vineri, 4 iulie 2025

$$$

 LASĂ-MĂ SĂ IUBESC 

Ca toţi în lumea-aceasta, pur şi simplu, trăiesc...

Tot mai fericită, zi de zi, pe pământ eu păşesc,

Printre frunzele aurite nostalgic hoinăresc

Şi cuprinsă de o ploaie caldă, acasă mă grăbesc,

Părul argintiu şi umed pe spate frumos zboară,

Îmi aminteşte demult că anii se strecoară.


Ca toţi în lumea-aceasta, pur şi simplu, iubesc...

Şi orice zi din viaţă, ca o sărbătoare o primesc,

E un cadou plăcut, primit de la a mea soartă,

Timpul preţios şi de la iubit scrisoare-n poartă,

Doar sunt oaspete pe pământ şi drumeţul rătăcit,

Şi mă simt aici eu bine, că adăpostul mi-am găsit.


Ca toţi în lumea-aceasta, pur şi simplu, trăiesc...

Şi mă regăsesc în viaţă prin copiii mei, ce-i cresc,

Îi alin mereu cu frumoase sfaturi şi cuvinte,

Simţindu-mă fericită, că sunt pe lume părinte,

Şi pot purta mereu în mine, a lor durere şi fericire,

Zilnic mă rog la răsărit să primesc a lor iubire.


Ca toţi în lumea-aceasta, eu vreau să mai iubesc...

Pentru tot ce mă-nconjoară, Domnului Îi mulţumesc,

Că am ajuns să fiu bunică, iubindu-mi nepoţii deja

Doar nu există un sentiment mai frumos decât acesta,

Nu te grăbi, soartă, să-mi furi anii atât de repede,

Lasă-mă să mai iubesc în linişte şi mai limpede.

Cu mare drag -Sofia Roșca.

  (Cernăuți -Ucraina)

$$$

 Richard Gere s-a născut pe 31 august 1949, în Philadelphia, Pennsylvania. Înainte de a deveni un actor celebru, a studiat filosofia la Universitatea Massachusetts și a avut o pasiune pentru muzică. Cu toate acestea, mai târziu și-a descoperit dragostea pentru actorie. A început în teatru și chiar a jucat în producția scenică a *Grease*, care l-a ajutat să intre la Hollywood.


Gere a devenit vedetă în 1980 după ce a jucat o escortă masculină fermecătoare în *American Gigolo*. În anii 1980 și 1990, era cunoscut pentru rolurile romantice și dramatice. Performanța sa în *Pretty Woman* (1990), alături de Julia Roberts, l-a făcut o vedetă globală. El a impresionat, de asemenea, audiențele cu roluri serioase, precum un avocat dur în *Primal Fear* (1996) și performanța sa premiată în *Chicago* (2002). Capacitatea sa de a echilibra filmele de blockbuster cu povești semnificative i-a adus atât faimă, cât și respect.


În afara actoriei, Gere este un umanitar dedicat. El sprijină drepturile omului, în special în Tibet, și a lucrat pentru a sensibiliza persoanele fără adăpost și HIV/SIDA. Un adept al budismului tibetan, spiritualitatea sa i-a influențat munca caritabilă. Prin cariera și activismul său, Gere a devenit nu doar un actor iubit, ci și un simbol al bunătății și responsabilității sociale.

$$$

 🐕Cea mai loială rasă de câine este adesea considerată Akita Inu, originară din Japonia, renumită pentru devotamentul său absolut față de stăpân, mergând până la extreme pentru a-l proteja, așa cum a făcut faimosul Hachiko.


🐕În lumea canină, multe rase sunt recunoscute pentru inteligența, afecțiunea sau abilitățile lor fizice, dar atunci când vine vorba despre loialitate absolută față de stăpân, o rasă se distinge în mod deosebit printr-un devotament care merge dincolo de limitele obișnuite: Akita Inu, o rasă originară din Japonia, profund înrădăcinată în cultura și istoria acestui popor. Considerată de mulți drept cea mai loială rasă de câine din lume, Akita Inu nu este doar un companion credincios, ci o prezență tăcută, demnă și constantă, care leagă cu stăpânul o legătură profund emoțională și aproape sacră.


🐕Rasa își are originile în regiunea Akita, din nordul insulei Honshu, unde a fost crescută inițial ca un câine de vânătoare robust, capabil să urmărească animale mari precum urșii sau cerbii. De-a lungul secolelor, Akita Inu a fost apreciat și pentru calitățile sale de paznic și protector, dar ceea ce a fascinat întotdeauna cel mai mult la acești câini nu a fost doar forța sau rezistența lor, ci natură lor loială, tăcută și echilibrată. Spre deosebire de rasele exuberante, care își manifestă bucuria prin salturi și lătrături, Akita Inu este rezervat, calm și atent, dar în același timp profund legat de familia lui.


🐕Cazul cel mai cunoscut și emoționant, care a transformat această rasă într-un simbol universal al devotamentului, este cel al legendarului Hachikō, un exemplar de Akita Inu născut în 1923. Hachikō era câinele profesorului Ueno, de la Universitatea din Tokyo. În fiecare zi, acesta îl însoțea pe stăpânul său până la gară și se întorcea la ora exactă pentru a-l aștepta la sfârșitul programului de lucru. Într-o zi, însă, profesorul a suferit un atac cerebral la universitate și nu s-a mai întors niciodată. Ceea ce a urmat a intrat în legendă: timp de aproape 10 ani, Hachikō a continuat să vină zilnic în același loc, la aceeași oră, așteptându-și stăpânul cu o răbdare sfâșietoare. Călători, localnici și lucrători ai gării au fost martori ai acestei demonstrații necondiționate de iubire și fidelitate, iar povestea a fost atât de emoționantă încât în 1934 i s-a ridicat o statuie de bronz în fața gării Shibuya, care stă și astăzi ca un simbol al loialității nemuritoare.


🐕Dincolo de povestea lui Hachikō, caracterul rasei Akita Inu reflectă aceleași trăsături de statornicie, curaj și atașament. Acest câine nu se leagă ușor de oricine, dar odată ce s-a atașat, legătura este profundă și de durată. Este recunoscut pentru faptul că devine extrem de protectiv față de membrii familiei, fără a fi agresiv în mod gratuit. Datorită firii sale independente și a instinctelor de pază bine dezvoltate, are nevoie de o educație calmă, consecventă și de o relație bazată pe respect reciproc. Cu străinii poate părea distant, dar în prezența celor dragi este cald, loial și dedicat.


🐕Akita Inu nu este o rasă pentru oricine. Nu este un câine care cere afecțiune constantă, dar o oferă în tăcere, prin prezență și prin vigilența sa. Este un câine nobil, care impune respect prin postură și prin calmul său impasibil. Mulți spun că Akita „nu se supune, ci alege să colaboreze”, ceea ce face ca legătura cu stăpânul său să fie una de parteneriat profund, nu de simplă dresură. Este un animal care nu uită niciodată, iar această memorie afectivă îl face capabil să se comporte exemplar și să-și susțină stăpânul chiar și în situații dificile.


🐕Astăzi, Akita Inu rămâne nu doar o rasă canină apreciată pentru aspectul său impunător și blana sa densă, ci și un simbol viu al loialității, al iubirii necondiționate și al legăturii tăcute, dar indestructibile, dintre om și animal. Povestea lui Hachikō continuă să fie spusă în cărți, filme și statui, dar adevăratul miracol este că mii de alți câini Akita, mai puțin celebri, își trăiesc zilnic viața alături de oameni cu aceeași noblețe, răbdare și devotament. Iar în tăcerea lor, ei spun totul.❤️

$$$

 

Această femeie din Florida, Mildred Kirschenbaum, a devenit virală pe rețelele sociale datorită sfaturilor sale despre viață.


„Vreau să împărtășesc un gând despre atitudine. Am împlinit recent 100 de ani. Și totuși, am prieteni cu 15-20 de ani mai tineri decât mine, iar atitudinea lor îi va împiedica să ajungă la vârsta mea.


Nu sunt recunoscători pentru nimic. Atitudinea lor este: «Nu-mi văd copiii decât o dată pe săptămână» sau «Mâncarea pe care am primit-o a fost rece și proastă». Această atitudine nu este acceptabilă.


Dacă mâncarea nu e chiar grozavă, mai ia un desert! Dacă îți auzi copiii o dată pe săptămână, e perfect. Te sună ei o dată pe săptămână, îi suni și tu o dată pe săptămână. Și fii recunoscător că se bucură de viață.


Schimbă-ți atitudinea. Privește partea pozitivă a vieții. Cred că ASTA m-a adus până aici. Încerc cât pot să nu mă consum pentru lucruri mărunte și să am o atitudine pozitivă.”


Mildred, la 100 de ani, locuiește singură, conduce, își plătește facturile online, le scrie mesaje celor dragi de pe iPhone și nu ratează niciodată ora de happy hour. A devenit o senzație pe internet datorită sfaturilor ei despre cum să trăiești o viață lungă și activă.


Iertarea este un alt subiect despre care Mildred vorbește.


„La acest punct în viața mea, am 100 de ani. Când mă duc la culcare, poate nu mă mai trezesc. De ce să car o povară inutilă? De ce să mă trezesc dimineața și, chiar dacă nu mă gândesc activ la asta, să fiu supărată pe cineva? Nu merită supărarea ta. Dacă nu sunt importanți pentru tine, las-o baltă. Dacă sunt importanți, sună-i.”


Unele dintre videoclipurile lui Mildred sunt mai ușurele, cum e cel în care încurajează pe oricine, indiferent de vârstă, să devină „tech-savvy”.


„Trăim într-o lume a calculatoarelor. Ori mergi cu valul, ori cazi din tren. Asta e lumea tehnologiei. Dacă ai un computer și nu știi să-l folosești, există o carte numită ‘Computere pentru începători’. Nu mai spune ‘nu știu să-mi citesc emailurile’. Nu există ‘nu știu’.”


Mildred are un iPad, un iPhone și un computer Microsoft care o ajută să țină legătura cu cei dragi, să caute informațiile de care are nevoie, să joace câte un joc de Words With Friends, să-și filmeze videoclipurile și să-și facă bankingul online.


„Singurele cecuri pe care le mai trimit prin poștă sunt cele pentru cadourile de ziua de naștere,” spune Mildred. „Tot restul e online.”


Alte subiecte despre care vorbește Mildred sunt: cum e să conduci la 100 de ani, de ce a ales să locuiască singură, cea mai sigură metodă de a te ridica dacă ai căzut în casă și rețeta ei de supă de pui – cerută de nenumărate ori.


„Gust-o. Dacă nu e destulă sare, mai pune. Nu-ți fie teamă să improvizezi.”


Un alt secret al longevității, spune Mildred, este să ieși din casă — să fii activ social.


Îi place să joace bridge sau canasta pentru a-și menține mintea ageră și pentru a rămâne conectată cu ceilalți.


Dar una dintre activitățile ei sociale preferate este să meargă la happy hour, fie la clubhouse-ul comunității, fie la un restaurant local.


„Îmi place la happy hour. De obicei, nu e nimeni acolo nici pe aproape de vârsta mea, dar asta nu e nicio problemă.”


Am avea cu toții de învățat din sfaturile lui Mildred. ❤️🫶🏻

$$$

 Cu mulți ani în urmă, o scriitoare a sosit în Londra. 

Acolo, a zărit — iertați-mi expresia — o toaletă publică, o clădire izolată cu două intrări. 

Deasupra fiecărei uși era o inscripție: „Accesul pentru femei este gratuit. Pentru doamne – un penny.”, „Accesul pentru bărbați este gratuit. Pentru domni – un penny.”


În timp ce scriitoarea, uimită, reflecta la diferența dintre o femeie și o doamnă, un polițist s-a apropiat de ea cu delicatețe și a întrebat dacă nu cumva are nevoie de un penny. 

Poate că nu avea mărunțiș, iar el era gata să-i ofere, ca un adevărat gentleman.


Adevărat, englezii aceștia „scorțoși” sunt stranii. Dar această întâmplare poartă în ea un tâlc profund: doamnele și domnii întotdeauna plătesc pentru sine.

Nu se înghesuie, dând coate în stânga și-n dreapta, ca să apuce ceva gratuit, chiar și atunci când ar putea face asta. 

Nu profită de ceea ce e gratuit,dacă își pot permite să plătească. 

Și întotdeauna mulțumesc pentru un serviciu,chiar dacă nimeni nu le cere recunoștință. 

Adevăratele doamne și adevărații domni nu caută „pomana”. 

Nu pentru că sunt obligați să plătească, ci pentru că a plăti pentru un lucru sau un serviciu le păstrează demnitatea.


Respect de sine. 

Uneori e nevoie doar de un biet penny. 

Dar unii nu plătesc nici măcar atât. Alții, însă, simt că este de datoria lor să o facă. 

Să mulțumească, să se revanșeze,să respecte regulile nescrise chiar dacă nimeni nu le observă și nu le apreciază.

Ba mai mult,oferă ajutor cu discreție celor aflați în dificultate.


Oricine poate fi bărbat sau femeie. Nu e nevoie, de regulă, de vreun efort special. Dar nu oricine poate fi o doamnă sau un gentleman. 

Deși, uneori, totul stă într-o monedă măruntă pe care o poți dărui.

Sau, dimpotrivă, o poți păstra ori uita s-o plătești. 

Însă, din acea fărâmă de gest pornește stima de sine.

Respectul pentru propria persoană și pentru ceilalți...


Există un mijloc simplu de a-ți spori respectul de sine: plătește, dacă poți plăti. 


Mulțumește, dacă poți mulțumi. Chiar și atunci când nimeni nu-ți cere plată ori recunoștință. 


Doamnele și domnii întotdeauna plătesc pentru sine.


© Anna Kirianova

Preluat de la .... Marcus de seară

$$$

 În noaptea din 27 spre 28 iunie 1916 în casa lui din Bucureşti, de pe strada Mendeleev, Ștefan Luchian trăia ultimele clipe dintr-o lungă agonie. Pe şevalet, se afla ultima lui creaţie rămasă neterminată: un chip de femeie.


Ultimele ore din viața lui Ștefan Luchian

Luchian avea 48 de ani. 48 de ani dintre care, pe ultimii șapte îi trăise într-un coșmar permanent. Un coșmar din care s-au născut cele mai frumoase pasteluri care există în pictura românească și unele dintre cele mai frumoase din pictura lumii. Vazele cu flori îi umpleau camerele în acești ani în care boala îl împiedica să mai iasă din casă și să picteze peisajele pe care atât de mult le iubea și, stând în fotoliu, de la un timp încolo, cu pensula legată de mâna care refuza să-l mai ajute, Luchian picta ore în șir, picta flori până la epuizare, singura lui lumină în întunericul pe care-l trăia. Atunci s-au născut spre exemplu celebrele lui naturi moarte cu flori, atunci s-au născut celebrele lui Anemone… „În această casă a trăit, a lucrat, a suferit și a murit neînțeles pictorul Ștefan Luchian (1868-1916)”. Asta scrie azi pe clădirea care a fost martora suferințelor și a agoniei lui din ultima perioadă a vieții, suferințe pe care prefera să și le înăbușe de multe ori discret și după o criză în care se contorsiona de durere, își întorcea fața de la perete și, cu ochii plini de lumina spunea doar „Gata, a trecut” și se întorcea nerăbdător la discuții, la culori și la forme.


„Tot ce am învățat știu de la Grigorescu”


Coșmarul care l-a dus spre mormânt în acea noapte de sfârșit de iunie a început însă cu mulți ani în urmă, în 1898, când avea doar 30 de ani. Atunci a avut prima criză a unei boli ce avea să se dovedească a fi scleroză multiplă. De altfel, toți acei ultimi ani ai sfârșitului de secol XIX i-au fost ostili. După o perioadă în care situația materială a lui Luchian a fost destul de bună, ceea ce i-a permis călătorii în străinătate, frecventarea boemei pariziene, o vilă frumoasă în București, despre care nepoata lui, Laura Cocea, spunea că are un salon mare și rotund, „ca cel de la Atheneu”, a venit momentul scadenței spre care l-au dus cheltuieli nesăbuite și firea lui boemă. Iar sărăcia a coincis cu declanșarea bolii. Averea moștenită s-a dus pe apa Sâmbetei, pictura nu i se vindea, iar el a fost nevoit să-și câștige o vreme existența cântând la flaut în orchestra Teatrului Național. Flautul, acest instrument la care a ajuns să cânte pentru că, așa cum mărturisea, „mi-erau mâinile prea lungi și m-am apucat de flaut…”, cu tristețea că și-a dorit toată viața să cânte la vioară, dar degetele, se pare, nu-l ajutau să obțină atât de „banalul tremolo”. Cursurile Conservatorului le-a urmat în paralel cu Școala de Arte Frumoase, un loc pe care nu l-a îndrăgit prea tare, pentru că cei mai mulți dintre profesori erau tributari academismului. „Tot ce am învățat știu de la Grigorescu”, avea să spună el mai târziu. Iar Nicolae Grigorescu, la rândul lui, avea să exclame în fața unei lucrări semnate de Luchian: „În sfârșit, am și eu un succesor!”


Copilăria în mahalaua Mântulesei și casa dispărută


Povestea lui Ștefan Luchian a început însă cu mulți ani în urmă, când, în prima zi a lunii februarie a anului 1868 venea pe lume într-o căsuță din satul Ștefănești, în Botoșani, în familia Elenei Chiriacescu și a maiorului Dumitru Luchian, comandantul Batalionului nr. 3 de grăniceri si bun prieten cu Alexandru Ioan Cuza. La Ștefănești există și azi o căsuță-muzeu, cu multe flori la geamuri și în curte, unde povestea vieții lui e păstrată mai degrabă cu multă pasiune decât cu prea multe investiții din partea statului român… Când avea doar cinci ani, familia lui s-a mutat la București, într-o casă pe care au cumpărat-o, pe strada Popa Soare, nr. 15, în superba și atât de pitoreasca mahala a Mântulesei. Casa era situată pe un teren de aproximativ 800 de metri pătraţi, fusese construită pe la 1850 de bumbăcarul Ivancea şi avea patru odăi, pivniţă, o bucătărie în curte şi un chioşc în grădină. Mai era mult până la momentul la care, peste ani, casa avea să fie vândută, după moartea mamei, de Ștefan și fratele său, ca să-și poată continua studiile. Sunt nevoiţi, așadar, să se împrumute de la un negustor, ipotecând casa părintească. În toamna aceluiaşi an o vând, iar pictorul pleacă pentru ultima oară, la Paris. Casa, veche de peste patruzeci de ani, va fi demolată de cumpărător. Din acea perioadă a copilăriei lui Luchian pe străzile din mahalaua Mântulesei n-a mai rămas decât amintirea.


Un dandy în Bucureștiul sfârșitului de secol 19


Pasiunea sau înclinația lui pentru pictură s-a manifestat de foarte devreme, încă de la Școala din Tabaci și a continuat în vremea cât a fost elev la Liceul Sf. Sava. Și sunt cunoscute poveștile lui cum că, în acei ani, făcea adevărate „afaceri” cu desenele. „Pe treizeci de gologani: atât era tariful” spunea Luchian, amintindu-și acei ani superbi în care le făcea temele la desen pe bani colegilor lui… Și, cum a simțit fără dubiu că pictura era chemarea lui, s-a sustras cu hotărâre carierei în armată pe care mama lui o visa pentru el, a refuzat să se înscrie la școala militară și să meargă pe urmele tatălui și s-a înscris, în schimb, la clasa de pictură a Școlii Naționale de Arte Frumoase.


În 1890, a plecat la Paris la Academia Julian unde a studiat la atelierul lui William-Adolphe Bouguereau, academist și el, iar această călătorie a fost foarte importantă pentru traseul lui artistic. Deși William Bouguereau împreună cu alți pictori, transmiteau studenților de la Academia Julian principii conservatoare de desen dobândite de la Jean Auguste Dominique Ingres și Jacques-Louis David, adevărata revelație a fost pentru Luchian în acea perioadă descoperirea operelor lui Vincent Van Gogh și Paul Cézanne. A putut cunoaște astfel, în muzee și expoziții, viața artistică pariziană aflată în acea perioadă în plină efervescență impresionistă. De altfel, Luchian a spus-o direct: „…Nu m-am împăcat niciodată cu școala… Am învățat mai mult de la Grigorescu și prin muzeele și expozițiile din străinătate”. Luchian a revenit la București în iarna lui 1892, când a murit mama lui, și s-a dedicat în continuare picturii. Înfățișarea lui de dandy autentic avea să-i aducă multe neajunsuri și multe critici, dar el și-a continuat drumul.


Boala avea însă un nume: scleroză multiplă


Ultimii ani ai secolului au adus cu ei dezastrul. Întâi întâlnirea cu Cecilia Vasilescu, pe care a cunoscut-o când picta o biserică la Alexandria și de care s-a îndrăgostit. Apoi, declinul total. Pentru că în acea perioadă, odată cu primele simptome ale bolii și cu sărăcia în care s-a trezit, a venit și refuzul familiei Ceciliei de a-i acorda mâna fetei. Și, în 1901, grav bolnav, s-a internat la Spitalul Pantelimon, la neurologul Gheorghe Marinescu. „Nu v-am scris pentru că mi-a fost tare rău şi încă mi-este, dar mai puţin decât îmi era”, îi scria el din spital prietenului Constantin Mille. „Pe lângă paralizia picioarelor, care e de la şolduri în jos, mâinile îmi sunt complet amorţite şi în imposibilitatea de a face ceva cu ele, apoi încă o serie de boale ce provin tot de la prima, pe care nu ştiu cum să o numesc, pentru că doctorul nu a pus încă diagnosticul. Sunt aici de o lună şi jumătate şi nu am ajuns cel puţin nici să cobor din pat, cu toate îngrijirile distinsului profesor Marinescu. Şi ştiinţa are o limită, aşa că bietul doctor dă şi el din umeri şi îmi recomandă răbdare”.


Boala avea însă un nume: scleroză multiplă. Și evoluția ei a continuat de la un an la altul, cu tot mai puține momente în care-i îngăduia să respire… În anii următori ai primului deceniu ai secolului 20, alături de familia Cocea, care l-a îngrijit până la sfârșitul vieții, și-a petrecut verile în diverse orașe unde picta: Constanța, Techirghiol, Govora, Bărăgan, Chiajna… În casa rece și mică și „cu o lumină imposibilă” din cartierul Filantropia, de unde se vedea bariera Filantropia, a pictat în anul 1907, fascinat și întristat de viața grea din cartierele de la marginea Bucureștiului. Apoi, în 1908, a lucrat la Brebu, și acolo s-au născut câteva dintre capodoperele lui importante, printre care Fântâna de la Brebu sau Turnul din Brebu, iar în 1909, ultimul an în care a mai putut ieși din casă, a mers la Moinești, unde iarăși a pictat peisaje cu mare pasiune. De la sfârșitul anului 1909, însă, a rămas țintuit în fotoliu. Și timpul a început să curgă înspre sfârșit… „Când se apuca de lucru nimic nu-l oprea, nici dureri, nici vizite”, își amintește Laura, nepoata lui. Și tocmai ambiția cu care a luptat cu boala l-a ținut probabil în viață până în noaptea aceea de iunie. Nu se mai putea mișca, dar voia cu disperare să picteze și a cerut ca pensula să-i fie legată de mână. Și picta mai departe. În acea perioadă teribilă Nicolae Tonitza a mers, se pare, să-l viziteze, fiind el însuși unul dintre cei care l-au ajutat să-și lege pensula de mână. Momentul e copleșitor, așa cum și-l amintește Nicolae Tonitza: „I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte şi mâna lui a început să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi, într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile”…


„Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu”


Una dintre cele mai frumoase imagini din acel sfârșit de existență tulburată, care a lăsat în urmă unele dintre cele mai frumoase picturi din cultura română, rămâne întâlnirea cu George Enescu, venit, se pare, să-i cânte la vioară, cu puțin timp înainte să moară. Scena este povestită de Tudor Arghezi în toată frumusețea ei tulburătoare: „Luchian plângea, plângea de o emoție fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui mută. Umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi, umbra și-a luat vioara și pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului și i-a spus «Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu».”

$¢$

 Cinci cenți pentru un șobolan, sau Cum o femeie fragilă a salvat întreg Portlandul de ciumă


Esther Pohl a intrat în istorie ca femeia care, singură, a prevenit o epidemie de ciumă într-unul dintre cele mai mari orașe ale Americii. În 1907, când a fost numită comisar pentru sănătate publică al orașului Portland, ea era deja cunoscută: mergea pe bicicletă în vizite la pacientele sale în calitate de moașă, activa în Comitetul pentru Sănătate și era respectată pentru hotărârea și claritatea ei medicală. Acum însă devenea ofițer, conducător și principal strateg în fața unei amenințări mortale: ciuma bubonică.


Boala făcea ravagii în SUA, iar o izbucnire era așteptată din moment în moment și în Portland – un oraș care, până în 1910, depășea deja 200.000 de locuitori. Într-un asemenea centru urban și port comercial, epidemia putea lua proporții dezastruoase.


Sprijinindu-se pe cele mai recente descoperiri științifice și refuzând să repete greșelile altor orașe, Esther și-a alcătuit rapid un plan coerent. A identificat dușmanii principali: șobolanii și puricii – vectorii bolii. A afirmat deschis, pentru prima dată, că soluția stă în igienă și în eliminarea rozătoarelor și a insectelor parazite.


A elaborat o întreagă strategie anti-ciumă, în care a combinat fermitatea deciziilor medicale cu o campanie publică prin presă, explicând și educând populația. Măsurile ei au fost multiple: eliminarea corectă a gunoiului, protejarea alimentelor, angajarea de prădători de șobolani, inspecții sanitare. A cerut autorităților o mie de dolari – o sumă considerabilă la acea vreme. Consiliul local nu doar că i-a acordat banii, ci i-a promis și cinci mii, dacă planul ei avea succes.


În echipa ei s-a alăturat Aaron Zaik, expert cu experiență în porturile Odesa, New York și Seattle, care știa totul despre comportamentul și psihologia șobolanilor. Cu ajutorul său, au introdus metode moderne, capcane și substanțe inovatoare. Esther l-a numit adjunctul ei și s-a declarat impresionată de eficiența acestuia.


În octombrie, Esther a lansat o inițiativă decisivă: cinci cenți pentru fiecare șobolan ucis și predat la crematoriu. A avertizat însă populația să fie prudentă – să se asigure că puricii morți nu mai pot infecta. A subliniat clar: „Uciderea șobolanilor este o datorie civică. Fie că ești bogat sau sărac, ești dator să participi la protejarea orașului.”


Rezultatul? Un succes absolut. Portland a fost singurul oraș-port de pe coasta de vest a Americii în care nu s-a înregistrat niciun caz de ciumă, nici în oraș, nici pe o rază de 100 de mile în jurul său.


Astfel, o femeie hotărâtă, cu o viziune clară și o voință de fier, a salvat un oraș întreg de la catastrofă – în vreme ce altele cădeau pradă bolii. Esther Pohl rămâne un exemplu de luciditate, curaj și acțiune.

&'&

 S-a întâmplat în 25 iunie1852: În această zi, s-a născut Antoni Gaudi (y Cornet), arhitect şi sculptor spaniol. Adică acel arhitect despre ...