O posibila interpretare a mitului "Dracula"
Autor: Petre Carstea
,,Sfântul, mare mucenic Nichita (românul) prin foc se săvârşeşte. Zugrăvirea: vâltoare de foc mare şi întrânsa sfântul tânăr, cu începere de barbă, avându-şi mâinile şi vederile în sus; și doi ostaşi răscolind focul’’ (Erminia picturii bizantine - manual de pictură bizantină - Editura Mitropoliei Banatului,1979, pg.241). Suntem în anul 1453. Imaginile sfinţilor martiri sunt vii în memoria creştinilor bizantini.Scenele sunt povestite și retrăite cu putere în familie și la biserică. Suntem în anul 1453, peste imaginea persecuţiilor creştine se suprapune imaginea altei teribile catastrofe, căderea Bizanţului. 1453, trei români Vlad Ţepeş, Iancu de Huneddoara şi Ştefan cel Mare trăiesc ore astrale în marele spectacol al lumii. De cealaltă parte a scenei, un adversar sângeros, Mahomed al Doilea Cuceritorul.
Ce este el: personaj istoric, legendă, ritual, jertfă, cultul strămoşilor, ardere, mormânt, spectacol, nemurire, totem, obiceiuri funerare, mister? Câte întrebări care aşteaptă răspuns!
Am să pornesc acest demers hermeneutic, pentru înţelegerea liniilor de forţă care au generat imaginea terifiantă a Contelui Dracula, de la definiția totemului dată de Freud:
"De regula este un animal, comestibil, inofensiv sau periculos, de temut, mai rar o planta sau o forţă naturală (ploaia, apa), care se află într-o relatie specială cu întregul grup. Totemul este, în primul rând, strămoșul grupului, după cum este si spiritul sau protector, care îi vine în ajutor, îi trimite oracole, iar daca pentru alții este periculos, în schimb, îsi cunoaște copii si îi protejează";
"Apartenenta la totem este baza tuturor îndatoririlor sociale;"
"Aproape pretutindeni unde fiinţează acest sistem, exista şi regula ca membrii unuia şi aceluiaşi totem sa nu aibă între ei relații sexuale."
Considerat ca strămoș şi protector al unei etnii (trib, popor), venerat ca atare, totemului i se pot atribui următoarele functii:
1.apotropaica, oferă protecție descendenților săi si, de regula, teritoriului locuit de aceştia;
2.ordonatoare şi legiuitoare, fiind generator de reguli tabu;
3.paznic al porților (vezi figurile terifiante la intrarea în temple), forță periculoasă față de străini si duşmani, având menirea să-i înspăimânte şi să-i ţină departe de spaţiul protejat;
4.defineşte si delimitează un spaţiu sacru (unde se manifestă puterea sa benefică), de alte spatii,eventual ostile, printr-o frontiera tabu.
Dragonul cu cap de lup, purtat la război înfipt într-o lance, reprezenta totemul dacilor; acesta definea un spaţiu sacru şi protejat, îi delimita frontierele, era ordonator şi legiuitor. În timpul luptei, el producea groaza în rândurile adversarilor prin funcţia sa terifiantă;
În anul 1887, irlandezul Bram Stoker (scriitor interesat de ocultism si magie), a tipărit romanul de groază "DRACULA", în urma unor îndelungate discuţii pe care le-a avut cu orientalistul Amenius Vambery, profesor la Universitatea din Budapesta.
Am clasificat subiectul romanului ca aparţinând categoriei viselor arhetipale.
Transilvania este percepută de autor ca un spaţiu totemic.
Am recunoscut în imaginile care-l însoțesc pe Dracula:dragonul,câinele(lupul), sulița (lancea, țeapa), simboluri ale strămoşilor daci.
Mă voi referi în continuare, folosind metoda mitologiei comparate, la sensurile conotative ale personajului - totem Dracula.
Strămoș comun venerat
Vlad Ţepeș (Dracula), domnitorul Ţării Românești întruchipeaza figura voievodului viteaz si glorios, care, în numele valorilor creștine, se angajează într-o lupta totală şi fără scrupule împotriva păgânilor. La români nu există nici o umbră de resentiment faţă de figura voievodului.
Funcţia ordonatoare si legiuitoare
Voievodul Vlad este venerat si invocat ca o figura divina, ca un erou salvator, în folclor si în poezia culta. Eminescu vede în el un justițiar legendar:
"Cum nu vii tu, Ţepeș Doamne,ca punând mâna pe ei
Sa-i împarţi în doua cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în doua temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie si la casa de nebuni!"
Este posibil ca în mecanismul gândirii autorului irlandez sa se fi suprapus imaginea legiuitorului antic Dracon peste aceea a contelui Dracula.
Iată cum este prezentată figura justițiarului Vlad Voevod în "Povestirile slave:"Şi urând răul din ţara sa, nimănui dintre aceia care comit vreun rău, vreo nedreptate, hoţii la drumul mare şi spun minciuni, nu-i va îngădui să trăiască. Fie el mare boier sau prost, sau călugăr, sau un om simplu, sau un om bogat, acesta nu putea sa scape de moarte, aşa de groaza era".
Plutarh prezintă într-un mod asemănător figura legiuitorului Dracon: "însuşi Dracon, după cât se spune, fiind întrebat de ce a statornicit pedeapsa cu moartea pentru cele mai multe călcări de lege, a zis că încălcările mici ale legii le socotea vrednice de a fi pedepsite cu moartea, iar pentru cele mai mari nu are pedepse mai aspre".
Funcția apotropaica
Voievodul Vlad este perceput de poporul român ca o figura nobilă care şi-a iubit ţara, neamul şi credinţa creştină.Viaţa sa a fost un sacrificiu continuu. Pentru neatârnarea neamului său nu s-a reținut, printre alte forme de lupta, nici de la folosirea terorii psihice, reuşind să-l impresioneze pe adversarul sau, marele sultan Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Istoria l-a consacrat definitiv în galeria marilor personalități românești dar şi europene, alaturi de Mircea, Iancu, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul.
Funcția terifiantă
Daca în spaţiul românesc Vlad Ţepeș ( Dracula) este cunoscut şi apreciat ca o forţă benefică, dincolo de frontierele acestui spațiu mitul lui se manifestă ambivalent, exprimându-si forta malefică, periculoasă pentru străini si duşmani. Supranumele "DRACULA" vine de la blazonul familiei domnitorului, care făcea parte din ordinul cavaleresc al Dragonului, cu care tatăl său fusese distins de către împăratul Sigismund de Luxemburg.
În acest loc se intersectează subiectul cărţii lui Stoker cu legenda istorica a familiei Drăculeştilor, dar și cu simbolistica totemului dacilor, dragonul cu cap de lup.
Dragonul în mitologia păgână
Este numit de poporul român şi balaur. Recunoaștem în acest cuvânt doua rădăcini: bal(bel) si aur. Bel este zeul stăpân al fulgerului, furtunilor şi al soarelui. Balaur s-ar putea traduce prin "Fulgerul de aur". Rădăcina o putem identifica şi în numele regelui Decebal (zece fulgere sau zece lumini).
Balaurul, şarpele, este identificat cu cercul (simbol binecunoscut în alchimie), a cărui trasare definește o frontiera care separa cosmosul de lumea haotica si ostilă ; limiteaza un spatiu, generat de un anume centru, de haosul larvar şi periculos.
Dragonul alchimic are si sensul de înălţare spirituală, de transformare a plumbului în aur. Este forţa primordială si universală, prin sacrificiul căreia s-a creat universul, dar care poate oricând ameninţa lumea cu întoarcerea în haos. Ne apare ca paznic sever al comorilor şi reprezintă adversarul care trebuie depăşit pentru a cuceri nemurirea. El păzeşte "lâna de aur" şi "Gradina Hesperidelor".
Simbolismul dragonului este ambivalent, fiind reprezentat pe caduceul lui Hermes, sub forma a doi şerpi afrontaţi.
În China, este o putere cerească, ordonatoare şi creatoare, simbolul său reprezentând puterea împăratului.
Dragonul, în unele figuri este reprezentat ca un şarpe zburător, cu aripi de liliac.
Lupul (câinele)
Este un simbol al luminii, solar, războinic, dar si un însoțitor al zeului infernului Aita. Apare în compania zeilor Apollo Lykaios (Lykaios - lupul) si Marte. În Dacia exista un trib "Apulii", care probabil ca îl venerau pe Apollo şi pe însoțitorul acestuia, lupul.
Vîrcolacii (vampirii) se pot traduce de la vâlc/vârc - lup si lux – lumină (la eclipse vârcolacii mănâncă lumina), vezi si Apollo Lykaios.
Aita si Hades, zei ai infernului, poarta pe cap o piele de lup. Gura de lup ţine de un simbolism al devoratorului si carnasierului (de unde si imaginea de vampir ce însoțește figura lui Dracula).
Simbolismul gurii de fiara ţine totodată de imaginea iniţiatică si arhetipală a totemului. Sfântul Andrei, cel care a creștinat triburile dacilor ( dacii erau numiţi în antichitate şi daoi – lupi), este cunoscut si ca "patron al lupilor".
Pentru a amplifica efectul terifiant, lupul dacilor era înzestrat cu o membrană care, la trecerea aerului, producea urlete menite să îi înspăimânte pe adversari.
În folclorul românesc, lupul:
este fiul zmeoaicei (dragon/dracula), iar puterile Zmeului se ascund adesea într-un lup(dragonul cu cap de lup);
este animalul totemic al dacilor;
este patronul iniţierilor razboinice;
numele sau frigian "daos" ar explica eponimul dacilor (M.Eliade);
din cele 150 de sărbători din calendarul "Babelor", 35 erau consacrate lupului (1/4 din sărbatori si aproape 10% din zilele anului);
suprapunerea unor sărbatori populare de mare vechime, peste momente precise ale ciclului de reproducție a lupului indică un început de an, probabil Anul Nou dacic în perioada octombrie-noiembrie;
calendarul lupului începe cu Sfântul Petru de iarna (16 ianuarie), numit si "Lanțul lui Sf. Petru". Acum acest stăpân și duh protector al lupilor,îi împarte între hotare. Probabil că în acea perioada a anului, regii triburilor primeau totemul, teritoriul şi frontierele;
fără porunca lui Sf. Petre, lupii nu îndrăzneau să facă vreo stricăciune în lume;
zilele lupului marchează miezul iernii si miezul verii;
lupul, totemiceşte protector, frate, călăuză, stăpân al cetelor de tineri (lupii tineri) iniţiaţi ori războinici, divinitate tutelară ce veghează asupra marilor praguri, a marilor treceri care jalonează existenţa umană: naşterea, iniţierea, căsătoria şi moartea;
lupul grâului este acel semn de hotar în timp si spatiu, snop de grâu lăsat de gospodar acolo unde se termină ogorul şi unde se termină timpul seceratului (mai este cunoscut în folclor şi ca barba Domnului nostru Isus Cristos).
În aceste rânduri, am vrut sa subliniez marea forţă a simbolul lupului, venerat de stramoşii noștri daci.
Lancea, teapa, sulita şi nemuritorii lui Zalmoxis
Simbol axial, falic, reprezintă soarele, focul si îl indică pe rege;
este suportul însemnului totemic; dragonul cu cap de lup era purtat în luptă, ridicat spre cer înfipt într-o lance;
Solul geţilor către Zalmoxe, din 5 în 5 ani, era trimis la cer prin aruncarea în suliţe, care pot fi interpretate ca stâlpi ai cerului : ,, Iată în ce mod sunt ei nemuritori. Ei nu cred că mor, dar cred că aceia care au răposat merg la zeul Zalmoxis ; unii dintre ei mai dau acestui zeu numele de Gebeleizis. La fiecare cinci ani ei trimit câte unul dintre dânşii, desemnaţi de sorţi, ca sol către Zalmoxis şi îl însărcinează cu toate câte le cere fiecare ; iată cum îl trimit ; un număr oarecare dintre dânşii se pun în rând şi iau fiecare câte trei suliţe; alţii luând pe cel destinat a fi trimis către Zalmoxis de mâini şi de picioare, îl ridică în sus şi îl azvârlă pe vârfurile suliţelor; dacă în căderea lui, el e străpuns şi moare, ei cred că zeul le este favorabil ; dacă însă el nu moare, ei îl învinovăţesc pe trimisul acela, şi zic că este un om rău ; după ce se aruncă vina asupra acestuia, trimit pe altul în locul lui ; instrucţiile se dau trimisului pe când acesta e încă în viaţă. Tot tracii acştia, când fulgeră şi tună, aruncă cu săgeți în sus spre cer ca să ameninţe divinitatea, căci ei nu cred să existe o altă divinitate afară de a lor’’.( Istoriile lui Erodot, traduse de Dimitrie Ion Ghica, Melpomene, IV, 94, Bucureşti, 1915).
Pentru a înţelege mai bine cultul morţilor la traci am să prezint în continuare şi un ritual de înmormântare care poate fi relevant pentru înţelegerea mitului Dracula : ,,Înmormântările celor cu stare se fac astfel: ţin mortul la vedere timp de trei zile şi, după ce jertfesc animale de tot soiul, benchetuiesc, jelindu-l mai întâi ; apoi îl înmormântează arzându-l sau, în alt chip, îngropându-l în pământ ; iar după ce înalţă mormântul, rânduiesc întreceri de tot soiul, în care cele mai mari răsplăţi sunt statornicite, pe bună dreptate, pentru lupta corp la corp’’(Herodot, V, 8). ;
ţeapa este si ea tot un ax, o sulita, ea este justiţiară, nu este purtată de eroi, are legătură cu pedepsirea răului, ţine de restabilirea dreptăţii si ordinii (la romani, dreptul este numit "ius quiritium ‘’- dreptul lăncii).
Imaginea Sfântului Gheorghe si Dragonul
Cunoaștem că în antichitate (lumea pagâna) Dragonul cu cap de lup înfipt într-o lance era venerat de poporul dac. Această imagine a călăreţulu cu steag se suprapune parţial peste figura cavalerului danubian (trac).O data cu răsturnarea lumii păgâne au fost răsturnate si simbolurile acesteia. Este posibil ca imaginea Sf. Gheorghe cu sulita înfiptă într-un balaur să fie o imagine răsturnată a Cavalerului trac cu steagul, nu sus, înălțat spre cer, ca pe vremea păgânilor, ci jos, coborât în ţarână, ca la cei învinși.
1353, voievodul maramureşean Dragoș îi înfrânge pe mongoli şi devine descălecător de ţară. Descălecător, cu sensurile de: înapoiat de la război, biruitor, doborâtor al vrășmaşilor, ocrotitor al dreptăţii. Timpul încălecatului este timpul războiului, timpul descălecatului este timpul păcii şi victoriei.
Pe steagul de lupta al lui Stefan cel Mare, scaunul domnesc este susținut de un dragon al cărui cap seamănă cu acela al lupului.
Despre creştinarea dacilor, colindele populare vorbesc ca despre o activitate secretă, desfășurată, nu în rândul domnilor,ci al claselor de jos:
"Iată vin colindători...
Noaptea pe la cântători,
Când stăpânii nu-s acasă"
Se naște aici o întrebare, cine erau stăpânii despre care se vorbește în colind, romanii, cu zeii lor oficiali, sau dacii, cu lumea lor pagâna, cărora le-au răsturnat totemul? Daca erau romanii, putem concluziona că ne-am creștinat anterior anului 271, anul retragerii romane din Dacia, dacă erau dacii putem concluziona că începutul creştinării trebuie plasat înainte de anul 101 şi se referă poate la episodul Sfântului Andrei; deci, creştinarea s-a făcut în două etape, o creştinare oarecum conspirativă, însoţită de persecuţii religioase, până în anul 313 şi o creştinare oficială în anul 313?
Un alt episod, creştinarea goţilor, s-a petrecut tot pe pământ românesc în jurul anilor 350. Sf. Gheorghe, doborâtorul Dragonului, a devenit, în Evul Mediu, patronul spiritual al Angliei si, ulterior, al Rusiei.
Despre percepţia teritoriului sacru (tabu) si a frontierelor sale.
Am analizat în lucrări anterioare ritmul de zidire a unei cetăți, ca ritual cosmogonic. Romulus trasează brazda si desparte spaţiul sacru (tabu), protejat(lumea), de spaţiul străin şi ostil (extra mundus).
În spaţiul protejat (tabu) se manifestă forţa benefică a totemului, legea si ordinea, dincolo de frontiere se manifestă forţa ostilă a totemului, menită să-i înspăimânte pe străini şi duşmani, să-i îndepărteze de graniţe. Lumea protejată , din interiorul zidurilor, era în opoziție cu lumea din afară haotica, plina de larve, demoni, duhuri, fantasme, pricolici (mediatizaţii aurolaci).
În anul 1897, când publică romanul, Bram Stoker, prin povestea profesorului Amenius Vambery, percepe ca graniţă a lumii catolice, frontiera dintre Ungaria catolică şi Transilvania ortodoxă. El, ca străin, aflat în afara cetăţii (Dacia Felix), cunoaşte numai partea malefica a totemului (Dragonul - Dracula), parte care îl înspăimântă. Un voevod român aduce în Anglia vampiri şi pricolici. Acesta vrea să distrugă Anglia căsătorindu-se cu femei englezoaice (recunoaștem o alta funcție a totemului aceea de a interzice căsătoriile între membrii clanului, dar care le permite căsătoria cu persoane din afara acestuia). La nivelul subliminal al gândirii autorului este posibil să fi operat o suprapunere Drake / Drakula. Sir Francis Drake, marinar şi corsar englez(1540-1596), este o figură sinistră ce a însângerat cu faptele sale apele Oceanului Atlantic.Pentru englezi este unul dintre eroii care au realizat victoria asupra Armadei spaniole(1588).
De ce frica? Răspunsul ni-l oferă istoricul francez Jean Delumeau care își intitulează lucrarea chiar aşa:"Frica în Occident (secolele XIV - XVIII). O cetate asediată". în această lucrare autorul încearcă să proiecteze asupra psihologiei occidentale o anumita lumină, în măsură să-i întregească imaginea şi să-i explice reacţiile.
Frica este un fenomen firesc dar este dificil de analizat. Iată câteva teme ale fricii explicate de scriitorul francez: trecutul si tenebrele, strigoii, frica de a muri de foame, zvonurile, profeţiile apocaliptice, satanismul, convertirile, izolările, izgonirea, diabolizarea femeii, vrăjitoria, si cultele fertilitaţii, inchiziţia și ereziile.
Starea de teroare poate fi una din explicațiile psihologice ale romanului.
Una dintre căile de eliberare de imaginile terifiante este exorcismul, adică, prin refulare, aruncarea acestor reziduri psihice, în afară, în lume, în cazul nostru prin publicarea unui roman.
Frica este strâns legată de vinovăție. Eliberarea de vinovăție se face prin respectarea legii, uneori prin mărturisire(spovedanie) şi acceptarea pedepsei.
Separarea de vinovăție, prin nerecunoașterea acesteia, duce la nevroze profunde, la nebunie si sinucidere.
Şi aceasta ar putea fi o posibila explicație psihanalitică a romanului.
Ca păstrători ai tradiției va trebui să ne asumăm întreaga forţă a simbolului, pentru că ne aparține.
