duminică, 12 ianuarie 2025

***

 GEORGE ELIOT, O VIAȚĂ SCANDALOASĂ


George Eliot, pe numele său real Mary Anne Evans, s-a născut pe 22 noiembrie 1819 la Nuneaton, în Anglia, fiind al treilea copil al lui Robert și al Christianei Evans. Copila era deosebit de inteligentă și a primit acces neîngrădit la biblioteca din Arbury Hall. Vizitele ei frecvente la moșia South Farm i-au permis să observe discrepanțele dintre viața țăranilor săraci și cea a moșierilor pentru care lucra tatăl său, iar aceste aspecte vor apărea desori în viitoarele sale romane.


Mai târziu Mary Anne a primit burse la școlile din Attleborough, Nuneaton și Coventry, dar în 1836, după ce mama ei a murit, s-a întors acasă pentru a se ocupa de frații mai mici. S-a mutat apoi cu familia la Foleshill, nu departe de Coventry, unde i-a cunoscut pe Charles și Cara Bray, o familie care se îmbogățise fabricând panglici și apoi se ocupase de fondarea unor școli și de alte cauze filantropice. Prin intermediul acestora, Mary Anne a fost prezentată unor teologi liberali precum David Strauss și Ludwig Feuerbach, care au făcut-o să-și pună întrebări despre sensul credinței. În acel moment, tatăl său, care era deosebit de evlavios, a amenințat-o că o va alunga de acasă, dar acest lucru nu s-a întâmplat. La cinci zile după moartea lui, în 1849, Mary Ann a plecat într-o călătorie în Elveția împreună cu familia Bray, a decis să locuiască singură la Geneva și în această perioadă a citit mult și și-a petrecut timpul plimbându-se prin împrejurimi.


În 1850, tânăra s-a întors în Anglia, dar s-a mutat la Londra pentru a deveni, așa cum își propusese, scriitoare, și în acest moment și-a ales pseudonimul Marian Evans. A locuit în casa lui John Chapman, un publicist radical care cumpărase recent ziarul de stânga “The Westminster Review” și un an mai târziu a devenit mâna dreaptă a bărbatului.


Pentru că femeile scriitoare, mai ales cele foarte tinere și necăsătorite, erau considerate nepotrivite pentru societatea literară preponderant masculină din Londra, poziția ei a fost considerată scandaloasă. Tânăra era sensibilă, bolnăvicioasă, depresivă și s-a îndrăgostit de doi bărbați care nu i-au împărtășit sentimentele. Primul dintre ei a fost chiar patronul, John Chapman, iar celălalt a fost filozoful și antropologul Herbert Spencer.


În 1851, tânăra l-a întâlnit pe filozoful și criticul literar George Henry Lewes, iar trei ani mai târziu cei doi au decis să locuiască împreună, deși bărbatul era căsătorit cu Agnes Jervis. Cuplul avea trei copii, dar Agnes a fost de acord să aibă o căsătorie deschisă, și, la rândul ei, a mai avut alți copii de la câțiva bărbați. George Henry Lewes a fost trecut în certificatul de naștere ca tată al unuia dintre acești copii ilegitimi, și, pentru că știa că nou-născutul nu este al lui, a fost considerat complice la adulter și nu a mai putut să divorțeze de Agnes.


În iulie 1854, Mary Ann și iubitul ei au plecat împreună la Weimar și la Berlin, călătorie pe care au considerat-o o adevărată lună de miere. De altfel, ea s-a recomandat Marian Evans Lewes și i-a vorbit lui Lewis ca unui soț.


Relația lor deschisă a fost considerată scandaloasă în rigida societate victoriană, iar la întoarcerea în Anglia, cei doi au fost evitați de vechii prieteni.


Mary Ann a continuat să scrie articole pentru “Westminster Review” și a hotărât să devină romancieră, alegându-și un alt pseudonim, George Eliot.


În 1858, a publicat în “Blackwood’s Magazine”, Amos Barton, primul fragment din „Scene din viața unui cleric”, iar un an mai târziu a apărut primul ei roman, “Adam Bede”, care a avut imediat succes.


Mult mai târziu a recunoscut că ea este autoarea cărții și de-abia în 1877 cuplul a fost reprimit în societatea londoneză, după ce Mary Ann i-a fost prezentată Prințesei Louise, fiica reginei Victoria, care era o cititoare pasionată a romanelor semnate George Eliot.


După succesul cu Adam Bede, în următorii cincisprezece ani George Eliot a continuat să publice romane extrem de bine primite de public, printre care „Moara de pe Floss”, “Silas Marner”, “Romola” și mult mai cunoscutul “Middlemarch”.


Ultimul ei roman, “Daniel Deronda”, a apărut în 1876, la scurt timp după ce cuplul s-a mutat la Witley, Surrey. Starea de sănătate a lui Lewes s-a înrăutățit în această periodă și filozoful a murit după doi ani, pe 30 noiembrie 1878. În următorii ani, George Eliot a editat ultima lucrare a iubitului ei, „Life and Mind”, și a avut o relație cu John Walter Cross, un tânăr bancher american.


Pe 16 mai 1880, George Eliot a devenit din nou subiect de scandal, pentru că s-a căsătorit, la vârsta de 61 de ani, cu bărbatul cu douăzeci de ani mai tânăr decât ea și și-a schimbat din nou numele, de această dată în Mary Anne Cross. Tânărul bancher era însă un o persoană dificilă și instabilă. În timpul lunii de miere, a căzut sau a sărit de la balconul hotelului aflat pe Canal Grande, în Veneția, a supraviețuit, dar cuplul s-a întors foarte repede în Anglia.


Cei doi s-au mutat într-o casă nouă în Chelsea, însă curând George Eliot s-a îmbolnăvit de o infecție a gâtului. În ultimii doi ani suferise de insuficiență renală, iar infecția acută i-a activat alte probleme grave de sănătate.


George Eliot a murit pe 22 decembrie 1880, în vârstă de 61 de ani, fiind înmormântată la celebrul Highgate Cemetery din Londra, în zona rezervată sectanților și ateilor, alături de primul ei iubit, George Henry Lewes.


 Dosare secrete

***

 CUM ȘI-A PIERDUT NICOLAE MILESCU SPĂTARUL NASUL ȘI BARBA


Nicolae Milescu (1636-1708) este una dintre cele mai valoroase personalitati din spatiul romanesc in secolul al XVII-lea. A fost istoric, geograf, filolog, teolog, diplomat, etnograf de talie mondiala. Vorbea curent latina, elina, slavona, turca si neogreaca deprinse la Scoala Patriarhiei din Constantinopole unde a fost trimis la studii. De-a lungul vietii a calatorit prin Germania, Franta, Suedia si Rusia, iar intre anii 1675-1678 a fost in China cu misiune diplomatica din partea tarului Rusiei. A publicat lucrari de mare valoare care au cunoscut o larga circulatie in mai multe limbi. Cele mai interesante raman, fara indoiala, “Jurnal de calatorie in China” si “Descrierea Chinei”.


Nicolae Milescu ajunge Nicolai “Carnul”

 

Nicolae Milescu se naste in 1636 pe mosia Milesti de langa Vaslui, a tatalui sau boierul Gavril, grec din Peloponez. Devine spatar in timpul domniei lui Gheorghe Ghica in Moldova anului 1659, pentru ca sub acelasi domnitor sa ajunga mare spatar in Tara Romaneasca. De aici isi ia numele de Spatarul pe care urmasii sai trecand Nistrul, il vor pastra si rusifica. Nicolae Milescu intra, apoi, in slujba lui Stefanita Lupu (1659-1661), poreclit si Papura Voda, care ii fusese coleg de invatatura. Neculce ne lasa o descriere a celor doi, Milescu bucurandu-se de toata prietenia fiului lui Vasile Lupu. “Si lui Stefanita-voda ii era pre drag, si-l tine pre bine, si tot la masa il pune, si sa giuca in carti cu dansul, si la sfaturi, ca era atunce gramatic la dansul…” Tot Neculce povesteste in “O sama de cuvinte” cum Milescu a trimis carti viclene lui Constantin Basarab in tara leseasca (Polonia) ascunse intr-un “bat sfredelit”, indemnandu-l sa ia domnia cu sprijinul polonilor. Basarab, insa a ales sa trimita scrisorile si batul sfredelit voievodului de la Suceava, care vazand tradarea a pus calaul sa cresteze nasul carturarului cu propriul hanger. “Scotand Stefanita-voda in graba hamgeriul lui din brau, au dat de i-au taiat calaul nasul. Si n-au vrut sa-l lase pe calau sa-i taie nasul cu cutitul lui de calau ce cu hamgeriul lui Stefanita-voda i-au taiat nasul”. Asa a ajuns marele carturar sa fie poreclit Nicolai Carnu. Intamplarea povestita de Neculce este adevarata, numai ca s-a strecurat o eroare.


Intamplarea nu s-a petrecut in vremea lui Stefanita Lupu, ci mai tarziu. De altfel, Miron Costin (1633-1691), contemporan cu Nicolae Milescu, nu scrie nimic despre acest episod in letopisetul sau care se incheie descriind domnia lui Stefanita-voda. Adevarul despre mutilarea lui Milescu il aflam dintr-un raport al lui Konstantin Kristof, interpret de limba greaca de la departamentul soliilor din Moscova facut in 1671, in legatura cu cererea lui Milescu de a fi primit in slujba acolo. In raport se arata ca dupa moartea lui Gheorghe Stefan in ianuarie 1668 la Stettin, pe care Milescu il slujise cu credinta, carturarul se intoarce in Moldova. Tronul era ocupat din 1666 de Ilias Alexandru (1666-1668) impotriva caruia Nicolaie Milescu a uneltit ca sa-i ia domnia. Descoperindu-i planurile, Ilias i-a aplicat pedeapsa obisnuita atunci pentru astfel de fapte, desfigurarea prin crestarea cartilajelor nasului.


De ce a primit tocmai aceasta pedeapsa Milescu? Pentru ca, scrie Neagu Djuvara, “traditia voia ca un om cu grava cicatrice sa nu poata accede la domnie”. Din acelasi motiv atunci cand Gheorghe Stefan-voda pune mana la Suceava pe doamna lui Vasile Lupu si pe unicul fiu al acestuia, Stefanita Lupu (Papura Voda) primul gand al acestuia e sa-l insemne la nas pe posibilul pretendent la tronul pe care il uzurpase.


Nicolae Milescu ajunge Никола́й Гаври́лович Спафа́рий (Nikolai Gavrilovici Spafarii)

 

In Rusia, Nicolae Milescu ajunge in 1671 la recomandarea mitropolitului Dosoftei al Ierusalimului. Devine interpret de romana, greaca si latina la departamentul solilor (Posolski Pricaz), fiind repede remarcat. Va deveni perceptorul viitorului imparat Petru cel Mare si sef al Corpului de traducatori ai consiliului diplomatic din Moscova.


Nicolae Milescu s-a bucurat si de pretuirea lui Petru cel Mare care il numise sfetnic incat, scrie Ion Neculce: “Si cand au ras barbeli, imparatul a moscalilor, atunce cand s-au schimbat portul, atunce sangur imparatul i-au ras barba cu mana lui”. La 1 septembrie 1689 in Rusia, Petru I, introdusese taxa pe barba, pentru a-i determina pe barbati sa isi rada barbile. Boierii au trebuit sa se modernizeze si ei si sa renunte la barbi. Asa se face ca spre sfarsitul vietii, batranul boier moldovean a trebuit sa renunte si la barba.


Urmasii lui Milescu si unii nepoti au ramas in Imperiul Tarist slujind in armata lui Petru iar fiul său a tradus in ruseste numele de Spatarul in Metchnikoff. Un descendent de-al sau, Ilia Ilici Mecinikov, devine in 1908 laureat al Premiului Nobel pentru medicina.


Sursa:

Enciclopedia Universala Britannica

***

 Ion si Maria, proaspat casatoriti:

- Marie, daca vrei sa ai viata cu mine, trebuie sa tii minte trei lucruri.

Când voi veni eu pe ulita cu cusma pe dreapta, atunci sa stii ca-i de bine; mancam, ne veselim, bem…

Cand sunt cu ea pe stânga e rau tare. Lasi blidele si fugi unde oi sti, numa-n calea mea sa nu stai ca-s nervozat.

Ei, s-apoi cand m-oi vedea venind fluierând cu cusma, asa, mai pe spate, lasi tot din mana, lasi toalele si numa-n pat sa te gasesc, ca-s cu chef tare.

Intelesu-m-ai?

- Inteles Ioane. Dar am si eu o regula.

- Zi, Marie.

- Când vei veni tu asa de la camp si m-oi vedea stand in poarta ca ma uit lung cu mainile in sold, apoi sa-ti dai cusma asa, mai pe spate…

***

 Trista poveste a siamezelor Daisy și Violette

Cele două surori s-au născut în Brighton, Anglia, pe 5 februarie 1908. Mama lor, o barmaniță necăsătorită, le-născut fără să bănuiască măcar că ar fi însărcinată cu gemene. Daisy și Violet Hilton aveau șoldurile și fesele lipite, același sistem circulator și un singur pelvis, dar niciun alt organ intern major afectat.

Medicul James Augustus Rooth, cel care le-a adus pe lume, a făcut un raport complet al nașterii siamezelor pentru British Medical Journal și ulterior Societatea Medico-Chirurgicală din Sussex, în atenția căreia a ajuns neobișnuitul caz, a decis în unanimitate că încercarea de separare este exclusă, pentru că ar avea ca sigură consecință moartea uneia dintre fete.

Patroana mamei fetelor, barmanița Kate Skinner, a văzut în eveniment o sursă de câștig, le-a cumpărat efectiv pe cele două fete și le-a luat sub tutela familiei sale, schimbându-le inclusiv numele de familie. Soții Hilton le-au ținut sub un control strict, le-au obligat să ia lecții de dans și de muzică sub amenințarea abuzurilor fizice și, imediat ce au crescut un pic, adică atunci când au ajuns la vârsta de 3 ani, au început să le exploateze.

Sub numele de „Gemenele Unite”, familia Hilton le-a dus într-un turneu în Germania, apoi în Australia, iar în 1916 fetele au ajuns în Statele Unite. Aveau doar 8 ani și, evident, absolut toți banii pe care îi câștigau în spectacole aparțineau stăpânilor lor. Ceva mai târziu, în 1926, cei doi soți Hilton le-au obligat să semneze un contract de exclusivitate cu daune exorbitante în cazul în care și-ar fi dorit să scape de ei.

Când Mary Hilton a murit, siamezele au fost lăsate moștenire fiicei acesteia, Edith Meyers, fiind ținute captive timp de mai mulți ani. Obligate să se îmbrace, să cânte și să danseze după cum voia noua stăpână, Daisy și Violet erau pedepsite drastic dacă încercau cumva să se împotrivească.

În 1931, după 23 de ani de când erau sclavele familiei Hilton, siamezele și-au dat în judecată noii manageri și au obtinut eliberarea de verosul contract și pagube de 100.000 de dolari la valoarea de astăzi. Daisy s-a vopsit blondă și fetele au început să se imbrace diferit, dar au continuat să apară pe scenă.

În scurt timp, Violet s-a îndrăgostit de muzicianul Maurice Lambert, dar căsătoria lor a fost imposibil de realizat, autoritățile din 21 dintre statele americane în care au încercat să obțină aprobare, refuzându-le cererea.

În 1932, siamezele au apărut în filmul Freaks, iar popularitatea lor a început să crească, dar după acest prim rol nu au mai primit niciun alt angajament. Doi ani mai târziu, în 1936, în căutare de publicitate și de noi contracte, Violet a încercat un truc. S-a căsătorit, de această dată având aprobarea autorităților obținută în urma unor îndelungate procese în instanță cu actorul homosexual James Moore. Căsătoria a fost formală, motiv pentru care, zece ani mai târziu, a fost anulată.

Cealaltă siameză, Daisy, s-a căsătorit în 1941 cu un dansator, Buddy Sawyer, mariajul fiind la fel de formal ca al surorii ei. Tânărul era, și el, homosexual și după 10 zile Buddy a cerut divorțul.

În 1951 fetele au primit un contract pentru un nou film, „Chained for Life”, o peliculă inspirată chiar din viața lor, dar realizarea cinematografică a fost destul de proastă și, nu după mult timp, au intrat în uitare.

Ultima dată când au apărut pe scena a fost în 1961, într-un turneu în Charlotte, Carolina de Nord, când aveau 53 de ani, dar managerul le-a abandonat pur și simplu, în oraș și, cum nu aveau nici măcar bani de drum, au fost nevoite să se angajeze vânzătoare într-un magazin alimentar local.

Opt ani au lucrat la băcănia din Carolina de Nord și într-o bună zi șeful lor lor a alertat poliția pentru că nu s-au mai prezentat la muncă. Siamezele au fost descoperite moarte în locuința lor, raportul medico-legal notând că decesul a survenit din cauza unui virus gripal din Hong Kong. Prima se pare că a murit Daisy, Violet supraviețuindu-i între două și patru zile. Siamezele Daisy și Violet Hilton au fost înmormântate în cimitirul Forest Lawn Vest din Charlotte,

***

 12 ianuarie 1746 - S-a născut Johann Heinrich Pestalozzi, pedagog și didactician elvețian, care a înnoit viziunea asupra metodelor de predare în învăţămîntul primar; (d.17.02.1827).

Johann Heinrich Pestalozzi (n. 12 ianuarie 1746 – d. 17 februarie 1827) a fost un pedagog elvețian și reformator al educației. A îmbogățit și reînnoit conținutul și metodele învățământului primar, fiind considerat întemeietorul școlii populare Pestalozzi a fost influențat atât de iluminism, cât și de romantism. Astfel, a considerat că îmbunătățirea situației maselor populare se poate realiza în primul rând prin educație și instrucție, care ar trebui să se desfășoare, atât în școală cât și în mediul familial, conform naturii, adică să descopere și să stimuleze abilitățile înnăscute al copilului.

Considerând că tineretul trebuie să fie înzestrat nu numai cu cunoștințe, ci și cu deprinderi practice, a preconizat îmbinarea instrucțiunii cu munca productivă. Principiile școlii pestalozziene au fost preluate, cu unele îmbunătățiri, de întreaga pedagogie științifică: intuiția, stimularea activității proprii a copilului, respectarea individualității lui, asigurarea dezvoltării armonioase și echilibrate a omului și încadrarea în comunitatea educativă (de la familie până la umanitate).

***

 Chemarea străbunilor: Jack London, copilul fără tată

John Griffith London s-a născut pe 12 ianuarie 1876 în San Francisco, California, mama lui, Flora Wellman, fiind fiica constructorului canalului Pennsylvania, Marshall Wellman, și a primei lui soții, Eleanor Garrett Jones. Flora s-a mutat pe coasta Pacificului când tatăl ei s-a recăsătorit și a început să lucreze în San Francisco ca profesoară de muzică, dar a cochetat și cu spiritismul, pretinzând că poate comunica cu spiritul unui șef al nativilor americani Sauk.

Biograful Clarice Stasz crede că tatăl micuțului Jack a fost astrologul William Chaney cu care Flora Wellman a rămas însărcinată, dar nu se știe dacă cei doi s-au căsătorit legal. Conform relatărilor Florei, așa cum sunt înregistrate în publicația San Francisco Chronicle din 4 iunie 1875, Chaney i-a cerut să facă avort și, când ea a refuzat, i-a spus că nu-și asumă niciun fel de responsabilitate pentru creșterea copilului. Disperată, femeia s-a împușcat, dar rana nu a fost gravă. După ce a născut, Flora a dat bebelușul pentru a fi îngrijit unei oarecare Virginia (Jennie) Prentiss, o femeie afro-americană, vecină cu ea și fostă sclavă eliberată. Prentiss a fost o figură maternă importantă de-a lungul vieții lui Jack London și mai târziu scriitorul se va referi la ea drept sursa sa principală de dragoste și afecțiune în copilărie.

La sfârșitul anului 1876, Flora Wellman s-a căsătorit cu un anume John London, un veteran al Războiului civil, și a adus bebelușul, pe John, cunoscut mai târziu sub numele de Jack, să locuiască cu ei. Familia s-a mutat în zona golfului din San Francisco și apoi s-a stabilit în Oakland, unde copilul a fost înscris la școala publică. Familia Prentiss s-a mutat cu ei și Jennie a rămas în continuare bona permanentă a micului Jack.

În 1897, pe când avea 21 de ani și era student la Universitatea din California, Jack a citit în ziarele de arhivă despre încercarea de sinucidere a mamei sale și a aflat care este numele tatălui său biologic. I-a scris lui William Chaney, care trăia în Chicago, dar acesta i-a răspuns că nu poate fi el tatăl pentru că este impotent și a susținut că Flora a avut relații cu mulți bărbați și ar fi recunoscut chiar ea că a inventat povestea cu avortul.

William Chaney și-a încheiat scrisoarea spunând că îi este milă decât el, dar nu are cum să-l sprijine. Jack London a fost devastat de scrisoarea tatălui său și în lunile următoare a renunțat la școală.

În 1889, Jack a început să lucreze între 12 și 18 ore pe zi la Hickmott’s Cannery. Căutând o ieșire din situația financiată proastă în care se afla, a împrumutat bani de la Virginia Prentiss, femeia care îl îngrijise cu multă tandrețe în timpul copilăriei, a cumpărat un velier de mici dimensiuni de la un pescar de stridii numit French Frank și a devenit el însuși „pirat de stridii”, activitate ilegală, însă, în America secolului al XIX-lea, apoi s-a angajat la California Fish Patrol.

În 1893, tânărul s-a îmbarcat pe goeleta Sophie Sutherland, care se îndrepta spre coasta Japoniei. Când s-a întors, America se afla într-o situație economică și mai proastă, iar Jack părea că nu are nicio șansă de a scăpa de sărăcie. După slujbe istovitoare la o fabrică de iută și la o centrală electrică, London s-a alăturat „Armatei Coxey”, o mișcare de protest a șomerilor din Statele Unite condusă de omul de afaceri Jacob Coxey din Ohio și astfel tânărul a început o viață de hoinar. În 1894, a fost chiar încarcerat timp de 30 de zile în penitenciarul din Buffalo, New York, pentru vagabondaj.

După multe experiențe incerte, s-a întors la Oakland, a contribuit cu o serie de articole la revista The Aegis și mergea frecvent la Heinold’s First and Last Chance Saloon, un bar din portul din Oakland. La 17 ani, i-a mărturisit proprietarului localului, John Heinold, dorința de a relua studiile universitatare și de a deveni scriitor. Heinold a fost cel care i-a împrumutat bani pentru a se înscrie la facultate și, după o vară de studii intensive și examene complicate, a fost admis la Universitatea Berkeley în 1896. După doar un an, circumstanțele financiare l-au obligat să renunțe la studii, așa că nu a absolvit niciodată facultatea. În această perioadă, Jack a continuat să petreacă mult timp în barul lui Heinold, unde pălăvrăgea cu tot felul de marinari și aventurieri care îi vor influența scrierile de mai târziu.

Pe 12 iulie 1897, Jack London și soțul surorii sale, căpitanul Shepard, au plecat pentru a se alătura goanei după aur în Klondike. Timpul petrecut în clima aspră din Klondike i-a provocat însă mari probleme de sănătate. La fel ca ceilalți bărbați, era prost hrănit, s-a îmbolnăvit de scorbut, gingiile i s-au umflat, ducând la pierderea celor patru dinți din față și avea dureri constante la nivelul mușchilor picioarelor. Părintele William Judge, supranumit „Sfântul lui Dawson”, care avea o fundație de întrajutorare ce asigura adăpost, hrană și orice medicament disponibil pentru bieții doritori de îmbogățire bolnavi, a intervenit și pentru ajutorul tânărului aventurier și, după ce s-a pus pe picioare, scriitorul s-a întors pentru a se reface în Oackland.

Curând însă a părăsit orașul pentru a deveni activist în mișcarea socialistă, fiind convins că singura lui șansă de a scăpa de „capcana” muncii era să obțină o educație potrivită și „să-și vândă creierul”. Vedea literatura ca pe o afacere, biletul său de ieșire din sărăcie și spera la un mijloc de a-i învinge pe cei bogați cu propriile lor arme.

London și-a început cariera de scriitor imediat cum noile tehnologii de tipărire au permis producția de reviste cu costuri mai mici, iar acest lucru a avut ca rezultat un boom al revistelor populare care vizau un public larg și o piață puternică pentru literatură și în 1900, a câștigat 2.500 de dolari din scris, aproximativ 77.000 de dolari astăzi. Printre lucrările pe care le-a vândut revistelor se număra o nuvelă cunoscută sub numele de „Diable”, iar Jack a primit 141,25 dolari pentru această poveste care se referea la un canadian crud care își lovea câinele, acesra se răzbună și îl ucide pe bărbat. La începutul anului 1903, tânărul scriitor a vândut romanul Chemarea străbunilor (The Call of the Wild) către The Saturday Evening Post pentru suma de 750 de dolari, iar cartea l-a propulsat rapid spre succes.

Jack s-a căsătorit cu Elizabeth Mae (sau May) „Bessie” Maddern pe 7 aprilie 1900, în aceeași zi în care a fost publicată colecția de povestiri Fiul lupului (Son of the Wolf). Bess făcea parte din cercul său de prieteni de câțiva ani și fusese logodnica lui Fred Jacobs, un prieten din liceu al lui Jack, care murise în 1897.

Prima lor fiică, Joan, s-a născut pe 15 ianuarie 1901, iar a doua, Bessie „Becky”, pe 20 octombrie 1902, ambele în Piedmont, California. Jack era foarte mândru de copiii săi, dar căsătoria sa a devenit curând tensionată. Până în 1903 cuplul era aproape de a se separa pentru că erau „extrem de incompatibili”, deși scriitorul era foarte amabil și blând cu soția sa, după cum povesteau prietenii care îi vizitau, dar el avea să mărturisească: „Bessie ne-ar vinde pe mine și pe copii pentru afurisita ei de puritate. Este ingrozitor. De fiecare dată când mă întorc după ce am fost plecat de acasă pentru o noapte, nu mă lasă să stau în aceeași cameră cu ea”. De fapt, lui Bessie îi era teamă că Jack merge la prostituate și ar putea aduce acasă o boală venerică.

Pe 24 iulie 1903, London i-a spus lui Bessie că pleacă și s-a mutat, iar pe tot parcursul anului 1904, cei doi și-au negociat condițiile divorțului care a fost încheiat oficial pe 11 noiembrie 1904.

Scriitorul a acceptat apoi propunerea unui ziar din San Francisco de a relata despre războiul ruso-japonez la începutul anului 1904, ajungând la Yokohama pe 25 ianuarie 1904. A fost arestat de autoritățile japoneze la Shimonoseki, dar eliberat datorită intervenției ambasadorului american Lloyd Griscom. După ce a călătorit în Coreea, a fost din nou arestat de autoritățile japoneze pentru că s-a apropiat prea mult de granița cu Manciuria fără permisiune oficială și a fost trimis înapoi la Seul. Eliberat din nou, scriitorului i s-a permis să călătorească cu armata imperială japoneză până la graniță și să observe bătălia de la Yalu.

London i-a cerut lui William Randolph Hearst, proprietarul ziarului din San Francisco, să-i permită transferul alături de Armata Imperială Rusă, deoarece considera că restricțiile de mișcare ar fi mai puțin severe. Dar, înainte ca acest lucru să poată fi aranjat, el a fost arestat pentru a treia oară în patru luni, de data aceasta pentru agresarea asistenților săi japonezi pe care i-a acuzat că i-au furat furajele calului. Eliberat prin intervenția personală a președintelui Theodore Roosevelt, London a părăsit frontul în iunie 1904.

După ce a divorțat de Bessie, în 1905 Jack London s-a căsătorit cu Charmian Kittredge, care era cu cinci ani mai mare decât el și pe care o cunoștea încă din 1900, înainte de prima lui căsătorie, dar cei doi s-au îndrăgostit ani mai târziu

Biograful Russ Kingman a numit-o pe Charmian „sufletul pereche al lui Jack, mereu alături de el, o potrivire perfectă”. Cei doi au făcut multe călătorii împreună, inclusiv o croazieră în 1907 pe iahtul Snark în Hawaii și Australia. Cuplul și-a dorit să aibă copii, însă un bebeluș a murit la naștere, iar o altă sarcină s-a încheiat cu un avort spontan.

În 1905, London a cumpărat o fermă în Glen Ellen, California, pe versantul estic al Muntelui Sonoma. Scriitorul avea să scrie: „Pe lângă soția mea, ferma este pentru mine cel mai drag lucru din lume”, dar ferma a fost un eșec economic și se pare că scriitorul mai mult s-a jucat de-a marele fermier în loc să se ocupe de afacere, prietenii considerând că a fost doar un hobby temporar al unui om devenit bogat.

Scriitorul a cheltuit 80.000 de dolari (2.280.000 de dolari la valoarea actuală) pentru a construi un conac de piatră de 1.400 m2, numit Wolf House pe proprietate, dar în momentul în care locuința se apropia de finalizare, cu două săptămâni înainte ca familia să se mute, a fost distrusă de incendiu.

În această perioadă Jack London a devenit un adversar declarat al circurilor cu animale după ce a asistat la scene de o cruzime extremă în timpul antrenamentelor, iar romanele sale ulterioare au inclus o prefață în care ruga publicul să se informeze mai mult despre aceste practici. În 1918, Societatea din Massachusetts pentru prevenirea cruzimii față de animale și Societatea americană de educație umană s-au alăturat scriitorului pentru a crea Jack London Club, asociație care a încercat să informeze publicul despre cruzimea față de animalele de circ și să-i încurajeze să protesteze împotriva acestor instituții.

London a murit la doar 40 de ani, pe 22 noiembrie 1916, într-o verandă a cabanei de la ferma sa. Scriitorul a fost un om robust, dar suferise de multe boli grave, inclusiv scorbutul din Klondike și diverse infecții și boli tropicale contractate în timpul călătoriilor sale. La momentul morții, suferea de dizenterie, alcoolism în stadiu avansat și uremie, avea dureri extreme și lua morfină.

Înmormântarea lui Jack London a avut loc pe 26 noiembrie 1916, iar la eveniment au participat doar prietenii apropiați, rudele și lucrătorii de pe proprietatea sa. În conformitate cu dorințele lui, a fost incinerat și apoi cenușa a fost înhumată sub o stâncă care se afla lângă Wolf House. După moartea soției sale, Charmian, în 1955, și ea a fost incinerată și apoi îngropată în același loc. Mormântul este marcat de un bolovan acoperit de mușchi de pădure. Mai târziu clădirile și întreaga proprietate au fost conservate și au primit numele Jack London State Historic Park.

***

 „MOARA CU NOROC” A SCHIMBAT CINEMATOGRAFIA ROMÂNEASCĂ


Când Victor Iliu turna “La moara cu noroc”, în 1956, cinematografia românească de-abia depăşea trei filme de lung-metraj pe an și poate din acest motiv marele salt pe care această creaţie l-a marcat în afirmarea unui stil cinematografic original a fost surprinzător. Filmografia relativ restrânsă a regizorului (sănătatea precară şi dispariţia prematură l-au împiedicat să fie mai prolific) este însă extrem de importantă importantă prin semnificaţia ei.


Cităm două dintre opiniile criticii de specialitate: „Astăzi, odată cu trecerea timpului, Victor Iliu ne apare cu mai multă claritate ca una dintre figurile esenţiale ale vieţii noastre cinematografice din ultimele două decenii, ca unul dintre puţinii artişti-gânditori pe care i-a avut filmul nostru din acest răstimp”. (George Litiera, postfaţa la volumul «Fascinaţia cinematografului», Editura Meridiane, Bucureşti, 1973).


“Regretatul cineast a fost şi unul dintre puţinii oameni de cultură ai cinematografului nostru care au meditat cu oarecare profunzime asupra artei lor şi mai ales asupra destinului naţional al filmului românesc” (Florian Potra, “Voci şi vocaţii cinematografice”, Editura Meridiane, București, 1975).


“La moara cu noroc” se află printre filmele cu cel mai mare box-office din istoria cinematografiei românești.


La fel ca în martie 1943, când avea loc premiera filmului lui Jean Geogescu, „O noapte furtunoasă”, pe 26 ianuarie 1957 cea mai mare sală de cinema din Capitală și din țară, „Patria (numită anterior „Aro”), era reinaugurată, după reparații și renovări, cu un nou film-reper în istoria cinematografului românesc: “La moara cu noroc” de Victor Iliu (acesta este titlul de pe generic, particula „la” fiind introdusă de rigurosul Victor Iliu, pentru a marca și astfel diferența de nuvela lui Slavici, dar a fost frecvent ignorată, începând cu realizatorii afișelor peliculei și criticii de film).


Prezentat pentru început numai în două cinematografe, „La moara cu noroc” a rămas la „Patria” timp de o lună (în loc de șapte zile, cat rulau de regulă filmele) și, cu fiecare nouă săptamînă, numărul sălilor de proiecție a crescut, filmul ajungând sa ruleze în cinci cinematografe concomitent către mijlocul lui februarie. Ziarul bucureștean „Steagul roșu” a scris la acel moment: „Filmul românesc Moara cu noroc se bucura de aprecierea publicului, fapt dovedit prin cozile de la casele de bilete ale cinematografelor unde rulează:


Zicala noastră populară se aplica și aici pe loc

La rând se șade ca la moară


Dar ca la… Moara cu noroc


Victor Iliu s-a născut la 24 noiembrie 1912, la Râul Sadului, lângă Sibiu. În tinereţe a studiat artele plastice şi a realizat o serie de filme documentare. Regizorul a debutat în filmul artistic cu pelicula „Scrisoarea lui Ion Marin către Scânteia“. Apoi, singur sau în colaborare, a semnat regia filmelor „Mitrea Cocor“, „În sat la noi“, „La moara cu noroc“, „O scrisoare pierdută“, „Comoara din Vadul Vechi“, filme care au avut un mare succes la public.


Membru în numeroase jurii ale festivalurilor internaţionale, Victor Iliu s-a făcut cunoscut şi apreciat în lumea cineaştilor din străinătate ca o personalitate cu vastă cultură cinematografică, întreaga sa activitate în cinematografie, ca regizor, ca profesor la Institutul de artă teatrală şi cinematografică, ca preşedinte al Asociaţiei cineaştilor din România fiind sub semnul excelenței.


Marele regizor s-a stins din viață în noaptea de 4 spre 5 septembrie 1968, la Cannes, după o lungă suferință, și a fost înmormântat la Cimitirul Izvorul Nou din Capitală.


Lucian Pintilie scria la dispariția lui în revista Cinema: „Moartea sa ne acordă paradoxal libertatea de a face câteva afirmaţii pe care el le-ar fi respins tulburat din suspiciune şi modestie. Era, cu desăvîrşire limpede asta, cea mai înaltă instanţă intelectuală a noastră, a cineaştilor, prima noastră conştiinţă estetică.


Nobleţea şi strălucirea ei o transfigurau într-o conştiinţă-criteriu. Prin această conştiinţă criteriu, prin această prismă pură de o sfâşietoare claritate, verificam întotdeauna tăria sau fragilitatea ideilor mele. Dispăream luni întregi părăsindu-l, cu firea mea nerecunoscătoare şi capricioasă, şi o spun asta fără ruşine, dimpotrivă, cu o plăcere secretă şi profundă, amintindu-mi întoarcerile mele de fiu risipitor şi generoasa, înţeleaptă, veşnic neschimbata sa deschidere de braţe. în toate momentele mele de cumpănă. Întorceam faţa mea ignorantă spre el, iar el era întotdeauna acolo, cu tăcerile lui, cu bizareriile lui, cu lentoarea lui insuportabilă proştilor, dar, în esenţă, pentru mine, cu fantastica lui claritate de idei.


Mihu, Ciulei, Gologan, Marcus şi atâţia alţii care l-au iubit parcă printr-un sacru legământ intelectual vor păstra până la sfârşitul vieţii lor imaginea modului absolut uluitor în care lliu şlefuia ideile, magia cu care – şi nu am cunoscut pe nimeni în toată viaţa mea asemănător lui – monta şi demonta ideile. Da, exact, asta era, cum monta şi demonta lliu ideile, cum se juca cu dialectica lor ca un bijutier genial, cunoscând toate unghiurile reale și abstracte ale diamantelor. Boala sistematică, groaznicul asalt celular nu l-au putut împiedica să dea cinematografiei românești opera ei, de departe cea mai riguroasă, operă concentrată, echilibrată, de o nobilă şi severă lapidaritate: „Moara cu noroc”.


Am văzut filmul acum câteva săptămîni din nou şi ar simţit foarte puternic nevoia de a scrie, de a comunica emoţia pe care mi-a provocat-o opera acestui solitar jansenist. Ciudat, revoltător, dar nici un sentiment de tristeţe nu mă cuprinde când scriu aceste rânduri despre moartea celui pe care l-am iubit atât de inegal şi de dezechilibrat. Dacă există cumva o viroză a obsesiilor, simt că parte din înaltele lui nelinişti m-au contaminat, lunecă prin mine, mă dirijează.


Pasiunea pentru rigoare, pentru disciplina astrală a materiei, de la el am învăţat-o şi sunt, doamne, atât de la început – încă şi el însuşi surpat, limitat de boală, se simţise un ucenic.


Cum pot să fiu trist dacă-l simt atât de viu prelungindu-se în mine. Există un optimism metafizic al transplantărilor care anulează începutul palid al tristeţii mele.


P.S. De altfel, orice tristeţe pare vulgară când mă gândesc că el a trăit ani de zile în vecinătatea amicală a morţii, într-o atmosferă de maliţie şi tandreţe, de badinaj. Glumele sale negre mă fac şi azi să râd nervos, întunecat, vital. În surâsul său de porţelan cu care întâmpina lanţul din ce în ce mai concentrat al tuturor atrocităţilor fiziologice, eu ştiu că era mai multă bărbăţie decât la toţi toreadorii lui Hemingway. Surâsul său e un surâs exemplar, e un surâs-cheie, e un surâs al rezistenţei…”


La moara cu noroc


Regia: Victor Iliu

Scenariul: Al. Struțeanu, Titus Popovici, după nuvela lui loan Slavici

Imagine: Ovidiu Gologan

Montaj: Paul Constantinescu

Distribuție: Constantin Codrescu, Geo Barton, Ioana Bulcă, Colea Răutu, Marieta Rareș


Victor ILIU (1912 – 1968)


Filmografie:


1949 – „Scrisoarea lui Ion Marin către Scânteia”

1951 – „În sat la noi”

1952 – „Mitrea Cocor”

1953 – „O scrisoare pierdută”, în colaborare cu Sică Alexandrescu

1957 – „Moara cu noroc”

1964 – „Comoara din Vadul Vechi”

***

 Sunt oameni care doar cu-o vorbă, Speranţe-n suflet îţi sădesc, Şi oameni ce şi prin tăcere, Doar cu privirea te rănesc,   Sunt oameni ce t...