***

 Anul în care lumea s-a micșorat: Primul cablu de telegraf tras peste Atlantic

În 1858, primul cablu de telegraf tras peste Atlantic a reușit să conecteze ambele continente, dar a funcționat doar trei săptămâni. În 1866 a fost înlocuit de unul mai rezistent, schimbând pentru totdeauna lumea și domeniul comunicațiilor.

În 1840, rețelele de comunicații telegrafice terestre fuseseră pe deplin extinse atât în Europa, cât și în Statele Unite.

Nava Agamemnon desfășoară cablul submarin între Europa și America în 1858. Acuarelă din secolul XIX. Foto: Aurimages

Ideea unui cablu de telegraf transatlantic, care să conecteze Lumea Veche de Lumea Nouă, a apărut imediat după ce, în 1842, Samuel Morse a început o serie de experimente pentru amplasarea cablurilor submarine.

În anul următor, într-o scrisoare adresată secretarului Trezoreriei SUA, Morse afirma:

„Este posibil să comunicăm telegrafic peste Atlantic. Oricât de surprinzător ar părea, va veni o zi când acest proiect va fi realizat.”

Primul cablu de telegraf submarin a conectat Franța și Anglia în 1850. Deși s-a rupt în scurt timp, ambele țări au fost reconectate în anul următor.

Alte cabluri submarine au mai fost montate în Anglia, în Irlanda și în Marea Mediterană, astfel încât în 1858 existau peste 30 de linii subacvatice, cea mai lungă fiind cea din Marea Neagră, de 574 de kilometri.

Odată demonstrate viabilitatea telegrafiei subacvatice și avantajele acesteia față de poșta tradițională – o scrisoare avea nevoie de zece zile să ajungă din Europa în SUA – proiectul de lansare a unui cablu peste Atlantic a fost reluat în forță.

Provocarea era uriașă: montarea de 4.000 de kilometri de cablu la adâncimi care atingeau 4.000 de metri. Topografia marină era crucială, dar, din fericire, aceasta era cunoscută datorită hărții Atlanticului de Nord care fusese realizată cu câțiva ani mai devreme.

Promotorii proiectului au fost inginerul de telegraf Frederick Newton Gisborne, Samuel Morse și omul de afaceri Cyrus West Field, creatorul companiei Atlantic Telegraph.

Harta rutei din 1858 a cablului transatlantic. Foto: Wikimedia

Lucrările aveau să fie plătite prin vânzarea acțiunilor companiei respective, atât în Anglia, cât și în Statele Unite. Guvernul britanic a contribuit cu bani și, în plus, a pus la dispoziție ambarcațiunile necesare.

O companie a fabricat un cablu format din șapte fire de cupru acoperite cu trei straturi de izolator natural – obținut din latexul arborelui palaquium – și ranforsat cu o spirală de oțel.

Diametrul total al cablului era de doar 1.75 centimetri, ceea ce-i conferea o mare flexibilitate. În același timp, fusese calculat să poată fi scufundat vertical în apă câțiva kilometri fără a se rupe.

Două încercări eșuate

În primăvara anului 1857, două nave de război modificate, USS Niagara și HMS Agamemnon, au încărcat fiecare câte o jumătate din cablu și au plecat în direcții opuse din mijlocul oceanului.

Agamemnon trebuia să desfacă sulul de cablu navigând spre Valentia (Irlanda), în timp ce Niagara desfășura cablu înaintând spre Golful Trinity din Newfoundland.

La 11 august 1857, când Niagara se afla într-o zonă cu adâncimea de 3.600 de metri, unul dintre inginerii de la bord a observat că, în timp ce nava se ridica pe un val puternic, cablul s-a rupt.

S-au pierdut aproximativ 650 de kilometri de cablu, misiunea a fost întreruptă, iar corăbiile s-au retras. În ciuda eșecului inițial, compania Atlantic Telegraph a comandat și mai mult cablu și, odată încărcat, navele au plecat din nou.

La 26 iunie 1858, în mijlocul unei furtuni puternice, ambele nave au reușit să facă legătura și să depună 74 de kilometri de cablu. Cu toate acestea, cablul s-a rupt în adâncul mării.

Două zile mai târziu au plecat din nou, dar cablul s-a rupt de două ori în timp ce era întins de pe Niagara.

În noaptea de 29 spre 30 iunie, cablul s-a rupt din nou, pe când era lansat de pe Agamemnon. Aflate la peste 500 de kilometri una de cealaltă, navele au fost forțate să se întoarcă din nou în Irlanda, fără să-și termine misiunea.

Tocmai când scepticismul începuse să domine opinia publică și mai toată lumea punea la îndoială succesul proiectului, a fost făcută o nouă încercare.

De data aceasta Niagara și Agamemnon au părăsit Irlanda însoțite de alte două nave. La 29 iulie 1858 au făcut legătura pe o mare calmă.

S-au despărțit încet și, zi de zi, au desfăcut cablu în adâncurile oceanului surprinzător de liniștit. Au transmis continuu semnale electrice prin cablu, pentru a verifica integritatea acestuia.

Miercuri, 4 august, Niagara a ajuns în Trinity Bay și aproape în același timp Agamemnon a intrat în golful Valentia. Misiunea fusese încununată de succes. Mai rămânea doar conectarea cablului transatlantic la rețeaua terestră.

Primul mesaj telegrafic prin cablul transoceanic a fost trimis din Irlanda la 16 august 1858 și avea următorul conținut:

„Slavă lui Dumnezeu în ceruri și pace pe Pământ oamenilor de bună-credință.”

După aceea, regina Victoria a Angliei și președintele Statelor Unite, James Buchanan, au făcut schimb de telegrame:

„Regina este convinsă că președintele îi va împărtăși speranța că acest cablu care conectează deja Marea Britanie și Statele Unite va constitui o legătură suplimentară între cele două națiuni, a căror prietenie se bazează pe interesul comun și stima reciprocă.”

La rândul său, Buchanan a trimis un mesaj optimist:

„Acesta este un triumf glorios pentru că este mult mai util pentru omenire decât orice ar fi putut câștiga vreodată pe câmpul de bătălie. Fie ca acest cablu transatlantic, sub binecuvântarea cerului, să se dovedească o legătură de pace și prietenie perpetuă între națiunile care gândesc la fel și un instrument destinat de divina providență pentru a răspândi religia, civilizația, libertatea și legea în întreaga lume.”

Au urmat serbări și mesaje înălțătoare. Orașul New York a fost împodobit cu steaguri, au fost lansate artificii, iar clădirile au fost inundate de lumini.

Secțiunea cablului transatlantic întins în 1866. Foto: AGE Fotostock

Cablul era considerat de unii drept „a opta minune a lumii”. În săptămânalul american Frank Leslie’s Illustrated Newspaper se putea citi:

„Cablul telegrafic este un triumf deplin. Mesajele circulă liber și nu există nicio îndoială că viteza transmisiunilor va fi în curând crescută. Nu este necesar să reamintim publicului cât de puțini credeau, în urmă cu doar o lună, în această realizare minunată.”

Un succes efemer

În ciuda acestei bucurii debordante, adevărul era că mesajele erau transmise cu o lentoare extremă. Mesajul reginei Victoria a ajuns la destinatar după 17 ore și 40 de minute: a fost nevoie de două minute pentru a transmite o singură literă.

În încercarea de a crește viteza comunicațiilor, au început să se aplice tensiuni excesive, care, împreună cu precaritatea proiectării cablului, au sfârșit prin a-l deteriora rapid, până la punctul în care a fost scos din uz definitiv, la numai trei săptămâni de la inaugurare.

A fost exemplul perfect al unei generații care se confrunta cu mari provocări, dar care nu avea încă nici tehnologia, nici cunoștințele științifice necesare pentru a le aborda cu garanția succesului.

Abia în 1866, după diverse încercări și diverse dificultăți, vasul cu aburi Great Eastern avea să monteze un nou cablu transatlantic. De data aceasta, cablul era mai gros și mult mai bine izolat.

A atins o viteză de comunicare de 80 de ori mai mare decât cablul din 1858 și a reușit să conecteze ambele continente pentru prima dată într-un mod durabil și eficient.

***

 ISTORIA CHIBRITURILOR

În secolul I, în Roma Antică, poetul Marţial pomeneşte de existenţa unei substanţe, numită „sulphurata”, ce era folosită la aprinderea focului. Prin secolul al VI-lea, sunt menţionate beţişoarele impregnate cu sulf, pe care doamnele de la curtea efemerei Dinastii Qi (din Nordul Chinei) le foloseau în acelaşi scop. Tot în China, în secolul al X-lea, sunt amintite beţişoarele cu sulf într-o carte a lui Tao Gu. Se pare că în Europa, primele astfel de „chibrituri” au ajuns la jumătatea secolului al XVI-lea.

Chibriturile „lucifer”

În anul 1805, unul dintre asistenţii chimistului francez Louis Jacques Thénard a realizat primul chibrit „modern”. La capătul unui beţişor de lemn, acesta a pus o mixtură formată din clorură de potasiu, sulf, zahăr şi cauciuc. Chibritul se aprindea prin introducerea vârfului într-o sticluţă cu acid sulfuric. Invenţia nu a prins la public din două motive: era scumpă şi extrem de periculoasă (o adevărată bombă la purtător).

Un pas mai departe a făcut farmacistul englez John Walker, cel care a descoperit, în 1826, că o compoziţie de sulfat de antimoniu, clorură de potasiu, gumă naturală şi amidon se poate aprinde dacă este frecată de o suprafaţă aspră. Aceste chibrituri au fost numite lucifer şi erau vândute într-o cutie împreună cu un material rugos, spre a putea fi aprinse. Însă ele prezentau o serie de probleme: flacăra era instabilă şi aprinderea putea fi foarte violentă, provocând arsuri grave. În plus, mirosul produs de arderea chibritului era neplăcut.

În 1830, francezul Charles Sauria a introdus fosforul alb în compoziţie pentru a îndepărta mirosul. Chibriturile au devenit populare, până când s-a dovedit că această nouă mixtură era extrem de toxică şi putea provoca probleme grave de sănătate. Câţiva ani mai târziu, ungurul Janos Irinyi, student la chimie, a avut ideea înlocuirii clorurii de potasiu cu dioxidul de plumb. A combinat acest element cu fosforul şi guma arabică şi a creat un chibrit apropiat de cel pe care îl ştim cu toţii astăzi. Irinyi a vândut invenţia, cu 60 de forinţi, farmacistului István Rómer, care în scurt timp a început să producă chibriturile pe scară largă şi a devenit foarte bogat.

Chibriturile sigure

Însă şi aceste chibrituri prezentau riscuri, legate de prezenţa fosforului alb, un element chimic foarte nociv. Aşa-numitele chibrituri sigure au fost realizate de suedezii Gustaf Erik Pasch şi Johan Edvard Lundström. Fosforul alb a fost înlocuit cu fosforul roşu, iar partea de lemn a fost impregnată cu parafină, pentru a face arderea mai lentă. Chibriturile se aprindeau prin frecarea lor de o parte a cutiei impregnată cu o mixtură de praf de sticlă, fosfor roşu, carbon, binder şi un neutralizator. În 1858, fabrica lui Lundström producea 12 milioane de cutii de chibrituri. Suedezii au deţinut la început monopolul producerii chibriturilor, însă ulterior au vândut patentul şi în străinătate.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, doi chimişti francezi au patentat chibritul bazat pe combinaţia dintre sesquisulfura de fosfor şi clorura de potasiu. Acesta, care nu mai prezenta nici un fel de risc, a luat locul „variantelor” mai vechi şi mai puţin sigure.

Colecţionarea cutiilor de chibrituri poartă numele de filumenie (de la cuvântul grec „philos” – iubitor şi cuvântul latin „lumen” – lumină).

***

 JEAN NEGULESCO, CELEBRU LA HOLLYWOOD

Jean Negulesco s-a născut pe 29 februarie 1900 la Craiova și a fost primul băiat al familiei, după ce mama sa adusese pe lume patru fete (Georgeta, Aneta, Virginia și Gabriela). A urmat încă un fiu, George, și alte două fete, Athena şi Sabina.

“Tata însă n-avea ochi decit pentru fratele meu şi pentru mine. „Ionuţ al meu, George al nostru“, noi doi eram aleşii, fiii celui mai înstărit om de pe strada noastră. Celelalte progenituri erau „fetele”. Lor nu li se spunea niciodată pe nume. „Fetele să ducă coşurile; fetele să facă curăţenie; fetele ar trebui să scrie bunicii şi să-i mulţumească pentru prânzul de duminică. Ionuţ şi George mă însoţesc călare până la vie”.

Tata nu era un bărbat înalt; în mulțime nu-l mai deosebeai. În afaceri, chiar dacă încheia un târg păgubitor pentru el, cuvântul dat avea valoare de contract, oricât de mult ar fi pierdut. Era cinstit, de o cinste care mie mi se părea vecină cu ridicolul. Avea o privire blândă și era timid. Prudent, totuşi nu ştia să reziste „ocaziilor”. Nu o dată s-a întâmplat să ne trezim că vine acasă cu două căruţe de lubeniţe sau cu şase capre cumpărate numai de dragul „chilipirului”.

Colecţionar pasionat, aduna tot ce găsea pe stradă, cuie, sârme, capete de sfoară, orice, şi le rânduia metodic în cutii de carton numerotate cu grijă şi aliniate în biroul lui. Pe eticheta uneia dintre cutii scria: „Bucăţi de sârmă prea scurte pentru a fi utilizate“. Era inteligent, dar nu făcea paradă de inteligenţă şi reuşea acolo unde alţii dădeau greş. Printre altele, avea metoda lui proprie de a-i ajuta pe cei nevoiaşi, o metodă ciudată, neaşteptată, uneori crudă.

În oraşul nostru, tata era proprietarul unui hotel în curtea căruia îngăduise unui chiriaş sărac să-şi construiască o cocioabă mizeră, de cerşetor, cu o singură încăpere unde, pentru câteva parale, chiriaşul îţi dregea orice — un pantof găurit, o farfurie spartă, piciorul de la o masă şchioapă. „Cârpaciul”, aşa îi spunea toată lumea, era un om cumsecade, modest, cu chipul întotdeauna luminat de un surâs blând; muncea din zori şi până în noapte, nu bea, nu fuma şi nici jocuri de noroc nu juca, îşi plătea la timp amărâta lui de chirie, ba încă pusese deoparte şi ceva bani. Tata îl îndrăgise şi se oprea deseori să împartă cu el un măr sau un pepene. Noi, copiii, făceam haltă la atelierul lui în drum spre casă, venind de la şcoală. Ne dăruia întotdeauna ceva, o acadea sau o jucărie făcută de mâna lui, ne repara bicicletele sau ne lipea înapoi în manuale filele rupte. Îl iubeam şi, înşurubaţi în loc, îi ascultam fermecaţi poveştile inventate ad-hoc şi încheiate invariabil cu câte un proverb moralizator. Dintre toate îl prefera pe acela cu „buturuga mică răstoarnă carul mare”.

Într-o seară l-am găsit plângând, îşi împacheta uneltele şi bruma de lucruri. Tata se afla şi el acolo. „Terenul este al meu şi am nevoie de el. Vreau să-mi extind grajdurile. Mâine dimineaţă să nu te mai găsesc aici”. „Bine, dar unde să mă duc?” „Treaba ta. Doar te pricepi la orice. Fă-ţi o casă, un atelier mai mare, care să fie numai al tău. Eşti destul de copt de acum, se cuvine să ai şi tu căminul tău, să nu mai stai cu chirie într-un bordei de cerşetor”.

După plecarea tatei, copleşit de amar, cârpaciul s-a aşezat pe scăunelul lui cu trei picioare, şi-a lăsat bărbia în piept şi a început să suspine. Multă vreme n-aveam să-i iert asta tatei. Nu departe de casa noastră, pe aceeaşi stradă, se afla un loc viran acoperit cu bălării, pomi şi pietroaie. Era „împărăţia jocurilor” noastre, ascunzătoarea tăinuită, locul unde duminicile se luau la trântă „hoţii” şi „vardiştii”.

Din micile lui economii, cârpaciul a cumpărat terenul, l-a curăţat şi a început să-şi ridice cu mâna lui o căsuţă prevăzută cu o cameră spaţioasă — noul atelier. Noi, copiii, l-am ajutat cât am putut, deşi el nu-i mai vorbea tatii şi nici tata nu-i mai pomenea numele. Izbucnirea Primului Război Mondial l-a surprins cu locuinţa neterminată. Noi am plecat în refugiu; devenisem un adolescent refugiat in Moldova, partea neocupată a ţării noastre. Trei ani mai tirziu, când ne-am înapoiat, casa cârpaciului era gata. Atelierul mergea din plin; meşterul angajase patru tineri ucenici. Acum era şi el un domn, un patron. M-a întâmpinat cu lacrimi de bucurie si m-a chemat înăuntru să-mi arate casa, „palatul meu”, cum îi spunea el cu mândrie. În aceeaşi seară i-am pomenit tatei de el şi i-am amintit cum îl azvârlise în stradă. „Sosise şi pentru el vremea să aibă un rost”, a comentat el scurt. A doua zi, asociatul tatii mi-a povestit că terenul cumpărat de Cârpaci îi aparţinuse de fapt tot tatii, care i-l vânduse, printr-un intermediar, la un preţ de nimica. Cârpaciul avea să trăiască aproape o sută de ani.

Amintirile sunt aidoma trezirii din visarea unor tărâmuri depărtate. Îmi amintesc de copilăria mea: prima zi de şcoală, ce minune, şi primul învăţător — un uriaş — şi prima oară când am rezolvat misterul unei probleme de aritmetică; şi prima hartă a ţării mele, atât de luminoasă şi atât de bogată; şi libertatea vacanţelor; şi vremea când întreaga lume încăpea în zâmbetul unei fete care mă privise. Nu am uitat nici unul din toate acele prime momente ţesute pentru totdeauna în canavaua trecutului meu fără de griji.”

*** Fragment din Jean Negulesco: Amintiri („Lucruri pe care le-am făcut sau cred că le-am făcut”), în românește de Manuela Cernat, România literară, 1985

Viitorul cineast a urmat studiile primare, gimnaziale și liceale la Liceul „Carol I” din orașul natal. Talentul pentru artă s-a arătat în adolescență, pe vremea când era cercetaș voluntar în rândurile Crucii Roșii, în timpul Primului Război Mondial, și i-a schițat un portret lui George Enescu. Jean Negulescu a decis să devină pictor atunci când Enescu, căruia i-a plăcut desenul, l-a cumpărat cu un preț ridicat. Cu toate că începuse să ia lecții de pictură la București, tatăl său l-a trimis la Paris să studieze economia și artele. Pentru o vreme a frecventat cursurile „Academiei Julian”, neglijând științele economice, iar când părinții au aflat, nu a mai primit bani de buzunar.

Pentru a-și asigura existența, a muncit seara în restaurante, spălând vasele, în timp ce ziua copia operele marilor maeștri în muzee, copii pe care le vindea la prețuri derizorii. Stabilit în Franța la numai 21 de ani, i-a cunoscut pe Brâncuși, Picasso, Matisse și Giacometti, Modigliani și Man Ray. În 1927, s-a căsătorit cu o tânără americancă, a plecat la New York, unde și-a organizat o expoziție cu picturile sale (printre tablouri se afla un portret al Reginei Maria, îmbrăcată în ie), în 1929 a divorțat, apoi s-a stabilit în California.

Din 1931, Jean Negulesco a devenit cineast la Hollywood, unde cei mai importanți critici de film ai vremii i-au apreciat talentul.

În 1934, ziarul Rampa consemna: “Un regisor român turnează filme la Hollywood. Compatriotul nostru Jean Negulescu a fost angajat la Paramount

Nu sunt mulţi români în citadela filmului. Iar cei câţiva care lucrează în diversele studiouri au avut grijă să-şi ascundă originea, adoptând tot felul de pseudonime, cum sunt de pildă Marcel de Sano, Bob Curwood, Phil de Esco. Iată însă că şi-a făcut apariţia în lumea celebrităţilor cinematografice un romn neaoş, un român care e mândru de naţionalitatea lui și nu şi-a schimbat numele: Jean Negulescu.

S-a spus că Hollyoodul este împotriva elementelor străine. Nimic adevărat, împărăţia filmului este paradisul naţionalităţilor şi raselor din toate ţările şi continentele globului.

Pentru oameni capabili, pricepuţi şi muncitori a fost, este şi va fi întotdeauna loc la Hollywood, indiferent dacă sunt turci, japonezi, arabi sau români.

Jean Negulescu, tehnician desăvârşit, s-a impus repede în capitala filmului. Marea companie Paramount, care mai mult ca oricare alta recurge la serviciile străinilor, i-a oferit un angajament de regisor. Jean Negulescu lucrează acum alături de Josephvon Sternberg, Cecil B. De Mille şi alţi regisori vestiţi.

Jean Negulescu a fost angajat de B.P. Schulberg, producătorul bine cunoscut al companiei „Paramount” şi i s-a încredinţat regia filmului „Kiss and Make Up”, cu Cary Grant în rolul principal. Direcţiunea studiourilor Paramount este încântată de Jean Negulescu şi B. P. Schulberg îi prezice un viiitor strălucit.

Despre angajarea lui Jean Negulescu a fost informat şi de Carol A. Davila, ministrul României din Statele Unite, care, cu prilejul unei vizite la Hollywood, a fost oaspetele lui Cecil B. De Mille. D. Davila a fost sărbătorit de celebrităţile cinematografice. Studiourile Paramount au oferit un banchet în cinstea lui. Marlene Dietrich, Carl Brisson, Bing Crosby, Lanny Ross, Ida Lupino, Henry Wilcoxch, Frances Drake, Sally Rand, Evelyn Venable, Kitty Carlisle, Ettel Merman, Toby Wing, Grace Bradley, John Lodge, Sylvia Sidney (a cărei mama este basarabeancă) şi alte vedete au fost de faţă. La dineu, ministrul României a stat între Gail Patrick, una din tinerele “steluţe” Paramount descoperite cu prilejul concursului „Femeii Pantere”, d-na Koerner şi Barney Glazer, producător în studiourile Paramount.

Jean Negulescu, regisorul român al casei Paramount, e foarte tânăr. Una din calităţile sale deosebite este cunoaşterea, până în cele mai mici detalii ale tehnicii obiectivului. Aparatul de luat vederi nu are taine pentru dânsul. El ştie să-i imprime o notă originală şi să-i stăpânească nenumărate capricii. Unghiurile sub care filmează Negulescu sunt cu totul originale, făcându-ne să ne reamintim inovaţiile aduse acum câţiva ani de Erich Pommer, Rouben Mamoulian sau Joseph von Sternberg. Regisorul roman lucrează scenele sale cu aparate montate pe un „boam”, cum este denumită macaraua specială cinematografică ce permite deplasarea verticală şi orizontală a obiectivului, spre a obţine efecte neobişnuite.

„Kiss and Make Up” nu va fi, desigur, singurul film al lui Jean Negulescu. Paramount şi-a asigurat colaborarea lui şi pentru alte filme. Jean Negulescu se simte foarte bine la Hollywood şi, deşi îi este dor de patrie, greu s-ar despărţi de împărăţia cinematografului. Şi-a creat un cerc de buni prieteni în studiourile Paramount”.

*** Rampa, iulie 1934

Primul lung-metraj de ficţiune al lui Jean Negulesco a fost „Femeile din Singapore” (1941). A urmat o lungă listă de producţii remarcabile, în colaborare cu toate marile studiouri hollywoodiene şi cu prestigioase nume ale cinematografiei mondiale. În bogata sa filmografie se află peliculele „Masca lui Demetrios” (1944), „Cum să iei în căsătorie un milionar?” cu Marilyn Monroe, “Titanic” (1953), cu Clifton Webb și Barbara Stanwyck, „Lumea femeilor” (1954) cu Lauren Bacall, „Papa picioare lungi“ (1955), cu Fred Astaire), „Musonul“ (1956), cu Richard Burton și Lana Turner, „Umbre pe mare” (1957), cu Sophia Loren, „Un anume surâs“ (1958), ecranizarea romanului cu acelaşi nume de Françoise Sagan, cu Rosano Brazzi şi Christine Carrare.

În 1970, Jean Negulesco a realizat ultimul său film, “Hello – Goodbye”.

Marele regizor român a încetat din viaţă pe 18 iulie 1993, la vârsta de 93 de ani, în urma unei crize cardiace, la vila sa de la Santa Margarita de Marbella, în provincia spaniolă Malaga.

Pictorița și graficiana Luli August Sturza a povestit într-un articol publicat în România literară din anul 2000 întâlnirea sa cu marele cineast român:

“Am norocul să-l găsesc şi să mă invite să-i văd colecţia de artă. E duminică şi conduc spre adresa dictată prin telefon, încercând să adun laolaltă tot ce ştiu despre el.

Pictor profesionist cu expoziţii premiate, devine regizor înainte de a fi împlinit 35 de ani. Stabilit în Hollywood, Jean Negulesco regizează 59 de filme, “produce” două şi scrie cinci scenarii. Are în succesivele distribuţii nume răsunătoare: Marilyn Monroe în “Cum să te măriţi cu un milionar”, Sophia Loren în “Băiatul şi delfinul” (care iscă un scandal de presă, filmată într-o cămaşă udă complet lipită de trup, apare pe ecran ca şi goală; era în 1957 pe când presa şi opinia publică aveau încă prejudecăţi).

Nu-mi amintesc decât numele câtorva filme. “Trei bănuţi într-o fântână”, succesul enorm, “Titanic”, şi al unor protagonişti: Jane Wyman, fosta nevastă a lui Ronald Reagan, obţine un premiu Oscar pentru rolul feminin titular din “Johnny Belinda” – filmul fusese nominalizat în 1949 pentru nu mai puţin de unsprezece Oscaruri, inclusiv pentru regie, John Wayne, Barbara Stanwyck.

Intrând pe poarta grădinii, am în faţă o peluză întinsă, impecabilă; departe se vede clădirea joasă, în stil mediteraneean, acoperită cu olane mici brune-roşii. Înainte de a ajunge la prag, uşa e deschisă de însuşi stăpânul aşezării. Privire directă, păr cărunt, mână aspră de grădinar. Jean Negulesco e un bărbat frumos. Voce gravă, vorbe puţine. E sprinten; ar putea avea orice vârstă între 55 şi 75. Arătându-mi colecţia, umblu în urma lui; mă ajunge când şi când un miros discret de săpun Yardley.

Îmi spune că e cea mai numeroasă colecţie privată din Statele Unite a desenelor de Bernard Dubuffet. E expusă grupat. Peretele în spirală al scării e acoperit cu desene mari, subţiri, sepia şi gri, fără spaţiu între ele. Profilată pe subţirimea desenelor, scara pare un salt spiralat spre mai sus. Ordinea exemplară şi răcoarea casei se adaugă senzaţiei de uşor. Sus, în camera spaţioasă de oaspeţi, “camera verde”, sunt etalate şase tablouri mari, egale, de Rouault.

Îmi spune că a trebuit să mute alte şase dintre ele în holul central, fiindcă oaspeţii se plângeau că prezenţa lor le tulbură somnul. ÎI aud coborând scara; mă lasă singură să mă bucur pe îndelete de Rouault. Am pierdut controlul timpului. N-am ceas. Aud un ceainic fluierând. Cobor, mă-ndrept spre locul de unde venea şuieratul care, între timp, a-ncetat. În bucătăria-sufragerie, Jean Negulesco îmi oferă într-o ceaşcă mică, transparent de subţire, una dintre băuturile cele mai rafinate: ceai chinezesc cu gust afumat. Ridicând privirea din ceaşcă, mi se taie răsuflarea: pe toată întinderea zidului din stânga, de la-ntâlnirea cu tavanul mai mult de un metru în jos, e o friză din plăci subţiri de ceramică. Dispuse vertical, solidare între ele, colorate vibrat. Văzându-mă cu gura căscată, Negulesco râde: “E un Picasso original” – și iese în hol cu ceașca în mână.

Trec buricul degetelor pe marginea de jos a frizei. Netedă, semilucioasă. Mă uit iar de departe; pierd din nou controlul timpului; amfitrionul meu îmi mai umple ceaşca. O dată, de două ori? Se-nsereazâ, constat uimită. S-au scurs mai mult de trei ore de când mă scald în răcoare şi uşurătate. Aproape de ieşire îmi atrage atenţia un coş înalt şi îngust din care ies câteva crose de lemn. Răspunde întrebării din privirea mea:

– Şi eu şi nevastă-mea suntem pasionaţi de crocquet.

Conducându-mă la maşină, îmi spune că la sfârşitul săptămânii va pleca în Spania. Au acolo o casă în care îşi petrec vacanţele de 25 de ani. A plecat în Spania, de unde nu avea să se mai înapoieze. La 18 iulie 1993 a murit la Marbella.”

*** Luli August Sturdza, O după-amiază cu Jean Negulesco, România literară, aprilie 2000

***

 ADEVĂRATUL AUTOR AL PICTURII „LADY IN A FUR WRAP” (1577-1579)

Un tablou nesemnat, înfățîșând o femeie frumoasă cu ochi mari, negri, îmbrăcată într-o haină de hermină, atrage mai toate privirile atunci când este expus pentru prima dată la Luvru, în 1838. Lucrarea face parte din „Galeria spaniolă” a regelui Franței Louis Philippe I, iar faptul că „Doamna în blană” are o figură ușor alungită, culoarea palidă pieli, în special a mâinii, precum și fondul întunecat îi fac pe privitori să se gândească imediat la El Greco, pictorul grec stabilit in Spania în anii 1570 care tocmai ce devenise atât de cunoscut acum și la nivel internațional. Frumusețea femeii elegante îi fascinează pe vizitatorii muzeului timp de 10 ani cât tabloul stă expus, fiind considerată bijuteria acestei importante colecții. În 1853 întreaga colecție este pusă la vânzare, pictura trecând în mâinile unui nou proprietar, Sir William Stirling-Maxwell, baronet, politician și istoric, care o atârnă pe pereții casei sale din Scoția, Pollok House.

Și totuși, ceva nu se potrivea: cunoscând picturile lui El Greco și comparând-o cu ”Lady in a Fur Wrap”, specialiștilor din domeniul artei li se părea destul de evident că aceasta din urmă nu semăna prea bine cu cele ale pictorului grec. Ori, dacă nu El Greco, atunci cine? Un timp, portretul a fost atribuit pictoriței italiene Sofonisba Anguissola, ceea a contribuit la relansarea interesului pentru opera acesteia.

Când în 1967 Dame Anne Maxwell Macdonald, nepoata lui Sir William Stirling-Maxwell, dona Pollok House, înconjurată de parcul său de 361 de acri, cu tot cu colecția sa de picturi, orașului Glasgow, în proprietatea orașului trecea și controversa ce însoțea ”Lady in a Fur Wrap”. În urma unei investigații efectuate de Museo del Prado, Glasgow Museums și Universitatea din Glasgow, proiect de cercetare care a durat între 2014 și 2019, profesioniștii au reușit să atribuie portretul lui Alonso Sánchez Coello (c.1531-1588), pictorul de curte al lui Filip al II-lea, rege al Spaniei. Cercetătorii nu au analizat doar pictura în sine ci și aspectele ce țin de vestimentație, bijuterii ori statutul persoanelor reprezentate în portrete în această perioadă. Una dintre principalele diferențe este că El Greco punea pe pânzele sale un prim strat de un roșu-maroniu. Acest strat distinctiv cuprindea pigmenți prețioși de multe culori diferite, ceea ce sugerează că folosea resturi din paleta sa de pictură pentru acest strat inițial. Stratul inițial din ”Lady in a Fur Wrap” nu corespunde cu acesta, în schimb prezintă un strat gri deschis. O altă trăsătură distinctivă care este radical diferită sunt liniile desenate sub straturile de culoare, vizibile doar în urma expunerii picturilor la infraroșu.

Ceea ce nu au reușit însă experții să afle este cine a fost frumoasa și eleganta doamnă care a servit ca model lui Alonso Sánchez Coello.

Alonso Sánchez Coello, cunoscut mai ales pentru portretele sale executate într-un stil care combină obiectivitatea tradiției flamande cu senzualitatea picturii venețiene, a lucrat și teme religioase pentru majoritatea palatelor regelui, în special pentru El Escorial, dar și pentru biserici mai mari. Și-a petrecut toată viața la curtea regelui Filip al II-lea, devenind un favorit personal al acestuia, dobândind onoruri și bogății.

***

 LAWRENCE AL ARABIEI, UN AVENTURIER GENIAL

Winston Churchill, premierul Marii Britanii, a publicat în „Sunday Dispatch” o pasionantă evocare a faimosului Thomas Edward Lawrence, la cinci ani după moartea controversată a colonelului britanic produsă pe 19 mai 1935.

„Până la sfârșitul războiului mondial nu-l întâlnisem pe Lawrence. Abia în primăvara anului 1919, când la Paris se făurea pacea, cineva îmi spuse: „Trebue să-l cunoști pe acest tânăr extraordinar. Ceea ce a făcut el e o epopee!”

L-am invitat deci pe Lawrence la dejun. Pe vremea aceea el purta la Londra și la Paris costumul arab, spre a se identifica cu interesele Emirului Faysal și cu revendicările arabilor, pe atunci violent disputate. Spre a veni la dejunul meu, el îmbrăcase haine obișnuite şi avea înfăţişarea unui tânăr ofiţer oarecare. Auzisem povestea atitudinei lui Lawrence la o ceremonie oficială, unde refuzase o decoraţie pe care regele voise să i-o confere personal.

Eram ministru de război şi am comunicat îndată că purtarea sa era cât se poate de greşită, neloială faţă de rege, ca gentleman, şi foarte nerespectuoasă faţă de el, ca suveran. Oricine poate refuza un titlu sau o decoraţie, arătând motivele refuzului, dar nu la o solemnitate când Majestatea Sa, în exerciţiul datoriei sale constituţionale, voia să îndeplinească actul graţios de a-l distinge personal, pentru a face o demonstraţie politică, era pur şi simplu monstruos.

Cum Lawrence era musafirul meu, nu puteam să spun mai mult, dar în calitatea mea oficială, nu puteam să spun mai puţin. Abia cu mulţi ani mai târziu am aflat că refuzul nu s-a produs la o ceremonie publică, ci la o audienţă când regele şi Lawrence erau singuri. Acesta din urmă rugând respectuos pe suveran să-i îngădue a declina onoarea de a primi o decoraţie. Nu ştiu dacă Lawrence a simțit că nu cunoșteam împrejurările incidentului, cert este că nu încercă nici o clipă să se scuze. Acceptă mustrarea mea, surâzând. Numai în felul acesta — îmi spuse el — putea să atragă atenția celor mai înalte foruri ale statului asupra faptului că onoarea Marii Britanii era angajată față de arabi. Regele însuşi trebuia să afle ceea ce se făcea în numele său, iar el, Lawrence, nu avea altă posibilitate să i-o aducă la cunoștință. Nu l-am revăzut pe Lawrence decât după câteva săptămâni, la Paris.

De astădată era îmbrăcat în hainele arabe, care-i puneau în evidenţă toată strălucirea chipului. Ţinuta sa gravă, precizia opiniilor, calitatea conversaţiei — toate acestea păreau reliefate într-un grad înalt de magnificul turban şi de costumul arab. Trăsăturile sale nobile, buzele perfect cizelate, privirile scânteietoare de foc şi inteligenţă căpătau o strălucire nemaipomenită în draperiile acelea flotante. Arăta într-adevăr Lawrence ceea ce era: unul din cei mai mari prinţi ai Naturii.

De atunci, ori că purta hainele englezului de rând sau, mai târziu, uniforma aviaţiei, eu nu l-am mai văzut altfel decât așa cum îl arată minunatul desen al lui Augustus John. Cauza lui nu făcea progrese la Paris. L-a înfruntat chiar pe Clemenceau în controverse nesfârșite și repetate. Găsise, în sfârșit, un adversar demn de spada lui. Bătrânul „Tigru” avea un chip tot atât de cumplit ca al lui Lawrence, un ochi tot atât de neîmblânzit şi o voinţă tot atât de nesdruncinată. Clemenceau avea un adânc sentiment pentru Orient. Paladinii îi plăceau şi admira faptele strălucite ale lui

Lawrence, căruia îi recunoştea geniul. Dar sentimentele Franţei cu privire la Siria erau vechi de un veac. Toată lumea ştie ce-a urmat. După lungi controverse, conferinţa păcii a atribuit Franţei mandatul asupra Siriei, iar când arabii se împotriviră cu armele, trupele franceze îl goniră pe Faysal din Damasc.

CU SUFLETUL ÎNSÂNGERAT

Când îmi aduc aminte de toate acestea, îmi dau seama ce adânc rănit era Lawrence al Arabiei. Era desnădăjduit şi desgustat de viaţă. În cărţile sale, mărturiseşte că orice ambiţie personală se stinsese într-însul înainte de intrarea triumfală în Damasc. Eu însă sunt încredinţat că chinul de a-şi vedea prietenii arabi, faţă de care dăduse cuvântul Marii Britanii trataţi astfel era pricina renunţării sale de a mai juca vreun rol in afacerile mari.

Firea lui mândră fusese încercată în timpul războiului, dar atunci îl susţinuse tăria sufletească. Acum însă, acest mare suflet era rănit. În primăvara anului 1921, am fost numit la Ministerul Coloniilor, spre a mă ocupa de afacerile noastre din Orientul mijlociu, care mergeau destul de prost. M-am gândit să-l pun pe Lawrence într-o comisie însărcinată cu treburile acestea, dar când am menţionat numai gândul meu, toţi au rămas înmărmuriţi. Erau sincer încredinţaţi că, cu temperamentul său, Lawrence nu se va supune niciodată rutinei unei instituţii publice.

Am stăruit totuşi şi, spre mirarea tuturor, Lawrence al Arabiei a primit un post important. Împreună cu dânsul, Hubert Young şi cu Trenchard din Ministerul Aerului, am plecat la Cairo şi în Palestina. După o şedere de o lună, am propus cabinetului să se repare nedreptatea făcută arabilor şi adunării şerifilor din Mecca, aşezând pe Faysal ca rege pe tronul Irakului şi încredinţând emirului Abdulah guvernul transiordanic. Am mai propus să se retragă toate trupele noastre din Iran, încredinţându-se apărarea ţării forţelor aeriene engleze şi, în al treilea rând, am propus o aplanare a dificultăţilor dintre evreii şi arabii din Palestina.

Perioada în care a servit ca funcţionar public a fost o epocă unică în viața lui Lawrence. Lumea era uimită de atitudinea sa liniştită și plină de tact. Într-o zi l-am întrebat:

– Când toate acestea vor fi terminate, ce ai vrea să faci? Funcţiile celeînalte te aşteaptă, dacă ai vrea să continui cariera în serviciul colonial.

Lawrence al Arabiei răspunse cu zâmbetul lui blând, radios și enigmatic în acelaș timp:

– Peste câteva luni sarcina mea va fi sfârșită. Treaba s-a făcut și sper că va dura.

– Dar dumneata?

– Tot ce vei mai vedea din mine va fi un mic nour de praf la orizont.

Destule posturi de guvernator şi comandamente înalte erau atunci la dispoziţia mea. I le-am oferit, dar totul a fost zadarnic. În cele din urmă l-am trimis în Transiordania, unde se iviseră greutăţi. Avea împuterniciri excepţionale, s-a slujit de ele cu vigoarea obișnuită. A destituit ofiţeri, a întrebuinţat forţa şi a restabilit liniştea desăvârşită. Toată lumea era mulţumită de succesul acestei misiuni, dar nimic nu l-a putut hotărî să continuie. Am văzut cu mâhnire „micul nour de praf” pierind la orizont.

Episodul următor a fost publicarea cărţii sale „Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii”. Ca o povestire de război şi aventuri, cred că această carte este neîntrecută, fiind una din cele mai mari scrise vreodată în limba engleză. Dacă Lawrence n-ar fi făcut nimic altceva decât să scrie această carte, ca o operă de imaginaţie, şi încă faima sa ar dăinui cât timp se va vorbi englezeşte în vreun colţ al globului. Cartea ni-l arată pe Lawrence al Arabiei soldatul, dar nu numai soldatul, ci şi omul de stat, răsvrătind popoarele sălbatice ale deşertului, pătrunzându-le gândurile tainice, conducându-le în punctele alese pentru acţiune şi de cele mai multe ori dând el însuşi foc minei.

E o epopee minunată şi, în centrul ei, un om. Personalitatea lui Lawrence rămâne vie în amintirea prietenilor săi şi sentimentul pierderii suferite prin moartea sa nu s-a micşorat printre compatrioţii săi. Toţi ne simţim mai săraci, fiindcă l-am pierdut pe Lawrence. Avea într-însul acea caracteristică a geniului pe care toţi o recunoaştem, fără a o putea defini. O parte din secretul marii sale autorităţi morale venea din dispreţul pe care-l arăta pentru onorurile, plăcerile şi confortul existenţei. Lumea se uită întotdeauna cu respect la un om pe care banii, căminul, confortul, rangul, puterea şi celebritatea îl lasă nepăsător.

Lumea îşi dă seama, cu o oarecare sfială, că un asemenea om e dincolo de judecata ei, îi va oferi zadarnic ispitele ei şi că un asemenea om se mişcă pe alt plan decât ceilalţi oameni, că este în stare de o revoltă violentă şi de sacrificiul suprem, că e un om singuratec, pentru care viaţa nu e decât o mare datorie, însă o datorie care trebue îndeplinită cu credinţă. Era într-adevăr Lawrence al Arabiei un om care locuia pe culmile înalte ale munţilor, unde aerul este rece şi rar, şi de unde, în zilele senine, privirea îmbrăţişează toate împărăţiile lumii şi toată gloria lor.

Înmormântarea lui Lawrence

După ce Lawrence, pe bicicleta sa, şi-a dus cartea preţioasă celor foarte puţini pe care-i socotea demni s-o citească, el a găsit o ocupaţie care să-i mai învioreze inima. Îşi dădea seama de însemnătatea aviaţiei pentru comerţ, ca şi pentru război. În existenţa unui simplu mecanic de aviaţie el găsi liniştea pe care nu i-ar fi putut-o da nici postul cel mai înalt. Geniul lui Lawrence al Arabiei era foarte divers. A fost în acelaşi timp un savant şi un soldat, un arheolog şi un om de acţiune, un erudit şi un partizan, un mecanic şi un filozof. Câtă vreme Lawrence trăia, nutream sentimentul că, dacă se va ivi o nevoie mare şi va fi chemat, el va părăsi drumul modest pe care şi l-a ales şi va fi din nou în centrul unor evenimente deosebite. Dar n-a fost să fie aşa. Apelul care l-a ajuns şi pentru care era pregătit a venit aşa cum l-a dorit dânsul, repede şi fulgerător, pe aripile vitezei.

Lawrence ajunsese la ultimul salt a cursei eroice prin viaţă. Regele George al V-lea i-a scris tatălui său: „Numele lui va trăi în istorie!” E adevărat. Va trăi în literatura engleză, va trăi în tradiţiile aviaţiei regale, va trăi în analele războiului şi în legendele Arabiei…”

*** Winston Churchill, 1940

***

 LILITH, PRIMA SOȚIE A LUI ADAM

 Astăzi nu este un secret pentru nimeni că Adam a avut o primă soție - o creatură feminină (înainte de nașterea Evei) pe care o chema Lilith, dar informațiile disponibile despre aceasta sunt rare și contradictorii. Cu certitudine, Lilith ete menționată pentru prima dată în mai multe apocrife creștine - cărți scrise în vremurile biblice ale Vechiului Tastament sau în timpul vieții și după moartea lui Iisus, care nu au fost acceptate de biserica oficială ca demne de atenție și nerecunoscute în general. Mai mult, existența lui Lilith a fost documentată pe larg în primele mituri semitice, unde femeia era patroana spiritelor rele ale nopții. Imaginea sa este adesea însoțită de șerpi, deoarece Șarpele ste una dintre formele diavolului.

 În Palestina, Lilith este denumită Naalat - „sfântul conducător”. În orașul antic Tyr, au găsit o tabletă din 2000 î.Hr., acolo se numește Lillake. Numele Lilith în sine constă în trei nume ale unor demoni din Sumer: primul este Lilu (incubus), al doilea este Lilitu (succubus), al treilea este Ardat Lili.

La vremea aceea, Adam era singur și avea relații sexuale cu diferite animale, întrucât pe Terra nu exista nici o femeie. Atunci Dumnezeu a creat-o pe Lilith, prima femeie capabilă să-i satisfacă nevoile sexuale ale lui Adam. Multă vreme, cuplul a fost împreună: perioada de timp dintre cei doi oameni din Grădina Edenului nu este inclusă în Scripturi.

Potrivit unei legende populare printre feministe, Lilith a a fost o soție amabilă și a căutat să își satisfacă întotdeauna soțul, dar a fost înnebunită de ideea inegalității. Principalul conflict al cuplului a apărut ca urmare a relațiilor sexuale, unde Adam accepta doar „poziția misionarului”. Astfel încât, la un moment dat, în timp ce făcea dragoste, soția i-a cerut soțului său ca să stea deasupra. Adam a refuzat, așa că Lilith l-a ascultat și drept urmare, a fugit din Eden și s-a stabilit la Marea Roșie. Ca răspuns, Dumnezeu i-a trimis pe îngeri să o oblige să se întoarcă la Adam, dar Lilith și-a sfidat urmăritorii și a început să facă dragoste cu demonii, dând zilnic naștere unui număr imens de copii cu aceștia.

De asemenea, un alt motiv pentru plecarea primei soții a fost mândria, care a constat în nesupunerea în fața Domnului. Unii cabaliști cred că femeia l-a iubit cu adevărat pe Adam și a vrut doar să verifice dacă soțul ei și Dumnezeu au iubit-o.

Pentru aceste încălcări, Lilith a fost aspru pedepsită de către Dumnezeu, dar textele antice nu au păstrat o descriere exactă a pedepsei. Cele mai frecvente versiuni pot fi considerate trei: infertilitatea, nașterea zilnică a 100 de copii și moartea lor inevitabilă și nașterea constantă a demonilor, în locul descendenților normali. Lilith a jurat să se răzbune omorând bebelușii umani oriunde a putut. În același timp, ea a promis că nu va atinge copii care vor avea amulete cu numele ei sau cu numele îngerilor. De auinci, demonica s-a specializat în rănirea bebelușilor și a femeilor aflate în travaliu. Se credea că sindromul morții subite, care apare la sugari, este opera mâinilor ei.

În ceea ce privește rodul relației dintre Adam și Lilith, miturile nu au păstrat informații despre existența unor copii, deși astăzi unii teologi sunt siguri de existența lor. Copiii primului cuplu erau monștri și giganți chtonici - nu erau o forță rea sau bună, ci o creație exclusiv pământeacă care nu au apărut prin voința Domnului, ci creați chiar de prima femeie. Mențiunile despre creaturi se găsesc în toate religiile lumii, cu excepția celor Abrahamice. Evreii, musulmanii și creștinii au decis să elimine din istorie informații despre încălcarea voinței lui Dumnezeu de către prima femeie.

După eceastă experiență avută cu Lilith, Dumnezeu nu a avut de ales decât să o creeze pe Eva, care, spre deosebire de Lilith, i-a fost ascultătoare în toate. Mai mult, potrivit uneia dibtre versiuni, Lilith a fost cea care s-a reîncarnat apoi ca însuși șarpe-ipititor pentru a o incita pe Eva să guste din mărul interzis. A făcut-o din gelozie după ce a văzut fericirea lui Adam și satisfacția Evei. În același timp, este interesant faptul că Domnul a expulzat-o pe Eva din Paradis, iar Lilith l-a părăsit.

***

 LIVIU REBREANU - ROMANCIER, POKERIST, DEZERTOR

În 27 noiembrie 1885 s-a născut în comuna Târlișua, Bistrița-Năsăud, la granița Imperiului Habsburgic, Liviu Rebreanu (mort în 1 septembrie 1944, la Valea-Mare, Argeș). A fost romancierul nostru pursânge, la cel mai înalt nivel, dar și un personaj pur și simplu rocambolesc. Dovadă, rândurile de mai jos.

Fiu al unui cuplu - învățătorul Vasile Rebreanu și Ludovica (născută Diuganu) - care a zămislit nu mai puțin de paisprezece copii (mulți morți la naștere sau înainte să împlinească doi ani), Liviu Rebreanu a năzuit în adolescență la profesia de medic. Cu atâta moarte în jur, tânărul, fire sensibilă și introvertită, nu-și dorea probabil decât să aline suferințele mamei și ale surorilor mai mici. Situația financiară precară a familiei n-a putut susține această dorință a celui de-al cincilea născut în pepiniera Rebrenilor, studiile de medicină fiind extrem de costisitoare în epocă. „Dacă am vreun regret, ăsta este, că nu am urmat Medicina. Cred că aș fi fost un bun medic. Asta e, nu s-a putut”, avea să-și amintească romancierul ani buni mai târziu. Nu s-a putut nici să urmeze o carieră muzicală - se închipuia cântând la armonică -, nici să călătorească în jurul lumii (alt vis năruit). 

Poet (afon) amorezat

Băiatul cu părul alb ca sideful a pășit, vrând-nevrând, pe calea armelor, una ce-i putea asigura un venit bun, o poziție respectată și o educație exemplară. După absolvirea claselor de gimnaziu la Maieru - paradisul copilăriei -, Rebreanu a urmat două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, completate ulterior cu studii la Gimnaziul Evanghelic din Bistrița, unde s-a și îndrăgostit pentru prima oară în viață. Într-un interviu acordat de romancier la maturitate au fost dezvăluite amintiri duioase: „Eram înamorat de fata unui coşar, şi ea elevă la liceu, şi urmarea amorului meu înfocat a fost că într-o vacanţă i-am făcut o elegie. De atunci m-am lăsat de poezie”. Dezarmant de sincer, poetul Rebreanu. În cadrul aceluiași dialog, scriitorul a mai mărturisit un episod vag erotic: „Literatură nepublicată au fost și sumedenie de piese de teatru pe care le compuneam ca elev de liceu, inspirat fiind de trupele de teatru cari veneau la Bistriţa şi la ale căror spectacole intram prin contrabandă. Mi-amintesc că am văzut un vodevil unguresc şi imediat am făcut şi eu unul în româneşte. Probabil că tot amorul pe care-l nutream, de astă dată pentru actriţă, a fost un stimulent”.

La Academia Militară din Budapesta

Începutul secolului al XX-lea l-a prins pe Liviu Rebreanu la Sopron, în Austro-Ungaria, unde a urmat cursurile Școlii Reale Superioare de Honvezi, pentru ca între 1903 și 1906 să-și dea măsura talentului la Academia Militară „Ludoviceum” din Budapesta. Primul an l-a încheiat cu calificativul „eminent”, profesorii schițându-i un portret măgulitor: „Are inteligenţă bună şi temeinică, e înţelept şi cu frumoasă capacitate de exprimare”. Apoi, și-a dat în petic. Prima năzbâtie a fost publicarea unei nuvele în presa maghiară (sub numele Oliver Rebrean) fără să solicite, așa cum impunea regulamentul militar, acordul superiorilor. A fost consemnat treizeci de zile în cazarmă, timp pe care l-a folosit pentru a-și îmbunătăți cunoștințele de limbi străine, dar și traducând sau antrenându-se. Academia avea s-o încheie ca șef de promoție, determinându-l pe Emil, fratele mai mic, să-i calce pe urme. 

A ușurat din banii de popotă 

Studentul Rebreanu n-a dus însă o existență tihnită la Budapesta. Nici pomeneală! Orașul efervescent de pe Dunăre îl atrăgea pe fiul popii din Maieru ca un magnet. Aici a învățat jocul de cărți, s-a deprins să bea vin și să guste din dulceața amorurilor de-o clipă. Metehnele odată apropiate aveau să-l piardă pe Rebreanu de pe drumul carierei militare. În toamna anului 1906, viitorul romancier era repartizat, ca sublocotenent în armata austro-ungară (regimentul al doilea de honvezi regali), în garnizoana de la Gyula, unde ofițerii superiori n-au ezitat să-l laude în rapoarte, dar și să-l urechească oficial: „E bun la gimnastică, se distinge la dueluri cu sabia, călărește bine. Dar caracterul său nu este stabil, ci mai degrabă ușuratic. Prin urmare, deocamdată nu este speranță să ajungă un bun ofițer”. Câtă dreptate aveau superiorii lui Rebreanu! În următorul an, Liviu avea să fie implicat într-o afacere deloc onorabilă, potrivit fișei personale păstrate la Gyula: „Ca maistru-bucătar al popotei a administrat uşuratic banii încredinţaţi lui şi nu i-a putut deconta. Suspendat din serviciu de la 13 octombrie până la sfârşitul anului”.

Cărți și pușcărie

Ce se întâmplase de fapt? Se spune că sublocotenentul Liviu Rebreanu ar fi folosit banii pentru a-și acoperi datoriile la masa de joc. Adrian David, muzeograf la Casa Memorială „Liviu și Fanny Rebreanu” din București, semnala într-un interviu pentru platforma culturală „Matricea Românească”: „În urma unui incident care a constat în pierderea unei sume de vreo 1.000 de coroane la o partidă de poker, bani din gestiunea unității militare, «banii de popotă», Rebreanu a fost dat afară din Armată, a făcut un pic de arest”. Ofițerul-cartofor n-a mai așteptat însă expirarea sancțiunii dictate de superiorii garnizoanei de la Gyula, ci a trecut munții în regatul României, venind pe ascuns la București. Imperialilor le-a trimis o scrisoare în care-și anunța demisia din armată. Și cu asta basta! Doar că socoteala lui Oliver Rebrean, cum era consemnat în documentele maghiare, nu s-a potrivit deloc cu cele ale autorităților, fie ele românești sau austro-ungare. Cum țara noastră era atunci aliata Imperiului și avea tratat de extrădare în vigoare, Rebreanu avea să fie reținut pe Dâmbovița și încarcerat la Văcărești, apoi, la cererea expresă a ungurilor, expulzat înapoi la Gyula, unde a executat șase luni de pușcărie. 

Trai pe vătrai la Gyula

Detenția n-a fost grea, dacă e să luăm în considerare dezvăluirile din jurnalul ținut de condamnat: „Toată ziua o petrec într-o celulă care e curată şi spaţioasă, dar care totuşi e o celulă. Mi-e frică însă că o să mor de foame. Oricât de caraghios ar părea aceasta, dar aşa este. Hrana ce se dă aici e incomparabil mai bună ca la Văcăreşti, dar e puţină. Eu am câteva hatâruri speciale, să citesc orice vreau, în afară de ziare. Dimineața până la 12 lucrez la bucăţi originale, după amiezile traduc”. Trai pe vătrai! De altfel, în prizonieratul de la Gyula, Rebreanu a conceput nuvela „Golanii”. După ispășirea pedepsei, Liviu Rebreanu s-a întors în București. Izbucnirea Primului Război Mondial l-a determinat pe fostul ofițer al armatei austro-ungare să-și ofere serviciile, ca voluntar, regatului românesc. Autoritățile i-au respins însă brava acțiune, considerându-l suspect.

Singur în casă cu „Ion”

Așa că Rebreanu n-a mai părăsit Bucureștiul nici măcar după ce capitala a fost ocupată de nemți. S-a încuiat în casă și a început să scrie la romanul „Ion”, opera care avea să-l confirme ca romancier. Apropierea finalului conflagrației mondiale n-avea să-i aducă însă liniștea. Are cuvântul muzeograful Adrian David: „Pe la începutul lui 1918, A. de Herz, un dramaturg nemulțumit de vreo două-trei cronici teatrale defavorabile făcute de Liviu Rebreanu, l-a pârât nemților și cum atunci orice bărbat capabil să poarte o armă în mână, în vreme de război, era mobilizat, Rebreanu a fost reținut”. Cu alte cuvinte, respins de români, Rebreanu risca să fie trimis pe front tocmai contra lor, de către germani! 

În pivnițele Muzeului Kalinde

Cum așa? Din nou Adrian David: „Liviu Rebreanu rămăsese în București sub ocupația nemților, dar nu se prezentase la mobilizare, la înrolare. Mai mult decât atât, a fost prins în spatele frontului. Ca fost ofițer, era o sursă inestimabilă de informații. A fost arestat în urma denunțului respectiv și risca și el, ca și fratele lui, Emil, să fie executat. A reușit însă să evadeze de sub escortă și să se ascundă inițial la Mihail Sorbul, care era cumnatul lui, soțul surorii lui Fanny”. Apoi? „După aceea a fost ascuns de Jean Steriadi în pivnițele Muzeului Kalinderu, unde Steriadi era director. Nemții făceau razii, percheziții la toți cunoscuții, și risca și Steriadi, dacă ar fi fost prins, să fie executat”. Rebreanu a scăpat ca printre urechile acului, fugind la Iași, unde se aflau, în exil, guvernul, regele, regina și toți românii care reușiseră să-și păstreze cumpătul și demnitatea. Tot pictorul Jean Steriadi a fost cel care a salvat manuscrisul romanului „Ion” din mâna nemților, care confiscaseră din locuința lui Rebreanu toate scrierile de mână.

139 de ani se vor împlini în 27 noiembrie 2024 de la nașterea lui Liviu Rebreanu.

„Ca maistru-bucătar al popotei a administrat uşuratic banii încredinţaţi lui şi nu i-a putut deconta. Suspendat din serviciu de la 13 octombrie până la sfârşitul anului” - fișa lui Liviu Rebreanu din garnizoana de la Gyula, Ungaria

„În urma unui incident care a constat în pierderea unei sume de vreo 1.000 de coroane la o partidă de poker, bani din gestiunea unității militare, «banii de popotă», Rebreanu a fost dat afară din Armată”, Adrian David, muzeograf

„Toată ziua o petrec într-o celulă care e curată şi spaţioasă, dar care totuşi e celulă. Mi-e frică însă că o să mor de foame”, Liviu Rebreanu, în timpul arestului de la Gyula

Liviu Rebreanu a ocupat funcțiile de director al Teatrului Naţional din București și vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie al Radioului (1933-1936).