***

 7 curiozități despre Claude Monet, artistul care își distrugea picturile cu cuțitul

Născut la 14 noiembrie 1840, la Paris, Claude Monet a devenit un pictor renumit, iar creațiile sale au devenit sinonime cu mișcarea impresionistă. Marcat de depresie întreaga viață, artistul francez era cunoscut pentru faptul că picta aceleași subiecte în mod obsesiv, iar unul dintre acestea erau nuferii.

În acest articol îți prezentăm șapte curiozități despre Claude Monet, pictorul care a revoluționat arta.

1

În adolescență vindea caricaturi

Una dintre cele mai puțin cunoscute curiozități despre Claude Monet este faptul că avea talent la caricatură. A manifestat înclinații spre artă încă din copilărie, iar în 1851 a intrat la școala de arte din Le Havre.

Însă artistul nu a fost cunoscut dintotdeauna pentru picturile sale. În adolescență, Monet realiza caricaturi în cărbune, pe care le vindea cu 10-20 de franci.

2

A fost printre primii care au pictat în aer liber

Astăzi, Monet este celebru pentru capacitatea sa de a surprinde lumina în peisaje dramatice. Cel care l-a îndreptat spre pictura peisagistică a fost pictorul Eugene Boudin.

În 1856, pe când Monet avea doar 16 ani, Boudin l-a învățat să picteze în aer liber, pe plajele din Normandia. La acea vreme, pictura în aer liber era ceva neobișnuit, cu toate că ulterior a devenit o parte importantă a mișcării impresioniste.

3

 A încercat să se sinucidă

În 1868, după ce soția sa, Camille, a dat naștere fiului lor, Jean, Monet a încercat să se sinucidă aruncându-se de pe un pod în râul Sena. La acel moment, artistul avea o stare financiară precară, nu dobândise celebritatea, așa cum își dorise, și nu avea bani să întrețină o familie.

Deși a sărit de pe pod, Monet a supraviețuit căderii, dar s-a luptat cu depresia pentru tot restul vieții.

4

A botezat fără să vrea mișcarea impresionistă

Pictura lui Monet intitulată „Impresie, răsărit de soare”, realizată în 1873, a devenit inspirația pentru numele mișcării artistice impresioniste.

În 1874, Claude Monet, Edgar Degas, Camille Pissarro, Édouard Manet și Paul Cézanne au fondat Societatea Anonimă de Pictori, Sculptori și Gravatori. Din organizație mai făceau parte și alți artiști ale căror opere fuseseră respinse de societatea artistică pariziană.

În acel an, grupul a organizat o expoziție care a rămas în istorie drept prima expoziție impresionistă. Lucrările expuse au primit numeroase critici, iar una dintre ele folosea termenul „impresie” pentru a arunca o lumină proastă asupra operelor expuse.

Ulterior, artiștii din grupare au adoptat în mod sfidător termenul „impresionist” pentru a-și descrie mișcarea.

5

A avut probleme cu vecinii din cauza grădinii sale

Iată una dintre cele mai puțin cunoscute curiozități despre Claude Monet. În 1879, la trei ani după ce soția sa, Camille, a murit de tuberculoză, Monet a cunoscut-o pe Alice Hoschedé, soția magnatului Ernest Hoschedé, care l-a ajutat să îi crească pe cei doi fii ai săi.

Ulterior, între Monet și Alice s-a înfiripat o relație, iar cei doi s-au mutat împreună, deși Alice a rămas căsătorită cu Ernest Hoschedé. În 1883, Monet, cei doi fii ai săi și Alice cu cei șase copii ai săi s-au mutat într-o casă situată în satul Giverny, situat la 80 de kilometri de Paris.

Aici, artistul a început să construiască faimoasa grădină care mai există și astăzi. În 1893, Monet a mai cumpărat pământ în zonă și a deviat cursul unui râu pentru a crea o „grădină de apă”.

Dorind să facă din grădină o adevărată operă de artă, pictorul a adus plante din întreaga lume, inclusiv faimoșii nuferi, pe care i-a pictat obsesiv de-a lungul carierei sale.

Însă vecinilor lui Monet, care erau crescători de vite, le era teamă că noile plante acvatice vor otrăvi apa și le vor ucide animalele. Au făcut sesizări la autorități, iar acestea i-au ordonat lui Monet să îndepărteze plantele.

Totuși, artistul a ignorat ordinul, iar nuferii au devenit una dintre cele mai importante surse de inspirație pentru operele sale.

6

Când aud numele lui Claude Monet, iubitorii de artă se gândesc imediat la nuferi. Asta deoarece, în ultimii 30 de ani de viață, artistul a pictat nu mai puțin de 250 de tablouri cu nuferi.

Potrivit cărții „Fascinația nebună: Claude Monet și picturile cu nuferi”, de Ross King, artistul i-a ordonat grădinarului său să șteargă de praf nuferii din grădină.

Potrivit aceleiași surse, Monet era atât de obsedat de aceste plante, încât în 1907 a plătit asfaltarea drumului care trecea pe lângă grădina sa, din cauză că mașinile ridicau praful, care se așeza pe nuferi.

7

Își distrugea propriile picturi

 Artistul era celebru pentru faptul că își distrugea propriile creații atunci când era furios sau când era nemulțumit de ele.

În 1908, a tăiat cel puțin 15 picturi cu nuferi cu un cuțit, fapt care a dus la amânarea expoziției sale din Paris. Istoricii estimează că pictorul a distrus de-a lun gul vieții aproximativ 500 de tablouri.

***

 Barbara Hutton, săraca fată bogată

Barbara Hutton s-a născut la New York, pe 14 noiembrie 1912, fiind singurul copil al Ednei Woolworth, fiica fondatorului magazinelor de succes Woolworth. Tatăl Barbarei a fost Franklyn Laws Hutton, proprietarul unei firme de investiții și brokeraj din New York.

Edna Hutton a murit la vârsta de 33 de ani, pe 2 mai 1917, sufocată din cauza unei otite suprainfectate, dar a existat și zvonul că s-a sinucis ingerând otravă, disperată din cauza hărțuirii la care o supunea soțul său. Cum nu s-a făcut autopsia cadavrului, cauza exactă a morții tinerei mame nu a fost niciodată cunoscută. Se știe însă cu certitudine că Barbara, fetița de nici cinci ani, a fost cea care a descoperit trupul mamei sale decedate.

După moartea Ednei, copila a fost preluată de diverse rude și apoi dată în grija unei guvernante. Deși a fost înscrisă la școli publice, a devenit un copil introvertit și a avut o interacțiune limitată cu alți copii de vârsta ei.

În 1924, bunica Barbarei Hutton, Jennie Woolworth, a murit și i-a lăsat fetei o moștenire în valoare de 26,1 milioane de dolari, iar alte 2,1 milioane de dolari au fost plasate într-un fond separat, ambele depozite fiind administrate de tatăl ei, Franklyn Hutton. Până când fata a împlinit 21 de ani, moștenirea ei a ajuns la valoarea de 42 de milioane de dolari, adică peste 1 miliard de dolari astăzi, Barbara devenind una dintre cele mai bogate tinere din lume.

În 1930, la aniversarea de 18 ani, i s-a organizat un bal de debut în societate, unde oaspeți de seamă au fost familiile Astor și Rockefeller. Recepția a costat 60.000 de dolari, o adevărată avere în zilele crizei economice. Pentru a scăpa de atacurile dure ale presei, tânăra a fost trimisă la scurt timp într-un turneu în Europa.

Deși considerată o norocoasă a soartei datorită uriașei averi de care a putut să dispună singură când a devenit majoră, Barbara a avut grave probleme emoționale. A fost căsătorită cu nu mai puțin de șapte bărbați, dar a sfârșit prin a muri singură și săracă.

Primul ei soț a fost Alexis Mdivani, care pretindea că este prinț georgian și că a fugit din Tbilisi în 1921, din cauza invaziei sovietice. Alexis era căsătorit cu Louise Van Alen, o prietenă a Barbarei, când a cunoscut-o pe tânăra milionară la Biarritz, în Franța. Întâlnirea lor a fost aranjată de sora lui Alexis, Roussie, care plănuiese să îl facă pe tânăr să divorțeze de Louise, să o seducă pe Barbara și să forțeze căsătoria celor doi. Barbara a fugit la Paris pentru a evita să se confrunte cu scandalul, dar Roussie a amenințat-o că întreaga poveste va apărea în presă dacă nu se căsătorește cu fratele ei.

Alexis și Barbara s-au căsătorit pe 22 iunie 1933 la Biserica Ortodoxă Rusă din Paris. Tatăl ei i-a oferit o zestre de un milion de dolari din moștenire cu această ocazie, dar Barbara și soțul georgian au cheltuit mare parte din bani cumpărându-și o casă luxoasă, câțiva ponei pentru jocul de polo de care el era pasionat, haine de lux și bijuterii. Când banii aproape se terminaseră, cei doi au divorțat. Era martie 1935.

Al doilea ei soț a fost contele Kurt Haugwitz-Reventlow, cu care a avut singurul ei copil, un fiu pe nume Lance. Reventlow a avut un comportament violent, a abuzat-o verbal și fizic, relațiile extrem de proaste au escaladat și Barbara a fost la un moment dat bătută sălbatic, iar soțul abuziv a fost trimis pentru un timp la închisoare. Tot el a convins-o să renunțe la cetățenia americană și să își ia cetățenie daneză pentru a scăpa de impozitele fiscale, lucru pe care l-a făcut în decembrie 1937. Toate aceste abuzuri au dus-o spre consumul de droguri, apoi a dezvoltat anorexie, boală care a afectat-o pentru tot restul vieții.

În final, Barbara a divorțat de contele Reventlow și instanța i-a acordat custodia fiului lor după un lung proces. Din păcate, exact la fel cum făcuse tatăl ei, a lăsat creșterea copilului în grija unui internat privat foarte scump și bine cotat.

În 1938, Barbara Hutton a avut o scurtă aventură cu producătorul și regizorul Howard Hughes, la Londra, la hotelul Savoy. Prin intermediul lui Hughes, care era prieten cu Cary Grant de multă vreme, milionara l-a cunoscut pe faimosul actor american ce va deveni al treilea ei soț.

Cei doi s-au căsătorit pe 8 iulie 1942, iar presa a numit noul cuplu „Cash and Cary”, deși lui Grant nu-i trebuiau banii ei și nici nu avea nevoie să beneficieze de numele celebru al Barbarei. Cu toate acestea, nici această căsătorie nu a reușit, dar Grant nu a solicitat și nici nu a primit niciun ban după divorț.

“Săraca fată bogată”, cum începuse să fie numită de presă, a părăsit California și s-a mutat la Paris, nu înainte de a achiziționa un palat luxos în Tanger, în nordul Marocului. Barbara a început apoi să se întâlnească pe Igor Troubetzkoy, un prinț rus dintr-o veche familie nobiliară ce era foarte cunoscut în societatea pariziană, dar avea resurse materiale limitate.

În primăvara anului 1948, s-a căsătorit cu el la Zurich, în Elveția. În acel an, prințul a condus primul Ferrari care a concurat vreodată în cursele de mașini la Marele Premiu de la Monaco. Relația cu Troubetzkoy a făcut deliciul ziarelor mondene, dar capriciosul prinț a decis brusc să depună actele de divorț în 1951. Barbara Hutton a încercat să se sinucidă și acest eveniment dramatic a fost urmărit cu mult interes de publicul european fascinat de viața tumultoasă a frumoasei americance.

Următoarea căsătorie a durat 50 de zile, între 30 decembrie 1953 și 20 februarie 1954, iar mirele a fost diplomatul dominican Porfirio Rubirosa, un cunoscut playboy internațional. Presa a scris despre Rubirosa că a avut relații cu cele mai cunoscute femei ale anilor ‘50: Dolores del Río, Eartha Kitt, Marilyn Monroe, Ava Gardner, Maria Montez, Rita Hayworth, Dorothy Dandridge, Lupe Velez, Soraya Esfandiary, Peggy Hopkins Joyce, Joan Crawford, Veronica Lake, Kim Novak, Judy Garland și Eva Peron numărându-se printre iubitele cunoscutului aventurier.

Despre nunta Barbarei cu Porfirio, ziariștii au scris: „Mireasa milionară aflată la cea de-a cincea nuntă s-a îmbrăcat în negru și a băut scotch and soda”. Cheltuielile ei generoase au continuat, și, deși era deja proprietara mai multor conace în întreaga lume, în 1959 și-a construit un luxos palat în stil japonez pe o proprietate uriașă din Cuernavaca, în Mexic.

Următorul ei soț a fost un vechi prieten, jucătorul german de tenis Gottfried von Cramm, cu care s-a căsătorit în 1955, dar și această căsătorie s-a încheiat cu un divorț patru ani mai târziu, în 1959.

În Tanger, Barbara Hutton l-a cunoscut pe cel de-al șaptelea soț, prințul Pierre Raymond Doan Vinh na Champassak, cu care s-a căsătorit în 1964 pentru doar doi ani, pentru că în 1966 Barbara a decis să divorțeze.

În sfârșit, femeia a renunțat la căsătorii după atâtea experiențe nefericite, dar apărea deseori în stare de ebrietate în public și a devenit celebră pentru cheltuielile ei extravagante. Era cunoscută că face cadouri luxoase străinilor pe care îi cunoștea conjunctural, dar a făcut și achiziții profitabile.

A cumpărat picturi și sculpturi ale marilor maeștri, a avut o colecție magnifică de porțelanuri și bijuterii valoroase, inclusiv piese care aparținuseră cândva Mariei Antoaneta și împărătesei Eugenie a Franței și lucrări importante ale caselor Fabergé și Cartier.

În colecția ei de bijuterii s-a numărat tiara Pasha Diamond, care aparținuse în 1848 sultanului Egiptului, o piesă extrem de de valoroasă.

Moartea singurului ei fiu, Lance Reventlow, într-un accident aviatic, în 1972, a distrus-o complet pe vulnerabila Barbara. Și-a petrecut ultimii ani în Los Angeles, locuind la hotelul Beverly Wilshire, unde a murit în urma unui atac de cord în mai 1979, la vârsta de 66 de ani.

Un biograf a scris că, în momentul în care a murit, în conturi mai avea doar 3.500 de dolari, ultimii bani care mai rămăseseră  din uluitoarea ei avere.

***

 Andrei Mureşanu, poetul stins la doar 47 de ani

Andrei Mureşanu s-a născut pe 16 noiembrie 1816 în Bistriţa, într-o familie de țărani săraci. În lipsa unei şcoli româneşti în oraș, primele noțiuni de scris, citit și socotit în limba română le-a primit de la ofiţerul de grăniceri Dănilă Boboş din Valea Rodnei. A urmat apoi cursurile gimnaziului german din Bistriţa, perioadă în care s-a dovedit a fi un elev eminent, și a studiat filozofia şi teologia la Blaj, unde i-a avut profesori pe erudiţii Simion Bărnuţiu şi Timotei Cipariu.

După încheierea studiilor, Mureşanu a devenit mai întâi învăţător la Şcoala românească de la Capela Sf. Adormiţi din Braşov (1838-1840), iar mai târziu profesor la Gimnaziul romano-catolic din oraș (1840-1850). În aceşti ani, pe lângă activitatea didactică, a colaborat cu mare entuziasm la revistele “Gazeta Transilvaniei” şi “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, redactate de George Bariţiu.

În anul 1842, dascălul s-a căsătorit cu fiica preotului ortodox din Braşov, Susana Creceanu, având împreună opt copii, iar în anul 1851 a fost numit translator la Guvernul Transilvaniei de la Sibiu, ocupându-se de traduceri în limbile germană, latină, maghiară şi română.

Activitatea literară a lui Andrei Mureşanu a început în 1839, la vârsta de 23 de ani, cea mai cunoscută dintre poeziile sale fiind „Deșteaptă-te, române!” (Un răsunet), care a apărut pe 21 iunie 1848, în numărul 25 al revistei braşovene „Foaia pentru minte, inimă şi literatură”. În acelaşi număr a fost publicată şi „Proclamaţia de la Izlaz”, precum şi poezia lui Vasile Alecsandri „Către români”, devenită „Deşteptarea României”.

Mureşanu a fost socotit de Titu Maiorescu „poetul unei singure poezii”, iar Nicolae Bălcescu a numit poemul său care a devenit imn național „Marseilleza românilor“, în timp ce George Coşbuc a aşezat poemul în “tripticul celor trei valori”, alături de „Marşul oştirii românilor“ al lui Vasile Cârlova, şi „Deşteptarea României”, poezia lui Alecsandri.

“Andrei Mureşanu a scris multe versuri, dar a făcut o singură poezie: Deşteaptă-te Romane. Această poezie (deşi prea lungă) arată un simţămănt patriotic adevărat, a venit în momentul unei mari agitări a spiritelor, a fost din întâmplare singura care a dat expresie acelei agitări în acel moment (1848) şi astfel a devenit populară şi a rămas cunoscută de toată lumea română.

Aşa de întinsă şi de adâncă era pe atunci mişcarea sufletească a poporului, încât nu putea să fie stăpânită în marginile obicinuite, ci, precum s-a revărsat în acţiuni istorice neobicinuite, a căutat să se exprime şi în oarecare forme estetice ale emoţiunii, în poezie şi în cântare. Cântarea era o trebuinţă neapărată a situaţiei, şi pentru cântare se cerea şi poezie”, scria Titu Maiorescu în Convorbiri literare, în articolul “În lături” publicat pe 1 iunie 1886, iar Aron Densușianu scria despre poet: “Limba lui este curată românească, ferită de cuvinte vulgare sau de forme şi de sunete neestetice precum şi de neologisme, afară de vreo câteva latinisme. Din punctul de vedere gramatical şi sintactic, limba este cât se poate de corectă. A. Mureşanu nu este numai un poet, el este un om inspirat de divinitate, este profet pătrunzător de cele viitoare. În adevăr, poeziile lui conţin profeţii. În poezia ‘O privire de pe Carpaţi’ de la 1844 prezice „norii de ghiaţă ce vin spre ţară” (ruşii, 1848), în ‘Deşteaptă-te Române’ profeţeşte „furarea Dunării prin intrigă şi silă”.

„Prin a doua jumătate a lunii mai 1848 erau adunaţi la Braşov mai mulţi fruntaşi ai românilor din Principate, spunea soţia poetului, Suzana Mureşanu, între care Bălcescu, fraţii Brătieni, Magheru, Cezar Bolliac, Alecsandri, G. Sion, Bolintineanu, fraţii Goleşti şi alţii din care unii se înapoiaseră de la Adunarea Naţională de la Blaj. De la o asemenea întrunire s-a întors odată târziu, după miezul nopţii, Andrei Mureşanu, fiind foarte agitat. El nu s-a culcat, ci s-a aşezat la masa de scris şi a scris până târziu”.

Aşa s-au născut primele versuri, iar după o serie de întâlniri cu Bariţiu şi cu revoluţionarii pașoptiști, acestea s-au completat şi s-au îmbogăţit.

Poetul, care a suferit mult în ultimii ani ai vieții, fiind afectat de un “morb nervos îndelungat”, după cum menționa Gazeta Transilvaniei, a încetat din viață în noaptea de 11 spre 12 octombrie în anul 1863, la doar 47 de ani, la Braşov și a fost înmormântat în cimitirul de la Biserica ortodoxă Sf. Adormiţi din oraș.

Ziarul Lupta din 1934 consemnează o relatare emoționantă redată după o conferinţă ţinută la Radio de medicul Ion Jianu:

“Strecurându-mă prin Braşov cu 12 sanitari, nu ştiu cum un glas tainic m-a chemat să cercetez cimitirul de sub Tâmpa, în care zace nemuritorul Andrei Mureşanu. Paznicul, după ce i-am arătat scopul venirii, m-a sfătuit ca înainte de toate să vedem pe Suzana Mureşanu, soţia Bardului. Dânsa locuia chiar în incinta cimitirului. Bucuros de această invitaţie, am fost condus la o căsuţă scundă acoperită de verdeaţă şi de trandafiri tomnatici agăţători. Înăuntru găsesc pe bătrâna de peste 80 ani lucrând la ciorapi fără ochelari încovoiată pe un scaun.

Aveam în faţa mea icoana vie a generaţiei de la 1848.

După ce îi sărut mâna, bătrâna îmi spune: „Sunt veselă că sunt vizitată de un ostaş român, zilele trecute a venit la mine şi d. Dissescu, care mi-a lăsat un autograf pe o carte poştală. I-am arătat şi lui cum vreau să-ţi arăt şi dumitale aceste două tablouri, singurele lucruri de preţ din casa asta. Unul este tabloul lui Andrei, iar celălalt este al prietenului său, generalul Magheru de la Craiova. Se iubeau ca fraţii. Magheru și familia lui au venit la noi în timpul pribegiei sale. Ei se sfătuiau şi încă de atunci plănuiau Unirea tuturor românilor. Ei, ei, Unirea!… Sfânta Unire!”

Şi cu aceste cuvinte bătrâna îşi pierdu privirea în zarea îndepărtată a vremurilor de altădată.

„Dar să mergem, domnule, la mormântul lui Andrei”. Dânsa înainte cu paşi mărunţi, însă sprinteni, mă duse pe micile alei până la mormântul aceluia ce a sunat din trâmbiţă „Deşteaptă-te Române”. După câteva momente de tăcere mută şi de reculegere, îmi arătă pe Tâmpa sus pe munte rămăşiţele monumentului lui Arpad aruncat în aer şi pe care ostaşii noştri înfipseseră tricolorul român. Sus, simbolul opresiunei milenare ce urma să fie înfrântă peste puţin timp, jos, la poalele muntelui, simbolul reacţiunii româneşti şi al dreptăţii lui Dumnezeu. Era în apusul soarelui şi razele lui formau o splendidă aureolă care cuprindea pe bătrână şi monumentul soţului ei…

În atmosferă, umiditatea muntelui şi umiditatea de toamnă. Vaporii de apă condensaţi făceau şiruri de lăcrămioare care curgeau din vârful coloanei lui Mureşanu. Mormântul lui Mureşanu plângea şi nu m-am putut opri de a întreba pe aceea care mai bine ca oricine putea să tălmăcească acest plâns:

Maică, pentru ce plânge mormântul lui Mureşanu?

Bătrâna mi-a răspuns imediat şi hotârât:

Plânge, fiule, de bucuria ce o să vie”.

Andrei Mureșanu

Surse:

Lupta, ianuarie 1934

Tribuna Sibiului, 1898

 Convorbiri literare, 1886

***

 Magda Isanos care suferea de poliomelita din copilarie, s-a stins din viata pe 17 noiembrie 1944, lasand in urma doar un volum de versuri... 

Magda Isanos și Eusebiu Camilar

Eusebiu Camilar s-a născut pe 7 octombrie 1910, în comuna Udeşti, Suceava, într-o familie de ţărani săraci, şi a debutat la vârsta de 16 ani. Primul său volumul de poezie, “Chemarea cumpenelor”, a apărut în 1937.

În volumele “Cordun” (1942), “Prăpădul Solobodei” (1943) şi “Avizuha” (1945) scriitorul a înfăţişat tragediile satului sub efectul unor mari calamităţi naturale şi sociale, iar după instaurarea regimului comunist s-a adaptat foarte ușor noilor cerințe ale literaturii. Au urmat romanul “Negura” (voi I, în 1949 și voi. II, un an mai târziu) în care vorbește despre drama războiului, apoi “Valea Hoţilor” (1948), “Poarta Furtunilor” (1955), “Pămîntul zimbrului (1962) şi piesa de teatru “Focurile” (1945), scrisă în colaborare cu soția sa, delicata poetă Magda Isanos.

În a doua jumătate a anilor ’30 scriitorul a cunoscut-o pe Magda Isanos, fiica lui Mihai și a Elizei, ambii medici psihiatri din Basarabia. Magda a venit pe lume la Iaşi pe 17 aprilie 1916, a debutat la vârsta de 16 ani în revistele şcolare din Chişinău, a urmat facultatea la Iași, obținând licenţa în Drept și, în perioada studenţiei, a atras atenţia gazetelor ieşene prin talentul său neobişnuit. “Murim… ca mâine…”, scria la 20 de ani.

Cei doi s-au căsătorit în 1938, împotriva voinţei familiei poetei, iar în 1941 a venit pe lume fetiţa lor, Elisabeta Isanos, care va deveni, și ea, scriitoare. În această perioadă boala Magdei, poliomielita de care suferea din copilărie, s-a agravat, iar războiul şi perspectiva morţii i-au accentuat viziunea tragică pe care o găsim imprimată în scrierile sale. Magda Isanos s-a stins din viaţă pe 17 noiembrie 1944 la Bucureşti, lăsând în urmă un singur volum publicat, o plachetă ce includea 38 de poezii. Deşi versurile ei au fost reeditate și incluse în manualele școlare ale epocii, opera, de o sensibilitate aparte, nu este astăzi foarte cunoscută.

“Poeta, în tinereţea ei, simte viaţa care trece prea repede; cântecele ei sunt chemări pentru viaţă şi moarte.

Florilor le găseşte legături strânse cu moartea prin morţi: Poezia Magdei Isanos este, în primul rând, o poezie umană, deşi cu teama de moarte, poezia vieţii cotidiene”, scria Al. Popovici în Revista Fundațiilor Regale la dispariția tinereri scriitoare.

“Puteam încă mult să mă bucur

râzând sub verzile ramuri,

puteam să mai cânt mult

cu tâmpla pe orga pădurilor! 

Viaţă pentru unii ai fost

masă pururi întinsă

pentru mine – ploaie pustie,

tu, cu nedreptele-ţi cumpene;

Și totuşi plecând, te salut, regretându-te.”

(Cântarea munților, volum postum, 1945)

Eusebiu Camilar nu s-a recăsătorit, a continuat să publice mult, printre volumele sale din anii următori s-au aflat “Turmele” (1946), “Cartea poreclelor” (1957) şi “Nopţi udeştene” (1960), dar și seria “Povestiri eroice” pentru copii, cele mai cunoscute fiind “Stejarul din Borzești” și “Mitriță, fiul Dumitriței”.

Scriitorul a murit pe 27 august 1965, după o grea suferinţă, și a fost înmormântat lângă soția sa, Magda Isanos, la Cimitirul Bellu.

“Vântul gelos al sferelor subpămîntene ne jefuie continuu, îndoliind ferestrele şi pupitrele artelor noastre cu nişte scrumuri capcane şi pierderile nu sunt dintre cele mai puţin inconsolabile. Nu-i mai avem nici pe Ion Barbu, nici pe Bacovia, nici pe Camil Petrescu, nici pe Blaga. S-au despărţit de noi Călinescu, Vianu, Balea, Ion Marin Sadoveanu, Vinea. Au părăsit pana, dalta şi bagheta Mihail Sadoveanu, George Georgescu, Brâncuşi, Corneliu Medrea. 

Se face parcă un frig şi parcă se ridică vocea unor cumplite îndatoriri şi mesaje vacante în faţa noului schimb de literaţi, actori, pictori, muzicieni, zilieri ai luminii şi ai iluziei.

Eusebiu Camilar e ultimul scriitor de cuvintele cărţilor căruia a trebuit să ne despărţim înainte de a şi le fi scris pe toate. N-a crezut-o el. Noi am fi crezut-o cu atât mai puţin”, scria, la dispariția sa, revista Viața românească.

Fiica scriitorilor, Elisabeta Isanos-Camilar, ea însăși poetă, eseistă, traducătoare și prozatoare, a încetat din viață în ianuarie 2018 la București.

Surse:

Revista Fundațiilor Regale, 19 44

Viața românească, 1965

???

 Stiati ca?

• Stiati ca... Marilyn Monroe a avut 11 degete la picioare

• Stiati ca... Hitler si Napoleon aveau fiecare numai cate un testicul;

• Stiati ca... Persoanele dreptace, traiesc, in general, cu 7 ani mai mult decat persoanele stangace;

•  Stiati ca... atunci cand stranuti, toate functiile corpului se opresc, chiar si inima;

• Stiati ca...  Brazilia este singura tara care a jucat in fiecare Cupa Mondiala;

• Stiati ca... Daca iei orice numar, il dublezi, aduni 10, imparti prin 2, si apoi scazi numarul initial, raspunsul va fi 5;

• Stiati ca... Winston Churchill a fost nascut intr-o toaleta a femeilor in timpul unui dans;

• Stiati ca... Inima unei femei bate mai repede decat cea a unui barbat.

• Stiati ca... In America de Nord creste un copac (pe care bastinasii il numesc "pomul dracului"), a carui coaja contine foarte mult fosfor, incat noaptea, langa tulpina lui, se poate citi ca in orice sala de lectura.

• Stiati ca... Jocul de carti a fost inventat de chinezi in 1120.

• Stiati ca... Fructele culese in orele de dimineata sau de seara sunt mult mai gustoase decat cele culese la amiaza

• Stiati ca... In padurile tropicale, unde nu se schimba anotimpurile, copacii nu au inele anuale.

• Stiati ca... Pensatul sprancenelor devine nedureros daca in prealabil se anesteziaza arcada cu un cub de gheata.

• Stiati ca... Cateva picaturi de zeama de lamaie puse in nari desfunda nasul, fara sa dea dependenta. Tratamentul e cam neplacut, dar sigur.

• Stiati ca... China reprezinta consumatorul de carne de porc numarul I pe plan mondial;

• Stiati ca... Vacile nu au dinti superiori

• Stiati ca... La nastere, crevetele este mascul, apoi, pe masura ce creste, devine femela.

• Stiati ca... Pestii de apa sarata beau apa, iar cei de apa dulce nu.

• Stiati ca... Podul Universitatii din Boston (pe Commonwealth Avenue, Boston, Massachusetts) este singurul loc din lume unde un vapor trece pe sub un tren, care trece pe sub o masina, care trece pe sub un avion.

Pairing perfect pentru un vin însemnat – Sigillum Moldaviae

 Se simte deja parfum de sărbătoare. Iar sărbătoarea, pentru mulți dintre români, vrând-nevrând, înseamnă nu atât partea spirituală cât mai ales imbinarea cât mai bună între mâncarea delicioasă și extrem de consistentă pe de o parte și un vin bun și cât se poate de nobil pe de altă parte.

Mâncare consistentă de sărbători înseamnă implicit multă carne, grăsimi și zahăr. O mâncare care abundă în calorii dar și anevoie de digerat. Așa că asocierea unui vin bun se cere nu numai pentru un plus de savoare cât mai ales pentru ușurarea digestiei.

Se apropie sărbătorile și trebuie făcute planuri pentru masa festivă. În ceea ce privește mâncarea, nu sunt în mod deosebit fan delicatesuri din țări mai mult sau mai puțin îndepărtate, așa că mă orientez spre felurile tradiționale. Iar în ceea ce privește vinul, voi alege unul de proveniență moldovenească. Dacă vinul băut zi de zi in timpul anului provine de obicei din podgoriile Bucium sau Bohotin, cred că de sărbători mă voi reorienta spre podgoriile, renumite și ele nu doar în Moldova ci și dincolo de granițele ei, Cotești, Huși, Odobești și Panciu. Și asta pentru că există o firmă care produce vinuri de proveniență din aceste podgorii: Beciul Domnesc. Și mai mult ca sigur voi alege un vin dintr-unul dintre brandurile firmei și anume Sigillum Moldaviae.

Revin la mâncare... Tradiționale pentru sărbătorile de iarnă, sau cel puțin ceea ce caracterizează preferințele culinare ale românilor, sunt preparatele din carne de porc. Și asta cel puțin din câteva motive:

• Multă vreme carnea de porc a fost una dintre cele mai accesibile pentru români: porcul nu este pretențios la mâncare; omnivor ca și omul, mănâncă la fel ca el, așa că, chiar dacă în gospodăriile de la sate sau de la marginea orașului nu toți își permit să crească animale mari (vaci, oi, capre, cai), porcii și păsările nu prea lipsesc din ogradă. Pe lângă faptul că hrana lor nu e pretențioasă și se poate procura ușor, nici nu necesită mult spațiu pentru adăpostirea lor 
• Carnea de porc, de obicei bogată în grăsimi, asigură din plin necesarul caloric pentru sezonul rece, putând fi ușor de conservat și de depozitat.

Iar la carnea de porc,  friptură sau sarmale, se poate asocia un vin din soiurile Fetească neagră sau Pinot Noir.

Asta în ceea ce privește felul principal. La aperitive, de preferat sunt vinurile albe.

Neintrând prea mult în amănunte, se merge progresiv de la vinurile tinere, consumate la începutul mesei, spre vinurile din ce in ce mai vechi spre final, și de la vinurile seci la început la vinurile dulci spre desert.

Să nu uităm un lucru: de regulă consumul de vin, de alcool in general, produce deshidratarea organismului, ca atare se recomandă să avem și apă alături de vin. Consumul de apă alături de vin ne va scuti de durerile de cap și alte neplăceri de a doua zi.

Abia aștept sărbătorile de iarnă, chiar dacă știu că vor trece mult prea repede pentru a mă putea bucura din plin de ele. Și chiar dacă sărbătorile nu înseamnă neapărat o masă exagerat de abundentă, totuși masa festivă se cere bine pregătită.

Pentru început un aperitiv gustos. Predominant carne. Fiind sezonul rece, carnea va fi bine maturată, suficient de bine uscată, nu neapărat afumată dar de preferat pregătită cu multe condimente și plante aromatice.

Astfel preparatul va fi suficient de consistent și cu o savoare deosebită.

Friptura va fi de asemenea bine făcută și automat asezonată cu plante aromatice, sosuri, legume și stropită suficient de bine cu vinul potrivit.

La ambele preparate merge perfect un vin roșu, demisec sau demidulce.

Nu știu dacă mă voi înfrupta și din desert. Mai bine mă opresc aici și las dulciurile pentru mai târziu. Prefer să nu transform plăcerea in suferință inutilă.

Articol scris pentru SuperBlog 2024

***

 CALENDARUL ZILEI– 6 noiembrie

                 "O idee trebuie s-o iubeşti întocmai ca pe o femeie. 

                 Să fii fericit ori de câte ori revii la ea. Fiindcă o porţi 

                 mereu în tine. Şi fiindcă o cauţi pretutindeni, în afară 

                 de tine."

        – Ziua internaţională de prevenire a exploatării mediului în războaie şi conflicte armate: stabilită de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 5.XI.2001, prin Rezoluţia 56/4; marcarea acestei zile urmăreşte sensibilizarea opiniei publice şi a factorilor de decizie asupra consecinţelor acţiunilor armate asupra mediului.

1999 – În cadrul unui referendum constituțional, australienii au respins, cu 54% din voturi, instaurarea republicii în această țară.

1990 – A luat fiinţă Alianţa Civică, din iniţiativa Asociaţiei „15 Noiembrie” – Braşov, Solidarităţii Universitare, Societăţii „Timişoara”, GDS, Societăţii „Agora” – Iaşi, Grupului Independent pentru Democraţie, Asociaţiei Pro Democraţia şi a peste 200 de intelectuali şi muncitori. Alianţa Civică a dat publicităţii o „Declaraţie de principia” şi a devenit în scurt timp reprezentativă pentru societatea civilă românească.

1988 – A decedat acad. prof. univ. dr. doc. Theodor V. Ionescu, membru al Academiei Române, fizician și inventator roman, care a făcut descoperiri remarcabile în fizica plasmei, fizica ionosferei, cuplaje de ioni cu electroni în plasme dense, maseri, amplificare cu magnetroni, efectul Zeeman, efecte legate de fuziunea nucleară controlată, mecanisme cuantice ale emisiei în plasme fierbinți.

1984 – Ronald Reagan a fost reales în funcția de președinte al SUA, învingându-l pe candidatul democrat Walter F. Mondale.

1965 – Cuba comunistă şi Statele Unite au căzut de acord în mod oficial să înfiinţeze un pod aerian pentru cubanezii care doreau să se stabilească în Statele Unite. Până în 1971, 250.000 de cubanezi şi-au părăsit ţara.

1962 – Adunarea Generală a ONU a condamnat printr-o rezoluţie regimul de segregare rasială, apartheid, din Africa de Sud.

1921 – Gruparea lui Pantelimon Halippa a convocat la Chişinău un Congres al Partidului Ţărănesc Basarabean, la care n-a participat gruparea lui Ion Inculeţ, A. Crihan, fiind împuternicit să facă o declaraţie din partea acestei grupări. Congresul a pledat pentru fuziunea cu Partidul Ţărănesc din vechiul Regat.

1905 – La Pittsburgh a fost deschis primul cinematograf permanent din SUA, numit „Nickel Odeon”, deoarece intrarea se făcea pe baza unei monede de nichel de 5 cenţi; zilnic, de la 8 la 24, se prezentau spectacole de 20 de minute. Într–un singur an au apărut peste o mie de asemenea săli.

1861 – Jefferson Davis a fost ales preşedinte al Statelor Confederate ale Americii, în timpul Războiului civil american.

1861 – S-a născut James Naismith, inventatorul baschetului. A creat popularul joc în 1891, la cererea şefului Departamentului de Educaţie Fizică al Springfield College din statul american Massachusetts, având la dispoziţie două săptămâni pentru a inventa un joc de echipă în sală, care să ofere elevilor posibilitatea de a face mişcare şi în timpul iernii. Misiunea nu a fost uşoară pentru Naismith, dar pe ultima sută de metri i-a venit ideea să creeze un joc simplu, cu numai 13 reguli, care să implice aruncarea mingii la un coş suspendat. La început, mingea era cea folosită pentru jocul de fotbal. Abia în 1893 s-a folosit o minge de dimensiuni mai mari, precum şi modelul de coş folosit azi, confecţionat dintr-un inel de fier pe care era prinsă o plasă. Fără să fie nevoie de multă mediatizare, sportul a început să aibă rapid succes, profesorii de educaţie fizică încurajându-şi elevii să îl practice. Cu toatea acestea, a fost nevoie de timp până ca baschetul să devină din activitate recreaţională un sport, însă datorită popularităţii sale, în 1936, a devenit sport olimpic.Numele lui Naismith a fost inclus în Basketball Hall of Fame (1959).

1860 – Abraham Lincoln a devenit cel de-al 16-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii şi primul republican care a deţinut această funcţie.

1784 – A avut loc asaltul nereuşit al Devei în timpul răscoalei ţăranilor iobagi din Transilvania. În cadrul acestei lupte, 44 de ţărani au fost luaţi prizonieri şi executaţi. O altă ceaţă de ţărani au distrus curtea din Săvârşin, alta a înaintat pe valea Mureşului şi a intrat în comitatul Sibiului.

1528 – Conchistadorul Álvar Núñez Cabeza de Vaca a devenit primul european care a ajuns pe teritoriul actualului Texas.

Álvar Núñez Cabeza de Vaca a fost un explorator spaniol al Lumii Noi, unul dintre cei patru supraviețuitori ai expediției Narváez. El este considerat a fi un proto-antropolog, datorită descrierilor detaliate ale numeroaselor triburi de amerindieni, studii publicate în 1542 sub titlul La Relación (Relatarea), denumită mai târziu Naufragios (Naufragiile).

La începutul lui 1527, Cabeza de Vaca a plecat din Spania într-o expediție regală de ocupare a continentului Americii de Nord. Ca trezorier, el a fost unul dintre principalii ofițeri ai expediției Narváez. Au debarcat în zona Tampa Bay, Florida la 15 aprilie 1528, și în câteva luni, el și cu încă trei oameni au rămas singurii supraviețuitori ai grupului de 600.

Întrucât navigatorii nu erau siguri unde se află, Cabeza de Vaca a considerat prudent ca forțele terestre și cele maritime să rămână împreună. Narváez și ceilalți ofițeri, agitați de zvonurile că ar exista aur, au trecut peste sfatul său și s-au lansat într-un marș prin Florida, rătăcindu-se imediat. După mai multe luni de lupte cu băștinașii prin păduri și mlaștini, grupul a ajuns la golful Apalachee cu 242 de oameni. Ei credeau că sunt în apropierea altor spanioli din Mexic, dar până la ei mai erau în realitate peste 2000 de kilometri de coastă. Ei erau înfometați, răniți, bolnavi și rătăciți prin terenul mlăștinos, dar au alcătuit un plan de salvare.

Și-au ucis caii și i-au mâncat, au topit scărițele de la șale, pintenii, potcoavele și alte obiecte de lemn și au făcut foale din piele de căprioară pentru a aprinde un foc suficient de puternic pentru a face din metalul obținut cuie și unelte. Au construit patru bărci primitive pentru a pleca cu el în căutarea Mexicului. Cabeza de Vaca a comandat una dintre aceste vase, în care încăpeau doar 50 de oameni. Fără hrană și apă, ei au urmat linia coastei spre vest, până la gurile râului Mississippi. Curentul i-a împins în golf și cele cinci plute au fost împrăștiate de un uragan; unele, printre care cea a lui Narváez, s-au pierdut definitiv.

Două plute cu circa 40 de supraviețuitori, inclusiv Cabeza de Vaca, au naufragiat în zona Insulei Galveston. Exploratorii au denumit insula Malhado („Nenorocul”), sau Insula Pierzaniei. Au efectuat o tentativă de a repara plutele, utilizând resturile de haine drept câlți pentru astuparea găurilor, dar au pierdut plutele din cauza unui val mare. Numărul de supraviețuitori a scăzut rapid, iar aceștia au fost capturați câțiva ani mai târziu de diverse triburi amerindiene din zona superioară a coastei Golfului Mexic. Printre acestea se numărau triburile Hans și Capoques.

Călătorind în această formație, Cabeza de Vaca a explorat teritoriul actual al statului american Texas, precum și statele mexicane de nord-est Tamaulipas, Nuevo León și Coahuila, posibil unele zone din New Mexico și Arizona. A călătorit pe jos de-a lungul teritoriilor deținute de Imperiul Spaniol în zona coastei Golfului Mexic. A continuat prin Coahuila și Nueva Vizcaya; apoi de-a lungul coastei Golfului California până la actualul Sinaloa, Mexic, călătorie ce a durat opt ani. A trăit în stare de sărăcie totală și, ocazional, în sclavie.

În peregrinările sale, trecând de la trib la trib, Cabeza de Vaca a devenit înțelegător față de populația indigenă. A devenit negustor, ceea ce i-a permis să călătorească liber între triburi. Cabeza de Vaca a înțeles călătoria sa și supraviețuirea în termeni religioși, susținând apoi că a fost călăuzit de Dumnezeu să învețe și să-i vindece pe cei bolnavi. A căpătat o așa mare notorietate de vindecător, încât el și tovarășii săi au strâns un mare număr de băștinași pe care îi considerau „copiii Soarelui”, cu harul de a vindeca și de a distruge. Mulți băștinași i-au însoțit pe aceștia în călătorii prin sud-vestul actualelor State Unite ale Americii și prin nordul Mexicului de astăzi.

După ce în cele din urmă au ajuns la pământurile colonizate ale Noii Spanii, unde s-au întâlnit cu alți spanioli lângă actualul Culiacán, Cabeza de Vaca a mers la Ciudad de México. De acolo, a plecat înapoi în Europa în 1537.

Numeroși cercetători au depus eforturi de a afla ruta exactă a lui Cabeza de Vaca. Întrucât el a început să-și scrie cronica de călătorie abia când s-a întors în Spania, a trebuit să se bazeze pe amintiri. Cabeza de Vaca nu era sigur pe unde a mers el anume. Istoricii știu că în relatarea sa există numeroase greșeli de cronologie și geografie, dar mulți au încercat să asambleze frânturile într-o hartă a drumului său.

366 – Viitorul împărat Iulian Apostatul a fost numit caesar de vărul său Constanțiu al II-lea.

Flavius Claudius Iulianus a fost un împărat roman care a domnit între 361 – 363, el fiind ultimul împărat roman păgân.

Născut la Constantinopol ca fiu al lui Iulius Constantinus (fratele vitreg, asasinat în 337, al lui Constantin cel Mare), Iulian a fost elev al lui Libanios și Maximos din Tyr. A abandonat religia creștină în 351, în favoarea unui monoteism neoplatonician. La 6 noiembrie 355, aceasta a fost desemnat de împăratul Constantin II caesar al provinciilor din Occident.

În februarie 360, la Luteția (astăzi, Paris), trupele din Occident îl proclamă împărat. După moartea lui Constantin II, la Tarsos (3 noiembrie 361), Iulian a fost recunoscut ca unic împărat al imperiului și a venit la Constantinopol. Scurta lui domnie a stat sub semnul reacției anticreștine și încercărilor de reînviere a cultelor păgâne, a obiceiurilor și moravurilor străbune. A adoptat edicte anticreștine, care i-au adus cognomenul de Apostatul. Posesor al unei vaste culturi filosofice și filologice, Iulian a lăsat o bogată și multilaterală operă literară scrisă în limba greacă.

În 363, nu cu mult timp înainte ca Iulian să părăsească Antiohia pentru a lansa o campanie împotriva Persiei, ca urmare a efortului său de a promova alte religii decât creștinismul, a ordonat reconstrucția templului. Un prieten personal al lui, Ammianus Marcellinus, a scris despre acest efort:

Iulian s-a gândit să reconstruiască cu o cheltuială extravagantă Templul care să fie mândria Ierusalimului încă o dată și l-a angajat în acest sens pe Alypius din Antiohia. Alypius s-a apucat puternic de lucru și a fost secondat de guvernatorul provinciei atunci când bile înspăimântătoare de foc au distrus fundațiile. Aceste [bile] și-au continuat atacurile până când muncitorii, după încercări repetate, nu s-au mai putut apropia mai mult și s-a renunțat la această încercare.

Eșecul de a reconstrui Templul a fost atribuit unui cutremur din Galileea din 363 și ambivalenței evreilor în legătură cu acest proiect. Sabotajul este o posibilitate, dar și un incendiu accidental. Intervenția divină a fost explicația preferată în rândul istoricilor creștini ai timpului. Sprijinul lui Iulian acordat evreilor, venind după ostilitățile manifestate de împărații dinaintea sa, au făcut ca evreii să-l numească „Iulian Păgânul” (sau „Apostatul”).

Rănit în lupta de la Maranga, de pe fluviul Tigru, Iulian a murit câteva zile mai târziu, la 26 iunie 363. Cu el s-a sfârșit dinastia întemeiată de Constantin cel Mare.

15 – A venit pe lume Agrippina Minor Iulia, a patra soție a împăratului roman Claudius.

A fost fiica lui Germanicus și a Agrippinei Major, sora lui Caligula, strănepoata lui Augustus, nepoata lui Marcus Agrippa, nepoata și soția lui Claudius și mama împăratului Nero.

Primul său soţ, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, a fost tatăl lui Nero. Acuzată că şi-a otrăvit al doilea soţ (49), s-a căsătorit cu Claudius, unchiul ei, şi l-au adoptat pe Nero ca moştenitor al tronului. I-a otrăvit pe rivalii fiului ei, iar atunci când Claudius a murit în anul 54, a fost suspectată că l-ar fi otrăvit şi pe acesta.

A devenit regentă atunci când Nero s-a urcat pe tronul imperial la vârsta de 16 ani, dar a pierdut treptat puterea. În jurul anului 57 a fost expulzată din Roma de fiul ei, împăratul Nero, şi în cele din urmă a fost omorâtă în casa ei de la ţară, din ordinul acestuia, în anul 59.

Circumstanţele care înconjoară moartea Agrippinei sunt totuşi incerte din cauza contradicţiilor istorice şi partinirii celor care au scris despre Nero.

Calendar creştin ortodox – Sfinţii Mucenici Galaction şi Epistimi; Sfinţii Silvan şi Grigorie arhiepiscopul