***

 DUBLA ALEGERE A LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

Posibilitatea de a avea instituţii organizate pe baze similare, precum armata, dar doi domni diferiţi, iată ce le oferea Convenţia de la Paris românilor care doreau unirea. Este meritul elitei române de atunci că a reuşit să treacă, nu fără multe opinteli, peste diferenţe şi să impună o soluţie, acceptată în final şi în exterior, care a asigurat Unirea.

Principiile stipulate pentru organizarea alegerilor erau defavorabile. Se prevedea un cens foarte ridicat, care limita mult numărul alegătorilor şi pe cel al celor ce puteau fi aleşi. În Bucureşti, la o populaţie de circa 120.000 de locuitori, votau, în cazul cel mai bun, 308 alegători. În Ismail, la colegiul al doilea, era un singur alegător care se putea alege doar pe sine. Unirea o doreau cei mai mulţi, dar exista tabăra ,,naţională“, cuprinzând pe foştii luptători de la 1848 („radicali“, „unionişti“ sau „progresişti“) şi gruparea conservatoare, a foştilor domni (Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei în Ţara Românească, respectiv Mihai Sturdza în Moldova) şi a partizanilor lor. Bătălia pentru alegerea adunărilor elective a fost dură.

Alegerile din Moldova au adus în Adunarea Electivă o majoritate a partidei naţionale. Doar că în rândurile acesteia se formaseră diferite grupuri: unii îl susţineau pe Vasile Alecsandri, alţii pe Costache Negri. Erau 38 de pretendenţi amatori de domnie, dacă îi socotim şi pe cei din tabăra conservatoare. Şi aici a intervenit minunea. Mai întâi a renunţat Alecsandri în favoarea lui Negri. Prea radical, acesta nu era acceptat nicicum de conservatori. În seara zilei de 3/15 ianuarie, deputaţii unionişti se întruniră pentru a se pune de acord asupra unui singur candidat. După discuţii fără rezultat, se părea că adunarea avea să se termine printr-un eşec. Atunci Lascăr Rosetti încuie uşa şi declară că nu se vor despărţi până nu vor cădea de acord asupra candidatului unic. Neculai Pisoţchi îl propuse pe colonelul Alexandru Cuza, a cărui demisie din postul de ispravnic de Covurlui, în semn de protest împotriva felului cum se alcătuiseră listele de alegători pentru Divanul ad-hoc, făcuse o adâncă impresie în toată ţara. El fu acceptat imediat de toţi cei prezenţi. A doua zi era ales în unanimitate domn al Moldovei. „Ore întregi – povestea un martor ocular – au durat strigătele entuziaste ale poporului. Principele era aşa de mişcat, încât în tot timpul paradei avea lacrimi în ochi“. Dincolo de munţi, Gazeta Transilvaniei prezentă în chip elogios pe Cuza; un portret mare cât pagina gazetei însoţea textul.

Între 8 şi 12 ianuarie, avură loc alegerile de deputaţi pentru Adunarea Electivă a Ţării Româneşti. Deşi oraşele votară în majoritate, iar Bucureştii exclusiv, pentru candidaţii partidei naţionale, majoritatea celor aleşi aparţinea conservatorilor. Partida naţională avea de dus o luptă grea spre a asigura reuşita unui candidat al ei. Pentru a-şi asigura succesul, prin tineri propagandişti, fu ridicată populaţia Bucureştilor: tăbăcarii, care fuseseră prezenţi şi la 1821 şi la 1848, măcelarii, cu cuţitele lungi ale meseriei, apoi negustorii, precum şi locuitorii de la marginea oraşului, mahalagii, purtând ciomege groase. Au fost acolo şi elevii claselor superioare, fură chemaţi şi ţărani din satele vecine. În dimineaţa zilei de 22 ianuarie, când începură lucrările Adunării Elective, Dealul Mitropoliei şi curtea Adunării erau pline de o mare mulţime, care îi huidui pe adversarii partidei naţionale şi pătrunse chiar în sala de şedinţe. „Prezenţa mulţimii adunate în curtea Mitropoliei – comentează într-un raport consulul austriac Eder – a contribuit mai mult decât elocinţa vorbitorilor minorităţii să facă majoritatea înţelegătoare“.

Într-o şedinţă a membrilor partidei naţionale, ţinută în noaptea de 23 spre 24 ianuarie, într-o sală a hotelului „Concordia“ de pe Strada Germană, actuala stradă Smârdan (azi o ruină, spre ruşinea urmaşilor celor ce au făcut Unirea), Dimitrie Ghica – care şi-a dat seama că o candidatură a lui este exclusă – a propus să fie ales domn al Munteniei Alexandru Cuza. Propunerea întruni adeziunea unanimă. Numai comandantul armatei, generalul Vlădoianu, care convocase la el acasă pe unii dintre ofiţerii garnizoanei, fu informat. El şi-a dat consimţământul să sprijine hotărârea luată. A doua zi, 24 ianuarie 1859, după ce se deschise şedinţa Adunării Elective, la orele 11 dimineaţa, Vasile Boerescu ceru preşedintelui şedinţă secretă, având a face o propunere. Cererea se admise şi deputaţii trecură într-o sală vecină, unde Boerescu luă din nou cuvântul. Cu un discurs înflăcărat, care produse o adâncă impresie, îi convinse să aleagă tot pe Alexandru Ioan Cuza. Cei mai mulţi dintre deputaţi aveau lacrimi în ochi. Un reprezentant al majorităţii, aprobând propunerea, cită precedentul Suediei şi Norvegiei, care aveau acelaşi suveran. Alţi deputaţi, între care chiar fiii lui Ştirbei şi Bibescu, foştii candidaţi, îşi dădură de îndată asentimentul. La finalul votului, toate cele 64 de buletine de vot poartă acelaşi nume.

La manifestarea de bucurie a Adunării se adaugăuna şi mai puternică a bucureştenilor. Mulţimea, amestecată cu oştirea, joacă la toate răspântiile Hora Unirii, până seara târziu, la lumina torţelor; oamenii se îmbrăţişează fără să se cunoască.

La telegrama care îi anunţa alegerea, Cuza răspunde: „Mulţumesc Adunării Elective pentru votul său unanim de încredere şi declar că primesc cu mândrie şi recunoştinţă de a fi domn a Ţării Româneşti, precum sunt domn al Moldovei“.

Cu domnia lui Cuza vodă începe crearea României moderne.

***

 AMINTIRI DESPRE NICU CEAUȘESCU

Lucian Ioan Tudor din Bacău, sibian la origine, coleg cu Nicu Ceaușescu, în perioada în care urmau cursurile Facultății de Fizică din cadrul Universității din București (1970-1975) îşi amintea într-un interviu publicat de Adevărul, în 2015, că Nicu Ceaușescu era politicos, învăța bine, avea gărzi personale de securitate și bani – bancnote de 100 de lei nou-nouțe” -, cu care nu cumpăra nimic.

Din aceeași generație au mai făcut parte Jean Maurer, fiul lui Ion Gheorghe Maurer, şi Horia Constantinescu, băiatul lui Miron Constantinescu, rectorul Academiei „Ștefan Gheorghiu“, președintele Marii Adunări Naționale.

„ÎNVĂȚA BINE Şi ERA ÎMBRĂCAT ÎN HAINE DE FIRMĂ”

„Nicu Ceaușescu era un student care învăța bine”, afirmă fostul lui coleg de facultate. Era îmbrăcat în haine de firmă, cu bani în buzunar, dar chibzuit în cheltuirea lor şi nu plătea niciodată nota de plată a colegilor.

„Avea oameni care se ocupau de existenţa lui. Lângă el era în permanenţă George Mihalache, care-l ajuta în orice problemă s-ar fi ivit, iar după ore era pregătit în cadrul universităţii de asistenţii Ţugulea şi Marian. Avea şi gărzi personale de la Securitate, care-l păzeau la orice ieșire în afara universității. Îi cunoșteam şi noi”.

„ERA FOARTE POLITICOS şi VENEA CU MAȘINA LA CURSURI”

„Pot spune, după cinci ani de facultate, dar şi în ocaziile în care l-am mai întâlnit, până în 1989, că Nicu Ceauşescu era foarte politicos, atât la ore, cu profesorii, cât şi cu noi, colegii de facultate. La şcoală venea cu mașina, avea un Renault 16 TS, ediţie limitată, primit cadou după semnarea contractului Dacia cu Renault și mai avea şi un Audi 100. Atât el, dar şi Maurer şi cei care aveau mașini, ne luau şi pe noi”.

„AVEA PERMANENT BANI LA EL”

„Nicu (Ceaușescu) avea permanent bani la el, foi de 100 de lei nou-nouțe, dar nu se mânca sau bea pe banii lui. Nu ne plătea țigările sau băutura. Avea un joc, dar nimeni nu a reușit să prindă suta de lei, în cădere. Pot spune că Nicu a fost un bun coleg, dar prietenii lui erau în altă parte, se vedea clar că aparține de o altă lume“, afirmă Tudor Lucian.

„NOTA 3 LA FRANCEZĂ”

Un amănunt se refera la ziua în care acesta a susținut examenul la franceză. „Nu se pregătise la acest examen, (n.r. profesoara) l-a întrebat apoi cum se numește. Când a zis Nicu Ceaușescu, profesoara l-a întrebat dacă Nicu este numele de familie. I-a pus 3. Nicu s-a urcat în mașină și s-a dus direct la facultate, unde s-a trecut imediat de la limba franceză, la opționalul de engleză, limbă pe care o vorbea destul de bine. Profesoara nu a mai avut cum să-i treacă nota proastă, nu l-a mai găsit în catalog, dar nici nu a avut de suferit în vreun fel, chiar dacă i-a pus această notă“.

„CĂMINUL STUDENȘESC DE LA MĂGURELE, COPIAT DUPĂ CEL DIN SUA”

Pentru Valentin şi Nicu, Institutul de Fizică de la București a fost mutat la Măgurele Studenţii din cadrul Facultății de Fizică din București, care au fost în generație cu Nicu Ceaușescu, au terminat facultatea la Măgurele. Regimul comunist a ridicat acolo un cămin, cu apartamente, copie după unul din campusul din Massachusetts, SUA. Studenții stăteau câte doi în cameră, în apartamente luminate de 15 becuri, cu două camere, cu baie.

„Toți AM FOST Repartizați În Bucureşti”

„Nu se comparau condițiile cu cele din campusul din Bucureşti.

Ca să fie echitabil totul, grupa de biofizică, din care făcea parte şi Nicu, a primit repartiție în Bucureşti.

Eu, împreună cu Nicu Ceaușescu şi cu Ladislau Farcaş (care a ajuns apoi profesor universitar la Berkeley, în SUA, unde a plecat cu un alt evreu băcăuan, Aurel Faibiş, în 1976), am organizat banchetul de finalizare a facultății, pe 25 mai 1975.

Nicu a adus toată băutura, pentru mâncare ne-am implicat toți. A fost frumos.”

LA PETRECERI, NICU CEAUȘESCU „RECITA DIN COȘBUC”

„Lui Nicu Ceaușescu, la un pahar, îi plăcea să recite poeziile lui George Coşbuc, pe care le ştia pe dinafară. Despre Nicu se spune că-i plăceau femeile, este adevărat, că peste medie. Era o singură colegă, Filip se numea, cu care avea relații mai strânse, dar în rest, era foarte discret. Nici de băut nu bea mult, nu-şi permitea să greșească flagrant. De ficat s-a îmbolnăvit de tânăr, de prin 1982, din cauza alimentaţiei, cred eu. Mâncarea pe care o primea era făcută la „Casa de comenzi Mercur“, era verificată, controlată sub aspectul integrității. În general, Nicu şi Valentin nu cumpărau nimic“, afirmă Lucian Tudor.

În mediul universitar al Facultății de Fizică era cunoscută pasiunea fiilor lui Nicolae Ceaușescu faţă de studiul fizicii. Valentin Ceauşescu, fiul cel mare al familiei Ceausescu, a urmat cursurile Facultății de Fizică din Bucureşti, iar în perioada 1967-1970, ale Imperial College din Londra.

„VALENTIN CEAUȘESCU ERA PASIONAT DE ȘTIINȚĂ”

„Valentin (Ceaușescu) și-a dat doctoratul în 1974. Era mai mare ca noi, dar l-am cunoscut. Dacă Nicu era pasionat şi de politică și toți știam că lui i se pregătește o carieră în acest sens, fiul mai mare al soților Ceaușescu era pasionat doar de știință. Era foarte bine pregătit. La Londra plecase cu Victor Gheorghiu, care a ajuns apoi profesor universitar. Lucrarea lui de doctorat a stat, până să fie validată, un an la Institutul de Fizică Atomică. Oricine putea să o consulte, era originală“ – afirmă Tudor Lucian.

„RECOMANDAREA LUI NICU CEAUȘECU M-A AJUTAT”

Tudor Lucian a primit repartiție la Uzina de Reparații Avioane (URA), actualul Aerostar Bacău. Lucra doar de trei luni în fabrică ca stagiar. La acel moment, uzina număra peste 1.700 de angajați.

„Nicu Ceaușescu a fost un bun coleg. După terminarea facultății, când Nicu făcea armata, a venit la Bacău cu comandantul de la Bobocu, pentru a lua un avion de pregătire L29.

L-a întrebat atunci pe directorul Eugen Pascariu de mine, că vrea să mă întâlnească, că am fost colegi. Chiar dacă nu am fost găsit atunci, întrebarea lui, recomandarea lui, m-a ajutat foarte mult în unitate. Am fost văzut cu alți ochi.

Apoi, Nicu, în 1987 a ajuns secretar al județului Sibiu (echivalentul funcției de președinte al Consiliului Județean Bacău). L-am vizitat la județeana PCR din Sibiu. M-a primit cu bucurie, rămăsese același bun coleg ca întotdeauna. M-a întrebat dacă mi-e bine la Bacău, dacă doresc ceva. Nu i-am cerut niciodată nimic„.

„ERA IUBIT DE OAMENII DIN SIBIU”

„L-am mai întâlnit cu 6-7 luni înainte de Revoluție, nu era prea optimist în privința viitorului, era însă bucuros că este departe de București, că trăiește cum îi poftește inima.

În Sibiu era iubit de oameni, nu avea dușmani. Mi-a părut rău pentru ce a pățit după Revoluție şi mi-a plăcut cum l-a apărat, cu decenţă, Paula Iacob“, a mai spus fostul coleg al lui Nicu Ceaușescu.

Tudor Lucian s-a născut în Sibiu (26 octombrie 1951). După finalizarea cursurilor Facultății de Fizică din București (1975), specializarea fizică nucleară, a ajuns la Uzina de Reparații Avioane din Bacău. A lucrat în laboratorul fabricii, ca fizician, iar din 1982 până în 1997, a condus biroul-laborator. Tot aici şi-a cunoscut şi soția, cu care are doi copii. Înainte de 1989, în interes de serviciu, a vizitat mai multe ţări din URSS, dar şi Germania Federală. După 1997, a condus o fabrică care producea componente hidraulice.

***

 DRAMA DIN VIAȚA LUI MERYL STREEP

Meryl Streep pare să le aibă pe toate. A împlinit 72 de ani pe 22 iunie, și nu doar că primește încă roluri, dar oferta e și foarte vastă, așa că actrița de Oscar își permite să aleagă doar scenariile care îi ”vorbesc”, după cum spune ea. Și pe plan personal e fericită, având o căsnicie care durează de 43 de ani și 4 copii reușiți. Însă ascunde o traumă, suferită în prima parte a vieții.

Meryl Streep, actrița cu cele mai multe nominalizări la Oscar – 21 la număr – a declarat, într-un interviu, că reușește să jongleze destul de bine cu viața de familie și cea profesională, mai ales că fiul său și cele trei fiice sunt deja plecați de acasă. E și motivul pentru care nu s-a pensionat încă, spune ea.

Meryl Streep are patru copii

Actrița este mamă pentru Henry, un muzician în vârstă de 42 de ani, Mamie, o actriță în vârstă de 38 de ani, actrița Grace, de 36 de ani, și Louisa, un model de 31 de ani. În ciuda faimei de care ea se bucură, a reușit să le ofere copiilor o viață normală, departe de tumultul Hollywoood-ului.

Născută în Summit, New Jersey, Meryl spune că părinții ei, Mary, artistă, și Harry, care lucra în industria farmaceutică, au sprijinit-o încă de la început să meargă pe drumul ales. ”Mama mă ducea să văd toate piesele de pe Broadway”, a declarat actrița.

Iubitul ei a murit de cancer pulmonar la numai 42 de ani

După ce a trecut de 20 de ani, Meryl avea deja un nume pe scena new -yorkeză. Acolo l-a întâlnit pe John Cazale, cel care i-a și fost coleg de scenă. S-au îndrăgostit nebunește, dar din păcate idila lor s-a sfârșit tragic în 1978. John a murit de cancer pulmonar la numai 42 de ani. Acesta i s-a stins în brațe, iar marea actriță a suferit cumplit.

Distrusă, Meryl s-a mutat în apartamentul unui prieten de-al fratelui său, Don Gummer, mai ales că acesta lipsea mult de acasă. Însă când Don Gummer, sculptor, s-a întors, a făcut o pasiune nebună pentru ea. ”Foarte repede mi-am dat seama că mă îndrăgosteam de ea”.

În doar câteva luni, cei doi s-au căsătorit și iată că mariajul lor a trecut deja testul timpului. În septembrie, cuplul a sărbătorit 43 de ani de la nuntă.

”Am găsit un soț minunat cu mulți ani în urmă. Sunt norocoasă din acest punct de vedere”, declară acum Meryl, care cu ajutorul lui Don a reușit să vindece rănile lăsate de dispariția subită a lui John.

***

 SCRISOAREA LUI DAN DEȘLIU ADRESATĂ LUI CEAUȘESCU

„Domnule Președinte, după peste 40 de ani folosesc o altă formulă de adresare decât tovarășe. Mi se pare, cum să zic, mai cinstit. Cei călcați zilnic în picioare nu pot fi tovarăși cu cei care-i calcă. Sunt un fir de pulbere din trupul acestei ţări, ca atâția alții. Nici dv. nu sunteți practic altceva, însă vă socotiți infinit mai sus decât toţi ceilalţi. Voi reveni asupra ideii.„

„Fo­losesc undele radio, nu radio Bucureşti, din motive lesne de în­ţe­les. Se ştie că scrisorile directe nu prea vă ajung, sunt mai multe, nu-i vorbă. De-ar fi să le citiţi numai pe cele de in­teres general, sunt convins că n-aţi prididi. Eu v-am trimis o în­tâm­pinare în iulie 1988 în legătură cu satele. Îmi exprimam dezacordul total şi adăugam că, indiferent de bunele intenţii, operaţia mi se pare o gravă eroare. Evident, nu aşeptam răspuns, am avut totuşi, după aceea, unele neplăceri cu serviciile poştale şi telefonice. Voi reveni şi asupra acestui punct.”

„IN LOCUL MONARHIEI EREDITARE, VOM BENEFICIA DE O DICTATURA INFLEXIBILA”

„După cum ştiţi, subsemnatul am pornit încă din anul 1945 la un drum care proclama cu totul alt itinerar şi alte obiective. Programul PCR, de­claraţiile, documentele conducerii sale m-au dus la concluzia că merita să mă alătur detașamentului de avangardă al clasei muncitoare, cum se spunea pe atunci. Dacă însă ar fi reieșit că drumul va duce la situaţia actuală, m-aş fi situat fără şovăire pe poziţia contrară. Cred că nu sunt singurul din generaţia mea care ar fi adoptat această atitudine, dacă s-ar fi spus deschis că se urmăreşte în­lo­cu­i­rea vechii oligarhii cu o protipendadă de tip nou. Sună cam bizar, într-adevăr, că în locul monarhiei ere­di­­tare vom beneficia, scuzaţi-mă, de o dictatură inflexibilă, cu vădite intenții de transformare tot în ceva ereditar, o afacere de familie.„

„ÎNFLORIREA FĂRĂ PRECEDENT”

„Aşadar, ca unul care a pornit la drum de mult, dar în altă direcţie anunțată oficial, ca unul pe care l-aţi invitat chiar să colaboreze la ceea ce părea că aveți intenția să faceţi la începutul lui 1965, în sfârșit, ca unul care a susținut lungă vreme în versurile sale că, urmărind linia Partidului Comunist, ţara noastră va cunoaște înflorirea fără precedent, socotesc că am nu numai dreptul, ci şi obligația să vă spun pe cale publică următoarele:„

„VA SOCOTIȚI PROPRIETARUL ROMÂNIEI”

„Domnule preşedinte, suntem la capătul pute­rilor, al răbdării, al absurdului multilateral dezvoltat. De ce? După mine, din cauza unei viziuni aberante asupra realităţii. Nu împăratul sau părintele patriei, dumneavoastră vă socotiți pur şi simplu proprietarul României. Proprietar absolut al solului şi subsolului, al apelor dulci şi sărate, al aerului, al celor vii şi chiar al răposaților din ci­mitirele de la sate. Ba, în plus, al adevărului şi dreptăţii. Ei bine, asta nu se poate. Nimeni n-a fost vreodată proprietarul unei ţări. Că dumneavoastră vă situați în atare postură o dovedește mai tot ce vă îngădiţi a dispune să se facă. Fără urmă de temei logic şi normal.

„NU A EXISTAT SI NU VA EXISTA NICICÂND UN INS ATOTȘTIUTOR”

Această perspectivă eronată se agravează printr-o particularitate a naturii dumneavoastră. La care presupun că nu v-aţi gândit niciodată. Sunteţi, domnule preşedinte, un mistic ireductibil. Pare greu de crezut de un ateu înverşunat. Sunteţi profund convins că o putere supranaturală v-a dăruit cu harul de care n-a mai avut parte nimeni pe pâmânt. Cum altfel vă puteţi explica faptul că dvs., care n-aveţi pregătire de specialitate chiar în toate direcţiile, îi învăţaţi pe agricultori cum să însămânţeze, pe constructori cum să construiască un bloc cu 13 etaje, de pildă, pe fundația unuia plănuit să aibe doar 8. Pe metalurgiști, pe pictori, pe lucrătorii din comerț, pe fotbaliști, pe profesori, dar pe cine nu? Folosind un citat dintr-o cuvântare pe care aţi rostit-o cândva, prin 1965, sper că vă amintiți, n-a existat, nu există şi nu va exista nicicând un ins atotștiutor, infailibil în toate domeniile. Iată că aţi ajuns la ideea că acest fenomen a devenit o realitate în persoana dumneavoastră.

***

 POVESTEA DE DRAGOSTE DE PE TITANIC

Cea mai cunoscută poveste de dragoste legată de Titanic – cea dintre personajele interpretate de Leonardo DiCaprio și Kate Winslet în filmul omonim – este una fictivă și pune în umbră cea mai frumoasă astfel de poveste de pe pachebotul scufundat pe 15 aprilie 1912, care a existat în realitate.

Isidor și Ida Straus apar doar într-o scenă scurtă a celebrului film „Titanic” din 1977 – cei doi bătrâni care se întind în pat împreună, se iau de mână și își așteaptă moartea, după ce pachebotul începe să se scufunde și toată lumea de la bordul lui este disperată să se salveze.

Cuplul germano-american înstărit a renunțat la locurile de pe bărcile de salvare și nu a încercat să scape în timp ce RMS Titanic se scufunda în Oceanul Atlantic.

Povestea de dragoste dintre Isidor și Ida Straus

Încă de la început, părea că Isidor și Ida Straus erau sortiți să fie împreună. Aveau aceeași zi de naștere, 6 februarie, erau amândoi de origine evreiască și amândoi au emigrat din Germania în America la începutul vieții lor.

Cuplul s-a căsătorit în anul 1871. Isidor a lucrat pentru afacerea tatălui său – L. Straus & Sons – care era o marcă de ceramică, integrată ulterior în departamentul de sticlă și porțelanuri de la Macy’s. A muncit din greu, ajungând în cele din urmă să fie coproprietar al întregului lanț Macy’s.

Ida Straus a fost atât o gospodină, cât și o mamă foarte ocupată, cuplul având împreună șapte copii. Unul dintre copiii lor, Clarence, a murit în jurul vârstei de doi ani. Chiar dacă Isidor a avut mult de lucru – pe lângă îndatoririle sale de membru al Congresului Statelor Unite timp de un an – se spune că cei doi soți erau deosebit de apropiați.

Ori de câte ori Isidor călătorea în interes de serviciu, cei doi își scriau unul altuia. Erau foarte îndrăgostiți și detestau să fie departe unul de celălalt.

„A lor era dragostea dintre soț și soție, atât de frumoasă printre cuplurile vechi care au trecut împreună prin furtunile vieții. Cu greu puteau fi găsiți doi îndrăgostiți mai devotați”, își amintea verișoara lui Isidor, Samuel Bessinger.

Pe măsură ce lucrurile se desfășurau după ce vestea scufundării Titanicului a apărut în Statele Unite ale Americii, Bessinger se pare că știa deja care era destinul cuplului.

„Cunoscând-o pe doamna Straus așa cum o cunoașteam noi, am fost siguri că, în loc să-și părăsească soțul, a rămas pe navă. Dacă lui nu i s-a permis să intre într-una dintre bărcile de salvare amândoi au fost fără îndoială pierduți”, a mai spus ea.

Tragedia ce le-a adus moartea

Deținători ai biletului nr. 17483, atribuit la cabina C55, Isidor și Ida Straus nu au plănuit inițial să călătorească la bordul RMS Titanic din Southampton. De fapt, nici măcar nu erau programați să se afle în Europa la momentul respectiv, potrivit Encyclopedia Titanica.

În orice alt an, cei doi ar fi fost în vacanță în sudul Californiei cu partenerul de afaceri al lui Isidor, A. Abraham. Însă, acesta a murit subit, astfel că Isidor și Ida Straus au făcut o schimbare de ultim moment și au hotărât să plece într-o vacanță europeană.

Ei urmau să se întoarcă acasă, la New York, împreună cu menajera lor britanică recent angajată, Ellen Bird. Cu toate acestea, din cauza unei greve a cărbunelui ce avea loc în Anglia la acea vreme, vasul pe care plănuiau să îl ia acasă a trebuit să cedeze cărbunele unei alte nave.

Acest nou vas, mult mediatizat, își făcea călătoria inaugurală și probabil că a fost o schimbare de plan interesantă pentru cuplul înstărit aceea de a se urca la bordul pachebotului de lux numit RMS Titanic.

„Unde mergi tu, merg și eu”

După ce au început evacuările în acea noapte fatidică de 15 aprilie 1912, Ida Straus și soțul ei se aflau pe punte lângă barca de salvare. Colonelul Archibald Gracie, un pasager care se împrietenise cu Isidor, a încercat să o convingă pe Ida Straus să se urce într-o barcă de salvare.

Aproape că a făcut-o – dar cum Gracie i-a oferit apoi lui Isidor un loc pe barcă datorită bogăției și statutului său, Isidor a refuzat categoric, deoarece mai erau femei și copii care încă nu se aflau pe bărcile de salvare.

„Nu voi merge înaintea celorlalți oameni”, a declarat el. Ida a rămas alături de Isidor, spunând: „Am trăit împreună timp de mulți ani. Unde mergi tu, merg și eu”.

Cuplul s-a asigurat că noua lor menajeră a ocupat un loc pe o barcă de salvare. Ida s-a dezbrăcat de o haină lungă de blană de nurcă și i-a oferit-o, pentru a-i ține de cald, spunându-i că ea nu va mai avea nevoie de ea.

Din nou, cineva care se urca la bordul bărcilor de salvare i-a oferit Idei un loc. Știind că soțul ei nu se va îmbarca până când fiecare femeie și copil nu va fi evacuat, ea a continuat să refuze.

Moartea celor doi soți, diferită față de cea prezentată în film

Însă, moartea celor doi soți ar fi fost diferită față ce cea prezentată în film, pentru că în realitate nu s-ar fi întins în patul din cabina lor. Ultima dată când cineva i-a văzut, Ida și Isidor stăteau unul lângă altul pe scaunele de pe punte, în timp ce nava continua să se scufunde. În cele din urmă, oceanul i-a înghițit.

După ce a fost salvată de pe barca de salvare, menajera lor, Ellen Bird, a spus povestea soților Isidor și Ida Straus, iar aceasta a impresionat o lume întreagă.

În cele din urmă, corpul lui Isidor a fost găsit. Într-un buzunar al său se afla un medalion din aur și onix cu fotografiile copiilor săi mai mari. Avea încă pe el paltonul cu blană. Pe de altă parte, trupul Idei Straus nu a fost recuperat niciodată și nici cel al valetului cuplului, John Farthing.

Parcul Straus din Manhattan poartă numele cuplului Ida și Isidor Straus. O statuie din bronz a unei nimfe care domină apa în interiorul parcului le este, de asemenea, dedicată. Modelul pentru statuie a fost Audrey Munson, considerată pe scară largă ca fiind primul supermodel al Americii.

După salvarea lui Ellen Bird, aceasta a contactat-o pe fiica cuplului, Sara, pentru a returna haina de blană de nurcă a lui Ida. Sara i-a mulțumit, dar i-a spus: „Această haină este a ta. Vreau să o păstrezi în memoria mamei mele”.

Isidor este înmormântat la cimitirul Woodlawn din Bronx, New York – cu un cenotaf pe care scrie: „Multe ape nu pot stinge dragostea – nici inundațiile nu o pot îneca”.

***

 

Astăzi, 24 ianuarie, se împlinesc 93 de ani de la nașterea lui Silviu Stănculescu, considerat unul dintre actorii distinşi ai scenei si ai marelui ecran, un talentat interpret de operetă, dansator, scriitor și o voce de aur a Teatrului Național Radiofonic. 

La 24 ianuarie 1932, de Ziua Unirii, venea pe lume Silviu-Mihail la Timișoara, iar Virginia și Dumitru Stănculescu deveneau pentru a doua oară părinți. Înaintea lui cu doi ani, se născuse Valentin pe care aveau să-l piardă la vârsta de 6 ani din cauza unei epidemii. 

Încă din vremea când era elev, Silviu Stănculescu a fost atras de scenă. Va termina IATC secția actorie la București, în 1956, fiind coleg cu marii actori ai Generației de Aur: Amza Pellea, Victor Rebengiuc, Silvia Popovici sau Draga Olteanu Matei. 

Tânăr actor repartizat la Bacău, Silviu Stănculescu se căsătorea în iulie 1957 cu fosta sa colegă de la Liceul Comercial din Caracal, Corina Pârvulescu. Ea absolvise Institutul de Economie și Statistică și nu împlinise 23 de ani. El avea 25 deja.  

În 1962 se năștea primul lor copil, o fetiță pe care o botezaseră Rodica. Necazul nu i-a ocolit pe tinerii părinți. Au pierdut-o pe Rodica în 1966 într-un stupid accident. Peste doi ani, sosea pe lume Catrinel, care avea să le vindece o parte din răni, iar în 1970 fiul lor, Radu, care le împlinea destinul de părinți. 

Silviu Stănculescu a jucat pe multe scene ale teatrelor bucureștene, dar și pe marele ecran în aproape 50 de filme artistice. Zeci de personaje în piese de teatru radiofonic sau în piese de teatru pentru televiziune. O prezență agreabilă în emisiuni de divertisment alături de minunați actori români. 

Actorul a fost prezentator la ediția din 1969 a Festivalului Internațional Cerbul de Aur de la Brașov, împreună cu Sanda Țăranu, și a dat zeci de recitaluri de poezie. 

Pe 9 iulie 1998, pleca într-o excursie în Turcia alături de soție, iar la întoarcere starea de sănătate s-a înrăutățit, iar la 23 octombrie s-a stins discret, de leucemie.

***

 166 de ani de la Unirea Principatelor Române 

În fiecare an, la 24 ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române din anul 1859 – act istoric realizat sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un demers de voinţă politică al celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, prima etapă, dar extrem de importantă, în crearea statului unitar român modern. 

Unirea celor două principate a început practic în anul 1848, atunci când s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. 

A urmat apoi Războiului Crimeii (1853 - 1856), în urma căruia Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus. În anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris, finalizată cu o Convenţie, încheiată la 7/19 august, care s-a referit şi la problematica românească. 

Astfel, printr-un act internaţional care ţinea cont doar parţial de voinţa românilor, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Pe baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora funcţionaseră cele două ţări române până atunci. Desigur că reglementările au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion profrancez, care să contracareze influenţa Rusiei. 

Practic Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituţii comune la Focşani – Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie –, abolirea monopolurilor şi a privilegiilor de clasă. 

Deşi au existat şi voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând temeri că desemnarea Bucureştiului drept capitală va face ca Moldova să-şi piardă din influenţă, divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858 au demonstrat dorinţa de unire a populaţiei. 

A urmat toamna anului 1858, când în principate a început organizarea alegerilor pentru domnitor. 

La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, şeful partidei unioniştilor moldoveni. 

În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie, locţiitorii domneşti erau antiunionişti, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că bucureştenii au fost mobilizaţi pentru a susţine candidatura lui Cuza. 

În şedinţa din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, stârnind mânia Porţii Otomane și a Austriei, care au considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul actului nu se prevedea ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane distincte. 

Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de către marile puteri pe parcursul domniei sale. 

În anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând astfel unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. 

Constituția adoptată la 1 iulie 1866, consfinţeşte denumirea oficială, România, iar la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România. 

👉 Mai multe amănunte sunt prezentate în documentarul realizat de Agenția de presă RADOR: 

 https://www.rador.ro/2025/01/24/documentar-unirea-principatelor-romane/