza la hotel Nord. În acelasi hotel se găsea si Elisabeta. Hotărăște să îi faca o vizita protocolara. Planul a cazut din simplul motiv că principesa plecase la hotel „Flora” pentru a lua prinzul. Carol – nerăbdător să o cunoască – ajunga indată acolo” . Asteptă ca societatea aceea aleasă „să sa se scoale de la masă și să treaca in grădina ; lasă apoi să mai treaca timp, spre a putea întîlni pe doamna, fără ca aceasta să pară ceva extraordinar.’…Baronul Roggenbach îl prezinta prințesei. ”Astfel s-a trecut repede și în chip plăcut acest prim moment dificil.” Tinerii se plimbă prin grădina… Elisabeta ” îl întreaba despre țara lui și despre viața ce o duce acolo. Înainte ca promenada să ia sfirșit, principele e deja subjugat. Ea l-a cucerit pentru totdeauna fără să banuiască măcar” – noteaza Carol in Memorii, scriind despre el la persoana a treia ca de obicei.

Formalitatile căsătoriei nu durează. Carol cere o întrevedere cu mama principesei. Întîlnirea decurge bine. Gazda se miră că printul s-a decis atit de repede, după o vedere de citeva minute. Este de acord să îi dea fata, s-ar spune la Bucuresti. Dar trebuie sa accepte si ea, zice. Nu după mult timp Carol află că „Prințesa a zis da!”. Abia acum cei doi – cf protocolului, rigid din acel timp – pot să rămînă singuri într-o încăpere. Aici Carol îi cere mîna alesei sale. Elisabeta acceptă. Lucrurile sunt perfectate. Nu stim dacă a urmat o imbrățișare. Carol face stinga imprejur doar după citeva minute și fuge la gară sa ia trenul de Paris ca să anunțe vestea. Era omul datoriei, se știe.

Logodna are loc la 4 octombrie, la Monrepos lingă Neuwied. 4 zile mai tirziu Carol părăsește Neuwied, pentru a-l intilni la Florenta pe regele Italiei Victor Emanuel, ultimul de pe listă rămas nebifat. Apoi îl anunta pe Otto von Bismark prim-ministru la Berlin. La 10 octombrie ajunge în sfîrșit la Weinburg, reședinta familiei sale. Două zile mai tirziu vine la Weinburg si mireasa „pentru a se înfățișa socrilor săi”. Căsătoria este fixată pentru 15 noiembrie. Intilnirile, vizitele se întețesc, se fac ultimele pregătiri. Cei doi se revad abia la 28 octombrie, petrec împreuna, pînă la 11 noiembrie. Vremea s-a răcit brusc, ninge, peisajul e o feerie. În fine, au timp să se cunoască. Sunt poate cele mai frumoase zile ale vieții lor. Ceremo0nia căsătoriei are loc la Neuwied, așa cum au hotărit, pe 15 noiembrie. La ora două se semneaza contractul „ intre părți”. Cununia catolică se oficiază elisabeta carol 1la 16,00. „ in fata reginei Augusta, a tuturor augustelor rude, a oaspetilor princiari și a suitei intr-una din sălile castelului transformată în capela.”(notează Carol in Memorii ). Apoi se celebrează cununia protestantă într-o altă sală. Asistă sute de persoane. La final se aud lovituri de tun. Masa de gală are loc la ora 18,00 în marea sala a castelului, cu 150 de tacîmuri pentru cei veniți să asiste la fericitul eveniment. Carol și Elisabeta rămin la castelul Monrepos citeva zile să se bucure. Si să-și traga sufletul dupa agitatia ultimelor zile. Să facă planuri despre cum vor trăi la București.Totul a decurs cu precizie germană. Coincidență, notabilă – în aceeasi zi, se deschide cu mari ceremonii Canalul de Suez.

Un scurt postscriptum. Această căsătorie aranjată, încorsetată de un protocolul rigid, nu a fost una nefericită. Scînteia s-a aprins intre ei încă de la hotelul Flora la Koln. S-au iubit de cind s-au intilnit și flacăra nu a incetat niciodată să ardă. In noaptea de septembrie 1914 cînd regele Carol s-a stins (la ora 3) cei doi incă dormeau in aceeași încăpere – dupa 45 de ani de căsătorie. Rarissim. Cea mai grea incercare a fost moartea unicului lor copil, Maria, la 4 ani in 1874 – o tragedie care i-a marcat puternic. Și nu a fost singurul moment greu. Dar miracolul iubirii lor a durat pina cînd Dumnezeu i-a luat la EL.

$$$

 RADU GYR - ADEVĂRURI SIMPLE DESPRE POEZIE

Presa culturală românească interbelică a fost una foarte activă, plină de idei și de argumente, împărțită în principal în două grupuri de idei: un grup care promova valorile tradiționaliste, care susținea că este important să ne păstrăm tradițiile, obiceiurile și că trebuie să construim societatea românească modernă în funcție de caracteristicile naționale (religie, credințe, mentalitate și tradiții); un al doilea grup susținea că este importantă alinierea societății românești la modul european de gândire, la valorile și la mentalitatea occidentală.

Paginile acestor reviste reprezintă un segment important al literaturii române – dar nu numai al literaturii – insuficient explorat încă. Pentru a vă convinge, vă voi spune că doar că în numărul revistei “Universul literar” din 5 martie 1938 semnau articole, texte literare, cronici sau poezie Ovidiu Papadima, Ion Agârbiceanu, Haig Acterian, Al. Paleologu, Traian Lalescu, Cicerone Theodorescu, Ionel Teodoreanu, Vintilă Horea, Simion Stolnicu. Dar și Radu Gyr – autorul articolului pe care selectat azi pentru voi (notă: în transcriere am păstrat ortografia originală a textului):

ADEVĂRURI SIMPLE DESPRE POEZIE

  ‹‹ Am mai rămas un cerc foarte restrâns de iubitori pasionați ai poeziei autentice. Aș vrea s'o revăd înscăunată în domnia ce i se cuvine; aș vrea s'o văd redobândindu-și sceptrul de foc și – cenușereasă uitată pe-o vatră străină – aș vrea să știu că i se readuce condurul bătut în argint, pierdut la balul din basm şș găsit de prințul în zale.

  Dacă bănuesc, pe tâmplele poeziei, mirul divin cu care a fost unsă de dincolo de noi, recunosc în ea sublimarea și elevarea desăvârșită a artei. E arta, cu tot soarele ei interior concentrat în versuri, cu toate orhestrațiile ei terestre și siderale, cu tot fluidul și cu toată taina ei.

  Poezia e - hotărît - superioară şi muzicii şi picturii (cu toate efectele ei cromatice), și liniei efebului grec, ce curge, lenevoasă, în marmură caldă. Fiindcă ea le îmbină armonic, pe toate. Orice s'ar spune și oricât ar fi încercat noile forme de expresii lirice să spargă mitul ritmului și să închipuie un alt mister, negând armoniile și unduirea, poezia adevărată rămâne foșnet de harfe lăuntrice și orgi exterioare.

  Sensibilitatea e muzică; cuvântul în el însuși și'n legătura lui sintactică e muzică. Muzică și culoare.

  Există o armonie de dincolo de cuvânt, așa cum circulă el, obișnuit, printre noi. E o muzicalitate de dincolo de sens și de mecanica exterioară a versului. Cuvântul își pierde de multe ori, valoarea lui fixată, devine mobil, susceptibil de sensuri și de interpretări noi; peste noțiunea habituală pe care o reprezintă, el devine armonic prin sunet, respiră o valoare nouă și e capabil de a emana el singur o imagine sau o cromatică, indiferent de raportul lui logic sau gramatical.

  Efectului melodic, aproape incaracterizabil, dar prezent în sensibilitatea acută, i se alătură, așa dar, efectul pictural: cromatica expresiei și coloritul nou, cu joc de nuanțe, al imaginii, - imagine care poate merge până la sugerarea unui tablou de dincolo de realitate, accesibil nu prin verificarea strictă a verosimilului extern, ci prin rezonanța pe care o produce pe coarda unei sensibilități de înaltă tensiune.

  Imaginea, oricât ar trece în planul irealului, se încheagă ca posibilă în sufletul cultivat al lectorului, altoindu-se pe necesitatea lui interioară de vis cu orizonturi enorme şi cu accepțiuni de fenomene străine realului strict. Cu alte cuvinte, imaginea poetică nu este obligată să reproducă, frumos, un peisagiu din natură; ba, dimpotrivă, ea produce efecte estetice mai adânci când răstoarnă realitatea externă, în vis, refractând-o și reflectând-o, variabil, în oglinzi lăuntrice, după anumite și stranii legi optice ale sensibilității...

*

  Poezia cea mare este, în primul rând, emotivitate, muzicalitate și plastică. Din aceste fenomene estetice ale poeziei, cu rădăcini înfipte într'un paradis mistic intern, va undui, caldă și nouă, emoția estetică. Emoția estetică - adevărată cuminecătură a spiritului prin artă, doar bănuită de Aristotel în acel „catharsis" al său, confuză pentru foarte mulți critici științifici și istorici în frunte cu Taine și Siebeck, - se desprinde numai din marea poezie devenită cleștar artistic.

  Opera de artă lirică e un complex de sensibilitate, muzică, plasticitate, vis, toate fiind sudate, subteran, prin pasta unei armonii isvorîtă dintr'un element mistic, imponderabil, dar adiat pentru antenele sensibilității pregătită estetic...

  Ceea ce în mod obișnuit numește critica „idee" sau „concepție" și „sentiment clar", sunt numai cadre și axe în mijlocul și'n jurul cărora s'a topit fremătătoare, sesisabilă, dar aproape indefinibilă, autentica poezie.

  Nu-l iubesc pe liricul Eminescu numai pentru „filosofia" lui. Nici numai pentru „gândirile" lui grele de sevă. Îl las să-l iubească pentru aceasta filosofii, spiritele didactice și... profesorii de literatură. Îl iubesc pe Eminescu pentru șuvoaele de mare sensibilitate care gâlgâe în lirica lui; pentru marile lui zbateri de armonii; pentru toate azururile și mările și violoncelele lui de maestru cu fruntea în zenit. Îl iubesc pentru îmbinările noi de imagini și orizonturi; pentru tehnica nouă pe care i-a dat-o expresiei; pentru cuvântul pe care l-a vrăjit, cu mâini de argint, și l-a făcut flacără, piept de vultur, ocean, glesnă de ciută sau frunză susurată în lună... Pentru „gândirea" lui adâncă, pentru sensul lui „filosofic", îl admir pe urmă, și nu ca poet, ci ca profund cugetător.

  „Scrisorile" sale, de pildă, mă farmecă, întâi, prin poezia absolută, - și apoi, abia, mă interesează satira lor filosofică.

  De aceea, mulți dintre poeții, sclavi numai „gândirii" și „concepțiilor", rămân externi adevăratei poezii. Retorici, didactici, ei sunt gânditori și flosofi dar nu poeți. Așa se întâmplă cu Vlahuță și cu Cerna - și, uneori, chiar cu Coșbuc -; așa s'a întâmplat cu satirele lui Horațiu și Juvenal, cu “L'art poétique” a lui Boileau, cu Florian şi Chénier, cu Sully Prudhomme și, adesea ori, cu Alfred de Vigny...

  Pentru că poezia nu e simplă concepție. Nu e îndemânatecă arhitectură ideologică. Ci infinit melodic, pogorît în emoție, în sensuri, în cuvinte. După cum nu este nici - repet - simplă fotografie după natură, copie secundă a copiei prime.

  Există, puternic, un conflict permanent între natura reală și artă. Arta e răsturnare. E strămutare de sensuri şi noțiuni, creație de lumi noi cu circulații libere de comete și aurori boreale, transfigurare de valori. Mai ales poezia.

  Ea nu trebue să imite, ci să creieze. „Poezie înseamnă a boteza lumea din nou", spunea, minunat, zilele trecute, Dragoș Protopopescu, într'un articol...

  Într'adevăr, poezia împrumută de pretutindeni, din ambianțe și transcendențe, din real și din mister, culori și motive și le frământă cu vis și sensibilitate pentru un aliaj nou. Pentru un al treilea tărâm, de materie și spirit, cum îl gândește just în „Integralismul" său, d. M. Dragomirescu.

  Dar deși lume nouă, tărâm aparte de vis, poezia nu poate fi definită numai prin această formulă. Poezia e mult mai mult. Și orice definiție, ori'ce formulă pe care i-am acordat-o, are, pentru mine, valoare de hotar restrâns, riscând de a fi denunțată, odată și odată, ca anacronică sau ca eronată.

  Poezia nu e numai simetrie, coordonare și precizie, reprezentând generalul necesarul, ca la Aristotel. Nu e nici simplă copie secundă a ideii divine, reflectată întâi în natură, - nici simplă dependență etică, precum Platon. Nu e nici numai alfabet convențional de simboluri, ca la Benedetto Croce, - după cum nu acceptă să fie redusă la un absolutism de existență numai în sufletul conceptiv al artistului, ca la Hegel. Ea nu e, iarăș, rezultantă a unui moment, unei rase și a unui mediu, ca la Taine, ori simplu fenomen psihologic, ca la Siebeck. După cum nu mă mulțumește definiția necompletă a lui Verlaine: „rien, rien que la nuance, de la musique avant toute chose...", depășită prin însăși complexitatea poeziei. Este, deasemenea, limitată concepția abatelui Bremond care nu admite decât o „poezie pură" în sensul unei incantații ce elimină din ea orice afectivitate lucidă, orice fibră de intelectualitate, orice rafinerie de tehnică externă, și o lasă îngenunchiată în fumul de tămâie al unei stări de rugăciune interioară.

  Și ar fi, iarăși, comic, să punem temeiu pe definițiile dadaismului și suprarealismului, primul voind să facă din poezie „o revoltă totală până la Anarhie”, un act de „întoarcere la inconștientul pur", - iar secundul văzând în poezie o „eliberare a subconștientului" și o funcțiune de „automatism psihic pur", așa cum o gândea André Breton...

  Poezia e infinit superioară tuturor acestor formule - solemne ori superficiale - din care evadează, după cum a evadat din dogmatismul și canoanele lui Boileau.

  Hotarele de aur ale poeziei sunt mult mai largi. Complexul ei de sensibilitate, armonie, plasticitate, își adaogă fiorul mistic, stările de vis, simbolul și sugestia, hipersensibilitatea de dincolo de cuvânt, noțiune, sens, - rafinamentul nuanței, forța expresiei, cromatica vocabularului, muzica exterioară și misterul intern.

  Plecată, ca obârșie, dintr'un act de trăire profundă, poezia „botează" o lume de dincolo de cunoașterea externă imediată și de procesul afectiv lăuntric. O lume care se dospește sub o ploaie de stele căzătoare, creind orizonturi și constelații proprii.

  Astfel născută, poezia triumfă asupra lumii imediate și, în consimțământul tacit al primitorilor de poezie, înfrânge adevărul și etica, dărâmă axiomele și legile, îngenunchiază știința, sfarmă dogmele și cunoașterile noastre și, într'o admirabilă răsvrătire de aur și diamant, pogoară pe planeta noastră aștrii și casiopeele, cu locuri cerești fixate de astronomi, și face să se ridice în capricorn florile şi gândacii catalogați cu grije în ierbare și'n insectare.

  Marea și autentica poezie trăește dincolo de școli și de curente literare, dincolo de hermetizarea ei în formule și etichete de suprafață.

  Marea poezie calcă dogmele școalei și trece peste efemer. Îngrădind-o și judecând-o taine-ian, după metodele lui Sainte-Beuve ori ale lui Dobrogeanu Gherea, sub raportul determinărilor și conjucturilor restrânse, sau sub unghiul curentelor sociale și al mișcărilor literare, riscăm să ni se joace farsa pe care a jucat-o Fernand Gregh unui public pedant, acum câțiva ani, la Paris. 

   Conferențiind despre aportul poeziei noi, a recitat câteva fragmente de-o armonie și o plasticitate cu totul inedită, cerând apoi auditorilor să-i descopere numele poetului. Bine înțeles, numele pronunțate au fost exclusiv cele ale poeților moderni, inovatori de expresie: Mallarmé, Claudel, Valéry... Și Gregh răspunse, cu zâmbet tolerant: „Mais c'est Victor Hugo!" ›› 

(RADU GYR – UNIVERSUL LITERAR – No. 3 – din 5 martie 1938)

$$$

 POVESTEA SAVARINEI

Savarina se numără printre deserturile preferate de numeroși români, dar puțini știu cine a inventat-o sau că cel în onoarea căruia a fost numită a fost îndrăgostit de verișoara lui.

Savarina, un desert vechi de aproape 180 de ani

Savarina are aproape 180 de ani. Oricât de românesc ar părea acest desert, în realitate, el are origini franceze. A fost inventat în anul 1845 de patiserii parizieni.

Arthur și Auguste Julien, care cu un an înainte și-au deschis patiseria Bourse, la colțul dintre rue Vivienne și place de la Bourse din Paris.

În varianta sa originală pariziană, savarina este o prăjitură mică în formă de inel, făcută din aluat pufos și însiropat, apoi acoperit cu cremă de patiserie sau frișcă și cu fructe proaspete sau confiate. În Principatele Române, savarinele sunt atestate încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea și apar și în cărțile de bucate semnate de Sanda Marin.

În cinstea cui a fost numită savarina

Cei doi patiseri parizieni au numit prăjitura în cinstea celebrului gastronom Jean Anthelme Brillat-Savarin, care ar fi fost primul critic culinar din istorie. Născut pe 1 aprilie 1755 în orașul Belley, unde râul Rhône separă Franța de Savoia, într-o familie de avocați, el a studiat dreptul, chimia și medicina la Dijon, iar mai târziu a practicat avocatura în orașul său natal.

La începutul Revoluției Franceze, în anul 1789, Savarin a fost trimis ca deputat în Adunarea Generală care a devenit în curând Adunarea Națională Constituantă, unde a dobândit o faimă limitată, în special pentru susținerea unui discurs public în favoarea pedepsei capitale.

Tatăl său, Marc Anthelme, a adoptat cel de-al doilea nume de familie în anul 1733, la moartea unei mătuși pe nume Savarin, care i-a lăsat întreaga avere cu condiția ca el să adopte numele ei.

A fost pusă o recompensă pe capul lui

Jean Anthelme Brillat-Savarin s-a întors în Belley și a fost primar timp de un an. Într-o etapă ulterioară a Revoluției a fost pusă o recompensă pe capul său și a căutat adăpost în Elveția la rude’ la Moudon și apoi la hôtel du Lion d’Argent din Lausanne.

Ulterior, s-a mutat în Olanda, apoi în Statele Unite ale Americii, unde a stat în Boston, New York, Philadelphia și Hartford, trăind din veniturile obținute din lecțiile de franceză și de vioară pe care le dădea. Pentru o vreme, a fost prima vioară la Park Theatre din New York.

S-a întors în Franța sub Directorat în anul 1797 și a dobândit postul de magistrat pe care l-a ocupat până la sfârșitul vieții sale, ca judecător al Curții de Cesiune.

Cel care a dat numele savarinei, îndrăgostit de verișoara lui

Savarin a publicat mai multe lucrări de drept și de economie politică. A rămas burlac, dar nu a fost străin față de sentimentul de dragoste, pe care îl socotea drept al șaselea simț. La un moment dat, a scris câteva rânduri din care se înțelege că a fost îndrăgostit de frumoasa lui verișoară, Juliette Récamier:

„Doamnă, primiți cu bunăvoință și citiți cu indulgență lucrarea unui bătrân. Este omagiul unei prietenii ce datează din copilăria dumneavoastră și, poate, omagiul unui sentiment mai tandru… . Cum aș putea să vă spun? La vârsta mea, un bărbat nu mai îndrăznește să-și interogheze inima.”

Cum îi plăcea lui Savarin să mănânce. Paradox uriaș

Savarin era poliglot. Cunoștea latina și alte cinci limbi pe care le folosea de fiecare dată când avea ocazia. Cea mai simplă masă era pe placul lui Brillat-Savarin, atât timp cât era executată cu măiestrie:

„Acele persoane care suferă de indigestie sau care se îmbată sunt complet ignorante în ceea ce privește adevăratele principii ale mâncării și ale băuturii.” De altfel, zicala „Spune-mi ce mănânci, iar eu îți voi spune cine ești” îi aparține lui.

În ciuda faptului că a fost numit un desert în cinstea lui, în mod paradoxal, Brillat-Savarin este adesea considerat părintele dietei sărace în carbohidrați. El a considerat că zahărul și făina albă sunt cauza obezității și a sugerat în schimb consumul unor alimente bogate în proteine.

„Animalele carnivore nu se îngrașă niciodată (luați în considerare lupii, șacalii, păsările de pradă, ciorile etc.). Animalele ierbivore nu se îngrașă ușor, cel puțin până când vârsta nu le reduce la o stare de inactivitate; dar se îngrașă foarte repede de îndată ce încep să fie hrănite cu cartofi, cereale sau orice fel de făină.

A doua dintre principalele cauze ale obezității este reprezentată de substanțele făinoase și amidonoase pe care omul le transformă în ingredientele principale ale hranei sale zilnice. Așa cum am spus deja, toate animalele care trăiesc cu hrană făinoasă se îngrașă în mod voit; iar omul nu face excepție de la această lege universală.”, scria el.

Gastronomul era de părere că descoperirea unui nou fel de mâncare conferă omenirii mai multă fericire decât descoperirea unei noi stele.

În onoarea lui a mai fost numit un aliment: brânza Brillat-Savarin. Aceasta este brânza brie originală din Franța, creată în jurul anului 1890 sub numele de „Excelsior” sau „Délice des gourmets” de către familia Dubuc, în apropiere de Forges-les-Eaux, și denumită după el, deoarece era pasionat de brânzeturi, în semn de respect pentru tot ceea ce a realizat pentru Franța.

$$$

 POPPAEA SABINA, AMANTA ȘI SOȚIA LUI NERO

Poppaea Sabina a fost amanta și cea de-a doua soție a împăratului roman Nero. Faptele diabolice ale lui Nero sunt adesea atribuite influenței ei. Anul nașterii sale este necunoscut, dar știm că Poppaea a murit în anul 65 e.n.

Tinereţe și relaţii

Poppaea Sabina a fost fiica unei femei cu același nume care s-a sinucis. Tatăl ei a fost Titus Ollius, ea însăşi fiind numită uneori Ollia. Bunicul său patern, Poppaeus Sabinus, a fost consul roman și prieten al mai multor împărați. Familia ei era bogată, iar Poppaea Sabina însăși deținea o vilă lângă Pompei.

Poppaea a fost căsătorită mai întâi cu Rufrius Crispinus, un comandant din Garda Pretoriană. Cei doi s-au căsătorit în anul 44 d.Hr., când tânăra Sabina avea 14 ani și au avut împreună un fiu. Agripina cea Tânără, mama împăratului Nero, în calitate de împărăteasă, l-a înlăturat pe Crispinus din funcția sa, deoarece era prea apropiat de o împărăteasă anterioară, Messalina.[sursa]

Următorul soț al Poppaeei a fost Otho, un prieten din copilărie al lui Nero. După moartea lui Nero, Otho avea să devină pentru scurt timp împărat.

Poppaea a devenit apoi amanta împăratului Nero, prietenul lui Otho, care era cu aproximativ 7 ani mai tânăr decât ea. Nero l-a numit pe Otho într-o funcție importantă de guvernator al Lusitai (Lusitania). Astfel, l-a trimis pe Otho departe de soţia lui, pentru a se asigura că o va putea avea în linişte.

Mai apoi, Nero a divorțat de soția sa, Octavia, care era în acelaşi timp şi sora sa vitregă, fiind fiica predecesorului său, împăratul Claudius. Acest lucru a provocat o ruptură de mama sa, Agripina cea Tânără. Această ruptură avea să-i aducă sfârşitul Agripinei.

Nero s-a căsătorit în cele din urmă cu Poppaea, iar aceasta a primit titlul de Augusta atunci când cei doi au avut o fiică, Claudia. Aceasta din urmă, însă, nu a trăit mult.

Comploturi criminale

Conform poveștilor spuse despre ea, Poppaea l-a îndemnat pe Nero să o ucidă pe mama sa, Agripina cea Tânără, și să divorțeze de Octavia. De asemenea, l-a făcut ca mai târziu să o ucidă pe împărăteasa Octavia, după ce Nero a părăsit-o, în ciuda popularităţii de care aceasta se bucura în rândul cetăţenilor romani.

Mai mult, se spune că tot ea l-ar fi convins pe Nero să îl ucidă pe filosoful Seneca, care o susținuse pe amanta anterioară a lui Nero, Acte Claudia. Se crede că Poppaea l-ar fi determinat pe Nero să atace creștinii după Incendiul din Roma și că ar fi ajutat la eliberarea preoților evrei la cererea lui Josephus.

De asemenea, Poppaea Sabina a militat pentru orașul ei natal, Pompei, și l-a ajutat să obțină o autonomie considerabilă față de dominația Imperiului. În studiul arheologic al orașului Pompei, unde tragedia vulcanică a conservat orașul la 15 ani de la moartea împărătesei Poppaea, cercetătorii au găsit dovezi că, în timpul vieții sale, a fost considerată o femeie virtuoasă, cu multe statui ridicate în cinstea ei.

Nero și Poppaea Sabina erau, potrivit unor contemporani, fericiți în căsnicia lor, dar Nero avea un temperament schimbător și devenea din ce în ce mai nestatornic. Nero ar fi lovit-o cu piciorul în timpul unei dispute când era însărcinată, în anul 65 e.n., ceea ce a dus la moartea ei, posibil din cauza efectelor avortului spontan care a urmat.

Nero i-a organizat funeralii publice și i-a proclamat calitățile. Istoricul Tacitus scrie că Poppaea a fost îmbălsămată prin umplerea corpului ei cu diferite ierburi și mirodenii și a fost înmormântată în Mausoleul lui Augustus, însă locul real al înmormântării ei este necunoscut. Nero ar fi ars la înmormântarea ei producția de tămâie a Arabiei pe durata unui an. Mai mult, Nero a proclamat-o divină. Mai târziu, Nero l-a ucis pe fiul Poppaeei din prima ei căsătorie, pe care l-a înecat în timpul unei partide de pescuit.

Ulterior, Nero l-a castrat și apoi s-a căsătorit cu un tânăr pe nume Sporus. Potrivit istoricului Cassius Dio, Sporus semăna în mod straniu cu Poppaea, iar Nero chiar i se adresa cu numele soției sale moarte.

În anul 66, Nero s-a recăsătorit. Noua sa soție a fost Statilia Messallina (a nu se confunda cu Valeria Messalina).

Otho, primul soț al împărătesei Poppaea Sabina, a ajutat la revolta reușită a lui Galba împotriva lui Nero și s-a făcut împărat după ce Galba a fost ucis. Otho a fost apoi înfrânt de forțele lui Vitellius, iar ulterior s-a sinucis.

Ce spun istoricii despre Poppaea Sabina

Istoricul evreu Josephus (care a murit tot în anul 65 î.Hr.) ne spune că Poppaea Sabina a intervenit în favoarea evreilor de două ori. Prima dată a făcut-o pentru eliberarea preoților. Josephus a mers la Roma pentru a le susține cauza, întâlnindu-se cu Poppaea și primind apoi multe daruri din partea acesteia. În al doilea caz, o altă delegație a câștigat influența Poppaeei în cauza sa de a menține în picioare un zid din apropierea unui templu evreiesc, care l-ar fi împiedicat pe împărat să vadă desfășurarea procesiunilor din templu.

Principala sursă de informații despre Poppaea este scriitorul roman Tacitus. Acesta nu o descrie în mod pozitiv şi nici nu prezintă fapte bune ale fostei împărătese, precum cele relatate de Josephus, ci o descrie ca fiind coruptă. Tacitus, de exemplu, afirmă că Poppaea Sabina și-a aranjat căsătoria cu Otho special pentru a se apropia de Nero și, în cele din urmă, pentru a se căsători cu acesta. Tacitus mai afirmă că era destul de frumoasă, dar arată cum și-a folosit frumusețea și sexualitatea pentru a obține putere și prestigiu.

De asemenea, şi istoricul roman Cassius Dio a denigrat-o pe Poppaea în scrierile sale.

$$$

 POETUL ALCEU

AlCEU [Alkaios]; (sec. VI î.Hr., Mytilene, Lesbos). Poet liric. Poezia sa, de mare diversitate tematică, este scrisă în dialect eolic. Preferă cîntecul monodic, în strofe scurte cu structură fixă. Strofa cel mai des întîlnită în poemele sale îi poartă numele: «alcaică». A cultivat însă şi lirismul coral. Participînd intens la viaţa politică a cetăţii, era firesc ca multe din poemele sale să abordeze o tematică de actualitate. Alte poeme îl înfăţişează ca un iubitor de viaţă, de petrecere, înclinat uneori spre speculaţii filosofice. Horaţiu i-a preţuit opera adoptând strofa alcaică şi prelucrînd unele din poemele cunoscute.

Familia poetului aparţinea aristocraţiei conservatoare din Lesbos. Împreună cu fraţii săi, Alceu s-a aflat mereu în fruntea mişcărilor de opoziţie al căror ţel era răsturnarea tiranilor locali. Lupta s-a dat făţiş, cu armele în mînă, împotriva fami­liei Cleanactizilor şi apoi împotriva lui Pittacos, tiranul care a guvernat Lesbosul timp de peste 10 ani (604-591 î.Hr.). Paralel cu participarea sa la mişcarea de opoziţie Alceu a început să scrie de timpuriu poeme cu caracter polemic. Înainte de a deveni tiranul (conducătorul) Lesbosului, deşi nu făcea parte din cercul lui Alceu, Pittacos fusese prieten cu fraţii poetului, sprijinind lupta împotriva Cleanactizilor. Ulterior însă, şi-a croit drum spre putere cu spri­jinul partidei democratice din insulă. La începutul guvernării lui Pittacos, mulţi dintre foştii săi prieteni, printre care se număra şi familia lui Alceu, au fost nevoiţi să părăsească Lesbosul. Unul dintre fraţii poetului, Antimenidas, ajuns la Babilon, a intrat în slujba regelui Nabucodonosor. Alceu şi-a încercat la rîndul său norocul în Egipt, unde faraonii angajau de asemenea mercenari greci. Din exil, Alceu n-a încetat să-l atace pe tiranul din Lesbos, cerând ajutor lui Alyattes, regele Lydiei, pentru răsturnarea duşmanului său. Spre sfîrşitul guvernării sale, Pittacos a îngăduit tuturor exilaţilor să se întoarcă în patrie, bunăvoinţă de care au profitat atît Alceu cît şi fraţii săi. În cinstea vitejiei fratelui său, Antimenidas, Alceu a scris un poem avîntat şi, după cum reiese dintr-un alt poem, a încercat să se dezvinovăţească de acuzaţia de trădare.

Poet fecund, a compus numeroase versuri puse pe muzică, « cîntece», care circulau în antichitate sub diferite titluri: Polemika (Cîntece război­nice), Stasiotika (Cîntece de îndemn la răscoală), Skolia (Cîntece de banchet), Erotika (Cîntece de dragoste), Hymnoi (Imnuri) etc. În perioada alexandrină, grupajul de poeme alcaice realizat de filologii timpului întrunea nu mai puţin de 10 cărţi. După o mărturie a lui Athenaios, poetul era şi un excelent muzician. A transpus în versuri cîntate descrierea unei zile toride de vară, după Hesiod. O altă ordine a cuvintelor, epitete originale, muzicalitatea frazei, imprimă creaţiei lui Alceu o notă cu totul aparte faţă de model: «Stinge-ţi gîtlejul cu vin! Vezi doar, cum urcă-n tării/Sirius. Ora e grea; seceta creşte văpăi/ Dulce dă zvon din frunziş greierul. Aripa lui/Pîlpîie des, picurînd limpede viersul. Din nou/Vara se-ncheagă din jar, arşiţa scînteie-n glii…» (trad. Simina Noica)!

Dar cel mai important grup al poemelor lui Alceu îl constituie cele politice, Cîntece de îndemn la răscoală, repartizate de alexandrini în cărţile III—VI ale ope­rei.

Poemele sale politice se împart în două categorii:

a) cîntece satirice la adresa duşmanilor politici şi personali;

b) cîntece închinate patriei (personificate) şi concetăţenilor săi.

Majoritatea fragmen­telor care s-au păstrat din prima cate­gorie ţinteşte îndeosebi în Pittacos. Tona­litatea poemelor politice devine însă cu adevărat lirică în cazul versurilor cu carac­ter patriotic. Celebru între toate rămîne acel poem, imitat de Horaţiu, în care Alceu înfăţişează tulburările pricinuite de tira­nie printr-o imagine alegorică (corabia bătută de vînturi, pradă valurilor uriaşe): «Mă-nfioară vîntul. Volbura n-o-nţeleg/ Din larg îşi urcă valul freamătul cerc/ în jurul nostru. Prinsă-n spulber/ întu­necata corabie aprig/ Ne poartă. Hula frînge tăria-n noi./Atinge unda poala catargului/Şi pînza-ntreagă se despică,/ Larg clătinîndu-şi în vînt fîşia./ Slăbesc odgoanele», (trad. Simina Noica).

Comentatorii antici îl considerau pe Alceu drept întemeietorul acelei specii a cîntecului liric denumit «skolion» — cîntec intonat la banchete — în care se întretaie îndem­nul la voioşie, bună dispoziţie, cu reflecţii despre viaţă şi moarte, despre rostul omului pe pământ. Strîns legate de aceste cîntece sînt şi cele erotice, mai întotdeauna inspirate de prezenţa unor efebi la marile banchete. Arta lui Alceu presupune ştiinţă poetică, dar şi sensibilitate, minte ageră şi ordonată. În locul miturilor, poetul a preferat să introducă în Cîntecele sale maxime şi sentinţe, să folosească un stil metaforic sau alegoric. Limba sa literară constituie un excelent exemplu de felul în care un meşter talentat al scrisului poate folosi cuvintele şi expresiile curente, imaginea dovedindu-se despovărată de clişeele tradiţionale. Realitatea înconjură­toare este percepută cu toate simţurile. Poetul, de pildă,« aude » venirea primăverii: « am auzit-o … Venea încărcată cu flori». Folclorul local i-a servit drept izvor de inspiraţie pentru inovaţii ritmice şi me­trice. Strofa alcaică, cu schemă metrică fixă, folosită şi de Horaţiu, este uşoară, graţioasă, lesne de memorat. Alături de poemele cu structură fixă, Alceu a scris şi versuri cu structuri metrice mai compli­cate, devenind astfel un precursor al marii ode corale. Îndeosebi cîntecele de petrecere s-au bucurat de o largă popula­ritate, fiind intonate pînă în sec. IV î.Hr. (sfîrşitul perioadei clasice).

La Roma, poe­tul a fost popularizat prin imitaţiile libere ale lui Horaţiu care, într-o Odă, a înfăţişat succint cititorilor săi tematica liricului din Lesbos: războiul, poezia patriotică, cîntecul de banchet şi cîntecul erotic.

sursa: 

Scriitori greci si latini

$$$

 MAIMUȚA ANECDOTICA 

Odată, o maimuţă din neamul Anecdotic, 

Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,

 A zis: Atenţiune! Sunt foarte afectată! 

Tot circulă o vorbă, deloc adevărată 

Că omul ar descinde din buna noastră rasă. 

Ba chiar ideea asta îmi pare odioasă! 

Şi, zău, savantul Darwin, tot neamul ni-l jigneşte 

Când spune cum că omul cu noi se înrudeşte! 

Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi? 

Copii lăsaţi pe drumuri sau arme de război? 

Am inventat, noi, cipuri şi alte drăcării?

 Însemne sataniste, otrăvuri, şmecherii? 

Văzut-aţi pe vreunu, retras în jungla deasă, 

Ca să scornească arma distrugerii în masă? 

Tot ce lăsăm în urmă, când mai sărbătorim,

 E biodegradabil. Natura o-ngrijim.

 Iar omul otrăveşte, în fiecare zi, 

Păduri, câmpii şi ape, şi zările-azurii... 

N-avem starlete porno sau dive-travestiţi, 

Şi, orişice s-ar zice, nu suntem troglodiţi! 

Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali,

 Drogaţi, lacomi de sânge sau homosexuali, 

Escroci, bandiţi, gherile sau vreo tutungerie? 

În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie! 

Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră-aleasă, 

Nici terorişti, nici dogme, nici luptele de clasă...

Cât am bătut eu jungla, scuzaţi, n-am observat 

În obştea maimuţească vreun cocotier privat. 

Urmând calea cea bună şi, evident, corectă, 

Adolescenţii noştri părinţii şi-i respectă. 

În ierarhia noastră, cum e firesc şi drept, 

Devine şef acela viteaz, agil, deştept, 

Capabil viaţa obştei s-o ţină, s-o păzească,  

De rele şi primejdii turma să şi-o ferească.. 

Adesea şeful nostru îşi riscă mândra blană, 

Ca turmei să-i găsească loc de dormit şi hrană. 

Pe când, priviţi! La oameni, ferească Domnul sfânt, 

Şefi sunt cei fără suflet şi fără de cuvânt, 

Corupţi, vicleni, jigodii, cu gura cât mai mare, 

Nebuni după putere şi după bunăstare! 

De turma lor n-au grijă nici cât un bob de mei, 

Contează doar averea şi înmulţirea ei. 

Nu veţi vedea vreodată, cât soarele şi luna, 

O minte de maimuţă dospind în ea minciuna. 

La om, tot ce înseamnă minciună, intrigi, ură 

Sunt legi de referinţă, a doua lui natură. 

Chiar dac-aş fi silită de vreun laborator, 

N-aş deveni vreun Iuda ori vreun informator... 

Şi iată înc-un lucru din lumea mea frumos: 

La noi nu se întâmplă război religios, 

Nici sfinte inchiziţii, nici libertăţi în lanţuri,

 Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri, 

Nici ordine mondială, şi nici naţionalism, 

Şi nici vreo îndoială ce-aduce ateism... 

E-ADEVĂRAT CĂ OMUL, ACEST BIPED, GUNOI, 

ARATĂ CA MAIMUŢA, DAR N-A DESCINS DIN NOI! 🤔