$$$

 "- Stii tu cine este Ioana ? l-a întrebat o dată Sergiu Celibidache pe un prieten de-al său.

- Stiu şi eu ?! bâigui acela de teama unui răspuns greşit.

- Ioana este însăşi viaţa !

Zeci de ani mai târziu, după dispariţia fizică a marelui compozitor şi dirijor român, fu rândul Ioanei să-şi întrebe o prietenă:

- Tu ştii cine era Sergiu ? Îmi mânca aerul ! Nu voia săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram și cred că am fost un fel de eroină că i-am rezistat.

Exuberantă, frenetică în felul ei de a trăi, „o cratiţă mereu în clocot” cum se descria ea însăşi, dar în aceeaşi măsură caldă şi apropiată, o femeie plină de har spiritual, şi nu în ultimul rând , o pictoriţă de mare talent, supranumită „sora mai glumeaţă a lui Paul Klee”, Ioana Celibidache a fost timp de 45 de ani nu doar soţia lui Sergiu Celibidache, ci însăşi viaţa lui.

S-au întâlnit în Buenos Aires la Teatrul Colon, unde Celibidache, în vârstă de 38 de ani, se afla în turneu cu orchestra Filarmonicii din Berlin. Ioana venise în Argentina cu al doile ei soţ, Nicolae Duca, „băiat de băiat”, „licenţiat în drept” , cu un cap de „fanariot afurisit” doar ca să-i arunce rutinii vieţii manuşa provocării unei aventuri.

În acea seară orchestra interpreta Simfonia a IV-a a lui Brahms. Când l-am văzut pe Sergiu Celibidache, spunea ea mai târziu, octogenară deja, am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai văzusem şi nu mai auzisem aşa ceva până atunci. Ce a făcut tânăra Ioana de 26 de ani care la 4 ani era „praf” după băiatul spălătoresei familiei ei; la 9 ani era „lulea” după băiatul bancherului părinţilor ei, iar la 15 ani era deja măritată? După concert a mers direct în cabina lui Celibidache să-i ceară un autograf pe programul orchestrei. A fost un „coup de foudre” pentru amândoi !

- Sergiu m-a măsurat cu privirea de jos în sus, apoi s-a uitat cu privirea catifelată în ochii mei şi am plecat zbuciumată …

Ajunsă acasă, Ioana, fără pic de reţinere, îi declară soţului:

- Dragă, l-am găsit pe bărbatul vieţii mele !

Și a plecat. A lăsat totul şi a plecat. Soţul a crezut că e o joacă, o glumă, că Ioana a înnebunit. Spera într-o revenire a ei după ce-i trece frenezia amorului. „Jamais !” a fost răspunsul Ioanei. „Je suis partie pour la vie!” Si aşa a fost. Timp de 45 de ani, până la dispariţia pământească a lui Sergiu Celibidache, Ioana l-a urmat pretudindeni, cu şevaletul sub braţe, oriunde acesta avea concerte: Italia, Anglia, Danemarca, Suedia, Germania…

Întrebată cât de greu sau cât de uşor i-a fost să trăiască atâția ani în intimitatea lui Celibidache, Ioana Celibidache răspundea senin: „Nu ştiu. Mie mi s-a părut a fi un dar de la Dumnezeu.”

Despre Sergiu Celibidache s-au scris nenumărate biografii, dar „una mai proastă decât alta”, spunea Ioana Celibidache, deoarece nici una nu a reuşit să pătrundă esenţa clocotului existenţial al dirijorului.

Celibidache era altfel: un tumult, un vulcan, o furie, foarte critic, disciplinat, nu accepta mediocritatea. Un om care-şi cunoştea valoarea, dar care adesea se purta ca un copil. Te jucai cu el, era vesel, era amuzant.

În cartea „Sergiu altfel…” Ioana Celibidache vorbeşte despre Omul Celibidache, despre felul acestuia de a fi, despre obiceiurile și comportamentul lui cu care s-a obişnuit atât de greu: să fii prezentă la cele 5 minute de rugăciune ale dirijorului înainte de concerte, să fii disciplinată, să fii punctuală în orice, să fii întotdeauna acasă când venea de la repetiţii. Cât de uşor poate fi să stai alături de o fiinţă care trăia exclusiv prin orchestră şi repeţii, iar tu să fii mereu disponibilă pentru el ? Era acaparator, spunea Ioana Celibidache, nu puteam să fac tot ce-mi doream.

Dacă reuşeam să ies cumva de sub umbra lui, Sergiu întotdeauna mă determina să înţeleg că e foarte important să stau cu el. Si tot ea găsea răspunsul vindecător: „Dar și eu eram la fel, îngrozitor de acaparatoare”.

Două firi atât de profund personalizate artistic, atât de libere în cuget au trăit esenţa iubirii fără a umbri calea destinului celuilalt. Dimpotrivă. Sergiu, spunea Ioana Celibidache, m-a crescut. Eu eram tânără şi toată teoria lui despre viaţă am absorbit-o ca un burete. El a fost cel care a încurajat-o să urmeze cursuri de pictură şi tot el era cel mai dur critic al tablourilor ei.

- Ce-s chestiile astea ? întreba Celibidache după ce privea îndelung un tablou pe care soţia sa îl semna simplu cu „Ioana”. Unde vrei să ajungi ? Nu vezi că nu-i organic ?

Pentru Ioana Celibidache pictura a fost cea care i-a adus totul în viaţă, inclusiv pe Sergiu Celibidache. Am descoperit pictura în el, spunea ea. Eu întotdeauna am mâzgălit. Nu căutam. El m-a învăţat să caut. Spre sfârşitul vieţii marele dirijor a cărui concerte erau „adevărate liturghii simfonice” (Klaus Umbach), privea timp îndelungat tablourile Ioanei în care nu erau pictate lucruri ci efecte, stări şi o întreba: „Cum faci tu să ajungi la Dumnezeu cu pictura ?” Ioana nu-i răspundea. Nu eram demnă de răspuns, spunea ea.

Si totuşi Iubirea nu e de ajuns ? Unora le este de ajuns.

Au existat certuri, dispute sau conflicte în familia Celibidache ? Bineînţeles că au existat, spunea râzând Ioana Celibidache, amintindu-şi cum a plecat o dată de acasă supărată că soţul ei nu vroia în ruptul capului să închidă gâştele pe care le aveau la „casa de moară”, vila lor care se afla la 100 km de Paris. Gâştele sau eu, a fost ultimatumul Ioanei. Celibidache a ales gâştele, iar soţia şi-a făcut bagajele şi a plecat… pentru câteva zile când dirijorul a cedat în defavoarea gâştelor.

„Ne certam, dar nu ne plictiseam!” pare a fi secretul fericirii familiei Celibidache. Să înveţi să râzi cu „adversarul”, nuanţa mai târziu Ioana. Să râzi chiar dacă nu ai de ce, altfel, te plictiseşti de te ia dracu ! Aşa au râs 45 de ani !

- Bărbatul meu s-a prăpădit aşa, dintr-o dată.

După moartea dirijorului în anul 1996 Ioana Celibidache a intrat „într-un tunel al durerii”. A încetat să picteze, iar cei 5 câini Saint-Bernard pe care dirijorul îi îngrijea personal, au refuzat mâncarea pierind de foame. Viaţa îşi pierduse sensul. Salvarea a venit tot de la Celibidache: Ioana a început să scrie despre el, astfel ştiindu-l aproape, veghind asupra ei. Sergiu e aici, spunea ea absolut convinsă. E cu mine. Nu e mort. E transparent.

Viaţa este un dar care ni se retrage la un moment dat. Ea nu dăinue şi nu ar trebui să avem această pretenţie la dăinuire, spunea la apusul vieţii (2012) Ioana Celibidache. Să nu uităm însă să râdem aşa cum au făcut-o Ioana şi Sergiu Celibidache. Si au fost fericiţi ca nimeni alţii în această lume.

Sursa:http://ralix.ro/ioana-sergiu-celibidache/

$$$

 Să îmbătrânești alături de soția ta nu înseamnă doar anii petrecuți împreună, ci înseamnă să clădiți o viață care să se simtă mereu ca „acasă”, oricât timp ar trece.

Drumul nu va fi întotdeauna ușor, dar poate fi plin de iubire profundă, râsete împărtășite, înțelegeri tăcute și o legătură care devine tot mai puternică odată cu fiecare anotimp al vieții.

Vorbește cu ea. Cu adevărat. Nu doar despre lucrurile mari, ci și despre cele mici. Pe măsură ce trec anii, nevoile, visurile și chiar temerile voastre pot să se schimbe. Las-o să-ți audă inima și ascultă cu atenție când ți-o împărtășește pe a ei.

Puterea legăturii dintre voi stă în cât de bine vă înțelegeți – nu doar în tinerețe, ci mai ales pe măsură ce îmbătrâniți.

Fă-ți timp. Viața devine agitată, chiar și atunci când pare că încetinește. Stai lângă ea. Ține-o de mână. Uitați-vă la serialele voastre preferate, mergeți la plimbare, ieșiți la întâlniri sau savurați dimineți liniștite la cafea.

Aceste momente pot părea mici, dar ele sunt esența amintirilor.

Continuă să o apreciezi. Spune-i „mulțumesc”. Observă efortul pe care îl depune zi de zi. Complimenteaz-o. Surprinde-o cu gesturi simple. Uneori, dragostea se ascunde în detalii – în a-i arăta că încă o vezi și că o alegi, chiar și după atâta timp.

Creșteți împreună prin schimbări. Îmbătrânirea aduce modificări în sănătate, rutină, energie. Nu lăsa aceste schimbări să creeze distanță; lasă-le să devină noi motive de a vă sprijini unul pe celălalt. Fii sprijinul ei, refugiul ei, partenerul ei în fiecare tranziție.

Râdeți des și din toată inima. Glumele voastre, poveștile haioase, tachinările jucăușe – râsul păstrează inima tânără și legătura vie.

Împărtășiți vise, chiar și pe cele pentru anii mai târzii. Vorbiți despre pensionare, despre călătorii, despre ce fel de viață liniștită vreți să construiți. Când visați împreună, creșteți împreună.

Și da, păstrați viu romantismul. O îmbrățișare simplă. Un sărut pe frunte. Un bilet scris de mână. Căldura afecțiunii nu are nevoie de gesturi mari, ci doar de prezență, intenție și iubire.

Aveți grijă de voi înșivă. Fiți activi, mâncați sănătos, mergeți la controale. Vă datorați unul altuia o viață trăită cât mai deplin, cu energie, sănătate și putere pentru anii ce vor veni.

Să îmbătrânești alături de soția ta nu este o linie de sosire, ci o desfășurare continuă a poveștii voastre de dragoste. Așa că ține-o mai aproape, iubește-o mai profund și trăiește fiecare zi cu recunoștință că ai pe cineva alături de care să îmbătrânești.

$$$

 ,,Am fost EDUCATĂ, nu doar crescută.

Am fost EDUCATĂ să SALUT când intru într-o încăpere,

să spun ,,MULŢUMESC” si “TE ROG”,

să-i RESPECT pe cei mai ÎN VÂRSTĂ,

să le ofer scaunul, să le vorbesc cu ,,DUMNEAVOASTRĂ”.

Am fost învățată să-mi ofer ajutorul,

să ţin uşa pentru cel care vine în urma mea,

să spun ,,MĂ SCUZAŢI” când este nevoie.

Am fost educată să nu vorbesc tare în public,

să nu comentez acţiunile altora,

să nu DERANJEZ pe nimeni.

Am fost educată să iubesc oamenii pentru ceea ce sunt,

nu pentru ce pot obţine de la ei.

Am fost învățată să tratez oamenii aşa cum aş vrea şi eu să fiu tratată!

Şi am mai fost învăţată că dacă n-am ceva bun de spus,

mai bine TAC. Aceasta sunt eu.''

$$$

 Stau la coadă la farmacie. În fața mea — două doamne, pe la șaptezeci și cinci de ani, dacă nu mai mult. Geci groase, ruj discret, cercei mititei — adevărate lady.

Și iată, între ele începe o discuție. N-am rezistat, am tras cu urechea:

— Ei, ți-a dat măcar un telefon?

— Unde! Tace ca un motan supărat.

— Și tu taci?

— Tăcere deplină. Sunt femeie, nu mă dau ușor. Sunt… inaccesibilă!

— Inaccesibilă, zici? Așa și rămâi singură, acasă, cu șosetele de lână. Hai că te învăț eu. Îl suni. Și zici cu ton sigur:

„M-ai sunat? Parcă se întrerupe… Alo? Semnal prost. Ce voiai?”

— Și dacă zice: „Nimic nu voiam”?

— Atunci iarăși:

„Semnal rău... Treci pe la mine pe la șapte. Stăm de vorbă, că nu te aud bine.”

— Și dacă nu vine?

— Atunci mă suni pe mine. Iau o sticlă — și vin eu!

În clipa aceea, mă observă că ascult și izbucnesc amândouă în râs, ca două școlărițe în pauză mare.

Iar eu rămân acolo, cu zâmbetul până la urechi, și gândul că:

Așa femeie vreau să văd în oglindă peste treizeci de ani. Înțeleaptă. Plină de viață. Cu simțul umorului. Și un plan de seară.

Fetelor, să ne ținem de standarde — și la 80 de ani viața trebuie să fie savuroasă!

***

Zmeura nu este un singur fruct, ci un buchet de fructe în miniatură!

Fiecare bobiță de pe zmeură – numită drupeletă – este, de fapt, un fruct separat, cu propria sămânță. Împreună formează un agregat spectaculos, un adevărat mozaic natural de gust și textură.

Zmeura, acest fruct delicat și parfumat care ne încântă vara, ascunde în spatele aspectului său simplu o structură fascinantă și surprinzătoare. Deși la prima vedere pare un singur fruct, rotund sau ușor conic, zmeura este, de fapt, o colecție de fructe mici, adunate într-un ansamblu perfect orchestrat de natură.

Fiecare bobiță ce compune o zmeură poartă numele de drupeletă – un termen mai puțin cunoscut, dar care spune o poveste interesantă. Drupeleta este, de fapt, un fruct în miniatură: conține o pulpă fină și suculentă, iar în interiorul fiecăreia se găsește câte o mică sămânță. Așadar, ceea ce noi numim zmeură este, din punct de vedere botanic, un fruct agregat, adică o sumă de fructe mici care cresc împreună pe un receptacul comun.

Acest buchet de drupelete se formează dintr-o floare cu mai mulți ovarii. În timpul dezvoltării, fiecare ovar se transformă într-o bobiță distinctă, iar toate aceste bobițe se lipesc una de alta, creând acel mozaic natural plin de culoare și aromă. De aceea, când mănânci o zmeură, nu muști dintr-un singur fruct, ci te bucuri, fără să știi, de un întreg ansamblu de fructe minuscule, fiecare contribuind la textura și savoarea finală.

Această construcție complexă nu este doar o curiozitate științifică, ci și o operă de artă naturală. Fiecare zmeură este un echilibru subtil între formă și funcție, între dulceața pulpei și crocantul discret al semințelor. Este un exemplu perfect al ingeniozității plantelor și al modului în care natura combină esteticul cu practicitatea.

Pe lângă frumusețea sa structurală, zmeura este și un adevărat miracol nutrițional: bogată în vitamina C, fibre, antioxidanți și compuși antiinflamatori, ea nu doar că încântă papilele gustative, ci contribuie și la menținerea sănătății.

Așadar, data viitoare când mănânci o zmeură, privește-o cu alți ochi: nu ca pe un simplu fruct de vară, ci ca pe o bijuterie vegetală formată din zeci de mici comori, un festin în miniatură construit cu precizie uimitoare. Un mozaic viu de gust, textură și perfecțiune botanică.

$¢$

 Lămâile de pe Coasta Amalfi sunt excepțional de mari și aromate, cultivate pe terase suspendate deasupra Mării Mediterane, fiind ingredientul cheie pentru limoncello autentic, produs în regiune de secole.

Lămâile de pe Coasta Amalfi, cunoscute local sub numele de “Sfusato Amalfitano”, nu sunt simple citrice – sunt simboluri ale unei regiuni binecuvântate de natură și modelate de mâna omului de-a lungul secolelor. De dimensiuni neobișnuit de mari, cu o formă alungită și elegantă, aceste lămâi sunt renumite pentru aroma lor intensă, parfumul floral și coaja groasă, bogată în uleiuri esențiale. Pulpa lor este delicat acidulată, cu o notă dulceagă distinctă, care le face unice în lume.

Cultivate de generații întregi pe pantele abrupte ale Coastei Amalfi, aceste fructe cresc pe terase suspendate, adevărate grădini înclinate către mare, susținute de ziduri din piatră construite manual, numite macerine. Fiecare copac este atent îngrijit, susținut cu stâlpi din castan și acoperit primăvara cu pânze de protecție împotriva vântului și frigului. Solul calcaros, briza sărată a Mării Mediterane și lumina puternică a soarelui creează un microclimat ideal, în care lămâile capătă acea intensitate de gust și miros imposibil de reprodus în altă parte.

Priveliștea livezilor de lămâi este de o frumusețe hipnotizantă: sute de copaci se cațără în trepte deasupra mării albastre, iar în lunile de recoltă, fructele galbene, aproape aurii, par să lumineze întregul peisaj. Este o muncă migăloasă și grea – totul se face manual, de la întreținere până la cules – dar localnicii o privesc ca pe o datorie față de pământul care i-a crescut.

Din aceste lămâi se produce faimosul limoncello, un lichior galben intens, răcoritor și parfumat, simbol al ospitalității sudului Italiei. Rețeta, transmisă din generație în generație, este simplă dar sacră: coaja fin tăiată a lămâilor proaspăt culese se lasă la macerat în alcool pur, apoi se adaugă sirop de zahăr. Nimic artificial, doar esența pură a lămâii Amalfitane. Limoncello se servește foarte rece, adesea după masă, și este mai mult decât o băutură – este o parte din identitatea locală, o legătură directă cu pământul, cu clima, cu istoria și cu sufletul acestui loc unic.

De-a lungul secolelor, lămâile din Amalfi nu au fost doar un deliciu, ci și o comoară strategică: în epoca medievală, ele erau esențiale pentru prevenirea scorbutului în rândul marinarilor, iar exportul lor a fost o sursă importantă de venit pentru comunitățile de pe coastă. Astăzi, ele continuă să fie cultivate cu aceeași grijă și respect, iar în 2000 au primit denumirea de origine protejată (IGP) – o recunoaștere oficială a valorii lor culturale și gastronomice.

Așadar, când guști o limonadă din Amalfi sau un limoncello servit la umbra unui portic de piatră, nu savurezi doar o băutură – ci întreaga poveste a unei regiuni care a învățat să transforme pantele abrupte, clima aspră și marea infinită într-un paradis galben, parfumat, plin de viață.

$¢$

 În Munții Atlas din Maroc, caprele se urcă în argani (Argania spinosa), copaci care cresc doar în această regiune, pentru a se hrăni cu fructele lor, un spectacol inedit și unic în lume.

În inima uscată a Munților Atlas din sud-vestul Marocului, acolo unde peisajul pare desprins dintr-o altă lume, se întâmplă ceva cu adevărat remarcabil – un spectacol natural care uluit deopotrivă localnicii și turiștii. Pe dealurile pietroase și în regiunile aride unde vegetația este rară, se înalță niște arbori cu siluetă răzlețită și ramuri răsucite: arganii (Argania spinosa), o specie care nu crește nicăieri altundeva în lume. Acesta este singurul loc de pe planetă unde poate fi observat un fenomen unic și aproape suprarealist: caprele care se cațără în copaci.

Da, în această regiune aspră a Marocului, caprele locale au dezvoltat o abilitate spectaculoasă – aceea de a se urca în copacii de argan pentru a se hrăni cu fructele suculente și aromate ale acestora. Cu o dexteritate neașteptată, ele pășesc printre crengile groase și noduroase, uneori ajungând chiar la 4–5 metri înălțime, echilibrându-se cu o precizie care sfidează orice logică. Este un comportament rar întâlnit în lumea animalelor și un exemplu spectaculos de adaptare la mediu.

Fructele de argan, asemănătoare unor măsline mari, sunt bogate în pulpă și conțin un sâmbure tare, în interiorul căruia se află semințele folosite pentru obținerea celebrului ulei de argan – considerat „aurul lichid al Marocului”. Caprele adoră aceste fructe, iar în perioadele secetoase, când hrana la sol este greu de găsit, arborii devin o sursă valoroasă de hrană. În mod instinctiv, ele au învățat că înălțimea nu este o barieră, ci o soluție.

Pentru localnici, acest fenomen este parte din cotidian. Este obișnuit să vezi în zori o turmă de capre împrăștiate prin coroanele copacilor, ca niște flori ciudate suspendate printre frunze. Deși la prima vedere pare un truc regizat pentru turiști, comportamentul este cât se poate de natural și are o valoare ecologică reală.

Mai mult decât atât, există o relație indirect benefică între capre și cultura arborelui de argan. După ce caprele mănâncă fructele, ele elimină sâmburii nedigerați, contribuind la răspândirea semințelor. În trecut, unele femei din satele berbere colectau acești sâmburi din excrementele caprelor pentru a-i folosi în obținerea tradițională a uleiului de argan, prin zdrobire manuală. Deși astăzi metoda modernă de extracție a înlocuit această practică, ea rămâne o parte interesantă din istoria regiunii.

Această imagine – capre cocoțate în copaci, cu coada fluturând ușor în vânt, privind în zare peste platouri aride – a devenit un simbol al Marocului rural. Este dovada că viața găsește întotdeauna soluții ingenioase, că adaptarea nu este doar o chestiune de supraviețuire, ci și de echilibru perfect între specie și mediu.

Așa că dacă ajungi vreodată în această parte a lumii, privește cu atenție dealurile. Poate vei zări la orizont silueta unei capre alb-negru stând nepăsătoare într-un copac, mestecând liniștită frunze de argan și oferindu-ți, fără să știe, una dintre cele mai inedite lecții de conviețuire cu natura.