***

 Când Arthur Ashe, legendarul jucător de tenis american, era pe moarte având SIDA, pe care a căpătat-o de la sângele infectat administrat în timpul unei operații pe cord în 1983, a primit scrisori de la mulți dintre fanii săi, dintre care unul îl întreba:

De ce a trebuit Dumnezeu să te aleagă pe tine pentru o boală atât de oribilă? 

La care Arthur Ashe a răspuns:

- Cu mulți ani în urmă, aproximativ 50 de milioane de copii au început să joace tenis, unul dintre ei fiind eu.

- 5 milioane au învățat să joace tenis.

- 500 de mii au învățat tenisul profesionist.

- 50 de mii au ajuns în circuitul profesionist.

- 5 mii au ajuns la Grand Slam.

- 50 au ajuns la Wimbledon.

- 4 au ajuns în semifinală.

- 2 au ajuns în finală și, din nou, unul dintre ei am fost eu.

Când sărbătoream victoria cu paharul în mână, nu mi-a trecut prin minte să-L întreb pe Dumnezeu:

De ce pe mine?

De ce eu?

Deci, acum că sunt în durere, cum pot să-L întreb pe Dumnezeu:

"De ce pe mine?"

"De ce eu?"

Fericirea te menține dulce!

Încercările te mențin puternic!

Durerile te mențin uman!

Eșecul te menține umil!

Succesul te menține luminos!

Dar numai credința te face să mergi mai departe!

Uneori nu ești mulțumit de viața ta, în timp ce mulți oameni din această lume visează că pot avea viața ta.

Un băiat de la o fermă vede un avion care zboară deasupra lui și visează să zboare, dar pilotul acelui avion zboară deasupra fermei și visează să se întoarcă acasă.

Asta e viața! Atunci bucură-te de a ta.

Dacă bogăția ar fi secretul fericirii, bogații ar trebui să danseze pe străzi, dar numai copiii săraci fac asta.

Dacă puterea ar garanta securitatea, oamenii importanți ar trebui să umble fără gărzi de corp, dar numai cei care trăiesc cu umilință, visează liniștit.

Dacă frumusețea și faima ar atrage relații ideale, celebritățile ar trebui să aibă cele mai bune căsnicii, dar nu este așa.

Ai încredere în tine!

Trăiește cu smerenie, umblă cu smerenie și iubește cu inima ta.

❤️❤️❤️

"""****

 13 Ianuarie

VIAȚA SFÂNTULUI IERARH IACOB , EPISCOPUL DIN NISIBE 

Sfântul Ierarh Iacob omorându-și trupul cu postul, cu duhovnicească hrană își întărea sufletul; iar gândul său îl pregătea spre dumnezeiască vedenie, făcându-l oglindă a Sfântului Duh, și privind mărirea Domnului, se urca spre desăvârșire.

Moise, dătătorul de lege care a trecut pe israeliți prin mare ca pe uscat, iar în pustie a adăpat pe popor prin minune, și care multe alte minuni a făcut, a scris faptele cele de mai înainte, nu cu înțelepciunea luată de la egipteni, ci cu darul cel dat din cer.

Pentru că de unde putea el să știe fapta cea bună a lui Abel, iubirea de Dumnezeu a lui Hristos, dreptatea lui Noe, binecuvântata preoție a lui Melchisedec, chemarea lui Avraam, credința, bărbăția, iubirea de străini și jerfa fiului său, Isaac? Și, pe scurt, vestea despre nevoințele altor bărbați dumnezeiești, de unde ar fi putut să le știe, de n-ar fi luat lumină de la dumnezeiescul Duh? De un ajutor ca acesta (zice Teodorit) am și eu nevoie în lucrarea de față, pentru a scrie Viețile Sfinților care au fost cu puțină vreme înainte de noi și care au strălucit chiar în vremurile noastre; ca după aceea, să le pun ca pe o lege înaintea celor ce doresc să le urmeze. Deci, mi se cade ca să încep povestirea chemând în ajutor rugăciunile acelor sfinți.

Nisibe este o cetate, care a fost într-o vreme între hotarele stăpânirii Romei și ale Persiei, care pe atunci dădea dajdie romanilor. În această cetate s-a născut Sfântul Iacob și și-a ales deosebita petrecere în pustie, și sălășluindu-se acolo, viețuia prin munții cei înalți.

Deci, în timp de vară și de toamnă locuia prin dumbrăvi, având cerul ca acoperământ; iar în timpul iernii intra într-o peșteră, unde se apăra de ger. Hrana lui nu era nici din ceea ce se seamănă pe câmp, nici din lucru, ci numai din ceea ce singur pământul producea. El aduna poame din copacii de prin pădure și ierburi ca cele de prin grădini, cu care își întărea trupul, atât numai ca să-și poată ține zilele. Foc pentru fierberea mâncării nu-i trebuia niciodată, pentru că se hrănea numai cu verdețuri crude; și nici de lină nu avea trebuință pentru haine, căci se acoperea cu piei de capre.

Astfel omorându-și trupul, cu duhovnicească hrană își întărea sufletul; iar gândul său îl pregătea spre dumnezeiască vedenie, făcându-l oglindă a Sfântului Duh - precum grăiește Apostolul -, și privind mărirea Domnului, se urca spre desăvârșire. De acolo i se înmulțea în toate zilele îndrăzneala către Dumnezeu, de la Care cerea și căpăta tot ce avea de trebuință; și înainte vedea și proorocea cele ce erau să fie; căci i se dăduse de la Sfântul Duh darul facerii de minuni. Să povestim credincioșilor câteva minuni ale lui și astfel vom arăta raza strălucirii lui apostolești, ca urmare a darului ce avea.

În acea vreme oamenii cei fără de minte se închinau idolilor celor neînsuflețiți și le făceau dumnezeiască cinste; iar cinstirea cea cu adevărat dumnezeiască era defăimată de cei mulți și erau prigoniți cei ce nu se amestecau în sălbăticia lor; căci fiind desăvârșiți în faptele cele bune, știau adevărul, și păzindu-se de închinarea idolească, se închinau Ziditorului a toate.

Sfântul Iacob lăsând pustia, s-a dus în Persia, vrând să vadă odrasla cea nouă a sfintei credințe și pe cât se putea să ajute la înmulțirea ei. Trecând un pârâu ce se întâmpla în calea lui, a văzut câteva fecioare spălându-și hainele și, dezvelindu-și picioarele aproape de tot, priveau la dânsul ca la un străin care purta o îmbrăcăminte neobișnuită, măsurându-l cu ochi îndrăzneți, nerușinîndu-se nici de cinstea lui, nici de goliciunea lor; ci stăteau cu necuviință, fără a-și acoperi capetele lor.

Atunci sfântul s-a mâniat pentru această nerușinare a lor și vrând ca să arate puterea lui Dumnezeu, spre învățătura acelora, și apoi să se izbăvească de închinarea idolească, când vor vedea acea minune, a blestemat izvorul din care curgea pârâul, și îndată s-a uscat izvorul acela, încât nici o picătură de apă nu s-a mai aflat într-însul. Asemenea a blestemat și pe acele fecioare nerușinate ca să îmbătrânească deodată. Și s-a împlinit cuvântul sfântului, căci părul cel negru al capetelor lor îndată s-a încărunțit și s-a făcut ca frunzele de toamnă, când cade bruma peste ele.

Văzând aceasta fecioarele (căci și apă se uscase și toate fiind cărunte, priveau una la alta), s-au înspăimântat, și alergând în cetate, au spus către toți cele întâmplate. Cetățenii, văzând minunea ce se făcuse, au mers la Sfântul Iacob, marele făcător de minuni, și l-au rugat cu dinadinsul ca să-și îmblânzească mânia și să întoarcă iarăși apa în râu.

Sfântul milostivindu-se, degrabă a făcut rugăciune către Domnul, și a curs izvorul ca și mai înainte și pârâul s-a umplut de apă. Apoi oamenii rugau pe sfânt că să dea și fetelor tinerețea de mai înainte. Sfântul voia să facă aceasta, dar când a întrebat unde sunt, fetele nu s-au mai aflat, nici nu au venit la pocăință; pentru aceasta le-a pedepsit ca să rămână astfel, spre neuitată aducere aminte de puterile minunate ale lui Dumnezeu, ca astfel și ceilalți să se învețe curățenia vieții și bună rânduială.

Aceasta a fost minunea acestui nou Moise, pe care a făcut-o nu prin lovirea toiagului, ci prin semnul Sfintei Cruci. Iar eu mai mult de aceasta mă minunez, adică de blândețea lui, căci n-a făcut ceea ce într-o vreme a făcut Marele prooroc Elisei și n-a trimis niște ursoaice ca să sfâșie pe fecioarele fără de rușine, ci printr-o pedeapsă mică le-a învățat spre bune obiceiuri și temerea de Dumnezeu. Încă o zic aceasta, nu prihănind minia proorocului, ci arătând că Sfântul Iacob, având aceeași putere în facerea de minuni pe care o avea și proorocul, a făcut cele cuviincioase bunătății lui Hristos și Noului Așezământ.

Acest Sfânt Iacob, văzând odată pe judecătorul Persiei făcând o judecată nedreaptă unui om nevinovat, s-a mâhnit de această nedreptate și a poruncit unei pietre mari ce era aproape, ca să se sfărâme și să se răspândească ca țărâna, mustrând pe judecător de această nedreptate.

Cei ce erau acolo, văzând acest lucru, s-au înfricoșat; ba încă s-a temut și judecătorul nedrept și, cunoscându-și păcatul, s-a căit; apoi, schimbând judecata cea dintâi, a hotărât altă dreaptă. Și aici făcătorul de minuni a urmat Domnului său, Care vrând să arate că de voie merge la patimă și cum că, cu înlesnire - de ar fi voit -, ar fi pierdut pe ucigașii Săi, totuși nu i-a pierdut, ci smochinul cel neînsuflețit l-a uscat cu cuvântul, arătându-Și puterea Sa.

Acelei bunătăți a Domnului a urmat Sfântul Iacob; n-a adus pedeapsa asupra nedreptului judecător, ci a sfărâmat piatra și prin aceasta a învățat pe judecător dreapta judecată. Pentru aceste faceri de minuni, și făcându-se iubit și mărit înaintea tuturor, s-a ridicat fără de voie la episcopat, în patria sa, cetatea Nisibe, deși se lepăda și fugea de o dregătorie ca aceasta.

Schimbându-și petrecerea vieții singuratice și sălășluindu-se cu cetățenii, nu și-a schimbat nici hrană, nici hainele, ci numai locul era altul, iar rânduiala vieții aceeași; însă ostenelile erau mai multe ca cele dintâi, căci prin post, prin culcare pe jos, prin purtarea rasei, i s-a adăugat grijă de popor, de sărmani, de văduve, ca să sprijinească pe cei năpăstuiți și să ajute tuturor, povățuindu-i pe toți la fapte bune.

Însă ce trebuință este a număra cu amănuntul ostenelile și îngrijirile pentru popor, care se cuvin unei dregătorii ca aceasta? Cei ce și-au luat asupra lor acest jug știu aceasta și, mai ales cei ce iubesc și se tem de Stăpânul, Care le-a încredințat păstoria oilor celor cuvântătoare. Deci, sfântul, ostenindu-se mai mult în dregătoria episcopiei și săvârșind bunătăți, și-a adăugat mai multe daruri ale Sfântului Duh.

Într-o vreme, mergând sfântul la un sat, s-au apropiat în calea sa niște săraci, care cereau de la dânsul milostenie pentru îngroparea unui mort, care se afla zăcând chiar în acea cale. Iar omul acela nu era cu adevărat mort, ci se prefăcea; căci acei săraci văzând de departe pe episcop venind, au poruncit unuia dintre dânșii ca să se prefacă că este mort, să capete cu un meșteșug ca acesta mai multă milostenie de la episcop.

Deci arhiereul le-a dat cuvincioasa milostenie și pentru cel mort s-a rugat ca să i se ierte păcatele și sufletul lui să se rânduiască cu cei drepți; apoi s-a dus în calea sa. Depărtându-se sfântul, prietenii celui prefăcut mort îi ziceau să se scoale, iar el nu se scula; căci acum murise cu adevărat și zăcea fără suflet.

Văzând săracii cum că minciuna lor s-a adeverit, au alergat după sfânt, și ajungându-l, au căzut la picioarele lui, mărturisindu-și păcatul și aruncând pricina asupra sărăciei; deci, se rugau ca să-i ierte și să întoarcă în trup sufletul mortului. Iar făcătorul de minuni, asemănându-se Domnului cel mult îndurat, i-a ascultat; și cu rugăciunea ce a făcut a întors sufletul și a înviat mortul.

Aceasta, precum mi se pare, se aseamănă cu minunea Sfântului Petru, care a dat morții celei năpraznice pe Anania și pe Safira, care se sfătuiseră să mintă împotriva Duhului Sfânt și să ascundă din prețul țarinei; pentru că și acest Sfânt Iacob, celui ce și-a tăinuit duhul său și cu minciună se prefăcuse mort, i-a luat sufletul.

Sfântul Petru, cunoscând furtișagul, descoperindu-i aceasta Sfântul Duh, a dat pedeapsa de moarte asupra celor ce furaseră; Iacob, neștiind vicleșugul, căci cu minciună se prefăcuse mort săracul acela, prin rugăciune i-a luat viața. Petru, pe Anania și pe Safira, care muriseră, nu i-a izbăvit, pentru că atunci era trebuință de asprime, ca și ceilalți să aibă frică; iar Iacob având darul apostolesc, prin moarte a pedepsit câtva timp, apoi iarăși a mângâiat prin întoarcerea vieții acelui om.

După aceasta, când Arie, întâiul hulitor al Fiului lui Dumnezeu și al Sfântului Duh, și-a ascuțit limba sa asupra Făcătorului său și a tulburat tot Egiptul, iar mai marele între împărați Constantin, care, că alt Zorobabel, a izbăvit lumea din robia închinării la idoli și bisericile cele dumnezeiești răsturnate la pământ le-a ridicat și le-a înălțat, a adunat întâiul sobor de sfinți părinți a toată lumea, în Niceea, arhiereul lui Dumnezeu, Iacob, episcopul Nisibei, era acolo în mijlocul soborului sfinților părinți, apărând dreapta credință, iar pe Arie l-a depărtat de la Biserică.

În acea vreme, Nisibe era sub stăpânirea împăraților Romei, iar marele Constantin murind, Saporie, împăratul Persiei, a venit cu toată puterea oștilor sale, înconjurând cetatea aceasta, vrând s-o ia; dar cu rugăciunile Sfântului episcop Iacob, cetatea rămânea nebiruită. Atunci Saporie a oprit cu pietre și cu pământ râul care curgea prin cetate, și adunându-se apă multă, îndată i-a dat drumul asupra cetății, încât au căzut zidurile ei de pornirea râului și de puterea apei, apoi mare parte a cetății a întunecat-o, aducând multă frică cetățenilor dintr-însa și multă bucurie perșilor, cărora li se părea că au în mâini cetatea; însă nu s-au apropiat ca să intre, fiindcă apele îi opreau, ci au amânat până a doua zi, ca să se pornească cu toată puterea asupra cetății.

Iar noaptea, sosind tot poporul cetății, s-a apucat de lucru, prin îndemnarea episcopului și, cu ajutorul rugăciunilor lui, au îndreptat zidurile cetății, încât nici călăreții, nici pedestrașii nu puteau să intre înăuntru fără scări; dar cetatea putea să fie luată cu înlesnire de n-ar fi căutat cetățenii ajutorul Celui Preaînalt. Și au rugat toți pe Sfântul Iacob, episcopul lor, ca să se suie pe zidurile cetății și să risipească puterea potrivnicilor.

Deci, s-a suit Sfântul Iacob, și văzând nenumăratele cete ale oștirii persane, s-a rugat lui Dumnezeu să trimită asupra lor țintari și muște câinești, ca ei să cunoască puterea lui Dumnezeu și să plece de la cetate. Și a ascultat Dumnezeu rugăciunea robului Său, căci a adus îndată asupra cetelor persane un nor de țânțari și de muște, a căror mușcare era atât de cumplită, încât caii și elefanții neputând-o suferi, rupeau zăbalele și frâiele și fugeau încoace și încolo neopriți. Și nu numai celor necuvântătoare, ci chiar și perșilor le erau nesuferiți țintarii aceia și muștele, ce erau mai cumplite decât mii de ostași înarmați.

Văzând păgânul împărat că ostenelile lui erau în deșert, căci puterea oștii lui se biruia de țânțari și de muște, era în nepricepere și în mare tulburare. Apoi, când a văzut umblând pe zidurile cetății pe acel om dumnezeiesc, adică pe Iacob episcopul, și i se părea că acela este împărat, pentru că avea porfiră împărătească, cu coroană pe cap foarte strălucită, s-a mâniat pe ai săi, care spuseseră că nu este împărat în cetate și i-a pedepsit cu moarte; drept aceea, depărtându-se de cetate, a fugit în pământul său, izgonit de muște și de țânțari.

O minune ca aceasta a făcut Dumnezeu prin rugăciunile plăcutului Său, care n-a cerut să cadă foc din cer asupra vrăjmașului, precum altă dată Ilie proorocul a cerut asupra celor 50 și i-a ars, nici se rugă ca să-i înghită pământul, ci numai țintari și muște să vină asupra lor, ca să cunoască puterea lui Dumnezeu. Și cu adevărat minune a fost, căci atâta oaste persană nu putea să se scape de niște mici insecte din văzduh și a fugit, biruindu-se cu rușine. Atâta dar avea Sfântul Iacob de la Dumnezeu și atâta îndrăzneală către El.

După aceea, fiind trecut de zile, s-a odihnit întru Domnul. Iar după moartea lui, câtăva vreme trecând, cetatea Nisibei a fost numărată la stăpânirea Persiei, din care credincioșii ieșind, au luat cu ei moaștele folositorului și povățuitorului lor, Sfântul Iacob, care de ar fi fost viu, niciodată n-ar fi fost stăpânita cetatea de barbari, de care o apăra marele plăcut al lui Dumnezeu, cu puterea cea nebiruită a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia dimpreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine slava, în veci. Amin.

*†*

 13 Ianuarie

SFANTUL MAXIM KAVSOCALIVITUL 

Cuviosul părinte Maxim, care a trăit la anul 1320, era din Lampsac, din părinţi de neam bun, binecredincioşi şi îmbunătăţiţi, care fiindcă erau lipsiţi de fii, rugau totdeauna pe Dumnezeu cu lacrimi ca să le dea un fiu; şi, ascultându-le Dumnezeu rugămintea lor, le-a dat pe fericitul Maxim, pe care din Sfântul Botez l-au numit Manuil.

Apoi, socotindu-l părinţii lui ca pe un dar al lui Dumnezeu, cum era cu adevărat, îl creşteau cu multă dragoste şi sârguință, şi-l învăţau sfintele cărţi. Când a ajuns copilul în vârstă, l-au adus şi l-au băgat în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Rămânând Manuil în biserica aceasta, cânta cu dulce glas şi cu dor dumnezeiesc, rugând pe Născătoarea de Dumnezeu cu multă umilinţă pentru mântuirea lui.

Şi, într-adevăr, el părea un alt Samuil, sporind cu vârsta şi cu darul, fiind lăudat şi iubit de toţi, căci nu avea cugete copilăreşti, ci de la începutul vârstei avea minte bărbătească; şi mergea adeseori la nişte bătrâni cuvioşi, care se linişteau acolo aproape, să audă de la dânșii sfătuiri de suflet folositoare, petrecând împreună cu dânșii şi slujindu-le când el era slobod, căci încă se afla întru supunerea părinţilor săi, şi se povăţuia de dânșii spre petrecere plăcută lui Dumnezeu. Apoi, dumnezeiescul dor aprinzându-se în inima lui, îl silea să iasă din lume şi să meargă la linişte, ca să se îmbrace cu sfânta schimă a monahilor. Pentru aceasta, de multe ori se dezbrăca de hainele sale cele lumeşti şi îmbrăca cu acelea pe săraci, iar el tremura de frig. Încă şi pâine pe ascuns dădea celor flămânzi cu multă îndestulare; şi pentru ca să-şi ascundă fapta lui cea bună, se prefăcea înaintea părinţilor lui şi înaintea altor cunoscuţi şi rudenii că este nebun; însă fapta lui cea bună nu se tăinuia.

Astfel el într-acest chip se nevoia spre faptele bune, prin care însemna că va avea mai pe urmă viaţă mai înaltă şi mai presus de cele văzute. Dar părinţii lui au uitat că l-au dăruit lui Dumnezeu şi se pregăteau să-l însoare şi să-l lege cu legăturile lumii, ca să vadă pe lângă ei pe doritul lor fiu şi să se bucure de dânsul cât vor trăi. Dar bunul Manuil hrănind în mintea sa gândurile dumnezeieşti, la 17 ani ai vârstei sale, a părăsit pe părinţii săi şi lumea, cum şi toate cele din lume, ducându-se în muntele ce se numeşte Ganu, unde s-a îmbrăcat în chipul monahicesc, numindu-se Maxim, din Manuil, şi s-a supus unui bătrân iscusit şi lucrător de fapte bune, cu numele Marcu, ca să înveţe petrecerea cea monahicească.

Căci se arăta celor bătrâni procopsit şi vrednic în toate, în post, în priveghere, în rugăciune, în culcare pe jos, întru toată aspra petrecere şi întru defăimarea lucrurilor deşarte şi chiar a trupului său; el era iubit de toţi, dar de stareţul lui era certat pentru covârșitoarea şi necurmata petrecere aspră ce avea.

Însă n-a trecut mult şi stareţul lui, care a strălucit cu fapta bună în toată Macedonia, s-a dus la veșnicele lăcaşuri. Iar dumnezeiescul Maxim ducându-se de acolo, a trecut prin Macedonia şi prin munţii de prin laturile cele de aproape, căutând să afle un bătrân îmbunătăţit, precum era cel dintâi, şi Dumnezeu i-a împlinit dorinţa sa. Căci, ducându-se în Muntele Papichiu, a aflat bărbaţi sfinţi asemenea celor care locuiau sus pe dealuri, în peşteri şi prin locuri pustii şi nu aveau la ei nimic altceva, afară de rasele cele vechi, ce le purtau.

Petrecând împreună cu dânșii multă vreme, a întrupat în sine toate faptele bune cele mai presus de om, precum primeşte ceara cea moale chipurile peceţilor. Apoi s-a dus la Constantinopol, unde văzând acele frumoase biserici şi închinându-se sfintelor moaşte care erau puse acolo, a alergat la biserica Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, care se numea Odighitria, ca să vadă minunile cele mari ce se făceau acolo. Deci, văzându-le şi închinându-se lor, mult s-a minunat şi se gândea cât de mare slavă are în ceruri Născătoarea de Dumnezeu; apoi rămânând de tot uimit, a petrecut toată noaptea în biserică; şi era fără încălţăminte în picioare, fără acoperământ pe cap, purtând numai o rasă de păr. Si din vederea lui cea umilită, se părea tuturor a fi un nebun; căci se prefăcea şi el ca şi acel mare Andrei, cel nebun pentru Hristos. Deci, toţi se minunau de dânsul şi-l socoteau într-adevăr nebun pentru Hristos.

**

 13 Ianuarie

+ SFINTII MUCENICI ERMIL ȘI STRATONIC

Slujind ca diacon, Sfântul Ermil a fost prins de ostașii Împăratului Liciniu și chinuit îndelung, pentru a se lepăda de Hristos și a sluji zeilor. Dar Ermil Îl iubea atât de mult pe Dumnezeu, încât îngerii îi vorbeau și îl întăreau să pătimească, iar tăria lui i-a înmuiat inima lui Stratonic, străjerul temniței, încât au ales amândoi să moară pentru Împărăția cea veșnică și să nu țină seama de durerile și ademenirile la care au fost supuși.

Având inima la Domnul și iubind Împărăția cea veșnică mai presus de orice, Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic fac parte din acea categorie a oamenilor simpli care au refuzat să se lepede de Dumnezeu, devenind în acest fel purtători de cununi ale biruinței. Cei doi tineri au trăit în vremea Împăratului Liciniu, pe când creștinii erau urmăriți și chinuiți în cele mai crude moduri, pentru că nu doreau să slujească zeilor.

La început a fost prins Ermil, căci era diacon și nu se ferea să arate că rugăciunile lui se îndreaptă către Domnul. A stat cu demnitate în fața împăratului și chiar l-a mustrat pe acesta pentru orbirea lui, așa că a fost bătut cu unelte de aramă și întemnițat pentru trei zile, cu gândul că se va răzgândi.

Dar îngerul Domnului i s-a arătat și l-a întărit în cele ce avea să pătimească, încredințându-l că în curând va purta cunună luminoasă. Aflând împăratul că Ermil nu s-a răzgândit, a poruncit să fie torturat de șase ostași, iar atunci s-a auzit glas din cer, Domnul spunându-i tânărului că peste trei zile va birui patimile. Deși au auzit cu toții glasul, ostașii aveau inima atât de împietrită, încât l-au închis din nou pe mucenic și atât de tare l-au bătut, încât i-au sfărâmat pântecele.

Străjerul temniței în care fusese închis Ermil era Stratonic, prieten al acestuia în taină și binecredincios creștin. Când și-a văzut prietenul cu pântecele deschis, Stratonic nu a mai putut răbda cruzimea și a început să plângă, dându-și pe față dragostea frățească față de Ermil și credința în Dumnezeu. Pentru aceasta, a fost și el bătut cu putere și condamnat la moarte, dimpreună cu Ermil. Au fost puși în mreje și aruncați în apa Dunării, iar trupurile lor au fost găsite trei zile mai târziu, în apropiere de Singhidon (Belgrad), și au fost puse în același mormânt, căci era firesc să fie cinstiți împreună în veșnicie, așa cum au și pătimit împreună în lumea aceasta.

***

 LECȚIA DE ISTORIE -13 ianuarie: Sechestrarea Tezaurului României aflat la Moscova.

La data de 13 ianuarie 1918 Consiliul Comisarilor Poporului (guvernul bolşevic condus de Vladimir Ilici Lenin) al Republicii Socialiste Sovietice Ruse, rupe relaţiile diplomatice cu România și arestează personalul diplomatic și pe ministrul plenipotenţiar al României, Constantin Diamandy , care va fi eliberat după trei zile, numai după protestele vehemente ale corpurilor diplomatice din Anglia și Franța. Astfel, la acea dată, între cele două ţări intervenise practic o stare de război, asta deoarece în Consiliul de Miniștri aflat încă la Iași, se aprobase cererea Marelui Stat Major al Armatei Române de dezarmare a soldaților bolșevici din armata rusă aflați pe teritoriul românesc, care se dedau la acte reprobabile odată cu începerea „marii revoluții bolșevice”. În aceste condiții proaspăt instalata putere bolșevică condusă de către Lenin, sechestrează tezaurul României aflat la Moscova și refuză restituirea acestuia până la o dată neprecizată. Tezaurul României a fost trimis în Rusia țaristă în decembrie 1916 în contextul primei conflagraţii mondiale, cu scopul de a fi adăpostit de armatele Puterilor Centrale, care ocupaseră deja o parte însemnată a României și amenințau să ocupe întreg teritoriul național. Tezaurul sechestrat de către bolșevici conținea cea mai mare parte din tezaurul Băncii Naționale a României, reprezentat din 93,4 tone de aur, dar și colecții de artă, bijuterii, documente, acte manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, odoarele mănăstirești din Moldova și Muntenia, arhive şi colecții ale multor instituții publice și particulare, acțiuni, obligațiuni ori titluri de stat și multe altele. După încheierea Primului Război Mondial, România a încercat în mai multe rânduri să obţină tezaurul de la ruşi, însă aceștia au lansat ideea plină de cinism că „ar fi dispuşi să-l înapoieze doar la schimb cu Basarabia. Așa se face că doar o foarte mică parte din Tezaurul României a fost restituit, în trei tranșe separate, în anii 1935, 1956 și 2008, cea mai mare parte din tezaur rămânând încă la Moscova. Demn de reținut este faptul că din cele 93,4 tone de aur pe care statul român îl trimisese la Moscova în 1916, în țară s-au mai întors numai 33 de kilograme. Astfel, acest subiect al tezaurului românesc rămâne un punct sensibil în relațiile diplomatice dintre România și Rusia chiar şi în ziua de azi.

***

 Rugăciunea arhimandritului Sofronie Saharov 

Doamne Iisuse Hristoase, Mielul lui Dumnezeu, Cela ce ridici păcatul lumii, Cela ce înălțându-Te pe muntele Golgotei ne-ai răscumpărat din blestemul legii și ai zidit din nou chipul Tău cel căzut, Cela ce pe Cruce mâinile Ți-ai întins spre a aduce laolaltă pe toți copiii Lui Dumnezeu cei risipiți și trimițind pe Preasfântul Duh, la unire pe toți i-ai chemat. Tu dar, raza Tatălui fiind, înainte de a păși spre această mare lucrare de sfințenie a răscumpărării lumii, Te-ai rugat către Tatăl Tău ca toți una să fim, precum și Tu una ești împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Însuți dăruiește nouă har și înțelepciune ca să împlinim în toate zilele această poruncă și ne întărește în nevoința acelei iubiri pe care o ai poruncit-o nouă zicând: ,,să vă iubiți unul pe altul precum și Eu v-am iubit pe voi”.

Prin Duhul Tău cel Sfânt dăruiește nouă puterea de a ne smeri unul către altul, luând aminte la aceea, că cel ce iubește mai mult, mai mult se și smerește; învață-ne să ne iubim unii pe alții, să ne rugăm unii pentru alții; să ne purtăm poverile unii altora cu răbdare și ne unește în legătura neclintită a dragostei în numele Tău cel Sfânt dând nouă și a vedea în fiecare din frații și surorile noastre chipul Slavei Tale Celei negrăite și a nu uita că fratele nostru este viața noastră.

Așa Doamne, Cela ce ne-ai adunat laolaltă întru bunăvoirea Ta, fă-ne pe noi a fi cu adevărat o familie, viețuind cu o singură inimă, cu o voie, întru o singură iubire, după sfatul Tău cel mai înainte de veci.Umbrește lucrarea aceasta și o acoperă cu acoperământul Preacuratei Maicii Tale și a tuturor Sfinților Tăi, binecuvântând și ocrotind pe fiecare ce se ostenesc în lucrarea faptelor bune.

Păzește-ne adică de gânduri stricăcioase, de cuvinte necuvioase și de înclinări ale inimii ce surpă pacea și încrederea; ca să dăinuiască această lucrare, întemeiată fiind, pe piatra Sfântului Tău Cuvânt, ca toți să aflăm odihna întru Tine, Blândul și Smeritul Împărat al nostru, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.

***

 PILDĂ

    "Într-o zi, au venit la un părinte niste pelerini. Auzind că Dumnezeu săvârşeşte minuni prin rugăciunile sale l-au întrebat:

- Avva, cum putem și noi face asemeni sfinției tale?

- Rugându-vă și făcând acestea:

 -Învățând un om să citească Evanghelia lui Dumnezeu, ați vindecat un orb.

-Învățând un om să meargă la Biserică, ați vindecat un șchiop. 

-Învățând un om să facă milostenie, ați vindecat un ciung. 

-Învățând un om să se roage, ați vindecat un mut.

-Învățând un om să postească, ați vindecat un slăbănog. 

-Învățând un om să se spovedească, ați înviat un mort.

Așa că, iubiții mei frați, duceți-vă și faceți minuni!"