***

 GEORGE BACOVIA, OPTIMIST INCURABIL

Astenicul poet proletar burghez - și l-am numit aici pe Gheorghe Vasiliu, aka George Bacovia (născut în 17 septembrie 1881, la Bacău - mort în 22 mai 1957, la București, din cauza unui neoplasm vezical, a unei tuberculoze și a altor afecțiuni asociate) a fost și este, dincoace de lirica sa first class, un individ discret, jovial și vicios (iubea vinurile roșii, muzica și țigările). 

„George Bacovia e unul dintre poeții noștri despre care s-a scris cel mai mult - și mai bine (volume, mai ales). Stă bine și-n sondaje. Are, dintre interbelici, cel mai mare lipici la tineri (dacă-l excludem pe Gellu Naum, care nu-i tocmai interbelic). Contemporanul nostru ca puțini alții. Neepuizat. Simbolist (inclusiv proletar, socialist), decadent, expresionist, postmodernist, minimalist, deprimist, emo, postuman etc. Nu-i numai un poet băucăuan - a fost, o vreme, ieșean (vezi proza), iar ultimul Bacovia, mai ales cel din Stanțe... și Versete, e bucureștean (altfel de unde-atâtea reclame, auto-uri, electricități...). Tipul mă frustrează, ca să zic așa, deși-s fan: ce naiba să mai scrii despre el după ce tot ce era important a fost scris.”, se alinta istoricul literar Paul Cernat în deschiderea unui caleidoscop biografic închinat lui George Bacovia. Dar să desfacem acest minunat caleidoscop în puncte ușor detectabile, pentru că puțini sunt cei care l-au citit și l-au înțeles cu adevărat pe autorul volumului „Plumb”. Drept, dovadă… 

1. Poet la vedere, poet pe dedesubt

„Bacovia e, în ciuda aparențelor morbide din faza decadentă, un supraviețuitor de cursă lungă, care te ajută să înțelegi cum poți să coabitezi firesc cu o condiție existențială de ground zero pe care cei mai mulți nu au fost obișnuiți s-o suporte. Te învață, de fapt, că o viață oricât de amară merită trăită și poate fi comunicată.”, a punctat Paul Cernat. „La suprafață - a completat acesta -, discursul bacovian recurge la figuri ale monotoniei, repetitive și alienante ca o viață urbană modernă suportată la limită, cu minimum de resurse; monotonia e contrabalansată însă, în subsidiar, de un discurs secund discret, de o mare diversitate de formule și de o vitalitate ironică neobișnuită. De fapt, Bacovia e un stoic, iar stoicii sunt la mare cinste în self help-ul contemporan.”

2. Enigma unui titlu celebru: „Plumb”

Cedăm cârma profesorului Paul Cernat: „Bacovia ar fi scris poemul Plumb pe la 1900, după ce asistase la înmormîntarea unei rude și vizitase cavoul din Bacău al familiei Sturdza. Se știe că îngroparea în sicrie de plumb a fost mereu apanajul elitelor bogate, inclusiv al capetelor încoronate, muritorii de rând având parte de materiale mai ieftine. Faptul că, după lungi tatonări, poetul nostru a catadicsit să-și intituleze întregul volum de debut tot Plumb, s-a potrivit mai bine decât credea (dacă nu cumva chiar s-a gândit la asta); la începutul lui 1916, cu câteva luni înaintea intrării României în război și cam în timp ce, la Cabaret Voltaire, avea loc show-ul anarhist Dada, era dusă la groapă (în sicrie de plumb) o întreagă epocă: frumoasă pentru cei care-și permiteau luxul, eronată pentru săraci sau inadaptați. Și ce cioclu liric mai potrivit i se putea găsi decât nevroticul proletar intelectual? Plumb, un volum-sicriu pentru La Belle Epoque, cu simbolismul ei cu tot. Cum scria Bacovia însuși mai târziu: Ce-a fost/A fost!/Nici trebuia/O lume ce/Întârzia.”

3. Clanul mătușilor

Două mătuși îndepărtate ale lui Bacovia, pe linie paternă, au fost la rândul lor două temerare literate. Paul Cernat le-a descusut istoriile: „Libertatea Bruteanu, cunoscută, după căsătoria cu publicistul socialist Eugen Vaian (Vaillant?), sub semnătura de femme fatale Laura Vampa, a trăit 96 de ani (1873-1969) și, pe lângă articole feministe, cărți pedagogice pentru copii și însemnări de călătorie minore, a comis, în 1892, prima traducere românească din Madame Bovary.” Cealaltă mătușă? „E vorba de Eliza Mustea (? - 1903), vară cu bunica dinspre tată a lui Bacovia, poetă și publicistă, autoare, între altele, a volumelor Versuri (1890), Spleen (1893), Pagini triste (1899) și a unei culegeri postume de versuri și articole (Părerile mele). E, se pare, prima poetă care-a adus, cum-necum, spleen-ul în literatura română.”

4. Deturnat dinspre Drept

Părinții lui George Bacovia, mici întreprinzători moldoveni, și-au dorit cu ardoare ca fiul lor să-și construiască o carieră în magistratură, motiv pentru care i-au și impus să urmeze cursurile unei facultăți de drept. Doar că literatura a deturnat până la urmă destinul celui alintat Iorgu în familie. Depunea mărturie chiar „împricinatul”: „Furat de încurajările prietenilor, printre cursurile de drept roman și civil, m-am trezit poet de-a binelea. Literatura de care m-am atins din când în când și-a picurat virusul caracteristic în toate fibrele sufletului, luptând cu succes împotriva studiilor mele juridice. (...) Părinții au vrut să mă trimită în străinătate pentru desăvârșirea studiilor, dar poezia mi s-a pus mereu buturugă-n cale.” Tot aici, un comentariu caustic semnat de Paul Cernat: „Buturugă sau nu, Bacovia n-a ieșit toată viața lui din țară. Poet boem, anarhist, socialist, decadent, bolnav, etilic... nu cadra deloc cu fișa postului.”

5. Stan și Bran de România

„În ciuda aparențelor, Arghezi și Bacovia au multe în comun (în afară de influența în posteritate, de succesul la avangardiști și de faptul că au fost lansați, amândoi, de Macedonski). Dacă n-ar fi decât premiul național de poezie ex aequo din 1934 (cu Carol al II-lea drept sponsor) și scena de la aniversarea lui Bacovia din 1956, când cei doi își aprindeau țigara unul de la altul, după ce fuseseră recuperați ideologic în același contingent. Dar mai sunt și altele, multe, care fac din ei niște Stan și Bran ai poeziei românești moderne (cu Arghezi pe post de Oliver Hardy și Bacovia - de Stan Laurel).”, a mai evidențiat Paul Cernat.

Desenatori de top

De exemplu? „Ambii sunt desenatori (graficieni) excelenți, cu personalitate. Interesant e că desenele moderniste bacoviene au în general un caracter comic, caricatural, în genul lui Nuni Anestin; nimic depresiv în ele... Oricât ar părea de curios, Bacovia are și momente argheziene în poezie - de pildă în foarte puțin cunoscuta Cine-i mic..., rămasă prin carnetele lui antebelice: Cine-i mic și cine-i mare?/Nimenea nu-i mic sau mare;/Fiecărui cum îi pare./Tot să cînte, mi se pare.//Hai-nainte!/Toate, toate sînt cuvinte./Legănare./Hai încet.../Tot mai încet.../Orișicum,/Graba i-o vibrare.//Hora, hora...//Este ora/De uitare.”

6. Optimist incurabil

„Bacovia era jucător de șah, table și ghiulbahar. În timpul marii vifornițe din februarie 1954, când au murit mulți sinistrați, iar casa familiei a fost acoperită de zăpadă, poetul l-a învățat ghiulbahar pe Titi, un coleg voinic de la ICAB al fiului Gabriel, care i-a ajutat să facă o pârtie prin nămeți. În zilele când casa era acoperită de zăpadă, Bacovia făcea economie la țigări și îi liniștea pe cei ai casei: N-am spus noi: Și ninge ca-ntr-un cimitir? Iar într-o seară, când - își amintește Agatha - luau ceaiul cu ultimii pesmeți, îi îmbărbăta așa: Ei, ce sunteți așa de triști?... Tot noi am spus: și ningă, zăpada ne-ngroape!”. Șugubăț conu’ Iorgu, nu?

7. Îngerul protector Agatha

„Dacă Agatha-Grigorescu Vasiliu-Bacovia (8 martie 1895, Mizil - 12 octombrie 1981, București) n-ar fi existat, foarte probabil Bacovia n-ar mai fi ajuns la vârsta când a scris Stanțe burgheze. Poetă, prozatoare și ziaristă interbelică OK, dar nu mai mult (preferatul meu rămâne volumul de prozo-poeme marine Terase albe, inspirat de Balcic), combativa fiică de angrosist și profesoară de română (ex-agent de asigurări) a fost pentru Iorguț ce e Melanie Jackson pentru invizibilul Thomas Pynchon: cel mai eficient agent literar. Felul în care s-a bătut, zeci de ani, pentru promovarea, editarea și instituționalizarea (inclusiv muzeală) operei fragilului ei soț e, orice s-ar zice, unic în literatura română.”

Realism, nu simbolism

Mai mult: „Iar cele trei cărți memorialistice despre Bacovia, cu toate lacunele, retușările și tăcerile lor lesne de înțeles, nu-s deloc de disprețuit; cu amendamentele de rigoare, ele constituie baza oricărei biografii. S-au făcut multe ironii, pe vremuri, pe marginea faptului că Agatha susținea, peste tot pe unde mergea, că poezia soțului ei n-a fost, de fapt, simbolistă, ci realistă. Normal - oamenii înțelegeau, pe atunci, realismul poetic prin trauma realismului socialist. Însă reinterpretările (deloc realist-socialiste) din ultimele decenii au validat din plin realismul biografic al poeziei bacoviene - unul foarte special, dar nu mai puțin... real.”

143 de ani se vor fi împlinit în 17 septembrie 2024 de la nașterea poetului George Bacovia

„Bacovia e un stoic, iar stoicii sunt la mare cinste în self help-ul contemporan.”, Paul Cernat, istoric literar

Știați că George Bacovia a avut un fiu natural (Jenică Tăbăcaru) care a ajuns angajat al Siguranței?

„Plumb? Un volum-sicriu pentru La Belle Epoque, cu simbolismul ei cu tot.”, Paul Cernat

„Furat de încurajările prietenilor, printre cursurile de drept roman și civil, m-am trezit poet de-a binelea.”, George Bacovia

***

 PASIUNEA ȘI MOARTEA - MAIAKOVSKI ȘI LILI BRIK

La 19 iulie 1893 s-a născut poetul Vladimir Maiakovski. În 1930, 14 aprilie, s-a sinucis. Intre aceste date un destin dramatic, minat de pasiune şi de mari iluzii. Iată povestea lui şi a iubitei lui Lili Brik.

Maiakovski, a fost poet, mare animator al artei ruse şi sovietice. A debutat ca poet futurist, campion al avangardei ruseşti. În anii '20, ai bolşevismului galopant, a devenit un campion al propagandei oficiale, bucurându-se de privilegiile acordate de regim, premii, bani, călătorii în străinătate, de o maşinărie de propagandă uriaşă care îl zeifica. A scris în 1924 un poem despre Lenin pe care l-a citit în mari mitinguri şi l-a tipărit în milioane de exemplare. Vladimir Maiakovski a fost un star al acelor ani, considerat un geniu în viaţă. În ciuda succesului său extraordinar, al statutului său privilegiat, de poet oficial, s-a sinucis (n. 1893).

A fost o epocă tulbure, a unor mari violenţe, de răsturnări sociale. Avusese loc un război cu milioane de victime, apoi un alt război, civil, care însîngerase din nou Rrusia. Pacea nu a fost nici ea ce ar fi putut să fie. Rusia a fost traversată în continuare de nenorociri. De turbulenţe, de masacre, de foamete, de marea minciună care a fost bolşevismul. Când Maiakovski a înţeles zădărnicia artei sale, de drumul înfundat în care intrase, când a înţeles că se lăsase folosit, când a văzut că speranţele şi iluziile sale se spulberau, s-a retras în apartamentul lui, a luat un pistol şi s-a împuşcat.

Probabil că lucrul cel mai frumos care i s-a întâmpla în viaţă, dincolo de poezia din anii de început, când se anunţa a fi un mare poet, a fost povestea de dragoste cu Lili Brik. S-au cunoscut în vara 1915, prin mijlocirea surorii mai mici, Elsa ( mai târziu soţia lui Louis Aragon. Lili era măritată cu Ossip Brik. Vladimir Maiakovski făcea figură de rebel, tânără speranţă a marii poeziei ruse. A fost o relaţie, cum spunem azi, în zigzag, cu certuri, despărţiri, etc, dar vreme de 15 ani Lili Brik, în ciuda tuturor situaţiilor neprevăzute, a fost muza lui. Lili Brik a inspirat şi alţi artişti ai vremii. S-a aflat in mijlocul avangardei ruseşti din acei ani. În anturajul ei se găseau Meyerhold, Eisenstein, Pasternak, Roman Jakobson. În apartamentul celor doi din Petrograd apoi din Moscova, erau mereu serate literare, întâlniri, cenacluri. Aici se pregăteau reviste, evenimente, cabale literare. Se aranjau spectacole de teatru, filme, turnee. Cele mai importante figuri se regăseau acolo atrase ca un magnet de energia, histrionismul, de geniul lui Maiakovski. Era cel mai influent artist, trecea drept poetul oficial al regimului. Era foarte apreciat la Kremlin, care îl folosea ca armă propagandistică.

Maiakovski mergea frecvent prin oraşele Rusiei unde recita şi conferenţia despre Lenin, bolşevism, despre marile victorii şi viitorul luminos. În anii '20 a călătorit mult în Franţa, în Germania, în SUA, în Italia etc. Ce a intrigat în povestea de dragoste între poet şi muza lui, a fost faptul că Ossip și Lili Brik nu au divorţat. A fost un menage a trois ? Poate la început, dar e cert că atunci cînd Maiakovski îşi găsea altă muză, cei doi soţi se reconciliau. Au rămas în bune relaţii până la sfârşit. Îi vedem în fotografii de epocă pe toţi trei – Maiakovski, Ossip Brik, Lili, împreună.

De ce s-a sinucis Maiakovski? Lili Brik sugerează în cartea ei de interviuri înregistrată în anii '70 la Moscova, “Avec Maiakovski”/1980, că se temea de bătrîneţe. Foarte probabil, mai mulți au remarcat în amintirile lor asta. Dar mai era ceva, Maiakovski simţea că îi trecuse vremea. Rusia o lua – sub pumnul de fier al lui Stalin – spre alte orizonturi. Dictatura se instala tot mai vădit şi controla deja literatura. Cenzura şi KGB făceau restul. În anii preluării puterii de către Lenin şi bolşevicii lui, Maiakovski fusese foarte util, şi de aceea, preţuit. Acm nu mai era nevoie de el. În lumea literară îşi făcuseră loc activişti duri, scriitori duplicitari, servili, slugi ale partidului. Ei făceau jocurile. Maiakovski era omul anilor 20, al NEP-ului leninist. Pentru el nu mai era loc şi oricum nu ca un privilegiat. Dacă ar fi supravieţuit anului 1930 îl aştepta Gullag-ul. Singura opţiune era să devină un propagandist al lui Stalin, Cred că Maiakovski, mai avea în suflet anii de început ai futurismului şi avangardei. El crezuse că bolşevismul va elibera omul, că viitorul aparţine libertăţii. Aflase la sfârşitul anilor '20 că era exact pe dos. În acest context s-a sinucis. Era de prisos.

Lili Brik i-a supravieţuit lui Vladimit Maiakovski. S-a sinucis în 1978, din cauza unei boli plină de suferinţe.(n 1891)

***

 ULTIMA ÎNTÂLNIRE CU MARTHA BIBESCU

De cum treci vestitul Pont Marie din cel de-al patrulea arondisment al metropolei pariziene, dai de edificiul în care Martha Bibescu îşi ducea viaţa dedicată, de ani întregi, exclusiv scrisului – „în tinereţe trăiam ca să scriu, acum scriu ca să trăiesc“, i-a spus Martha Bibescu lui Romulus Dianu într-un interviu publicat în „Tribuna României“…

…O casă veche, din cele care întreţin fondul muzeistic al urbanismului, ocolită de târnăcopul stilului modern: 45 Quai de Bourbon. O uşă veche, şi ea veche, ca tot ceea ce e acolo, ca şi zidurile, permite accesul într-un gang îngust, de unde o scară tot pe atât de zgârcită, cu treptele vopsite parcă în fiecare zi, atât de bine sunt întreţinute, protejate de o balustradă laterală, te ajută să ajungi la uşa apartamentului de la catul întâi.

Inscripţia de sub butonul soneriei indică: Marthe Bibesco. Unul dintre nepoţi. Mihai Brâncoveanu, preţuit critic muzical, în pofida tinereţii sale, şi „chére Mimi“, bătrânica întruchipând laolaltă pe subretă, infirmieră şi secretară, o asistă pe amfitrioană care-şi primeşte oaspeţii în salon, o încăpere ale cărei singure atribute sunt spaţiul şi amfitrioana.

Două ferestre mari, cu dimensiuni de vitrouri de catedrală, aduc soare dinspre Sena, protejate de draperii verzui, mătăsoase, ca nişte pleoape greoaie, obosite. O masă rotundă, din lemn de mahon, cu fundalul de marmură şi încercuire din metal auriu, e la dispoziţia scriitoarei, cu vreo cinci, şase volume, cu creion şi hârtie, cu o glastră de Sèvre oferind ochiului coroana unor garoafe sângerii. Câteva scaune tapisate sunt destinate oaspeţilor, fotoliul cel mare, amplasat în faţa celei de-a doua ferestre, fiind al gazdei.

Într-un capot din lame, lung până la vârful pantofilor aurii si ei, veşmânt cu mâneci largi ca de anteriu, Martha Bibescu a ținut să-şi întâmpine musafira venită din țară, ca o mărturie că a rămas româncă şi că nu şi-a uitat predilecţiile, arborând o superbă maramă cu izvoade prahovene.

O maramă ce pornea din creştet, ca şi coafura, aranjată în unduiri largi, generoase.

— V-am adus flori, pe care am pus miresme de la Mogoşoaia, azi muzeu şi casă de creaţie a scriitorilor şi poeţilor…

— Dă-mi-le să le îmbrăţişez, să le sărut, copila mea.

…Şi cu un gest tandru, a strâns buchetul la piept, sărutând floare cu floare, cu o alintare în care am desluşit, deopotrivă, patetism şi prestanţă, durere şi bucurie.

— Deşi nu mă mai ajută vederea, trudesc să-mi închei corectura la ultimele mele trei cărţi. Una recentă, ţi-o ofer: Échanges avec Paul Claudel, Correspondence inedite — apărută la Mercure de Frange. Să i-o dai soţului dumitale, ca mulţumire că a scris trei cărţi despre aviaţie, în care i-a relevat pe bravii zburători români, eroismul aviatorilor noştri pe cerul lumii.

Iată, îi trimit volumul cu autograf. Spune-i că aş vrea să-i povestesc din amintirile mele literare, să-i vorbesc despre Proust, despre Pârvan, despre Antoine de St. Exupéry, despre alţii dintre marii mei prieteni din trecut… despre convorbirile mele actuale cu André Malraux, care nutreşte bune sentimente şi sincere preţuiri pentru români. E un bun prieten al nostru. Te rog s-o reţii!

Vacarmul străzii pariziene în amurgul unei zile de vară m-a smuls din reveria celor două ore petrecute la Martha Bibescu, amfitrioană de zile mari. Să fi fost eu oare printre ultimii ei vizitatori veniţi din ţara pe care o purta în cugetul, în fiinţa ei?”

*** Elena V. Firoiu, România literară, 1973

Articolul a apărut în numărul din 6 decembrie. Martha Bibescu încetase din viață pe 28 noiembrie 1973. Funeraliile prințesei au avut loc pe 4 decembrie, la Biserica St. Louis et l’Ile

***

 POVEȘTI DE DRAGOSTE:

MIRCEA ELIADE ȘI NINA MAREȘ

Nina Mareş, o funcţionară divorţată cu un copil în întreţinere, s-a numărat printre prietenii pe care Mircea Eliade şi i-a făcut în România, după întoarcere din India. De la prietenie au ajuns la dragoste şi mai apoi la o căsătorie pentru care familia lui Eliade l-a renegat.

La începutul anilor 30, Eliade era un râvnit şi curtat profesor la Universitate. Tânărul universitar în jurul căruia se spune că roiau femeile era prins în două relaţii. Se iubea cu Sorana Ţopa, actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti, o femeie frumoasă şi în vogă, în perioada interbelică. În acelaşi timp, romancierul avea o relaţie cu o banală funcţionară de la Societatea Naţională de Telefoane., Nina Mareş, femeie divorţată cu un copil de crescut. 

Nina Mareş avea nu numai o situaţie complicată financiar, ci şi o istorie tragică în spate. Fusese căsătorită cu un ofiţer şi căzuse pradă unei pasiuni fulgerătoare pentru un locotenent din Braşov. Pentru acesta din urmă şi-a lăsat soţul şi şi-a abandonat căsnicia. Familia amorezului s-a opus însă relaţiei. Locotenentul a fost trimis într-o misiune la Paris şi a fost căsătorit forţat cu o altă femeie. Nina a aflat ştirea din ziare, în timp de aştepta întoarcerea iubitului acasă şi a avut un şoc. Eliade a cunoscut-o ca femeie singură, cu o fetiţă de 11 ani în întreţinere. 

“Era mică, blondă, bună camaradă şi, deşi, cum am aflat mai tarziu, ducea o viaţă grea, râdea întotdeauna, era discretă, nu vorbea de necazurile ei”, a descris-o romancierul în memorii.

 Nina locuia în imobilul unde se gasea redactia ”Cuvântului” şi îi bătea romancierului textele literare la maşină. 

De la prietenie la dragoste

Prietenia s-a transformat într-o relaţie de amor, însă nu una pasională, ci una cuminte, aşa cum avea să o evoce Eliade mai târziu. “La 25 decembrie 1932, prietenia pe care o aveam până atunci pentru Nina s-a transformat în dragoste”, noteaza romancierul în Jurnal în data de 7 februarie 1945. Prins între relaţia cu funcţionara Nina şi actriţa Sorana mai bine de o jumătate de an, romancierul nu putea decide între cele două femei. În 1932 a considerat că cel mai bun lucru pe care l-ar putea face ar fi să pună punct ambelor relaţii. A ales să-şi anunţe, pe rând, iubitele în legătură cu decizia sa.

Întâmplarea a făcut ca prima dată să meargă la Nina.”Hazardul face ca periplul de a anunţa pe cele două de decizia luată să înceapă cu Nina Mareş. Ajuns în camera ei, începe să-i dezvolte oarecum «filosofic» opţiunea lui pentru despărţire definitivă, moment în care observă că sărmana femeie se îndreaptă încet spre fereastra deschisă, replicându-i totodată că nu ştie dacă va mai suporta să piardă pentru a doua oară marea iubire. Pe loc Eliade intuieşte că Nina îşi pregăteşte o eventuală sinucidere, moment în care schimbă întreaga strategie: vede în destinul lui menirea de a salva această fiinţă nefericită, drept pentru care îi şi propune să-i devină soţie”, evocă Lucian Nasta în ”Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor literari”.

Renegat de familie din cauza nevestei 

După logodna din septembrie 1933, Eliade a fost renegat de familie. S-a mutat împreună cu aleasa într-un apartament închiriat. “Parcă s-ar fi prăvălit cerul peste ei”, scria Eliade în jurnal despre momentul în care părinţii săi au aflat de logodna cu Nina. Căsătoria dintre cei doi s-a făcut fără fast, discret, în ianuarie 1934. Părinţii romancierului îl visau căsătorit cu o partidă bună şi vreme de cinci ani n-au acceptat ideea că fiul lor a luat de nevastă o funcţionară divorţată, cu un copil de crescut. 

Se spune că Nina ar fi fost conştientă de la bun început de marele sacrificiu făcut de romancier. În scurta căsnicie pe care au avut-o, funcţionara s-a dedicat în totalitate susţinerii activităţii literare a soţului său. 

”O soţie profund devotată”. Aşa o descrie Eliade pe Nina, despre care scria în Jurnal: „Trăia exclusiv pentru mine, însă ascundea foarte bine lucrul acesta. (...) Nu cred că multe soţii şi-ar fi putut păstra dragostea, încrederea şi seninătatea alături de cel care eram pe atunci”. La cererea lui Eliade, Nina şi-a părăsit locul de muncă şi s-a dedicat casei şi susţinerii romancierului. Eliade şi-a asumat rolul de tată vitreg pentru Adalgiza. 

Soţia i-a ascuns boala

Nina s-a îmbolnăvit de cancer la scurt timp după căsătorie. Soţia devotată i-a ascuns ani buni romancierului boala sa. Nici când a mers la Paris în 1943 pentru a fi examinată de medicii de la o celebră clinică franceză Eliade nu a ştiut cu adevărat de ce boală suferă soţia sa. Boala Ninei s-a agravat în aprilie 1944. A ajuns într-un sanatoriu în Lisabona, unde au urmat luni întregi de tratament chinuitor. Boala şi suferinţa soţiei l-au marcat profund de romancier.

Prima soţie a lui Eliade a murit pe 20 noiembrie 1944. „Oare suferinţele acestea n-au răscumpărat nimic? Nu pot crede. Nina mi-a fost luată pentru păcatele mele şi pentru mântuirea ei. Dumnezeu a voit s-o ia, ca să mă zvârle pe mine într-o nouă viaţă – de care, acum, nu ştiu încă nimic”, scria Eliade în jurnal, la o lună după moartea soţiei. Adalgiza, fetiţa Ninei a rămas în responsabilitatea romancierului care şi-a făcut datoria de tată vitreg.

***

 TITU MAIORESCU FILAT DE POLIȚIE

În condiţiile declanşării primei conflagraţii mondiale (15 iulie 1914) şi a preconizatei intrări a României în război, suspectat de legături cu Puterile Centrale, în primăvara anului 1915, Titu Maiorescu a fost supus unei veritabile monitorizări a Poliţiei de Siguranţă din cadrul temutei Prefecturi a Poliţiei Capitalei. Faptul poate n-ar fi atât de neobişnuit dacă n-am vorbi de o mare personalitate a românilor, de demnitarul al cărui cabinet demisionase cu nici doi ani în urmă, în ultima zi a lui decembrie 1913.

Contextul supravegherii

Titu Maiorescu fusese preşedinte al Partidului Conservator în perioada 1913-1914. Evident, supravegherea omului politic conservator a avut loc în timpul guvernării liberale. Filajul s-a efectuat în perioada 2-18 martie 1915, agenţii executându-şi misiunea în trei schimburi, în unele zile asigurând o urmărire 24 din 24 de ore. În perioada în care s-a desfăşurat monitorizarea, preşedinte al Consiliului de Miniştri era marele om de stat liberal Ion I.C. Brătianu, ministru de Interne Vasile G. Morţun, iar prefect al Poliţiei Capitalei era Gheorghe Corbescu, cel care-i urma „kneazului” Dimitrie Moruzi.

Cel mai probabil, din cauza precarităţii logisticii de care dispuneau agenţii de filaj, aceştia au ţinut sub observaţie în special imobilul de domiciliu al politicianului, au cules informaţii când şi de la cine s-a putut, stabilind ceea ce era esenţial pentru acţiune: întâlnirea dintre Titu Maiorescu şi reprezentanţii Puterilor Centrale. Evident că au existat şi greşeli în activitatea poliţiştilor. Dacă unele informaţii sunt laconice, ori chiar lipsesc, agenţilor nu le-a scăpat din vedere faptul că Titu Maiorescu a cumpărat două portocale de la un oltean sau numărul trăsurii cu care se deplasa prin oraş. De asemenea, frapează regularitatea cu care acesta stingea lumina în fiecare seară, de regulă la ora 22.00.

Scopul iniţierii şi desfăşurării acţiunii a fost realizat. În acest context, expus doar sumar, în care poliţia informativă monitoriza diversele contacte ale foştilor demnitari şi simpatizanţi filogermani, aflat la o vârstă respectabilă (75 de ani), Titu Maiorescu nu avea cum să scape vigilenţei unei instituţii ce a fost adeseori comparată cu un cuţit având două tăişuri: Siguranţa Statului.

Filajul

În cele ce urmează redăm notele ,,Biuroului de Cercetări’’ din cadrul Prefecturii Poliţiei Bucureşti.

2 martie 1915. „Domnul Titu Maiorescu domiciliază [în] str. General Lahovari no. 7 la familia Madam Bengescu. La ora 10 dimineaţa dl Titu Maiorescu a plecat de acasă cu trăsura no. 464 şi nu s-a  înapoiat nici până la ora 1 ½ p.m.”.

3 martie 1915. „Având în urmărire pe dl Titu Maiorescu de la ora 1 p.m. şi până la ora 6 p.m. comunic: La ora 3 ¼ a eşit în oraş cu trăsura nr. 764 şi s-a înapoiat la ora 4, la ora 4.10 tot cu aceeaşi trăsură a eşit din nou în oraş [iar] până la ora 6 nu s-a înapoiat”.

4 martie 1915. „[Între orele] 9-1 [după amiaza] n-a eşit nicăeri, n-a venit nici o persoană. La ora 5½ p.m. a eşit în oraş pe jos a luat-o pe str. g-ral Lahovari şi în dreptu[l] grădini[i] Leonei găsind o trăsură s-a suit în ea, n’am putut lua numărul fiind prea departe de el”.

5 martie 1915. De dimineaţă, agenţii au stabilit că Titu Maiorescu nu a părăsit domiciliul. „La ora 3.35 [după amiaza] a eşit pe jos a mers pe str. Viilor, Popa Kiţu, Teilor, Batişte, Rotari, General Lahovari şi la ora 4¼ s-a înapoiat acasă. Până la ora 6½ n’a mai eşit şi nici nu a venit nimeni la dsa”.         

6 martie 1915. „La ora 5 a eşit pe jos a mers pe str. Viilor, Păcii, Rotarilor, Salciilor, Teilor, Viitor şi la ora 6 s-a înapoiat acasă, nu l-a vizitat nimeni. La 10 noaptea s-a stins lumina”.

7 martie 1915. „La ora 3 a venit la dsa o doamnă cam în etate cu o trăsură de casă şi l-a luat în oraş şi până la ora 6 nu s-a înapoiat acasă. La 10 s-a stins lumina”.

8 martie 1915. În această zi Titu Maiorescu nu a ieşit de acasă, iar la ora 22 s-a constatat stingerea luminii.

9 martie 1915. „Având în urmărire pe dl Titu Maiorescu de la ora 1 p.m. şi până la ora 6½ p.m. comunic: La ora 5 a eşit din casă a luat-o pe str. G-ral Lahovari, Camtoti, Romană şi a intrat la no.147 unde domiciliază dna Lăzărescu pensionară şi rudă cu dsa şi la ora 6.20 s-a înapoiat acasă”.

10 martie 1915. La ora 09.30 Titu Maiorescu fost vizitat de Dimitrie S. Neniţescu, fost ministru al Industriei şi Comerţului în guvernul P.P.Carp (1910-1912)4 şi în primul guvern Maiorescu (28 martie – 14 octombrie 1912), precum şi de un domn în vârstă, neidentificat de poliţişti. Ambii au plecat după o oră. Interesant este că agentul care efectua supravegherea imobilului îi cunoştea calitatea de fost ministru a lui Neniţescu, ceea ce, în condiţiile mass-mediei de atunci, atestă o anumită pregătire, inclusiv politică. Tot în această zi, Titu Maiorescu a ieşit la orele 16.00, a urcat în trăsura nr. 799, deplasându-se la o adresă necunoscută, iar până la ora 06.00 (a doua zi, 11 martie), agenţii au consemnat că nu s-a mai întors.

11 martie 1915. „La ora 3 (15.00, n.n.) a eşit în oraş pe jos a mers pe str. Viilor, Popa Kiţu, Rotari, Batişte unde a luat o trăsură şi s-a înapoiat acasă cu trăsura no. 607: Întrebând birjarul de unde vine mi-a spus că de la Capşa”.

12 martie 1915. În această zi cel supravegheat a plecat la ora 10, a mers la un tinichigiu de pe str. Icoanei, iar în drumul de întoarcere spre casă, a cumpărat de la un oltean două portocale. A ieşit din noul la 16.35 pentru a merge la cârciuma „Făgădău”, s-a reîntors la 17.20, iar la 22, ca de fiecare dată, s-a stins lumina.

13 martie 1915. „Având în urmărire pe dl Titu Maiorescu de la ora 9 a.m. şi până la ora 8 seara comunic: La ora 10.10 a.m. a eşit în oraş cu trăsura no. 1008 şi după afirmaţiile birjarului a fost în str. Romană 147 de unde a luat o damă au făcut o plimbare până la Cotroceni şi la ora 11.20 la adus acasă. La ora 4.10 a eşit pe jos a mers în str. Romană 147 de unde a eşit după 10 minute însoţit de o doamnă au mers până la Făgădău de unde au luat trăsura no. 958 făcând aceeaşi plimbare ca şi de dimineaţă. La ora 6.40 a venit acasă”.

14 martie 1915. În această zi Titu Maiorescu nu a plecat de acasă.

15 martie 1915. „Pe la ora 4 p.m. cu automobilul no. 170 a venit la dlui Mareşalul Von der Golz însoţit şi de Contele Von dem Buşche. Au stat [de vorbă în locuinţă] cam 30 minute şi au plecat. Aceste două persoane au fost urmărite de cei doi agenţi de la Siguranţa Generală6. La ora 5 dl. Titu Maiorescu a eşit din casă pe jos şi a parcurs străzile Inocenţei, Surorilor, Arcului, Armenească, a eşit în bdul. Carol până la statuia Roseti luând-o pe str. Vasile Lascăr şi s-a înapoiat acasă la ora 6. De la această oră n-a mai eşit nicăeri. La ora 10 s-a stins lumina”.         

16 martie 1915. În această zi cel supravegheat a plecat de acasă la ora 15.30 şi a revenit la 18.00.

Întrucât Titu Maiorescu nu a ieşit din casă (ori nu a fost observat de agenţi) nici în următoarele două zile, la 18 martie 1915 supravegherea a luat sfârşit „din ordin”.

Titu Maiorescu

Printre marile personalităţi ale României de la cumpăna dintre veacurile al XIX-lea şi al XX-lea s-a numărat şi Titu Liviu Maiorescu, născut la 15 februarie 1840 în Cetatea Băniei, dar într-o familie de obârşie transilvăneană. A urmat studii secundare la Braşov şi Viena, şi superioare – în drept şi filosofie – la Berlin şi Paris. Orator desăvârşit, susţinător al învăţământului naţional, este cel ce a scris, printre altele, „Istoria contemporană a României”. A fost un mare om de cultură, profesor universitar şi rector al universităţilor din Iaşi şi Bucureşti, membru marcant al grupării politice conservator-junimiste, un mare sprijinitor al lui Mihai Eminescu şi membru al Academiei Române (din 1867). Personalitate plurivalentă (critic literar, publicist, istoric, diplomat, om politic), este cel care ne-a lăsat celebra sintagmă „Formă fără fond”. Ministru al Justiţiei în cabinetul Petre P. Carp (1900-1901), ministru al Afacerilor Străine (1910-1913), a fost şef al guvernului, în perioada 1912-1913.

Titu Maiorescu a fost un adept al apropierii României de Puterile Centrale, în special de Germania. Din păcate, el nu a mai apucat deznodământul primei conflagraţii mondiale. S-a stins la Bucureşti, la 18 iunie 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.

***

 TERIBILA HORTENSIA

Cine a fost teribila Hortensia, femeia fatală din cauza căreia un celebru scriitor român s-a sinucis? Scriitorul și omul politic Alexandru Odobescu a trăit o poveste de dragoste pătimașă cu o femeie cu 30 de ani mai tânără decât el, care, din păcate, s-a sfârșit tragic.

George Călinescu spune într-unul din studiile sale de specialitate: „Nimeni nu s-ar fi așteptat ca acest om surâzător să moară cum a murit. Devenise morfinoman din vina, se vede, a unui medic, s-ar zice parizian, care îi uşurase nişte nevralgii…

Orbit de iubirea pentru profesoara de geografie Hortensia Racoviță, divorțată de dramaturgul Alexandru Davila și văduvă a fostului șef de cabinet al lui Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu și-a pus capăt zilelor luând o supradoză de morfină. Scriitorul a murit pe 10 noiembrie 1895, la București.

În ultimii ani ai vieții sale, Alexandru Davila s-a îndrăgostit de o profesoară, Hortensia Keminger. Femeia era descendentă din baronul Keminger de Lippa și a fost elevă la Azilul Elena Doamna, unde l-a întâlnit pe Davila.

Alexandru, cunoscut pentru drama sa istorică „Vlaicu Vodă“, provenea dintr-o familie cu o profundă educație patriotică, insuflată de mama sa, Ana Racoviță-Golescu, căreia i-a și dedicat opera amintită.

Căsătoria lui Davila cu Hortensia a avut loc în decembrie 1885, pe când ea avea doar 20 de ani. În cei trei ani de căsnicie, au avut doi copii, Dorel (Theodor) și Citta, care au fost foarte iubiți de Alexandru Odobescu.

După divorțul lor în 1888, Hortensia s-a recăsătorit cu șeful de cabinet al lui Titu Maiorescu, D. Racoviță, care a decedat în 1891. Hortensia s-a trezit văduvă și a avut ocazia să-l întâlnească pe Alexandru Odobescu care i-a fost alături în totă această perioadă grea.

Cu știrea soției

Hortensia Racoviță era o personalitate cunoscută în învățământul bucureștean. Predase ani la rând geografia la externatul nr. 2 de fete și a ocupat o perioadă și funcția de directoare a școlii.

Era autoarea mai multor manuale publicate în 1888 și a Dicționarului geografic al județului Bacău, apărut în 1895 sub numele de Hortensia Racoviță.

Relația lui Alexandru Odobescu cu Hortensia era privită cu toleranță de către soția scriitorului, iar conform lui I. L. Caragiale, Odobescu chiar o ceruse pe Hortensia în căsătorie prin intermediul soției sale, Sașa. Aceasta era dispusă la orice sacrificiu pentru a-i oferi soțului său libertatea și fericirea alături de femeia pe care o iubea.

Însă, conform relatării lui Caragiale, doamna Odobescu chiar a invitat-o pe mama Hortensiei din Bacău pentru a discuta despre această înțelegere, însă atât mama cât și fiica au refuzat, iar acest episod a dus la o despărțire inevitabilă.

Cum s-a sinucis cu morfină

În urma unei prime tentative de sinucidere din care a fost salvat de soția lui Sașa, care spera că gestul nu se va repeta, Alexandru Odobescu a scris o scrisoare către prietenul său, Anghel Demetrescu, în noaptea de 8 spre 9 noiembrie, apoi s-a sinucis luând din nou morfină.

Miercuri seara, pe 8 noiembrie, Alexandru Odobescu a chemat acasă la reședința sa din Cuza Vodă doi medici. Problema este că fiecare a intrat pe câte o ușă diferită, astfel că nu au știut unul de celălalt.

De la amândoi a cerut să i se facă injecții. Cum era de așteptat, o doză dublă a fost prea mult. Agonia a durat până vineri, 10 noiembrie, ora 14:00, când și-a dat și ultima suflare.

La înmormântare, Grigore Tocilescu a rostit un discurs în numele Academiei Române.

Presa vremii, în unanimitate, a cerut pedepsirea femeii care l-a exploatat și l-a disprețuit pe Alexandru Odobescu în timpul vieții, iar ministrul Petre Poni a transferat-o pe profesoară la Botoșani. Se spune că femeia era foarte agresivă în scrisori, îl jignea și-l tulbura de fiecare dată. Îi spunea ba că-l iubește, ba că nu-l mai iubește… si astfel Alexandru Odobescu a fost într-un permanent chin.

Apropiații scriitorului spun că doar el ar fi iubit-o nebunește, dar ea… nici pe departe. Drept dovadă că mai târziu, Hortensia s-a recăsătorit, pentru a treia oară, cu profesorul de geografie Gheorghe Buzoianu.

Presa de atunci relata că moartea omului politic Alexandru Odobescu „ar trebui să miște toată lumea literară”:

Scrisoarea-testament care lămurește motivele gestului fatal

În vara anului 1894, Alexandru Odobescu a plecat pentru două săptămâni în Ardeal, călătorie în care a fost însoţit de profesoara de geografie Hortensia Racoviţă (fostă Davila), pentru care făcuse o pasiune bolnăvicioasă, scrie DC news.

Al. Tzigara-Samurcaş își amintea într-un articol publicat în Convorbiri literare la 100 de ani de la naşterea lui următoarele detalii:

„L-am văzut pentru ultima dată în toamna 1895, înainte de a mă reîntoarce în străinătate, încărcat de nepreţuitele-i sfaturi în vederea desăvârşirii studiilor sale preferate, către care el mă îndrumase. Se simţea strâmtorat în modesta căscioară din retrasa stradă Cuza Vodă din preajma Spiridoniei. Vitrourile şi mobilele, croite după indicaţiile lui pentru încăperi vaste din vremuri de belşug, se îngrămădeau în odăiţele îmbâcsite cu resturi din splendida-i bibliotecă de odinioară.

Deci obosit, palid, cu figura brăzdată de suferinţe ascunse, el mă reţinu ceasuri întregi, interesându-se de aproape de mişcarea artistică din străinătate, animându-se, ca în vremuri bune, în decursul convorbirii plină de preţioase învăţăminte pentru mine.

Păstrez încă bine desluşită, desprinzându-se în toată demnitatea ei în cadrul modest al căsuţei sale, figura veneratului meu maestru, de care nu bănuiam că-mi luam ultimul rămas bun, după făurirea împreună a atâtor planuri de activitate viitoare“.

Scrisoarea

În loc de testament, de la Odobescu ne-a rămas următoarea scrisoare trimisă de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail și Gavril profesorului Anghel Demetrescu, prietenul său.

Bucureşti, 8 noiembrie 1895

Amice Anghele,

Fără să fiu om rău, nu ştiu cum s-a întâmplat de am avut mulţi, foarte mulţi vrăjmaşi şi detractori pe lumea aceasta. Puţini, din contră, au fost aceia care mi-au arătat întotdeauna o vădită simpatie. Printre aceştia ai fost şi dumneata. Poate chiar de aceea, împrejurări cu totul nechibzuite te-au făcut să ai asupra ultimilor ani ai vieţii mele – şi în mod cu totul indirect – o influenţă aşa de mare, aşa de hotărâtoare, încât o credinţă, ca şi superstiţioasă, mă îndeamnă astăzi, când ar trebui, după convenţiunile sociale, să-ţi urez veselie, a veni prin aceste rânduri să-ţi zic un rămas bun pe veşnicie.

Când, uneori, te vei mai gândi la mine, cugetă, te rog, şi spune tuturor că nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de mine ce-ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare a mult puţinelor mele facultăţi intelectuale.

Mi s-a întîmplat să iubesc şi alte femei în viaţa mea şi câteva din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune şi mai alese ale mele lucrări.

Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele. De ce n-am judecat-o şi eu precum o judecaseşi dumneata? Aş mai fi trăit ani mulţi încă, lucrând cu folos pentru toţi.

Acum m-am dus! Arhanghelul Mihail cel răpitor de suflete a fost astăzi dânsa pentru mine. Să n-ai însă dumneata mustrare! Dar iar, să nu laşi ca dânsa să-şi bată joc de memoria mea, prin tot felul de murdare clevetiri, precum şi-a bătut joc de ultima parte a vieţii mele.

Odobescu A.”

Ultimele două scrisori ale lui Odobescu sunt consemnate în 25 octombrie și 8 noiembrie 1895. Prima dintre ele a fost adresată lui Titu Maiorescu, în legătură cu un concurs organizat pentru tânărul arheolog Teohari Antonescu, programat să aibă loc pe 20 octombrie în acel an.

Ultima scrisoare a fost practic un testament trimis prietenului său, Anghel Demetrescu, directorul liceului particular Sf. Gheorghe, și el scriitor și profesor la Sf. Sava, unul dintre cei mai instruiți dascăli bucureșteni, decedat în 1903 – potrivit însemnărilor lui Ioan Grecul și Dumitru Braharu în „Contribuţii biografice privitoare la sfârşitul tragic al lui Odobescu, Steaua, decembrie 1968”, preluate și de Wikipedia.

Ce s-a ales de Hortensia

Pentru a justifica cumva gestul sinucigaș al lui Odobescu, Hortensia Keminger (fostă Davila, fostă Racoviță, fostă Buzoianu) scria în memoriile sale că scriitorul fusese presat să dea socoteala „totdeauna penibilă pentru el, a mânuirii fondurilor Societăţii de arheologie”.

De aici și frământările care, spune ea, l-a fi împins la gestul necugetat.

După moartea lui Odobescu, Hortensia, care se recăsătorise cu profesorul Buzoianu, a fost transferată disciplinar la Botoşani şi până în 1919 nu se mai știu multe despre ea. Aflăm doar dintr-un anunț publicat la rubrica Decese a ziarului „Universul”, ediția din mai 1916. că mama profesoarei a murit.

Dintr-un studiu al lui George Călinescu, aflăm că al treilea soţ, G. Buzoianu, a murit în 15 mai 1906, astfel că Ortensia (prenumele nu mai era scris cu H) a rămas văduvă din nou și nu s-a mai recăsătorit niciodată până la moarte ei, în 1953, deci timp de 47 de ani.

O mai găsim amintită în „Anuarul Şcolii medii pentru fetiţe din Abrud“ pentru anul 1920 – 1921, unde figurează ca profesoară de geografie la clasele I-IV, cu opt ore, şi la şcoala medie de băieţi, cu 2 ore. Vârsta ei era acum de 57 ani.

Din 1923, apare ca directoare a Şcolii medii de fete din Abrud, unde predă istorie, română și geografie. Din Abrud, Ortensia Buzoianu s-a retras la Bucureşti, unde a murit pe 22 februarie 1953

***

 TAINA LUI CHATEAUBRIAND

În orăşelul Bungay locuia un preot anglican, reverendul John Ives. Vicar la Saint Margaret, un sat învecinat, el avea puţini enoriaşi, puţină bătaie de cap şi ceva mai multă avere. Legenda spunea că ducele de Bedford îi dăduse această sinecură în urma unui concurs de golit sticle câștigat de pastor împotriva seniorului. Dar reverendul John Ives nu era doar un băutor redutabil; mare elenist, mare matematician, mare călător, pasionat de discuții despre America, Newton sau Homer la ora păhărelului de Porto, când doamnele se retrăgeau, îi făcea plăcere să se întrețină cu tânărul ofiţer profesor de franceză și de italiană al fiicei lui, Charlotte.

În 1795, când domnul Brightley, proprietarul şcolii din Beccles, a părăsit postul de director al acesteia, Chateaubriand a închiriat o cameră în vechea casă din Bungay în care locuia familia Ives, unde s-a simțit minunat.

Știa să se facă foarte plăcut. Când i se întâmpla să se simtă de-a binelea în largul său, dădea glas reveriilor cu o vervă şi o fantezie ce încânta asistența feminină. Soția pastorului era „foarte plăcută ca înfățișare și ca maniere”; cât despre fiica ei, Charlotte, Chateaubriand i-a descris, în portretul Celutei,  părul negru, braţele albe  aidoma unor crini înlănțuiți, „talia fină şi zveltă… Deslușeai… o undă de tristețe și de visare în graţia ei aproape copilărească.” Charlotte, ca şi mama ei, îl întrebau pe Chateaubriand despre cei de acasă, despre copilărie, și arătau o înțelegere plină de afecțiune. La ora ceaiului, Charlotte cânta, vicarul ațipea; tinerii vorbeau despre Divina Comedie sau despre Ierusalimul eliberat.

Pentru prima data, Chateaubriand simţea „farmecul timid al unei afecțiuni izvorâte din suflet”.  „Vârstele noastre coincideau. E greu să nu iubeşti având toate condiţiile prielnice pentru a fi fericit: tinereţe, frumuseţe, momentul fericit, potrivire de gusturi, de suflet și de ani.

Pastorul şi soţia lui n-au putut să nu remarce timiditatea şi dragostea celor doi tineri, ceea ce era departe de a le displace. Fără îndoială, acest francez era străin şi fără avere; dar era înrudit cu Malesherbes, dintr-o veche familie, și Revoluţia nu avea să fie veșnică. Și-apoi nu erau ei destul de bogaţi pentru a-l întreține pe cei doi cât timp ar fi fost nevoie? Singura dificultate era că îndrăgostitul nu se declara. Purtarea lui ascundea o taină.

În sfârşit, în ajunul zilei în care trebuia să-i părăsească, după o cină posomorâtă, spre marea surprindere a lui Chateaubriand, domnul Ives se retrase luând-o cu el și pe fiica sa. Doamna Ives părea foarte încurcată: „Domnule, spuse ea în engleză, vedeți cât sunt de tulburată; nu ştiu dacă vă place Charlotte, dar o mamă nu se înşeală; fiica mea nutreşte cu siguranță o mare afecțiune pentru dumneavoastră. Soțul meu şi cu mine ne-am consultat, și vă acceptăm din toate punctele de vedere; credem că o veți face fericită pe fiica noastră. N-aveţi patrie; v-aţi pierdut familia; bunurile vi s-au înstrăinat. Ce ar putea să vă recheme în Franţa? Așteptând moştenirea pe care vă vom lăsa-o, veţi putea trăi împreună cu noi.”

„Dintre toate nenorocirile pe care le-am îndurat, scria Chateaubriand, aceea a fost cea mai dureroasă și mai cumplită. M-am aruncat la picioarele doamnei Ives; i-am acoperit mâinile cu sărutări şi lacrimi. Crezând că sunt lacrimi de bucurie, a sunat după soţul şi fiica ei. „Așteptați! am strigat eu. Sunt căsătorit!

A căzut fără cunoștință. Am ieşit şi, fără a mai intra în camera mea, am plecat pe jos.”