***

 VIAȚA LUI LOUIS BRAILLE

Louis Braille s-a născut în data de 4 ianuarie 1809 şi a fost un pedagog francez care a inventat şi dezvoltat alfabetul Braille, celebrul sistem de tipărire şi scriere pentru nevăzători. Braille a inventat sistemul pe când avea doar 15 ani, fiind inspirat de un fost căpitan de armată.

Louis Braille a rămas orb în urma unui accident petrecut pe când avea 3 ani

În anul 1812, într-un sat din apropierea Parisului, numit Coupvray, un copil în vârstă de 3 ani pe nume Louis Braille se juca în atelierul de pielărie al tatălui său. În timp ce tatăl său era afară cu un client, micul Louis a încercat să perforeze o bucată de piele cu o unealtă, în încercarea de a-şi imita tatăl. Aceasta i-a alunecat din mâini şi l-a lovit în ochi.

Pentru că în sat nu exista un spital, micuţul a fost dus la o femeie din sat care folosea plante medicinale pentru a vindeca răni şi anumite boli. I-a aplicat un pansament pe ochi, însă acesta s-a infectat, iar ulterior, infecţia s-a extins şi la celălalt ochi, lăsându-l pe micul Braille orb pentru totdeauna. Acest lucru s-a întâmplat pe când avea vârsta de 5 ani.

Louis a fost devastat de pierderea vederii, dar nu și-a pierdut dorința de a învăța și de a se bucura de viață. Louis a învățat să recunoască sunetele, mirosurile și texturile diferite și să se orienteze după soare și vânt. El a dezvoltat și un simț tactil foarte fin, care îi permitea să distingă forme și dimensiuni.

La vârsta de 6 ani, în sat a venit un nou preot care avea să-i predea acasă timp de un an. Ulterior însă, Louis şi-a dorit să meargă la şcoală alături de ceilalţi copii, aşa că s-a înţeles cu un coleg să îl conducă în fiecare dimineaţă. Deşi nu putea să scrie sau să citească, Louis Braille era primul din clasă, memorând tot ceea ce spunea profesorul. Pentru că Louis se înfuria adesea că nu poate citi sau scrie, preotul şi directorul i-au explicat că i-ar fi mai bine într-o şcoală specială, singura din Franţa fiind la Paris, Institutul Regal al Tinerilor Nevăzători.

Deşi părinţii erau rezervaţi cu privire la decizia de a-şi trimite copilul de doar 10 ani la o asemenea distanţă de casă, în cele din urmă, preotul i-a convins. După cursurile de la Institut, deşi nu putea citi partiturile, Louis lua lecţii de violoncel şi pian, memorând notele.

Tânărul elev îşi dorea să înveţe să citească, însă la acea vreme existau foarte puţine cărţi pentru nevăzători, fiind printate pe hârtie cerată, unde literele erau formate prin presarea acesteia pe bucăţi de plumb care erau în formă literelor alfabetului. Cărţile erau grele, iar o singură frază putea să ocupe o întreagă pagină. Dura foarte mult ca un nevăzător să citească o propoziţie, iar până să ajungă la finalul acesteia, uita adesea cuvintele de la începutul ei.

Într-o zi, la Institut, a fost invitat un fost căpitan de armată pe nume Charles Barbier. Acesta inventase pentru soldaţi o modalitate de a-şi trimite între ei mesaje noaptea fără să aibă nevoie de lumină sau să vorbească, evitând astfel să fie reperaţi de inamici, după cum scrie acelaşi site.

Cu ajutorul unui instrument ascuţit, căpitanul făcea puncte şi linii într-o foaie groasă, acestea reprezentând diferite sunete. Fiecare sunet era codificat printr-o combinație de șase puncte, aranjate în două coloane de câte trei. Aceste semne erau combinate pentru a forma cuvinte. Totuşi, soldaţii considerau că sunt mult prea dificile de citit, astfel că inventatorul sistemului s-a gândit că poate ar fi mai folositor unor nevăzători. Din păcate, şi aceştia l-au găsit dificil.

Sistemul de scriere Braille

Louis, însă, a fost fascinat de sistemul lui Barbier și a cerut permisiunea de a îl încerca. Atunci a primit o copie a codului și a început să îl studieze cu atenție. Braille a observat că sistemul avea câteva avantaje: era mai ușor de citit cu degetele, putea fi scris cu un stilou special care făcea găuri în hârtie și putea fi folosit pentru a reprezenta nu numai sunete, ci și litere, cifre, simboluri matematice și muzicale. Totuși, sistemul avea și câteva dezavantaje: era prea lung și prea greu de memorat, nu ținea cont de ortografia și gramatica limbii franceze și nu putea fi folosit pentru alte limbi.

Louis Braille era convins că sistemul lui Barbier putea fi simplificat. Tânărul elev avea să îşi dedice următorii doi ani pentru modificarea sistemului propus de căpitanul Barbier, la finalul cărora crease un nou sistem, mai uşor şi mai rapid de folosit.

În acest sens, Braille a refăcut sistemul, lăsând cele şase puncte, eliminând liniile și coloana a doua. Astfel, el a creat un cod de 63 de semne, care puteau fi scrise într-un spațiu de dimensiunea unui deget. Fiecare semn reprezenta o literă, o cifră sau un simbol, în funcție de context. De exemplu, semnul format din punctele 1 și 2 reprezenta litera A, cifra 1 sau semnul muzical do. Pentru a diferenția aceste sensuri, Louis a introdus niște semne speciale, care indicau începutul unui număr, al unei note muzicale sau al unei majuscule.

Louis Braille avea doar 15 ani la acel moment.

Acesta i-a prezentat sistemul directorului Institutului. Pentru a-l testa, directorul a citit un articol dintr-un ziar, iar Louis şi-a folosit sistemul pentru a-l scrie. Când a terminat, Louis şi-a trecut degetele peste foaie şi a repetat cu exactitate ceea ce directorul citise. Curând, alfabetul lui Braille era folosit de toţi elevii de la Institutul Regal al Tinerilor Nevăzători. Puteau să îşi ia notiţe, nu mai avea nevoie de ajutor la citit sau scris.

Următorul scop al lui Louis era de a face sistemul accesibil tuturor nevăzătorilor, iar directorul l-a susţinut, solicitând oficialităţilor franceze ca acest alfabet să devină sistemul oficial de scriere pentru nevăzători.

Louis Braille avea să devină profesor asistent la Institut, iar cursurile sale au ajuns printre cele mai populare. De asemenea, acesta îşi dedica din timp pentru a copia cărţi în acest sistem, adăugând şi simboluri pentru a-i ajuta şi pe muzicienii nevăzători. În anul 1834, la o expoziţie de invenţii desfăşurată la Paris, Braille şi-a prezentat sistemul, luând notiţe în timp ce oamenii vorbeau pentru ca mai apoi, să le citească.

Boala cumplită şi sfârşitul lui Louis Braille

La întoarcerea de la expoziţia de la Paris, Braille a început să se simtă din ce în ce mai rău, diagnosticul pus de doctor fiind tuberculoza. Aceasta era o boală contagioasă și incurabilă la acea vreme, care i-a afectat plămânii și gâtul. Braille a încercat să își ascundă starea de sănătate și să își continue munca, dar a fost nevoit să se retragă din activitate în anul 1844, când boala s-a agravat. În ciuda stării de sănătate care devenea tot mai precară, a continuat să îşi îmbunătăţească alfabetul.

Între timp, la Institutul Regal al Tinerilor Nevăzători a fost numit în funcţie un nou director care le-a interzis elevilor să folosească alfabetul lui Braille, din frica de a nu deveni prea independenţi pentru ca, în cele din urmă, să nu mai aibă nevoie de Institut.

Louis Braille a murit în data de 6 ianuarie 1852, Paris, la vârsta de 43 de ani. A fost înmormântat în cimitirul din Coupvray, alături de familia sa.

Doi ani mai târziu, guvernul francez a oficializat sistemul Braille. În anul 1878, Braille a devenit sistemul de scriere şi citire pentru nevăzătorii din întreaga lume, iar cu ajutorul Naţiunilor Unite, a fost adaptat pentru aproape fiecare limbă a lumii. Casa lui din Coupvray a fost transformată în muzeu, iar pe un perete, stă agăţată o placă pe care scrie: „A deschis uşile cunoaşterii pentru toţi aceia care nu pot vedea”.

La 100 de ani după moartea lui Braille, trupul său a fost mutat la Paris, în Panthéon.

***

 VIAȚA LUI TUKARAM

Viața lui Tukaram se citește ca una dintre propriile sale poezii: plină de metafore profunde, ritmuri neașteptate și o sinceritate dezarmantă.

În peisajul vast și colorat al istoriei spirituale indiene, puține figuri strălucesc la fel de intens precum Tukaram, poetul-sfânt al secolului al XVII-lea din Maharashtra. Dar stați așa! Înainte să vă imaginați un înțelept bărbos, meditând stoic pe vârful unui munte, lăsați-mă să vă spun că viața lui Tukaram a fost mai degrabă ca un roller coaster spiritual, plin de urcușuri amețitoare și coborâșuri abrupte. Așadar, prindeți-vă centurile de siguranță, dragi cititori, căci ne îmbarcăm într-o călătorie fascinantă prin viața unuia dintre cei mai iubiți și controversați sfinți ai Indiei!

Viața lui Tukaram: origini umile și zbateri pământești

Viața lui Tukaram a început în jurul anului 1608 (deși unii istorici s-ar certa și pe tema asta) în micuțul sat Dehu, de pe malurile râului Indrayani. Născut într-o familie de comercianți din casta șudra – nu tocmai vârful lanțului social al vremii – micuțul Tuka (așa îl alintau ai lui) a crescut printre saci de cereale și registre contabile.

Dar nu vă lăsați păcăliți de această aparentă banalitate! Încă de mic, Tukaram a dat dovadă de o sensibilitate aparte și o înclinație spre cele spirituale. Se spune că în timp ce alți copii se jucau de-a v-ați ascunselea, Tuka prefera să se „ascundă” în templul local, fascinat de ritualurile și cântecele dedicate lui Vithoba, manifestarea locală a zeului Vishnu.

De la prăvălie la poezie: O transformare neașteptată

Viața adultă l-a lovit pe Tukaram ca un elefant scăpat de sub control. Căsătorit la o vârstă fragedă, așa cum era obiceiul vremii, tânărul a preluat afacerea familiei. Dar, vai! Viața lui Tukaram părea să fie blestemată. O serie de ghinioane – secetă, moartea părinților și a primei soții, falimentul afacerii – l-au adus în pragul disperării.

Aici intervine momentul „Aha!” al poveștii. În loc să se scufunde în disperare, Tukaram a făcut ceea ce orice om rațional ar face: a renunțat la tot și s-a dedicat poeziei și devoțiunii spirituale! Stați puțin, ați putea spune, asta nu sună deloc rațional. Ei bine, pentru Tukaram a fost salvarea.

Poezia ca rugăciune: Nașterea unui fenomen literar

Abandonând registrele contabile în favoarea versurilor, Tukaram a început să compună abhangas – scurte poeme devoționale în limba marathi. Și nu vorbim aici despre câteva versuri stângace scrise pe șervețele. Oh, nu! Viața lui Tukaram a dat naștere la peste 4000 de abhangas, multe dintre ele considerate capodopere ale literaturii marathi.

Dar ce făcea ca poezia lui să fie atât de specială? În primul rând, Tukaram scria în limba poporului, nu în sanscrita elitistă. Imaginați-vă Shakespeare dacă ar fi scris exclusiv în argoul londonez al vremii sale. În al doilea rând, poeziile sale îmbinau în mod magistral devoțiunea profundă cu observații tăioase despre ipocrizia socială și religioasă. Era ca și cum un mistic medieval ar fi fost înzestrat cu spiritul caustic al unui comedian modern.

Controverse și carisma: Tukaram, rock star-ul spiritual

Credeați că doar celebritățile moderne au parte de controverse? Gândiți-vă din nou! Viața lui Tukaram a fost presărată cu scandaluri și opoziție din partea establishment-ului religios. Brahmanii locali, deranjați de popularitatea crescândă a acestui poet „de jos” care îndrăznea să predice fără autorizația lor, au încercat în repetate rânduri să-l discrediteze.

Legenda spune că, la un moment dat, Tukaram a fost provocat să-și arunce poemele în râul Indrayani. Dacă erau într-adevăr inspirate divin, susțineau criticii săi, ar fi supraviețuit apelor. Tukaram a acceptat provocarea și, spre uimirea tuturor, după 13 zile, manuscrisele au ieșit la suprafață, intacte. Fie că credeți sau nu această poveste, ea ilustrează perfect natura controversată și carismatică a lui Tukaram.

Învățături revoluționare într-un ambalaj tradițional

Ce făcea ca mesajul lui Tukaram să fie atât de revoluționar? În esență, viața lui Tukaram și învățăturile sale promovau o formă de spiritualitate accesibilă tuturor, indiferent de castă sau educație. El predica bhakti – devoțiunea pură și simplă – ca cale spre eliberare spirituală.

Imaginați-vă călugări buddhiști practicând mindfulness în timp ce dansează pe muzică rock. Cam așa de neobișnuit era mesajul lui Tukaram pentru vremea sa. El susținea că ritualurile elaborate și studiul textelor sacre nu erau necesare pentru a ajunge la Dumnezeu. În schimb, tot ce era nevoie era de o inimă sinceră și devoțiune autentică.

Viața lui Tukaram. Moștenirea: Un poet pentru eternitate

Viața lui Tukaram s-a încheiat la fel de misterios precum a fost trăită. Tradiția spune că în 1649, la vârsta de aproximativ 41 de ani, Tukaram a dispărut pur și simplu, fiind luat în cer de către însuși zeul Vishnu. Deși istoricii ar putea avea ceva de obiectat la această versiune a evenimentelor, simbolismul este puternic: Tukaram a transcens limitele vieții pământești, devenind una cu divinitatea pe care a venerat-o toată viața.

Dar adevărata sa nemurire rezidă în impactul durabil al operei sale. Poemele lui Tukaram continuă să fie cântate și recitate în Maharashtra și în întreaga Indie. Ele au inspirat mișcări de reformă socială, au influențat literatura modernă și continuă să ofere consolare și inspirație milioanelor de oameni.

Viața lui Tukaram: o viață ca o poezie vie

În final, viața lui Tukaram se citește ca una dintre propriile sale poezii: plină de metafore profunde, ritmuri neașteptate și o sinceritate dezarmantă. De la umilele sale începuturi până la apogeul său ca poet venerat, Tukaram a exemplificat ideea că spiritualitatea autentică nu cunoaște bariere de castă, educație sau statut social.

În lumea noastră modernă, obsedată de statut și succes material, povestea lui Tukaram ne reamintește că adevărata bogăție poate fi găsită în simplitate, autenticitate și devoțiune. Fie că sunteți un căutător spiritual sau pur și simplu un iubitor de povești bune, viața lui Tukaram oferă lecții valoroase și inspirație pentru toți.

Așadar, data viitoare când vă simțiți copleșiți de provocările vieții, gândiți-vă la Tukaram. Poate că soluția la problemele voastre nu este să vă aruncați registrele contabile în râu, dar cu siguranță merită să vă opriți pentru un moment și să vă întrebați: ce ar face Tukaram? Răspunsul ar putea fi surprinzător de simplu și profund în același timp, la fel ca viața și poezia acestui remarcabil sfânt-poet.

*"*

 VIAȚA LUI TAKE IONESCU

Take Ionescu a fost unul dintre cei mai importanți oameni politici români din prima jumătate a secolului al XX-lea, care a avut un rol decisiv în realizarea unirii Transilvaniei, Banatului și Bucovinei cu România. A fost, de asemenea, un avocat de succes, un jurnalist talentat și un diplomat recunoscut pe plan internațional.

Viața personală

Take Ionescu s-a născut la 25 octombrie 1858, în Ploiești, într-o familie de negustori. Numele său real era Dumitru Ghiță Ioan, dar a folosit mai multe pseudonime pe parcursul vieții, până când s-a stabilit la numele de Take Ionescu. A avut trei frați, dintre care cel mai cunoscut este Thoma Ionescu, un renumit chirurg și activist politic.

A studiat la Liceul Sfântul Sava din București, apoi la Facultatea de Drept a Universității din Paris, unde a obținut și titlul de doctor în drept la care a obținut și titlul de Doctor în Drept cu mențiunea „magna cum laude”. S-a întors în țară în anul 1881 și a devenit avocat în Baroul Ilfov. A fost un orator elocvent și un apărător al drepturilor omului.

Take Ionescu, unul dintre cei mai mari oameni politici din istoria României

A fost căsătorit de două ori. Prima soție a fost Elisabeth (Bessie) Richards, o englezoaică pe care a cunoscut-o la Paris și cu care s-a căsătorit în anul 1881. Aceasta era „o fată blondă de 17 ani, cu parul afânat, cu ochii mari albaștri. O fată de bună familie, cu o educație din cele mai alese, dar fără avere.” Părinții lui Take Ionescu, care doreau ca fiul lor să se însoare cu o fată de condiție înaltă și cu stare, se opun categoric, dar nu reușesc să împiedice căsătoria, motiv pentru care îl dezmoștenesc pe Take și încetează relațiile cu el pentru mulți ani.

Bessie şi Take au avut o fiică, Maria, care a murit la vârsta de șapte ani. Bessie a murit şi ea în anul 1918, după o lungă suferință.

A doua soție a fost Alexandrina Ecaterina Woroniecki (Adina Olmazu), o româncă de origine poloneză, cu care s-a căsătorit în același an. Aceasta era cu 33 de ani mai tânără decât el. Cei doi au avut un fiu, Alexandru, care a devenit diplomat.

Take Ionescu a fost un om cult și pasionat de literatură, artă și muzică. A fost prieten cu scriitorul Ion Luca Caragiale și cu compozitorul George Enescu. A fost, de asemenea, un admirator al politicienilor britanici și ai lui Eleftherios Venizelos, liderul grec care a realizat unirea Greciei cu Creta și Macedonia.

A murit la 21 iunie 1922, la Roma, unde se afla în misiune diplomatică. Cauza morții a fost febra tifoidă. A fost înmormântat la Mănăstirea Sinaia, alături de prima sa soție și de fiica sa.

Viața politică

Take Ionescu și-a început cariera politică în anul 1883, când a fost ales deputat pe listele Partidului Național Liberal (PNL). A fost un adept al liberalismului radical și al reformelor sociale. După cum remarca Nicolae Iorga „avocatul Take Ionescu, a devenit, prin talent, factor important într-un partid de boieri.”

În anul 1885, alături de alţi tineri liberali, a părăsit PNL, considerând că zilele lui Ion C. Brătianu sunt numărate în fruntea ţării. În anul 1891, a devenit membru al ”Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor” şi s-a alăturat Partidului Conservator.

În perioada următoare, a fost ministru al instrucțiunii publice și cultelor (1891-1898), în guvernele lui Lascăr Catargiu și Gheorghe Grigore Cantacuzino. Din această poziţie, a inițiat o serie de legi privind învățământul primar obligatoriu, învățământul secundar și superior, înființarea de școli profesionale și de arte și meserii, recunoașterea diplomelor străine, protecția patrimoniului cultural etc.

Mai apoi, Take Ionescu a fost ministru de finanțe (1904-1907), în guvernul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino. A avut misiunea de a echilibra bugetul, de a reduce datoria publică, precum şi să îmbunătățească sistemul fiscal și să stimuleze dezvoltarea economică.

Măsurile adoptate de guvern la propunerea ministrului de finanțe au constat în: introducerea a 11 noi taxe și impozite, înstrăinarea unor părți importante din activele și participațiunile statului, concomitent cu reduceri semnificative de personal și diminuarea severă a cheltuielilor cu serviciile publice. Aşadar, nu au fost măsuri populare. Rezultatul acestor măsuri de austeritate a fost unul aproape catastrofal pentru economia României. 

Avocatul Ionescu a fost un susținător al cooperativismului și al creditului rural. A fost implicat în rezolvarea crizei dinastice din anul 1906, când regele Carol I a vrut să abdice în favoarea nepotului său, Ferdinand, care era căsătorit cu o prințesă catolică. Take Ionescu a convins Parlamentul să accepte căsătoria și să mențină monarhia constituțională.

Take Ionescu a fondat, în anul 1908, Partidul Conservator-Democrat (PCD), o formațiune de centru-dreapta, care se opunea atât oligarhiei liberale, cât și conservatorismului tradițional. A fost președintele PCD până la moarte. Marele avocat a fost un lider popular și carismatic, care a atras mulți adepți, mai ales din rândul clasei de mijloc, a intelectualilor și a tinerilor, fiind un adept al parlamentarismului și al democrației.

Take Ionescu a fost ministru de interne (1912-1914), în guvernul lui Titu Maiorescu. Acesta a avut o viziune naționalistă și a pledat pentru unirea tuturor românilor din Imperiul Austro-Ungar cu România. De asemenea, a fost unul dintre cei care au pregătit participarea României la războaiele balcanice, alături de Serbia, Bulgaria și Grecia, împotriva Imperiului Otoman. În acest context, a negociat tratatul de alianță cu Bulgaria, care prevedea recunoașterea drepturilor României asupra Dobrogei. A fost, de asemenea, un anglofil și un partizan al alianței cu Antanta, formată din Franța, Marea Britanie și Rusia.

Primul Război Mondial şi lupta pentru România Mare

Take Ionescu a fost unul dintre puținii oameni politici români cu o înțelegere cuprinzătoare a realităților și cu o viziune proprie asupra evoluției evenimentelor istorice. Edificator pentru acest aspect este ceea ce afirma în vara anului 1914, la izbucnirea războiului:

„Acesta e război de cinci ani. Va intra Anglia, va intra Italia, vom intra noi și nu se poate să nu intre și America. Până și Japonia va intra. Va fi vai de omenire! Dar de un lucru sunt sigur: că Aliații vor fi definitiv victorioși și că voi vedea cu ochii România Mare.

Și vom vedea alte lucruri mari. Vom vedea multe tronuri prăbușindu-se; vom vedea născând atotputernicia Americii; vom vedea preponderența rasei anglo-saxone; vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, spre socialismul revoluționar.

Dar zguduirea generală va fi așa de formidabilă, că o sărăcie groaznică va stăpâni omenirea foarte mulți ani. Dintr-o criză vom intra într-alta. Și ține bine minte: generația mea și a ta va vedea România Mare, dar nu va mai vedea zile bune!” – Take Ionescu

Adept al politicii de neutralitate la începutul Primului Război Mondial, Take Ionescu se va număra, în anii neutralităţii României (1914-1916) printre cei mai activi partizani ai intrării în acţiune de partea Antantei, fiind, alături de N. Filipescu, iniţiator al „Acţiunii Naţionale” şi al „Federaţiei Unioniste”.

La 11/24 decembrie 1916, în urma înfrângerilor militare din toamna anului 1916, s-a format la Iaşi un guvern de concentrare naţională Ion I.C. Brătianu-Take Ionescu (Take Ionescu a fost, începând din 10 iulie 1917, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri), care avea să demisioneze la 26 ianuarie/8 februarie 1918, deoarece considera inacceptabilă încheierea unei păci separate.

Take Ionescu a pleca la Paris, în iunie 1918, însoţit de cca 200 de prieteni şi cunoscuţi oameni politici. Rolul marelui om politic în realizarea Marii Uniri din anul 1918 a fost foarte important, deoarece el a fost unul dintre cei mai activi diplomați români la Conferința de Pace de la Paris, unde a susținut dreptul României de a se uni cu Transilvania, Banatul și Bucovina, provincii locuite de români, dar care aparțineau de Austro-Ungaria.

Astfel, în data de 24 august/6 septembrie 1918 a fost creat la Paris Consiliul Naţional Român Provizoriu, care, la 20 septembrie/3 octombrie 1918 a proclamat formarea Consiliului Naţional al Unităţii Române, organ reprezentativ al poporului român, al cărui preşedinte era Take Ionescu. Consiliul a fost recunoscut în toamna anului 1918 de guvernele Franţei, SUA, Marii Britanii şi Italiei drept exponent al intereselor poporului român.

Take Ionescu a fost prim-ministru al României, pentru o scurtă perioadă, între 17 decembrie 1921 și 19 ianuarie 1922. Mai apoi, a format un guvern de coaliție, format din PCD, Partidul Național Român (PNR), Partidul Țărănesc (PȚ) și Partidul Social Democrat (PSD). În acest cadru, a încercat să realizeze o reformă constituțională, care să limiteze puterea regelui și să consolideze rolul Parlamentului. De asemenea, a a propus o reformă agrară, care să împartă pământul marilor proprietari către țărani. A fost, însă, nevoit să demisioneze, după ce PNL a refuzat să susțină proiectele sale de lege.

Moartea lui Take Ionescu

Rămân emblematice, pentru rolul jucat de Take Ionescu în realizarea României Mari, rol subestimat or neglijat adesea de cercetătorii perioadei, cuvintele marelui său rival, Ion I. C. Brătianu, care în cuvântarea prilejuită de trecerea sa la cele sfinte recunoştea că în făurirea României Mari, mare a fost rolul său.

Moartea lui Take Ionescu a fost neașteptată și tragică. Marele om politic a murit la 21 iunie 1922, la Roma, unde se afla în misiune diplomatică. Avea doar 63 de ani. Cauza morții a fost febra tifoidă, o infecție bacteriană care afectează intestinul și provoacă febră, dureri abdominale și diaree. Se spune că ar fi contractat boala după ce a mâncat stridii infestate în Napoli, dar această ipoteză nu este confirmată. Unii au speculat că ar fi fost otrăvit de inamicii săi politici, dar nu există dovezi în acest sens.

Corpul lui Take Ionescu a fost adus în țară și înmormântat la Mănăstirea Sinaia, alături de prima sa soție și de fiica sa. Moartea politicianului a îndurerat întreg poporul românesc, care l-a admirat pentru rolul său în realizarea Marii Uniri și pentru activitatea sa politică și diplomatică.

Complexitatea activităţii sale politice şi diplomatice, polivalenţa personalităţii sale au suscitat de-a lungul timpului un interes destul de moderat. În această direcţie există o serie de articole şi studii, capitole în lucrări de specialitate, monografii, apărute cu predilecţie după anii 1990, ce au reliefat diferite aspecte ale vieţii sale precum originea, formarea sa intelectuală, specializarea, concepţiile şi ideile sociale, economice, politice, activitatea politică şi diplomatică.

Din păcate, amintirea sa a ajuns a se reduce la repetarea doar a câtorva sintagme care nu ating esenţa unei identităţi remarcabile. Dacă în perioada interbelică numele său a continuat a fi menţinut de către apropiaţii săi în actualitatea vremii, după cel de Al Doilea Război Mondial, numele său a intrat într-o uitare impusă, întreruptă pe alocuri, dar cu restricţii ideologice precise. În prezent, Take Ionescu se confruntă cu aceeaşi necunoaştere, datorată şi evoluţiei diferite a societăţii actuale, spre epoca de mult pierdută, a cărui mesager a fost, întorcându-se, în special, doar cei interesaţi de acele timpuri.

„Indivizii, ca şi popoarele, plătesc toate păcatele săvârşite contra moralei. Pentru unii pedeapsa vine imediat, pentru alţii pedeapsa aşteaptă; de n-ar fi ordine în Univers, n-ar merita să trăim, dacă n-am avea convingerea că este o lege morală a lui Dumnezeu, pe deasupra noastră a tuturor.”, spunea Take Ionescu.

Take Ionescu a fost un om politic, avocat și ziarist care a luptat pentru România Mare. A fost un liberal adevărat, un naționalist moderat, un democrat convins și un europeanist vizionar. Totodată, a fost un reformator social, un finanțist abil, un diplomat de marcă și un patriot devotat. Putem afirma despre Take Ioescu faptul că a fost unul dintre cei mai influenți și respectați oameni politici români din prima jumătate a secolului al XX-lea.

**"

 SURORILE BRONTE

Cea dintâi ieșire a copiilor Bronte în lume s-a produs sub o zodie fără noroc. După mulți ani, Charlotte avea să scrie, cu o durere la fel de ascuțită ca atunci când lucrurile s-au petrecut, despre lunile nefaste ale șederii surorilor ei la școala de la Cowan Bridge. În Jane Eyre, paginile cele mai întunecate, scrise cu o mânie reprimată de una dintre supraviețuitoare, sunt închinate descrierii sordidului lăcaș condus de referendul pastor Carus Wilson și în care și-au lăsat viața sau sănătatea atâtea ființe omenești.

Așezat într-o văgăună mlăștinoasă spre care se cobora prin întunecate păduri, pensionul îngloba 80 de fete de diferite vârste, uniformizate de purtarea unor veșminte urâte și umilitoare. Dar înfățișarea n-ar fi avut totuși prea mare importanță, dacă ne gândim că totul era pus în acel mediu de educație puritană în slujba îmblânzirii orgoliului presupus al unor copii, care trebuiau cu orice preț și-n orice clipă să știe că sărăcia lor nu le putea îngădui pe lume decât cea mai mare supunere și umilință.

Ce era mult mai grav era regimul la care fetele colegilor săraci ai pastorului Carus Wilson erau supuse. Frigul și inaniția căpătaseră rangul de mijloace de educație “pioasă” a sufletului nefericiților copii. Dormind în încăperi înghețate, nevizitate de soare ori de flacăra focului, spălându-se câte șase într-un lighean, hrănite dimineața cu o fiertură de ovăz mai întotdeauna arsă, la prânz cu un singur fel de mâncare gătit cu grăsime râncedă, la ora cinci cu o felie de pâine și o înghițitură de cafea, iar seara cu un pahar de apă și o felie subțire de prăjitură de ovăz, pensionarele se îmbolnăveau curând, aproape fără excepție de friguri palustre ori de tuberculoză.

În lunile ianuarie, februarie și parte din martie, copiii, care nu se puteau plimba din cauza zăpezilor mari și a drumurilor impracticabile, erau totuși obligați, din aceleași rațiuni igienice, să stea afară în aer liber un ceas în fiecare zi. Charlotte spune despre aceste recreații sportive cuvinte puțin admirative: “Îmbrăcămintea nu era îndestulătoare pentru a ne apăra de gerul aspru; n-aveam ghete, zăpada pătrundea în pantofi și se topea acolo; mâinile fără mănuși ne înțepeneau și se acopereau de degerături ca și picioarele: mi-aduc aminte suferința înnebunitoare pe care o înduram în fiece seară din această cauză, când mi se umflau picioarele, ca și chinul de a băga dimineața în pantofi degetele umflate, jupuite și țepene.”

Moartea primei surori

Maria Bronte a avut mult de suferit de pe urma antipatiei pe care o nutrea față de ea una dintre educatoare. Pedepsele se țineau lanț, pentru o pată făcută pe caiet, pentru un moment de neatenție în timpul explicației sau al întrebărilor puse în clasă, pentru felul nepotrivit în care își ținea picioarele pe podea, cu tălpile prea înclinate într-o parte. Pusă mereu la colt sau în mijlocul clasei, la regim de apă și pâine pe o zi sau două, bătută cu biciul pe care era trimisă să-l aducă ea singură, certată, umilită fără încetare, Maria nu se plângea niciodată și nu învinovățea pe nimeni de suferința ei.

Fetița cuminte, blândă și grijulie cu frații ei mai mici, care le cânta cât se pricepea și le spunea povești la Haworth, intrase într-un mic infern din care a ieșit doar pentru a muri. Slăbită peste măsură, chinuită de o tuse suspectă, Maria e luată de tatăl ei înapoi acasă la 14 februarie 1825, după o ședere de șapte luni la Cowan Bridge. Spre primăvară, ea moare de tuberculoză, înainte de a fi împlinit 12 ani.

 Moartea celei de a doua surori

Foarte slabă și ea, atinsă de același rău fără leac, ftizia, Elizabeth e trimisă la Haworth la sfârșitul lunii mai. După două săptămâni moare și a doua fiică a pastorului Bronte care, îngrozit de perspectiva de a-și pierde copiii toți, le readuce pe Charlotte și pe Emily de la Cowan Bridge la 1 iunie 1825.

Chiar dacă n-au avut soarta Mariei și a Elizabethei, celelalte surori, asupra cărora încep să se îngrămădească amintirile sumbre încă de la această vârstă, vor rămâne cu o sănătate șubredă pentru totdeauna.

***

 Ecaterina Teodoroiu – legenda „eroinei de la Jiu” şi pildele sacrificiului ei suprem

Motto: „Și-a dat viața cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obține apoteoze de vorbe, ci pentru că așa cerea inima ei, pentru că așa credea sufletul ei că se împlinește datoria vieții. Aceea care în vitejia ei comunicativă a murit în clipa când se descoperea spre a-și îndemna ostașii cu vorbele: „Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine !”, are drept, din clipa aceea, la cinstirea veșnică a unui nume neuitat de camarazi” – Ordinul de zi nr. 1 al Regimentului Lupeni, 23 august 1917

Cătălina Vasile Toderoiu, pe numele ei, la naştere, a văzut lumina zilei la 14 ianuarie 1894, la Vădeni, astăzi cartier al municipiului Târgu-Jiu, într-o familie cu adânci rădăcini în agricultură, Elena şi Vasile Toderoiu, care a avut cinci băieţi – Nicolae, Eftimie, Andrei, Ion, Vasile – şi trei fete – Ecaterina, Elisabeta şi Sabina.

A parcurs studiile primare la şcoala din satul natal, apoi a studiat la şcoala din Târgu Jiu. Ulterior a învăţat la şcoala româno-germană din Târgu Jiu, pe care a absolvit-o în anul 1909. În această perioadă numele ei devine Ecaterina Teodoroiu, după ce documente militare ulterioare dar şi acte care îi atestă educaţia consemnează mai multe variante de nume Lili Toderoiu, Lili Teodoroiu, sau alte forme asemănătoare.

S-a pregătit pentru o carieră de învăţătoare, motiv pentru care a urmat, la Bucureşti, un gimnaziu-pension, apoi a frecventat cursurile unei şcoli de infirmiere, absolvită în anul 1916. În această perioadă a intrat în contact cu primii cercetaşi din România, iar din anul 1913 face parte din organizaţia de cercetaşi denumită cohorta „Păstorul Bucur”, condusă de Arethia Piteşteanu.

În vara anului 1914, a revenit la Târgu Jiu, în perioada vacanţei, activând în cadrul cohortei de cercetaşi „Domnul Tudor”, până în august 1916, Ecaterina aflându-se, ocazional, la căpătâiul răniţilor ce se aflau în îngrijirea organizaţiei.

În octombrie 1916, Ecaterina a fost chemată la Bucureşti de către Regina Maria, iar la revenirea la Târgu Jiu află că tatăl ei este luat prizonier iar doi dintre fraţi – unul sublocotenent de rezervă la Regimentul 7 Călăraşi şi celălalt locotenent în Regimentul 5 Vânători -, au murit pe câmpul de luptă.

La 6 octombrie 1916, după ce a aflat de moartea unui alt frate, caporal în Regimentul 18 Gorj, căzut în lupta de la Porceni, s-a înrolat ca voluntar tocmai în acel regiment din Gorj, pentru a participa la lupte.

În 10 octombrie 1916 a avut loc prima bătălie de la Jiu, iar trupele Armatei I Române, comandate de generalul Ion Dragalina, au respins o puternică ofensivă inamică, soldatul Ecaterina Teodoroiu aflându-se în primele linii ale frontului.

La 14 octombrie 1916, în timpul primei ofensive germane peste Munții Gorjului, Ecaterina a luat parte alături de populația civilă, cercetași și o companie de milițieni la luptele de la Podul Jiului, contribuind la respingerea atacului unei companii bavareze inamice.

La 18 octombrie, în acelaşi an, în urma unei învăluriri – surpriză a inamicului, Ecaterina este luată prizonieră, însă dând dovadă de sânge rece, a împuşcat santinela germană care o însoţea, reuşind să evadeze alături de alţi combatanţi români aflaţi în situaţia sa.

În noiembrie, în luptele de la Filiaşi, este rănită de două gloanţe inamice la piciorul drept, iar după alte nouă zile, este din nou rănită la coapsă de spărturi de obuz. A urmat o perioadă de tratament, mai întâi la Craiova, apoi la Bucureşti şi Iaşi.

La ieşirea din spital a revenit pe front, în rândurile Companiei a 7-a, Regimentul 43/59 Infanterie, unde a îngrijit numeroşii răniţi ai companiei.

S-a deplasat la Iaşi, unde M.S. Regina a ascultat-o şi apoi a ordonat ca imediat să i se încarce sania cu 400 kg sare de bucătărie şi câteva mii de ţigări pentru soldaţi, apoi a mers personal să distribuie toate acestea companiilor.

Într-un raport al comandantului Companiei a 8-a, Regimentul Gorj, se arată: „Nerămânându-i pe lume (n.r. Ecaterinei), după cum declară domnia sa, decât singurul frate din Compania a 8-a Regimentul 18 Gorj, se hotărî să lupte ca soldat lângă dânsul, spre a îmbărbăta pe soldaţi să-şi elibereze pe mama sa. Într-adevăr, în ziua de 16 octombrie 1916 dimineaţa, tocmai pe timpul loviturii furioase ce am dat cu Divizia noastră, distrugând Divizia 11 Bavareză, trecând să observ mersul luptei a Secţiei a II-a de Mitraliere a Regimentului 18 Gorj din compania ce comandam, am întâlnit în drum pe domnişoara Teodoriu Ecaterina cu fratele ei, care tocmai îi arăta cum se încarcă arma, ochirea şi punerea baionetei. Întrebând-o ce voieşte cu aceasta, mi-a răspuns că se duce la Schela să-şi scape pe mama sa. De aici înainte cercetaşa Teodoriu Ecaterina a luptat cu arma în mână lângă fratele său, constituind un adevărat exemplu eroic pentru soldaţi, cu care a îndurat toate greutăţile şi de care nu s-a despărţit nici un moment, chiar când compania pornea la asaltul cu baioneta, după cum mi-au istorisit mulţi dintre oamenii companiei mele, în special sergentul Safta Pavel din Compania de Mitraliere, comandantul Secţiei a IV-a care a luptat mai ales în timpul retragerii din Oltenia, împreună cu Regimentul 18 Gorj … Ca o concluzie, părerea mea intimă în calitate de instructor al legiunii din care făcea parte, este că cercetaşa Teodoriu a fost o domnişoară corectă şi a dat dovadă de mult curaj, abnegaţie până la deznădejde şi iubire familiară, în plus convingerea îndeplinirii îndatoririlor conştiincioase a Legii Cercetaşilor, meritând toată admiraţia acestei Jeana d’Arc a noastre, ce se cuvine a fi recompensată, chiar dacă neseriozitatea vârstei sale încă fragede i-ar da aparenţa unei vivandiere din vechea armată franceză”.

Pentru meritele sale, Comandamentul Marii Legiuni a Cercetaşilor i-a decernat Ecaterinei Medalia „Virtutea Cercetăşească” de aur, iar la 16 martie 1917, la propunerea ministrului secretar de stat la Departamentul de Război a fost distinsă cu Medalia „Virtutea Militară” de război clasa a II-a pentru „vitejia şi devotamentul ce a arătat pe câmpul de luptă, s-a distins în toate luptele ce Regimentul 18 Infanterie a dat cu începere de la 16 octombrie 1916, dând probe de vădită vitejie, mai ales în luptele ce s-au dat la 6 noiembrie 1916, în apropiere de Filiaşi. A fost rănită de un obuz la ambele picioare”.

A revenit pe front în vara anului 1917, când, la 20 august, Regimentul 43/59 Infanterie din care făcea parte ocupa poziţiile în tranşeele de pe Dealul Secului în zona localităţii Muncelu. În seara de 22 august, în cursul unui atac declanşat de Regimentul 40 Rezervă german şi respins de trupele române, Ecaterina Teodoroiu moare eroic, fiind împuşcată în inimă, în timp ce se afla în fruntea plutonului pe care îl comanda ca sublocotenent.

În Ordinul de zi nr. 1 al Regimentului Lupeni, comandat de colonelul Constantin Pomponiu, la 23 august 1917, se consemna: ”În timpul ciocnirii de ieri, noaptea, pe Dealul Secului, a căzut în fruntea plutonului său lovită în inima ei generoasă de două gloanțe de mitralieră voluntara Ecaterina Teodoroiu din Compania a 7-a. Pildă rară a unui cald entuziasm, unit cu cea mai stăruitoare energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvânt „Eroina de la Jiu” și-a dat jertfa supremă, lipsită de orice trufie, de orice deșartă ambiție, numai din dragostea de a apăra pământul Țării acesteia cotropită de dușmani. Ecaterina Teodoroiu a fost la înălțimea celor mai viteji apărători ai Țării sale și i-a întrecut prin puterea cu care, înfrângând slăbiciunea femeiască, a știut să dovedească vigoarea bărbăției de trup și de suflet și calitățile întregi ale unui ostaș îndrăzneț, neobosit și plin de entuziasmul de a se face folositoare cu orice preț. Aceea care a luptat ca un viteaz din alte vremuri la Târgu Jiu, aceea care și-a desfășurat energia-i rară împotriva morții albe care a secerat pe camarazii ei bolnavi de tifos exantematic pornește din nou în luptă cu un avânt renăscut, cu nădejdea că va contribui și ea la opera cea mare a revanșei, la a cărei pregătire a luat parte foarte activă, conducând instrucția. A căzut înainte de a ajunge la țelul acestei revanșe. Și-a dat viața cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obține apoteoze de vorbe, ci pentru că așa cerea inima ei, pentru că așa credea sufletul ei că se împlinește datoria vieții. Aceea care în vitejia ei comunicativă a murit în clipa când se descoperea spre a-și îndemna ostașii cu vorbele: „Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine !”, are drept, din clipa aceea, la cinstirea veșnică a unui nume neuitat de camarazi”.

Ecaterina Teodoroiu a fost înmormântată în comuna Fitioneşti din judeţul Putna, iar după încheierea războiului, a devenit o eroină a României Mari.

În iunie 1921, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate la Târgu Jiu într-un mausoleu din centrul oraşului.

Osemintele Ecaterinei Teodoroiu sunt îngropate chiar în centrul oraşului, în Piaţa Prefecturii. Mausoleul sub care Ecaterina Teodoroiu îşi doarme somnul de veci este realizat de artista Miliţa Pătraşcu, o ucenică a lui Brâncuşi, şi este din travertin italian, cu dimensiunile 2,90 pe 1,60 metri şi înălţimea de 2,10 metri. Are forma unui sarcofag şi este aşezat pe un postament cu trei trepte. Sunt realizate în basorelief scene din viaţa şi activitatea militară a Ecaterinei.

Începând cu anul 1938, casa familiei Teodoroiu, construită în 1884, a fost amenajată drept Casa memorială „Ecaterina Teodoroiu”.

În perioada de început a regimului comunist de la noi din ţară, statutul ei de eroină a fost extrem de redus, tocmai prin asocierea ei intenţionată cu regimul monarhic, ori cu clasa burgheziei.

După anul 1960, imaginea de eroină naţională a Ecaterinei Teodoroiu a revenit în prim-plan, fiind utilizată intensiv de către propaganda regimului, în anul 1978 realizându-se şi un film despre ea, intitulat chiar „Ecaterina Teodoroiu”, regizat de Dinu Cocea, după un scenariu de Mihai Opriş şi Vasile Chiriţă. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Stela Furcovici, Ion Lupu, Mihai Mereuţă, Ion Caramitru, Amza Pellea şi Ilarion Ciobanu.

După anul 1989, probabil din cauza utilizării imaginii Ecaterinei Teodoroiu de către propaganda comunistă, statutul său de eroină naţională a fost apreciat cu discreţie, total nemeritat conform mărturiilor istorice existente.

***

 Ion Cantacuzino, medic, și un om de excepție, decedat pe 14 ianuarie 1934

Ion Cantacuzino s-a născut pe 25 noiembrie 1863 la București și a fost fiul politicianului Ion C. Cantacuzino, din vechea familie bizantină Cantacuzino, și al Mariei Mavros, care era fiica generalului Nicolae Mavros. Viitorul medic a fost singurul băiat dintr-o familie care avea încă nouă fete: Sevastița, Elena, Olga, Zoe, Elisabeta, Constanța, Paulina, Maria și Alina.

Viitorul medic a fost educat acasă, de profesori particulari, apoi părinții au decis să îl trimită la Paris, unde a urmat Liceul Louis-le-Grand, după absolvirea căruia s-a înscris la Facultatea de Filosofie, la cea de Științe naturale și, în 1887, la Medicină. În 1895, tânărul a obținut titlul de doctor în medicină cu teza: “Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism”. Angajat la Institutul Pasteur din Paris, a fost asistentul lui Ilia Ilici Mecinikov, un savant rus cu preocupări în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului.

În 1896, ajuns la vârsta de 33 de ani, Cantacuzino s-a căsătorit cu Elena Balș, mătușa viitorului medic Matei Balș, și ea membră a unei vechi familii boierești. Doctorul a plecat din nou în străinătate, la Institutul Pasteur, unde a rămas până în 1901, iar la întoarcerea în ţară a fost numit profesor de medicină experimentală la facultatea din Bucureşti şi director general al serviciului sanitar din România.

În această perioadă, cuplul Ion și Elena Cantacuzino au avut doi copii, ambii băieți, Jean, născut în 1897, care a devenit inginer, și Alexandru, născut în 1901, care a urmat profesia tatălui său.

Medicul Cantacuzino a înființat primele laboratoare regionale de bacteriologie și igienă din țară care au început să prepare, în 1904, serul antistreptococic și serul antidizenteric, și a devenit cunoscut ca un propovăduitor al regulilor de igienă, făcând personal vizite la locuinţele bolnavilor pentru a controla condiţiile sanitare.

Problema paludismului l-a preocupat permanent pe profesor, iar în perioada cât a fost director al Serviciului Sanitar (1908—1910), a iniţiat campanii sistematice de eradicare a bolii în zona Deltei Dunării. Unul dintre colaboratorii săi a consemnat activitatea neobosită pe care o desfăşura în inspecţiile efectuate împreună în focarele de malarie: „Am petrecut zile întregi cu el în această localitate (Anadolchioi), cercetând casă cu casă, pentru a ne da seama de modul cum epidemia se prezintă, de topografia satului şi de varietăţile de anofeli“ (ţânțarii care transmit malaria). În studiul problemelor de epidemiologie, el vedea toate laturile lor, pe cea ştiinţifică alături de cea socială”.

În 1921, a înființat “Institutul de Seruri și Vaccinuri” și “Revista Științelor Medicale” și tot el a fost artizanul modificării radicale ale Legii sanitare din 1910. Noul act i-a purtat numele şi avea prevederi referitoare la selecția medicilor prin concurs şi numirea definitivă numai după un anumit stagiu în postul pe care îl ocupau ca debutanți, dar legea s-a referit și la creșterea retribuţiilor salariaţilor, introducerea pensiilor pentru personalul medical şi introducerea regulilor de igienă în școli.

Doctorul a făcut în continuare cercetări privind vibrionul holeric și vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei și febrei tifoide, etiologia și patologia scarlatinei și a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică numită, după numele său, “Metoda Cantacuzino”, care este folosită și astăzi în țările unde încă există cazuri de holeră. Datorită insistențelor lui, România a fost a doua țară din lume, după Franța, care a introdus, în 1926, vaccinul BCG (“Bacilul Calmette-Guérin”) pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei. În timpul Primului Război Mondial, Ion Cantacuzino a organizat cu mult entuziasm campanii împotriva epidemiilor bolilor infecțioase, mai ales a celor de tifos exantematic, holeră și malarie. Pasionat de muzică, profesorul obișnuia să cânte pentru familia sa și mergea frecvent la filarmonică, fiind un apropiat al compozitorului Ionel Perlea, directorul Operei Române. De asemenea, a fost, în acea epocă, cel mai mare colecționar de gravuri din țară.

“Ca director general al Serviciului sanitar, prof. Ion Cantacuzino a înfiinţat patru sanatorii, la Bârnova, Bisericani, Cărbuneşti şi Nifon. Tot stăruinţei lui se datoreşte construirea sanatoriului de la Filaret. De la 1926 a luat iniţiativa şi conducerea vaccinării noilor născuţi contra tuberculozei, cu vaccinul “Calmette”, care se prepară la institutul „Dr. Ion Cantacuzino” şi care azi se trimite cu avionul în diferite părţi ale ţării. Colecţiile de fotografii ale copilaşilor sănătoşi şi frumoşi dovedesc că vaccinul imunizează nu numai contra tuberculozei, dar face mai rezistent organismul şi contra altor boli. Conform unei statistici, se poate conta aproximativ, în întreaga lume, pe o jumătate de milion de copii vaccinaţi până în anul 1932, dintre care 350.000 in Franţa, 70.000 în România şi restul de 80.000 in toate celelalte ţari de pe glob, cu o durată de observaţie între 1—10 ani.

Toate aceste vaccinări s-au făcut fără a se semnala mortalitate sau accidente. Cazul nenorocit, izolat, întâmplat la Lübeck (Germania) se atribuie unei simple neglijenţe, datorită unor persoane distrate care au manipulat in mod culpabil substanţe ce nu au voie să stea alături în acelaşi laborator. Prof. Ion Cantacuzino a demonstrat că vaccinul e bun, dar trebuie respectate anumite indicaţii”.

„Pasiunea dominantă a vieţii mele a fost cercetarea problemelor ştiinţifice legate de problema vieţii Necunoscutul adânc, pe care ni-l oferă studiul naturii vii și a exercitat întotdeauna asupra mea cea mai fermecătoare atracţie, iar cea mai mare bucurie a mea a fost de a împărtăşi tinerilor ştiinţa pe care o dobândisem şi de a deştepta în mintea lor dorinţa de a şti mai departe şi de a-şi adânci cunoştinţele”, spunea cu puțin timp înainte de a înceta din viață.

Profesorul Ion Cantacuzino a murit pe 14 ianuarie 1934, la vârsta de 71 de ani, la reședința sa din Piața Lahovary, în prezența familiei, după o scurtă suferință. Vestea dispariței a provocat o mare durere în lumea medicală și în societatea românească interbelică. La locuința defunctului a fost deschisă o carte de condoleanțe în care au semnat cei mai de seamă colegi ai săi, apoi sicriul eminentului medic a fost transportat de foștii studenți la Facultatea de Medicină, unde a fost depus în holul de onoare.

Guvernul a luat decizia să îi organizeze funeralii naționale, dar, conform ultimei lui dorințe, suma ce urma să se cheltuiască pentru aceste evenimente a fost alocată unui fond destinat societății pentru profilaxia tuberculozei. Astfel, cei 200.0000 de lei (dintre care 140.000 de lei proveneau de la Ministerul Muncii și 60.000 de lei de la Ministerul de Finanțe) au ajuns la asociația care funcționa pe lângă Institutul de Seruri și Vaccinuri. De asemenea, în conformitate cu dorința defunctului, cei care intenționau să aducă jerbe sau coroane de flori au fost rugați să doneze banii aceluiași fond. Serviciul funerar a fost oficiat în aula Facultății de Medicină, fiind precedat de un mic omagiu susținut de orchestra Filarmonicii condusă de Ionel Perlea, care a interpretat o arie din opera “Siegfried” a lui Richard Wagner.

Convoiul funerar al marelui profesor a plecat apoi spre Cimitirul Bellu, făcând un mic ocol pe la Institutul de Seruri. Ion Cantacuzino a fost înmormântat provizoriu la Bellu, urmând ca în primăvara următoare să fie transferat în cripta ce a fost construită în interiorul institutului care îi poartă astăzi numele.

Doctorul Ștefan Irimescu, fondatorul școlii românești de pneumoftiziologie, directorul Sanatoriului și Dispensarului „Filaret” din București, scria la dispariția profesorului:

“Suntem cutremuraţi, până în cele mai adânci fibre şi cute ale fiinţei noastre. Cantacuzino a murit. L-au cunoscut toţi, marea mulţime ca şi colegii, prietenii şi elevii lui. Marea lui simţire şi înţelegerea pentru suferinţa omenească l-au apropiat de toate durerile şi de toate nenorocirile. Nu a fost om care având un păs, un necaz, lovit de vreo boală sau trecând prin vreo restrişte, când recurgea la el să nu fi primit un ajutor şi o încurajare. Cu vasta lui inteligenţă la care se adăuga o supremă sensibilitate, el pătrundea, până a se identifica cu el, sbuciumul în care se frământă sărmana omenire, alergând după năluca mulţumirei şi fericirei pe care o prinde aşa de greu.

Boierul acesta de viţă mare, care se trăgea din împăraţii Bizanţului, n-a fost numai un rafinat al culturii— nu e domeniu al ştiinţei şi al artei pe care să nu şi-l fi asimiliat complet, şi colecţia lui de tablouri şi estampe constituie un admirabil muzeu — dar a vibrat, încă din prima lui tinereţe, de toate neajunsurile sociale care-l răneau ca o suferinţă proprie.

Îl evoc cu decenii în urmă. Strălucitul elev al colegiilor din Paris, unde reuşea să fie clasat, la concursul general, în primele locuri, provocând admiraţia colegilor şi dascălilor, pelerinul de la Bayreuth, din primele vremuri ale wagnerismului, împărtăşindu-se la cultul maestrului ale cărui compoziţii le cunoştea în toate amănuntele lor şi le executa cu o infinită artă, a devenit apoi un mare umanist, în sensul acelor figuri ale Renaşterii care îmbrăţişau toate cunoştinţele şi toată simţirea omenească.

El a fost medic după ce dobândise o solidă pregătire biologică trecând pe la Sorbona pentru licenţa în ştiinţele naturale. În studiul fiinţelor vii din toată scara zoologică, el găsea o prefaţă pentru cunoaşterea stărilor patologice. Era la el o neînfrânată dragoste de a tălmăci tainele naturii — medicul mare, biologistul genial, era şi un zoologist şi un botanist, putând susţine comparaţia cu cei mai competenţi specialişti, dar şi un imbold firesc ca din cunoaşterea lor să aducă o contribuţie utilă pentru realizarea unei armonioase dezvoltări prin echilibrarea forţelor fizice şi însuşirilor morale care zac latente în fiinţele omeneşti.

Şefii lui rămâneau înmărmuriţi de toată bogăţia de daruri cu care era înzestrat acest om excepţional. Îmi reamintesc de timpul când, student de abia venit în spitalele din Paris, am găsit pe Cantacuzino cu aureola lui de tânăr savant, impunându-se şi ca un clinician de o deosebită valoare. Prin serviciile unde şi-a făcut stagiul faima lui era răsunătoare. Terapeutistul de rasă care era Dujardin-Beaumetz îi prevedea o carieră glorioasă în câmpul medicinii practice.

Rămas medic, oricât biologia l-a atras, toţi cei ce au colaborat cu el au putut aprecia discernământul lui clinic şi terapeutic. Cercetarea diagnosticului boalelor pentru a trage deducţii terapeutice îl pasiona şi prin felul lui de a privi problemele patologiei, în cadrul biologiei generale avea viziuni largi de o vastă amploare.

La Institutul Pasteur nu a fost numai un simplu colaborator de muncă sârguitoare, ci unul din principalii reprezentanţi ai echipei ilustre care, la începuturile erei bacteriologice, a produs lucrări care au rămas şi sunt însemnate pe răbojul istoriei. Cercetările lui asupra holerei sunt epocale şi în ele — nu e timpul acum de a face o analiză a marelui lui rol în biologie şi bacteriologie — cei ce l-au urmat au găsit imbolduri — sugestia le era dată— pentru descoperiri fundamentale.

Medicul care trecuse o teză strălucită asupra holerei era şi un naturalist de seamă. Facultatea de ştiinţe din Iaşi l-a chemat să-i încredinţeze o catedră. Studenţii care au ascultat cursurile lui au rămas viaţa lor întreagă sub farmecul unor prelegeri în care cele mai înalte orizonturi ale ştiinţei erau privite cu o documentaţie bogată şi variată. Cantacuzino nu uita, fiind dascăl, că e şi medic şi asistenţa lui în internatele diferitelor şcoale şi la cei ce se îndreptau încrezători către el se producea largă şi generoasă.

Faza lui de activitate profesorală la Iaşi a fost de scurtă durată, nici doi ani. A revenit la Paris, după apelul colegilor şi prietenilor lui, în acel loc de înaltă intelectualitate care e Institutul Pasteur. Lucrările s-au succedat multe şi importante.

Toate problemle care se prezentau spiritului lui de o aşa de superioară structură au fost studiate şi aprofundate sub toate înfăţişările ca să Ie caute dezlegarea în limitele posibilităţilor după cercetări cărora li se consacra cu toată ardoarea sufletului lui mare şi puternicei lui inteligenţe. El devenise una din figurile proeminente ale Institutului Pasteur, unde iradia în jurul lui consideraţie şi mai cu deosebire o simpatie căreia nimeni nu putea să-i reziste.

Comunicativitatea lui, acel impuls de exterorizare derivat din energiile unei fire impetuoase — o forţă a naturei care se agita tumultuos în el — făceau să fie un adevărat şef pe care şi cei mai bătrâni decât el îl apreciau până a-l idolatriza.

Cantacuzino nu şi-a uitat niciodată obârşia. Când catedra de medicină experimentală la facultatea din Bucureşti i-a fost oferită, el a răspuns acestei chemări. Am fost unul din primii lui asistenţi. Ce a fost apostolatul lui de dascăl, ca animator pentru biologie, bacterilogie, medicină socială o vom spune altă dată toţi cei ce am trăit şi lucrat cu el, după ce ne vom reculege din durerea de acum, care ne zdrobeşte şi ne copleşeşte.

Problemele sociale l-au preocupat totdeauna. Romantic prin imaginaţia lui fecundă, era şi un romantic social. El socotea că întocmiri economice mai drepte şi deci şi mai bune ar permite ca mizeria şi suferinţele care înăbuşe avânturi şi porniri deseori atât de tăgăduitoare să fie înlăturate. Sub imboldul acestei ideologii, a primit să conducă Direcţia sanitară între anii 1908 – 1910. Munca pe care a depus-o având aceste atribuţii a culminat în legea care-i poartă numele şi a rămas temeiul tuturor organizărilor sanitare ulterioare.

A venit apoi vâltoarea marelui război. Cantacuzino, care era şi un mare cetăţean, n-a putut rămâne departe de ea. Cu tot avântul unei adânci credinţe, el a luat atitudine ca să intrăm în acţiune alături de cei ce reprezentau pentru el cultura şi dreptul ameninţate să fie apăsate de forţa oarbă a violenţei. După ce războiul s-a dezlănţuit, a reuşit să împiedice, având conducerea serviciilor sanitare, epidemiile de holeră, febră tifoidă şi să stânjenească pe cele de exantematic şi febră recurentă, circulând peste tot pe front ca şi prin toate ungherele ţării unde boalele acestea luaseră extensie.

ÎI revăd la Iaşi, în anii de refugiu, urmărind cu emoţie stările de pe frontul nostru şi al aliaţilor şi multiplicându-se ca să menţină încrederea în victoria finală.

A venit apoi pacea care ne-a dat hotarele noastre etnice fireşti. Cantacuzino a fost la Conferinţa păcii unul din delegaţi şi a ştiut să ne susţină revendicările cu autoritatea şi prestigiul lui personal. A revenit apoi acolo unde era adevărata lui vocaţie şi unde-l atrăgea toată pregătirea şi pasiunea lui de cercetător şi mare dascăl. A ilustrat încă un număr de ani catedra pe care o avea, înconjurat de devotamentul şi neţărmurita dragoste a colaboratorilor lui, unii din ei ajunşi să-i fie colegi, fără să înceteze să-i fie elevi şi admiratori. Intercalează în această epocă studiile în continuare asupra scarlatinei, consacrate pretutindeni ca lucrări de o importanţă capitală.

Într-o serie de cursuri pe care le-a dat un an întreg — cursurile acelea pe care şi le propusese să le publice n-au apărut încă — concepţia lui asupra imunităţii a fost expusă limpede şi lămurit cu acea bogăţie de vederi generale care făceau caracteristica lecţiilor lui. Moartea care a curmat firul vieţei lui nu i-a permis să-şi împlinească programul şi e o mare pierdere pentru ştiinţa românească şi pentru ştiinţa universală.

Cantacuzino, pe care politica aşa cum se face la noi nu-l atrăgea câtuşi de puţin, a crezut că într-un guvern de tehnicieni nu poate refuza să-şi aducă contribuţia. Am fost alături de el, în parlamentul din anii 1391—1932, când, ca ministru al sănătăţii, a venit cu legi pe care le socotea de mare folos – cea a Loteriei de stat e opera lui – pentru apărarea sănătăţii publice.

Problema tuberculozei, căreia i-a acordat totdeauna o mare importanţă – ea îl interesa pentru latura ei biologică şi socială – a fost marea preocupare a anilor lui din urmă. Graţie lui, vaccinarea preventivă contra tuberculozei prin vaccinul Calmette a luat o mare extensie. Suntem în privinţa aceasta ca activitate, cu cei 200 mii copii vaccinaţi, clasaţi imediat după Franţa.

La congresul naţional de tuberculoză din iunie 1933 de la Cluj a propus înfiinţarea unei ligi contra tuberculozei care, întrunind fondurile existente la care s-ar adăuga altele noi — un întreg plan era elaborat pe această temă – ar permite ca lupta contra boalii să păşească la metodice şi reale înfăptuiri de asistenţă.

În boala lui din urmă, care l-a omorât, elevii lui, care făceau strajă lângă el, ca să-l smulgă din ghearele morţii, l-au auzit în clipele lui lucide cum se informa de soarta ligii şi de modul cum poate fi realizată. Omul de mare inimă care se pătrunsese de gravitatea problemei îi purta o grijă continuă care l-a urmărit până în ultimele lui zile. E ca un testament moral al marelui dispărut. Ne vom consacra împlinirii lui cu toată puterea noastră de muncă şi cu aceeaşi inimă caldă pe care aducea el. E un mod de a-i proslăvi memoria care ne e scumpă şi de a duce la un bun sfârşit o acţiune de un mare interes social şi umanitar”.

sursa-

*** dr. Ștefan Irimescu, Adevărul, ianuarie 1934

***

 De la anonima Maria Amarghioalei la celebra Naarghita

Maria Amarghioalei, care a devenit cunoscută ca Naarghita, s-a născut pe 14 ianuarie 1939, la Pufești, în județul Vrancea. Când avea trei ani, părinții ei s-au despărțit, iar mama s-a stabilit la București, Maria fiind crescută de bunicii materni până la vârsta de nouă ani, când a venit în capitală.

Timp de patru ani, tânăra a făcut cursuri de coregrafie la Palatul Pionierilor din București, iar în 1956 a intrat în corpul de balet al teatrului de revistă „Constantin Tănase”, ca figurantă și în paralel a luat lecții de canto clasic. La numai o lună de la angajarea în teatrul „Constantin Tănase”, a văzut întâmplător filmul indian “Vagabondul”, în regia lui Raj Kapoor și a fost foarte impresionată de pelicula produsă în studiourile Bollywood, care a avut, la vremea respectivă, un succes de public uluitor ]n România.

De altfel, filmul a participat la Festivalul de la Cannes din 1953, unde a fost nominalizat pentru Marele Premiu, iar în 2003, revista Time l-a inclus pe lista „10 Indian Films to Treasure”.

Maria Amarghioalei era atât de obsedată de noua ei pasiune, muzica indiană, încât a hotărât să învețe cântecele de pe coloana sonoră a filmului pe care l-a urmărit, după propriile declarații, de cincizeci de ori, apoi a înregistrat muzica filmului cu un magnetofon adus în sala de proiecție, a studiat piesele muzicale în detaliu și a învățat pronunția cuvintelor indiene după ureche.

Apoi tânăra a început să caute informații despre cultura indiană și a învățat timp de patru ani limba hindi prin corespondență cu Centrul Hindi, cu sprijinul unui profesor de la Universitatea din București. Tot acesta i-a procurat un sari, înregistrări și partituri cu muzică de film din India.

Maria Amarghioalei, anonima fată din Vrancea, a înregistrat în 1959 primul ei disc la Electrecord și cam în aceeași perioadă și-a ales numele de scenă Naarghita. A primit apoi un atestat al Oficiului de Spectacole și Turnee Artistice, ceea ce îi dădea posibilitatea de a susține recitaluri și spectacole pe scenele din țară. În toamna lui 1967 Indira Gandhi, premierul Indiei, a vizitat România și a avut ocazia să o vadă pe Naarghita într-un spectacol.

Foarte plăcut impresionată, ea a cerut să o cunoască pe tânăra cântăreață și dansatoare, la întâlnire a participat și prim-ministrul român Ion Gheorghe Maurer, iar Indira Gandhi a invitat-o pe Naarghita să viziteze India. Nouă luni mai târziu, artista a ajuns la New Delhi și a rămas acolo timp de șase luni, deplasarea fiind sponsorizată de guvernul indian. În acest context Naarghita a făcut cunoștință cu Raj Kapoor, idolul ei, actor principal și regizor al filmului “Vagabondul”, iar cei doi au devenit pentru o vreme prieteni apropiați.

Devenită o celebritate a anilor ’60 – ’70, artista a început să înregistreze disc după disc, avea apariții la radio și televiziune, concerte și turnee în țară și străinătate. În anii ’80 situația s-a schimbat, nu a mai avut permisiunea de a pleca în turnee externe și treptat a ieșit din atenția publicului larg. Maria Amarghioalei a murit în anonimat și sărăcie la București, pe 26 februarie 2013.