***

 

Oliver Hardy, legendar actor de comedie - 133 de ani de la naștere

 

Oliver Norvell Hardy, actor, regizor și scenarist este cunoscut ca interpretul rotofei, “atotștiutorului”, înfumuratului și arțăgosului Hardy (Bran) din celebrul cuplul de comici "Laurel and Hardy" (“Stan și Bran”). 

S-a născut la 18 ianuarie 1892, în Harlem, Georgia, S.U.A. și a fost primul dintre cei cinci copii ai lui Oliver și ai Emiliei Norvell. 

Ollie a debutat în lumea artistică în spectacole caracteristice Sudului, prezentate pe vase fluviale. Prima apariție pe scenă a avut-o la vârsta de opt ani, când a colaborat cu formația de muzică “Coburn’s Minstrels”. A urmat liceul “Young Harris” (din 1905) și Universitatea de Stat din Georgia (din 1912). Sora lui, Elisabeth, a fost cea care l-a convins că nu are o fire potrivită pentru o carieră juridică, asupra căreia se hotărâse, și că ar fi un comediant de succes. S-a angajat la Electric Theater, unde a început să cânte și, în paralel, a devenit membru al grupului “20th Century Four”. 

În 1913, s-a mutat în Florida, unde a jucat în piese mărunte și și-a luat numele de “Babe”. În urma unui conflict cu o companie cinematografică de aici, a plecat în Australia. Reîntors în SUA, după câțiva ani, a avut numeroase slujbe ca actor și interpret. S-a angajat la Casa producătoare “Pathé” și a devenit foarte popular în serialul ”Wallingford”. Între anii 1918 și 1925 a lucrat la “Vitagraph” ca actor dar și ca regizor de scurtmetraje — interpretate de Larry Semon. În 1925, angajat fiind la “Hal Roach”, l-a cunoscut pe Stan Laurel și au format celebrul cuplu. Turnarea filmului “Duck Soup”, în 1927, cu Oliver Hardy și Stan Laurel în roluri principale, a reprezentat pentru regizorii Hal Roach și Leo McCarey revelația echipei ce avea să cucerească imediat inimile publicului. În 1929 comicii aveau deja un “palmares” de 13 filme. 

Personajul lui Bran era conceput după legea complementarității în raport cu Stan cel slab, docil, prostănac, țapul ispășitor al inițiativelor dezastruoase ale partenerului său. Bran a fost “mintea limpede” a perechii cinematografice, iar aventurile lor comice, de o extremă simplitate, sunt de fapt o înlănțuire de gaguri catastrofice, în care cuvintele contează mai puțin, hazul derivând în principal din situațiile imposibile în care intră cei doi. Fraza legendară “This is another nice mess you’ve gotten me into! (Asta e o altă încurcătură în care m-ai băgat)” simbolizează relația celor două personaje care devin, din cei mai buni prieteni, niște nesuferiți care se șicanează tot timpul. Hardy și Laurel nu puteau realiza individual ceea ce au făcut împreună. 

Oliver Hardy a apărut în peste 400 de filme, dintre care, în peste 100, alături de partenerul său Stan Laurel. Printre reușitele lor se numără: 1927 — “Supa de rață”; 1929 — “O zi ideală”, “Stan și Bran vânzători de brazi”, “Dublă năzbâtie”, “Sos comic”; 1930 — “Dragoste de țigan”; 1931 — “Stan și Bran escroci”; 1932 — “Cutia cu muzică”, “Spitalul districtual”; 1933 — “Patrula de noapte”, “Fra Diavolo”, “Persoane ocupate”; 1934 — “Pa și la revedere!”; “Stan și Bran în Țara minunilor”; 1935 — “Dinte pentru dinte”, “Stan și Bran țigani”; 1936 — “Stan și Bran gemeni”; 1937 — “Stan și Bran și testamentul”; 1939 — “Stan și Bran aviatori”; 1940 — “Stan și Bran studenți la Oxford”; 1942 — “Stan și Bran scamatori”; 1943 — “Maeștrii de dans”; 1945 — “Stan și Bran toreadori”; 1952 — “Utopia”. 

În timpul filmărilor Hardy, pasionat de golf, obișnuia să instaleze un miniteren de golf lângă platourile de filmare, unde se retrăgea în fiecare pauză. Stan glumea, într-un interviu, pe seama acestei pasiuni, spunând că golful este singurul “obicei prost” pe care prietenul său îl are. 

Cei doi comici au avut două apariții de televiziune live: în 1953, în timpul show-lui “Face the Music” la televiziunea BBC; în 1954, la "NBC This Is Your Life". De asemenea, au apărut într-un insert filmat pentru emisiunea BBC-TV "This Is Hall Muzica" în 1955, apariția lor publică finală împreună. 

În 1951, pe când filma pentru “Utopia” lui Hardy i s-au agravat problemele cu greutatea. Complexat că era prea gras, în 1956 a ținut o dietă drastică și prelungită ce avea să îi afecteze sănătatea. A suferit mai multe operații, în urma cărora și-a pierdut vocea, iar la 14 septembrie 1956, a intrat în comă, din care nu și-a mai revenit. 

După ce ani de-a rândul și-a făcut spectatorii să râdă interpretul lui Bran, Oliver Hardy a murit la 7 august 1957, în California la vârsta de 65 de ani. 

Actorul a fost căsătorit de trei ori, cu Madelyn Saloshin (1913-1921), Myrtle Reeves (1921-1937), Virginia Lucille Jones (1940-1957), însă nu a avut niciun moștenitor. 

Pentru inovațiile aduse lumii cinematografice ca pionieri ai comediei, filmografia celor doi a fost premiată, post-mortem, în 1960, cu Oscar. În fiecare an, în luna octombrie, în Harlem, orașul natal al celui ce a fost Bran, are loc festivalul “Oliver Hardy”.

***

 ATENTATUL LEGIONAR ASUPRA LUI FLORIAN ȘTEFĂNESCU-GOANGĂ

Florian Ștefănescu-Goangă a avut un destin complicat și tragic. Avea să fie victima a două ideologii extremiste, legionarii și comuniștii. La scara istoriei, le-a învins pe amândouă.

Florian Ștefănescu-Goangă - psihologul cu înaltă ținută academică

Florian Ștefănescu-Goangă se născuse la 5 aprilie 1881, la Curtea de Argeș. După studii primare în a doua capitală a Țării Românești, orașul lui natal, tânărul Ștefănescu-Goangă va studia liceul la București. Tot aici, în 1899, a devenit student al Universității din București. A obținut două licențe, prima în Drept, la 1904, a doua în Litere și Filosofie în 1905. Să nu uităm că a studiat cu Titu Maiorescu și Constantin Rădulescu Motru.

S-a dedicat studiului psihologiei experimentale, având Doctoratul la Leipzig, coordonat de celebrul Wilhelm Wundt. A studiat acolo în perioada 1908-1911. Teza sa era dedicată influenței afective a culorilor asupra psihicului uman. A devenit din 1924, profesor universitar la Cluj, unde a fondat primul institut de psihologie experimentală. A devenit Rector în anul 1932.

Florian Ștefănescu-Goangă și critica extremelor

Florian Ștefănescu-Goangă a fost subsecretar de stat la Învățământ în Guvernul Tătărescu, în perioada 29 august 1936 - 14 noiembrie 1937. El a luat poziție contra extremismului legionar și a proliferării acestuia printre studenți, mai ales printre cei de la Teologie, Drept, Medicină, unde erau și mulți evrei, contra cărora erau pornite criticile și amenințările legionare.

În aprilie 1936, la Târgu Mureș, 4000 studenți legionari fac un congres la capătul căruia s-au stabilit „dușmanii” Legiunii, Printre ei, Virgil Madgearu, Armand Călinescu, Gavrilă Marinescu, ca exponenți ai carlismului. Nu scăpau nici legionarii care nu erau de acord cu Condreanu: Amedeu Bădescu, Mihail Stelescu, Gheorghe Beza și nici metresa regală, Elena Lupescu. Evident, se subînțelegea și Carol al II-lea.

Rectorul Ștefănescu a impus ca să nu existe atacuri extremiste contra evreilor studenți la Universitate. A primit amenințări mai ales după ce Corneliu Zelea Codreanu a ajuns la închisoare prin denunțul lui Nicolae Iorga. Astfel, legionarii au decis suprimarea lui.

Asasinatul eșuează. Drama Rectorului clujean vânat de legionari și arestat de comuniști

Luni, 28 noiembrie 1938, cu două zile înainte de execuțiile de la Tâncăbești, trei legionari îl așteaptă pe Rector. Era ora 17.00, când însoțit de garda sa, polițistul Enache Gruia, Rectorul Florian Ștefănescu-Goangă a ajuns în Cluj la intersecția străzii Avram Iancu cu strada Corcheș. Se trag câteva focuri. Polițistul a murit pe loc, Rectorul, într-o baltă de sânge a supraviețuit, fiind salvat de medici de elită clujeni. A stat patru luni în spital. Atentatorii, prinși, vor fi anchetați. Sunt două versiuni, una cu execuția fără judecată la Apahida, de către polițiștii al căror coleg murise la datorie. O alta spune că au fost condamnați la moarte în februarie 1939 și executați în noiembrie 1939, pe mormântul legionarilor de la închisoarea Jilava, Istoria i-a înregistrat pe doi dintre ei, Ion Pop și Aurel Lăscăianu. Alte surse spun că era vorba de Dumitru Uță și Ioan Dumitrescu, studenți mediciniști.

S-a spus în epocă faptul că atentatul fusese o răzbunare pe motiv amoros. Rectorul ar fi încercat să o seducă pe iubita unuia dintre legionarii care au tras asupra lui. O altă versiune susține că atentatul ar fi fost pus la cale de Ion Pop, student la Litere, care participase la un experiment științific condus de către profesor.

Rectorul Ștefănescu-Goangă putea să se considere după 1945 un om care fusese victima unor „fasciști”. Asta nu i-a împiedicat pe comuniști să-l aresteze la 5/6 mai 1950, ca membru „în guvern burghez”. A fost condamnat la 1 august 1951, la doi ani și în 6 august 1953 la încă 5 ani în plus. A stat în închisorile comuniste până în 5 iulie 1955 când a fost eliberat. A decedat datorită deteriorării stării sale de sănătate, la București, la 26 martie 1958.

***

 CARY GRANT ȘI CELE 5 SOȚII

Cary Grant a fost un actor de top la Hollywood, în anii 1930. Viaţa lui amoroasă a avut, însă de suferit din cauza traumelor care l-au marcat în copilărie. Cary a fost căsătorit de cinci ori, însă se spune că ar fi avut o viață secretă și cu bărbați. Acesta ar fi trăit într-o casă, pe plajă, cu actorul Randolph Scott. 

Cary Grant s-a iubit cu Randolph Scott

Un apropiat al actorului Cary Grant, din ultimii ani de viață ai acestuia, a dezvăluit că Grant în mod clar a avut cel puțin o poveste de iubire cu un bărbat. Este vorba despre actorul Randolph Scott, a cărui viață neconvențională alături de Cary Grant a ridicat mereu semne de întrebare.

În anii 30, cei doi au devenit inseparabili după ce s-au mutat împreună în Malibu, într-o casă pe plajă. Deși susțineau că trăiesc împreună doar pentru a economisi bani și că relația lor este pur platonică, Grant a recunoscut, la 72 de ani, pentru Fan Magazine, că era vorba de iubire. Conform editorului Bill Royce: „Grant a mărturisit că s-a îndrăgostit de Scott din primele zile la Hollywood. Acesta mi-a zis: Ai auzit de colapsul gravitațional? Unii oamenii îl numesc dragoste la prima vedere. A fost pentru prima oară când am simțit asta pentru cineva.”

Ce relație a fost între cei doi 

Cary Grant i-a spus lui Royce că nu a fost nici gay, nici straight, ci „undeva între”, pentru că amândoi au avut aventuri atât cu femei, cât și cu bărbați și că „Scott nu l-a dorit niciodată pe Grant în felul în care Grant îl dorea pe Scott”.

Grant a mai recunoscut că a avut relații intime cu Scott, dar și că au fost conectați la nivel romantic: „În niciun caz Randy nu ar fi experimentat cu mine... dacă nu m-ar fi iubit cu adevărat la un nivel atât de profund”. Scott a murit în 1987, după 43 de ani de căsnicie cu cea de-a doua sa soție, Patricia Stillman.

Cine a fost Cary Grant

S-a născut la 18 ianuarie 1904, la Horfield, Bristol. Părinții săi lucrau într-o fabrică. A avut o copilărie obișnuită cu excepția unui eveniment trist, care a lăsat urme în viața sa. La vârsta de nouă ani, i s-a spus că mama sa a plecat într-o stațiune pe litoral. În realitate, însă mama sa fusese plasată într-o instituție psihiatrică, unde a rămas timp de mai mulți ani. Actorul a aflat după foarte mult timp că mama sa trăiește, potrivit imdb.com. Această experiență l-a marcat pe actor, care a manifestat nesiguranță în relațiile sociale, mai ales cu femeile.

Cary Grant, exmatriculat de la școală 

A fost exmatriculat de la școală în 1918, motiv pentru care s-a alăturat trupei de teatru a lui Bob Pender, cu care a efectuat un turneu de doi ani în Statele Unite (1920-1922). Grant a hotărât să nu se mai întoarcă în Europa și a rămas în Statele Unite. După ce a jucat în câteva comedii ușoare pe Broadway, a ajuns la Hollywood în 1931, unde și-a schimbat numele în Cary Grant.

A avut două nominalizări la Oscar 

În foarte scurt timp a devenit unul dintre cei mai apreciați actori de pe scena hollywoodiană, cu roluri în filme, precum: ''The Awful Truth'' (1937), ''Bringing Up Baby '' (1938), ''Gunga Din'' (1939), ''His Girl Friday '' (1940), ''The Philadelphia Story '' (1940), ''Arsenic and Old Lace '' (1944).

Anii '40 i-au adus două nominalizări la Oscar și anume, în 1942, pentru cel mai bun actor în rol principal pentru pelicula ''Penny Serenade '' și, în 1945, pentru cel mai bun actor în rol principal pentru pelicula ''None But the Lonely Heart''. Abia în 1970 a primit Oscarul pentru întreaga activitate. În 1981, i-a fost decernat un alt premiu pentru întreaga activitate, și anume Kennedy Center Honors.

Cary Grant a venit la întâlnirea cu o starletă de la Hollywood îmbrăcat în femeie. Bărbatul cu care s-ar fi iubit faimosul actor

Cary Grant a fost căsătorit cu cinci femei 

Grant a avut cinci mariaje. Prima sa soție a fost actrița Virginia Cherrill, cu care s-a căsătorit la 9 februarie 1934, dar de care a divorțat la 26 martie 1935. La 8 iulie 1942, s-a căsătorit cu Barbara Hutton, de care însă a divorțat la 30 august 1945. Cea de-a treia soție a fost actrița și scriitoarea Betsy Drake, cu care a rămas căsătorit timp de peste 10 ani. Cu cea de-a patra soție, actrița Dyan Cannon, a avut un băiat. Mariajul a durat din 22 iulie 1965 până la 21 martie 1968. Grant s-a căsătorit cu Barbara Harris la 11 aprilie 1981, cu care a rămas până la sfârșitul vieții.

***

 CENTURA DE CASTITATE - MIT SAU REALITATE ?

Centura de castitate apare adesea în glumele pe care le facem între noi. În plus, ne trimite cu gândul la Evul Mediu, când ar fi fost o măsură pe care o luau bărbații care plecau la război ca să se asigure de fidelitatea soțiilor pe care le lăsau acasă. Însă, adevărul despre cine și cum a inventat-o ar putea să te surprindă.

Centura de castitate, contestată de mulți istorici

Dispozitivul metalic ce se potrivea în jurul taliei femeii – blocată, desigur, cu o cheie deținută de soțul ei – este contestat de mult timp de numeroși istorici. Deși apar în textele medievale ce datează din secolul al XV-lea, există suspect de puține dovezi fizice care să susțină existența centurilor de castitate.

De fapt, cei mai mulți istorici se îndoiesc că centura de castitate a existat vreodată. Mai degrabă, se pare că a fost o metaforă sau o glumă ori o invenție a istoricilor în timpul Renașterii.

Totuși, câteva centuri de castitate sunt expuse în muzee. De exemplu, Musée de Cluny din Paris a expus o centură de castitate ce i-ar fi aparținut Ecaterinei de Medici. Aceasta arată ca un simplu cerc de catifea cu o mică placă de fier în față. O altă centură, despre care se presupune că a aparținut Annei de Austria, este o pereche de plăci cu balamale, atașate de o bandă metalică la brâu.

Există doar o singură problemă cu toate aceste exponate de muzeu. Oricât de autentice ar părea, așa-zisele artefacte medievale sunt mai mult moderne decât medievale. Un test al metalului din centura Ecaterinei de Medici a dezvăluit că acesta provine de la începutul secolului al XIX-lea, la sute de ani după moartea sa din anul 1589. Așadar, de unde a apărut mitul centurii de castitate?

Cum a apărut mitul centurii de castitate

Cea mai veche mențiune despre centurile de castitate provine din Roma antică. Atunci, nu erau dispozitive metalice, ci simple noduri. Un profesor de limbi clasice la Universitatea din Iowa, Sarah E. Bond, a explicat că miresele din Roma antică purtau tunici albe cu un nod herculean – cunoscut și sub numele de „nod de dragoste” sau un simbol al „iubirii nemuritoare” – ca simbol al castității. 

Mirii desfăceau nodul în noaptea nunții.

Probabil că de aici au apărut primele idei despre astfel de dispozitive și expresia în limba engleză „tying the knot/ a lega nodul”, ce înseamnă a se căsători.

În secolele ce au urmat, ideile despre castitatea femeii au rămas ferm înrădăcinate în cultura europeană. Cu toate acestea, ele nu au căpătat o formă fizică până în secolul al XV-lea. Atunci, un inginer militar german pe nume Konrad Kyeser a publicat o lucrare de inginerie militară numită „Bellifortis”. Printre desenele sale cu catapulte, armuri și dispozitive de tortură, a apărut pentru prima dată centura de castitate.

Acestea fiind spuse, ceva legat de definiția unei centuri de castitate părea să-i încânte pe europenii din Evul Mediu. Desene cu acest dispozitiv au continuat să apară pe tot parcursul secolului al XVI-lea.

Și chiar și aceste ilustrații au tratat curelele ca pe o glumă. Într-o gravură, o femeie îi înmânează soțului ei cheia de la centură, în timp ce acesta se pregătește să plece. În spatele patului lor, doi bărbați stau la pândă, ținând în mână o copie a cheii.

Între mit și realitate

Prin urmare, este foarte probabil ca centurile de castitate să nu fi existat – decât ca o glumă. Albrecht Classen, profesor de studii germane la Universitatea din Arizon, a publicat o carte intitulată „Centura de castitate medievală: Un proces de creare de mituri”, pentru a șterge ideea că un astfel de dispozitiv ar fi existat vreodată.

În cartea sa, profesorul explică motivul pentru care centurile erau atât de improbabile. În primul rând, există puține dovezi care să sugereze că au existat cu adevărat. În al doilea rând, utilizarea lor ar fi fost cu siguranță fatală pentru femei.

„O femeie nu ar fi supraviețuit nici măcar după câteva zile problemelor de igienă și de sănătate care ar fi urmat”, a notat Classen. Cu alte cuvinte, simpla definiție a unei centuri de castitate – o lenjerie de corp de fier – o face dureroasă, periculoasă și potențial fatală.

Alți istorici îl susțin. „Am călătorit în străinătate și m-am uitat în colecții de artă și, până acum, nu am văzut o centură de castitate despre care să se poată dovedi că este de origine medievală”, a declarat Lesley Smith, istoric de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Cu alte cuvinte, centurile expuse în muzee nu provin din perioada medievală.

Însă, chiar dacă centurile de castitate nu au existat niciodată în istorie, interesul modern pentru acestea este foarte real. Cureaua a avut un rol principal în „Robin Hood: Bărbaţi în izmene/ Robin Hood: Men in Tights”.

***

 DOINA BADEA, VICTIMA UNEI TRAGEDII

Doina Badea a fost o prezență unică în muzica românească. Astăzi, 6 ianuarie 2025, ar fi împlinit 85 de ani. Destinul ei a fost altul. Avea să piară în cutremurul dramatic din 4 martie 1977 din București.

Doina Badea - olteanca remarcată la Deva și la Mamaia

Doina Badea s-a născut la 6 ianuarie 1940, la Craiova. Doina Badea a făcut studiile până la 18 ani, la Craiova. A studiat filologie clasică, iar până în 1958, absolvise și Școala Populară Cornetti din Craiova.

La Deva, în 1960, a fost selectată în rândul artiștilor profesioniști. În numai trei ani, avea să strălucească la Festivalul Mamaia. A luat un premiu important în 1963, iar Marele Premiu a venit în 1964. Era deja o răsfățată a marilor concursuri. Au urmat turnee naționale, externe. Legenda criticii muzicale românești Octavian Ursulescu o numea „regina concursurilor”. Vocea ei impresiona juriile. Compozitorii se întreceau să îi încredințeze piese în primă audiție.

Doina Badea - două melodii de legendă

Doina Badea a rămas în memoria publicului prin melodia „Cânta un matelot la proră”. Versurile au fost scrise de legendarul poet Ion Minulescu.

O altă melodie, „Ploaia și noi” a avut versurile scrise de Flavia Buref. Doina imprimase la Electrecord, avea o carieră impresionantă. La începutul anului 1977, ea soțul ei și cei doi copii primiseră repartiția pentru apartamentul din blocul unde era Barul Continental din Centrul Capitalei. Într-o discuție cu Flavia Buref, Artista spunea că „era pe val” și că „bifase totul ”pe lista aspirațiilor personale, profesionale, sociale. Din păcate, destinul va fi altul.

Cutremurul, mâna cu verigheta, ultima probă a existenței pământești a celebrei artiste

București, 4 martie 1977, ora 21.2o. Doina Badea era acasă cu soțul și copiii. În acea seară, urma să ajungă să se vadă cu Alexandru Bocăneț și Toma Caragiu, Nici nu erau departe locuințele Doinei și a lui Toma. Bocăneț și Toma erau acasă la Toma, ciocnind un pahar de whisky. Dramaticul cutremur a surprins-o pe scări pe Doina Badea. Alte voci susțin că se afla în lift. Cutremurul a pus la pământ Blocul Continental. Fiii și soțul său au murit în casă.

Din marea artistă nu s-a găsit decât o mână. Soția lui Vasile V Vasilache i-ar fi recunoscut verigheta. Orice căutare a trupului a fost imposibilă. O legendă urbană spune că inexplicabil, verigheta ar fi fost furată de la locul unde fusese dusă mâna artistei. Cei patru membri ai familiei Badea-Zmeu au fost înmormâtați la Cimitirul Ungureni din Craiova. Evident, din Doina Badea nu a rămas decât mâna. Corpul, probabil, a ajuns în vreo groapă comună sau a fost sfărâmat în tonele de moloz evacuate cu buldoexcavatoarele.

***

 Elisabeta Polihroniade, adevărata regină a șahului a decedat pe 23 ianuarie 2016... 

Precum majoritatea lucrurilor care schimbă o viață de om, șahul a apărut pentru prima dată în viața Elisabetei din întâmplare:

„Părinţii mei au lucrat amândoi la spitalul Colentina şi acolo era un grup de medici care jucau şah. Şi eu mă tot plimbam pe-acolo. Acolo a fost pentru mine prima lecţie de şah. Am văzut acolo că se juca şi până astăzi sunt îndrăgostită încă.” 

De atunci, de când avea 12 ani a început să se antreneze. În 1954, la 19 ani, se califica deja pe locul al III-lea la Campionatul Național de Senioare a României. În acest proces susținerea mamei a avut un rol cheie, spunea Elisabeta.

„Dacă nu era mama cred că mă lăsăm pe drum”, mărturisea maestra.

Parcursul pe care l-a avut Elisabeta Polihroniade în competiții a fost spectaculos : a obținut titlul de campioană a României la șah de 7 ori și este singura româncă care a obținut zece medalii olimpice la Olimpiadele de Şah, individual sau cu echipa, potrivit “Enciclopediei educaţiei fizice şi sportului din România” (Vol. II, coord. Alexe Nicu, Aramis Print, Bucureşti, 2002).

Din 1960 a fost maestră internaţională, iar în 1982 a dobândit titlul de mare maestră internaţională. Începând din 1986, a arbitrat peste 60 de campionate europene și mondiale.

A fost la un pas să fie campioană mondială în 1974 la Olimpiada feminină de șah de la Medellin. În acea perioadă, Uniunea Sovietică domina în șahul mondial, atât la masculin cât și la feminin. La finalul competiției, echipa României era la egalitate cu cea a sovieticilor, pe primul loc. Pentru departajare s-a organizat un meci neprevăzut în program, în urma căruia româncele au pierdut aurul.

Să joci șah de performanță în perioada comunismului însemna să te mulțumești cu pasiunea și notorietatea. Performanțele ei erau cunoscute și apreciate în țară, Elisabeta fiind decorată în 1967 cu Ordinul Meritul Sportiv clasa a III-a „pentru merite deosebite în domeniul culturii fizice și sportului”. Totuși, banii pe care Elisabeta îi câștiga în competiții, individual sau în echipă, ajungeau mereu în conturile Ministerului Sportului.

„Îmi aduc aminte că am fost în Australia la un campionat şi am ieşit la un turneu foarte puternic şi s-au dat bani foarte mulţi. Când am venit imediat am fost întrebată dacă am luat premiu, felicitată, am depus banii. Asta era atunci.” 

Ei îi rămâneau trofeele, medaliile și diplomele, care în timp au format decorul căruia Elisabeta îi spunea „acasă”. Tot la Minister era păstrat și pașaportul șahiștei, pe care trebuia să-l ceară de fiecare dată când pleca la competiții internaționale. Șahul a purtat-o în peste 70 de țări și pentru acest lucru Elisabeta se considera norocoasă:

”Nu m-am supărat niciodată, pentru că nu mă duceam pentru bani. Eu mă duceam pentru performanţă. Eu asta voiam: să joc şi să câştig! Dar să câştig partide. În rest eram fericită pentru că eram una dintre persoanele privilegiate pentru că puteam să plec”

Marea maestră a menținut un echilibru fin între șah și cariera de jurnalist. A ales Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București, pentru că era singura care avea secțiunea Jurnalism. După terminarea studiilor de licență, a fost repartizată inițial la radioul public și de acolo, a ajuns să realizeze emisiuni la TVR.

”Tot timpul am lucrat cu dăruire. Şi tot timpul vedeam că în jurul meu se evidenţiau… De la reporter la redactor şi până la realizator era cale lungă şi era tare greu. Pe lângă mine, colegii mei tot urcau în carieră. Eu stagnam. Dar plecam la campionate şi nu puteam să am nicio pretenţie. La un moment dat, am fost chemată la direcţie şi mi s-a spus că pot realiza emisiunea despre şah.” spunea Elisabeta Polihroniade într-un interviu realizat de Eveline Păuna.

Deși împletirea celor două profesii era dificilă în special din cauza timpului, s-a dovedit a fi de asemenea un mare avantaj:

„În redacție eram unul dintre puţinii realizatori de emisiuni din televiziune care veneau cu materiale de afară. Eu mă duceam la concurs şi acolo găseam şi subiecte.”

Din 1994 a condus și editat revista de șah „Gambit”, pe care a susținut-o din resurse proprii.

Elisabeta Polihroniade a scris, în multiple maniere literare, cărți de șah atât pentru începători cât și pentru avansați.

Titluri precum „Primii pași în șah” și „Olimpiadele în alb și negru” au rămas repere în literatura de specialitate. A înființat Fundaţia de Şah “Gambit – Elisabeta Polihroniade” şi, împreună cu campionul mondial Anatoli Karpov, “Şcoala Internaţională cu Şah” care le poartă numele: Karpov – Polihroniade.

Marele ei vis era să introducă șahul ca materie în programa școlară și a avut multiple intervenții la Ministerul Educației în acest sens.

Șahul a rămas iubirea vieții ei până final. În apartamentul său din Piața Amzei, înconjurată de trofee și medalii, obișnuia să joace șah pe calculator. Povestea marii maestre e impresionantă și fermecătoare pentru că este una cât se poate de reală. Pasiunea sinceră și plăcerea de a o împărtăși se disting în felul atât de frumos în care vorbea despre șah:

”E o bătălie complexă, piesele sunt, aş putea spune, aproape personalizate, fiindcă fiecare are puterea ei, dar se şi învaţă din asta. Un pion de exemplu, e cel mai mic, piesă cea mai slabă, merge doar câte un pas încolo, se poate, dacă este curajoasă, se poate să ajungă până la capăt şi să se transforme în cea mai puternică piesă de pe tablă”

***

 Actrița Jeanne Moreau a semnat “Manifestul celor 343”

Jeanne Moreau s-a născut pe 23 ianuarie 1928 la Paris și a fost fiica lui Katherine Buckley, o dansatoare care lucra la Folies Bergère, și a lui Anatole-Désiré Moreau, proprietarul unui mic restaurant. Când era mică, familia s-a mutat la Vichy și își petrecea vacanțele în satul tatălui ei, Mazirat, o localitate cu 30 de case aflată pe o vale din Allier. „Era minunat acolo, pe fiecare piatră funerară din cimitir se afla numele Moreau, pentru că toți erau rude”, a mărturisit actrița mai târziu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, familia s-a despărțit, iar Jeanne a locuit cu mama ei la Paris. La vârsta de 16 ani, după ce a jucat în piesa de teatru “Antigona” a dramaturgului Jean Anouilh, a decis că trebuie să devină actriță. Mai târziu a studiat la Conservatorul din Paris, după puțin timp părinții ei s-au despărțit, iar mama, după ce petrecuse 24 de ani în Franța, s-a întors în Anglia natală.

În 1947, Jeanne Moreau și-a făcut debutul în teatru la Festivalul de la Avignon, fiind distribuită în piesa “O lună la țară” a lui Ivan Turgheniev și a fost foarte apreciată de critici, astfel că, la doar 20 de ani, era deja una dintre cele mai importante actrițe ale Comediei Franceze.

Doi ani mai târziu a început să primească roluri minore în cinematografie, dar a continuat să lucreze la teatrul de stat din Paris timp de mulți ani. Începând de la sfârșitul anilor 1950, după ce fusese distribuită în mai multe filme de succes, a început să colaboreze cu generația nouă a cineaștitor francezi.

Regizorul François Truffaut i-a oferit rolul principal în pelicula “Jules et Jim”, cel mai mare succes al ei la nivel internațional, apoi a lucrat cu Michelangelo Antonioni pentru filmele “La notte” și „Dincolo de nori”, Orson Welles a distribuit-o în „Procesul”, „Clopotele la miezul nopții” și „Povestea nemuritoare”, Luis Buñuel în „Jurnalul unei cameriste”, iar Elia Kazan în “Ultimul magnat”.

Actrița a înregistrat mai multe albume, a cântat cu Frank Sinatra la Carnegie Hall în 1984, dar a lucrat și în spatele camerelor ca scenaristă, regizoare și producătoare.

De-a lungul vieții, Jeanne Moreau a fost bună prietenă cu scriitori celebri precum Jean Cocteau, Jean Genet, Henry Miller și Marguerite Duras. În 1949, s-a căsătorit cu actorul Jean-Louis Richard, de care s-a separat în 1951, apoi s-a recăsătorit cu regizorul american William Friedkin, dar mariajul lor a durat doar doi ani, din 1977 până în 1979. În 1967, regizorul Tony Richardson și-a părăsit soția, pe Vanessa Redgrave, pentru ea, dar cei doi nu s-au căsătorit niciodată. Frumoasa artistă a avut, de asemenea, relații cu regizorii Louis Malle și François Truffaut, cu creatorul de modă Pierre Cardin și cu actorul grec Theodoros Roubanis.

Foarte curajoasă, în anii ’70 actrița s-a implicat în mișcările feministe ale epocii. În acea perioadă a fost una dintre semnatarele “Manifestului celor 343”, o acțiune care milita pentru legalizarea avorturilor, anunțând public că ea însăși a fost nevoită să facă un avort ilegal. Printre alte susținătoare ale mișcării s-au aflat Simone de Beauvoir, Catherine Deneuve, Marguerite Duras, Marina Vlady și Stéphane Audran. Manifestul a fost publicat în săptămânalul francez social-democrat Le Nouvel Observateur pe 5 aprilie 1971, cerea legalizarea avortului și accesul liber la contracepție și a fost esențial pentru adoptarea, trei ani mai târziu, a „Legii Veil”, după numele ministrului Sănătății, Simone Veil, prin care a fost abrogată pedeapsa pentru întreruperea voluntară a sarcinii în primele zece săptămâni, termen prelungit ulterior la douăsprezece săptămâni. Textul manifestului a fost scris de scriitoarea Simone de Beauvoir: “Un milion de femei din Franța fac avorturi în fiecare an. Condamnate să facă acest act medical în ilegalitate, femeile se supun unor condiții periculoase și unor riscuri uriașe, deși avortul este una dintre cele mai simple proceduri dacă ar fi făcută sub supraveghere medicală. Societatea reduce la tăcere aceste milioane de femei. Declarăm că suntem unele dintre aceste femei. Declarăm că am făcut avorturi. Cerem acces liber la contracepție și cerem libertatea de a decide în legătură cu corpul nostru”. Mișcarea a fost însoțită de o serie de demonstrații publice de mari proporții în toată Franța.

În 2009, Jeanne Moreau a semnat o petiție în sprijinul regizorului Roman Polanski, cerând eliberarea lui după ce bărbatul fusese arestat în Elveția în legătură cu o acuzație din 1977 conform căreia a drogat și violat o fată de 13 ani.

Câștigătoare a Premiul Festivalului de Film de la Cannes pentru cea mai bună actriță pentru „Seven Nights”, film realizat în 1960, a Premiului BAFTA pentru cea mai bună actriță străină pentru filmul “Viva Maria!” din 1965 și a Premiului César pentru cea mai bună actriță pentru “Bătrâna Doamnă care a umblat pe mare”, producție din 1992, Jeanne Moreau a încetat din viață pe 31 iulie 2017, la vârsta de 89 de ani, și a fost înmormântată în Cimitirul Montmartre din Paris.