***

 Sculptorița Camille Claudel, revolta împotriva naturii. O femeie genială închisă 30 de ani într-un ospiciu

Camille Claudel s-a născut pe 8 decembrie 1864 în Fère-en-Tardenois, Aisne, în nordul Franței, primul copil al unei familii bine situate, tatăl ei fiind Louis-Prosper Claudel, iar mama se numea Louise-Athanaïse Cécile Cerveaux. Familia s-a mutat la Villeneuve-sur-Fère unde se va naște în 1868 fratele mai mic al fetiței, Paul Claudel, apoi se vor muta pe rând la Bar-le-Duc, Nogent-sur-Seine și Wassy-sur-Blaise.

Între 5 și 12 ani, Camille a fost educată de călugărițele catolice, iar la 12 ani copila a început să sculpteze în lut, mai întâi în joacă, dar în curând le-a spus părinților că dorește să devină artistă.

Mama ei, Louise, a considerat că este o dorință nesăbuită, dar tatăl a susținut-o și a dus câteva dintre lucrările fetei vecinului lor, artistul Alfred Boucher, care le-a spus că micuța Camille e talentată și i-a încurajat pe părinți să o sprijine în studiul sculpturii.

Camille s-a mutat împreună cu mama, fratele și sora ei mai mică în zona Montparnasse din Paris în 1881, s-a înscris la Academia Colarossi, unul dintre puținele locuri care primea femei pentru studii, permițându-le chiar să lucreze după modele masculine nud.

În 1882, Camille Claudel a închiriat un atelier pe strada Notre-Dames des Champs din Paris, pe care îl împărțea cu trei sculptorițe britanice: Jessie Lipscomb, Emily Fawcett și Amy Singer.

Alfred Boucher devenise mentorul și profesorul tinerei, dar după trei ani acesta s-a mutat la Florența. Înainte de a pleca, l-a rugat pe Auguste Rodin să preia pregătirea elevilor săi și astfel tânăra Camille l-a întâlnit pe marele sculptor. Fata a început să lucreze în atelierul lui și i-a devenit sursă de inspirație, fiindu-i model, confidentă și iubită, dar cei doi nu au locuit împreună pentru că sculptorul nu a vrut să pună capăt relației sale de 20 de ani cu Rose Beuret.

Când familia ei a aflat despre aventura cu Rodin, a izbucnit un scandal îngrozitor, mama tinerei fiind cea care a fost cea mai vehementă, iar Camille a fost forțată să părăsească casa familiei. În 1892, după un avort, artista a pus capăt relației intime cu sculpltorul, deși s-au văzut regulat până în 1898, dar după încheierea relației fizice cu acesta, ea nu a mai reușit să obțină finanțare pentru a-și realiza multe dintre ideile ei îndrăznețe, cel mai probabil din cauza cenzurii bazate pe elementele sexuale dominante ale operei sale. Camille a depins însă financiar de el, mai ales după moartea tatălui ei, care o iubea, o încuraja și își permitea să-i ofere materia primă pentru operele sale.

Mama și fratele ei îi dezaprobau însă stilul de viață și, în încercarea de a păstra controlul asupra averii familiei, au lăsat-o să rătăcească pe străzi îmbrăcată în haine de cerșetor.

După ce Rodin a văzut pentru prima dată lucrarea „The Mature Age”, în 1899, a reacționat cu furie și a oprit brusc și complet sprijinul pentru Claudel, dar începând cu 1903, artista a reușit să-și expună lucrările la Salon des Artistes français sau la Salon d’Automne.

Mulți istorici ai artei au scris că Rodin era gelos pe munca excepțională a tinerei și a făcut tot ceea ce a putut ca ea să nu primească finanțare, iar alții au sugerat că, de fapt, fratele ei, Paul, era gelos pe geniul ei și a conspirat cu mama lor care nu a iertat-o niciodată pentru presupusa ei imoralitate.

După 1905, Camille Claudel a început să prezinte semnele aparente ale unei afecțiuni psihice. Și-a distrus multe dintre statui, a dispărut nu se știe unde pentru perioade lungi de timp, a prezentat semne de paranoia și a fost diagnosticată cu schizofrenie, l-a acuzat pe Rodin că i-a furat ideile și că a condus o conspirație pentru a o ucide.

Pe 10 martie 1913, la cererea fratelui ei mai mic, Camille a fost internată la spitalul de psihiatrie din Ville-Évrard din Neuilly-sur-Marne. Pe formularul de internare scrie că a fost admisă „voluntar”, deși hârtiile au fost semnate doar de un medic și de fratele tinerei. Medicii au încercat să-i convingă pe Paul și pe mama lor că tânăra nu trebuie să fie tratată în instituție, dar totuși au ținut-o acolo.

În 1914, pentru a fi în siguranță în contextul înaintării trupelor germane ]n Franța, pacienții de la Ville-Évrard au fost inițial mutați la Enghien. Pe 7 septembrie 1914 artista a fost transferată împreună cu alte femei la azilul Montdevergues, la șase kilometri de Avignon.

O vreme, presa i-a acuzat familia că a închis în ospiciu un sculptor de geniu. Apoi mama ei i-a interzis să primească scrisori de la oricine altcineva în afara fratelui ei și, deși personalul spitalului propunea în mod regulat familiei externarea tinerei, mama sa a refuzat ferm de fiecare dată. Pe 1 iunie 1920, medicul Brunet, cel care o îngrijea, a trimis o scrisoare familiei în care o sfătuia pe mamă să încerce să-și reintegreze fiica în mediul familial, dar și de această dată femeia a refuzat.

Paul Claudel și-a vizitat sora mai mare de șapte ori în 30 de ani, în 1913, 1920, 1925, 1927, 1933, 1936 și 1943, sora ei, Louise, a vizitat-o o singură dată, în 1929, iar mama sa, care a murit în iunie 1929, nu a mai văzut-o niciodată pe Camille.

Sculptorița a murit pe 19 octombrie 1943, după ce trăise timp de 30 de ani în azilul de la Montfavet. Fratele ei, Paul, fusese informat despre faptul că sora să se afla într-o fază terminală a bolii și o vizitase în septembrie acel an, dar nu a mai venit la înmormântarea ei. Camille Claudel a fost înmormântată în cimitirul din Montfavet și apoi rămășițele ei au fost îngropate într-un mormânt comun al azilului.

Deși și-a distrus o mare parte din lucrări, aproximativ 90 de statui, schițe și desene ale artistei supraviețuiesc. În 1951, fratele ei, Paul Claudel, a organizat o expoziție cu lucrările artistei la Muzeul Rodin, unde există și astăzi o cameră dedicată lui Camille.

În 2017 a fost deschis în orașul Nogent-sur-Seine, un muzeu național dedicat operei sale în care se află aproximativ jumătate din lucrările care au supraviețuit, printre care și un  bust al lui Rodin.

***

 Arthur Rimbaud, aventura poetului-vagabond prin viață

Jean Nicolas Arthur Rimbaud s-a născut pe 20 octombrie 1854 la Charleville, fiind fiul unui ofițer de carieră, decorat cu Legiunea de onoare. A început să scrie poezii la vârsta de 10 ani, iar în 1870 publică prima sa scriere, “Les étrennes des orphelins”.

În același an, pe 29 august, fuge de acasă cu trenul la Paris, fără niciun ban în buzunar și fără să-și cumpere bilet. La sosirea la Gare du Nord, adolescentul rebel a fost arestat și trimis la închisoarea Mazas pentru evaziune și vagabondaj, dar pe 6 septembrie este eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce acasă și îl predă mamei sale. Doar pentru 10 zile, pentru că aventurierul Rimbaud fuge din nou. De la sfârșitul lunii octombrie 1870, comportamentul adolescentului devine din ce în ce mai provocator pentru standardele epocii: bea alcool, vorbește nepoliticos, fură cărți din magazinele locale și își lasă părul lung. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul “Corabia beată”, pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. La propunerea acestuia, care era la acel moment căsătorit cu Mathilde Mauté de Fleurville și avea un fiu, pe Georges Verlaine, Arthur se mută în locuința familiei și un an mai târziu mai vârstnicul poet se separă de soția sa și începe o relație tumultuoasă cu tânărul Rimbaud, din care nu lipsesc petrecerile cu absint, opiu și hașiș. Pleacă împreună la Londra, dar curând se ajunge la o ruptură în relația dintre cei doi poeți.

La sfârșitul lui iunie 1873, Verlaine s-a întors la Paris singur, dar a început să sufere din cauza absenței tânărului. Pe 8 iulie i-a telegrafiat, rugându-l să vină la Hotelul Liège din Bruxelles. Întâlnirea a mers prost, s-au certat în continuu, mai ales pentru că Verlaine era în permanență beat. În dimineața zilei de 10 iulie, acesta a cumpărat un revolver și muniție, iar în jurul orei 16, într-o criză de furie, a tras două focuri în tânărul Rimbaud, rănindu-l la mâna stângă.

Paul Verlaine va fi condamnat la închisoare pentru ultraj la moralitatea publică de un tribunal din Belgia, iar pentru Rimbaud urmează o viață de peregrinări și vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, ajungând până în insula indoneziană Java și revenind mai târziu în Cipru. Poetul a lucrat ca prezentator de circ, mercenar și supraveghetor la o carieră de piatră pentru a-și câștiga existența. Din 1880 devine negustor de cafea, piei de animale și arme în Africa de nord și ia parte la expediții în Etiopia și Somalia.

Aflat în februarie 1891 la Aden, în Yemen, Rimbaud se plânge de dureri la genunchiul drept. Inițial a fost diagnosticat cu artrită, dar pentru că nu a răspuns la niciun tratament, a decis să se întoarcă în Franța. Înainte de a pleca, poetul a fost consultat de un medic englez care l-a diagnosticat greșit cu artrită tuberculoasă și i-a recomandat amputarea imediată a piciorului. Tânărul a luat un vapor spre Marsilia și a îndurat o călătorie îngrozitoare timp de 13 zile. Ajuns în Franța, a fost internat la Hôpital de la Conception unde, o săptămână mai târziu, pe 27 mai, i s-a amputat piciorul drept.

Diagnosticul postoperator a fost cancer osos, probabil osteosarcoma și au urmat câteva luni groaznice, rana i s-a cangrenat, iar durerile îi produceau suferințe cumplite.

Pe 10 noiembrie 1891 Arthur Rimbaud a murit în brațele surorii sale, Isabelle, după ce a primit maslul de la un preot catolic. Poetul avea doar 37  de ani.

* *

 Personalităţi ale Brăilei.

Mihail Sebastian (pe numele său adevărat Iosif Hechter, 18 octombrie 1907, Brăila – 1945, București), scriitor de origine evreiască, prozator, romancier, dramaturg, publicist, critic literar.

În imagine, familia Hechter: soții, Clara și Mendel Hechter; copiii: Penchas (Pierre), în stânga; Joseph (Mihail Sebastian), în dreapta; Benjamin (Benu), în mijloc, așezat.

„Sunt foarte ciudate deosebirile ramurilor noastre ascendente. Dinspre partea tatei, numărăm cel puţin un veac de viaţă românească, în oraş şi judeţ, trăind cu vecini români, lucrând cu ei, având legături cu ei. […] Dar la 1828, în catagrafia oraşului, numele străbunicului meu este trecut lămurit. Nu poate fi vorba de asimilare, desigur, dar simt în linia aceasta familială un aer de duritate, ce se datoreşte cu siguranţă Dunării, lângă care patru generaţii de-a rândul au crescut. Străbunicul acela de la 1828 – Mendel din Gropeni, cum i se zicea – vorbea şi scria româneşte, purta cizme şi surtuc. Cât despre bunicul meu ţin şi astăzi minte ce ciudată înfăţişare de barcagiu avea seara, când se întorcea de la docuri, cu cizmele lui grele de ţinte şi potcoave, cu mâinile bătătorite, alb din cap până în picioare de praful sacilor cu grâu şi porumb, pe care îl respirase o viaţă întreagă, 14 ore pe zi, din zori şi până în noapte. Era ceva aspru şi colţuros în el: ceva de barcagiu, de căruţaş, de muncitor cu ziua. Citea şi el în serile de sărbătoare din nu ştiu ce cărţi ebraice, dar nu punea în lectura aceasta patima pe care o simţeam cutremurându-l pe celălalt bunic, tatăl mamei. Acela era un intelectual, acesta nu, deşi ştia şi el – se zice – foarte multă carte.” 

Sursa: Articol semnat Zamfir Bălan, în „... Greci, Evrei, Ruși lipoveni, Turci... Brăila. Reactivarea memoriei culturale a orașului”, editori: Camelia Hristian, Ghena Pricop, Evdochia Smaznov, Editura „Istros” a Muzeului Brăilei,  Brăila, 2012, 460 p. Poate fi vizualizat aici: https://www.muzeulbrailei.ro/images/docs/Volumul_Greci_Evrei_RusiLipoveni_Turci_Braila.pdf

***

Mihail Sebastian si jurnalul sau - Partea 1: https://www.youtube.com/watch?v=32ZVrJOG5nA

Mihail Sebastian si jurnalul sau - Partea 2: https://www.youtube.com/watch?v=TDJLtxaZsPc&t=2613s

Mihail Sebastian si jurnalul sau - Partea 3: https://www.youtube.com/watch?v=yJdb1-SRtyw

Sursa: Youtube/Viata si Opera

***

„Orașul cu salcâmi" de Mihail Sebastian [Teatru radiofonic] (1989). Cu: Adrian Pintea, Mirela Gorea, Eusebiu Ștefănescu, Virginia Mirea, Răzvan Ionescu, Ion Pavlescu, Jeanine Stavarache, Marina Maican, Ruxandra Sireteanu, Rodica-Sanda Țuțuianu, Violeta Berbiuc, Ion Punea, Ion Siminie. Regia muzicală: Timuș Alexandrescu / Regia tehnică: Vasile Manta. Regia artistică: Titel Constantinescu. Înregistrare din anul 1989. Poate fi ascultat aici: https://www.youtube.com/watch?v=V2sWnGeHYRk. 

Sursa: Youtube / Teatru Radiofonic.

***

„Mona, l'étoile sans nom" / „Steaua fără nume", 1965, Franța-România, regia: Henri Colpi, muzica: Georges Delerue. Cu: Marina Vlady, Claude Rich, Chris Avram, Franz Kaller, Eugenia Popovici, Grigore Vasiliu Birlic.

Sursa: Youtube / Dan Hoinaru.

https://youtu.be/MbfY8FaARN4

(Selecție: Camelia Hristian, șef Serviciul Relații cu Publicul)

***

 Regulament de Ordine Interioara

1. Seful este sef!

2. Seful are dreptate!

3. Seful are intotdeauna dreptate!

4. Cand seful nu are dreptate, se aplica articolele 2 si 3.

5. Subalternul este dator sa faca eforturi fizice si intelectuale pentru a parea mai prost decat seful.

6. Seful nu intarzie niciodata, el “este retinut”.

7. Seful niciodata nu bea, el “(de)gusta”.

8. Seful nu pierde vremea, el “supravegheaza”.

9. Seful nu minte, el “este dezinformat”.

10. Seful nu tipa, nu se cearta, el “da sfaturi”.

11. Seful nu doarme, el “mediteaza”.

12. Seful nu toarna, el “face caracterizari”.

13. Seful nu ii linguseste pe sefii sai, el “le recunoaste meritele”.

14. La sef se intra cu pareri personale si se iese cu parerile lui.

15. Daca iti critici seful, iti critici norocul.

16. Sa nu faci propuneri sefului, ca te pun e sa le rezolvi.

***

 MIHAIL SEBASTIAN: Stea fără nume şi fără noroc - S-a nascut pe 18 octombrie 1907...

“Am scris titlul şi acum va urma un lucru care oricând mi s-ar fi părut prin esenţa lui fără obiect. O notă necrologică despre colegul din redacţia R.F.R. (Revista Fundațiilor Regale), despre prietenul Mihail Sebastian. Nici în ordinea ficţiunilor o asemenea presupunere nu avea consistenţă logică. Era mai tânăr şi mai promis viitorului decât noi toţi. Dar totul e neliniştitor şi tulbure în jurul fiinţei acestui scriitor care s-a dorit înainte de toate lucid şi simplu. Ai vrea să înlături termenul, ca incompatibil cu obiectul lui, dar termenul revine ca o vietate izgonită: Ursita… Destinul nefericirii.

 Poeţii romantici se înfăţişau cu o manifestă predilecţie stilistică sub zodia nenorocului şi se vedeau necontenit întovărăşiţi de la leagăn la mormânt ca de o umbră, de o femeie învestmântată în negru care era darul destinului lor. Nefericirea…

În niciun mod nu se poate alătura o asemenea imagine de scriitorul Mihail Sebastian… Nu e un romantic. Nicio lamentare în opera lui, niciun denunţ al fatalităţii. Dimpotrivă, raţiune liniştită în diversitate, sentimentalism jugulat, echilibru analitic, o duioşie intelectuală cu fulguraţii cu grije atenuate. Gingăşii retrase adânc în sine însuşi.

Dar când, dincolo de scriitor, gândeşti omul, toată urzeala gândirii se destramă şi creşte, tulbure din panica unei prezenţe ascunse…

A fost sub zodia unei stele, şi steaua lui a fost nu numai fără nume, dar şi fără noroc.

În luna Martie ne-a venit la redacţie un articol despre el. Avea un iz straniu de panegiric şi a trebuit să-i tăiem începutul care conţinea — în mod neobicinuit— datele biografice. A fost dat la cules pentru numărul pe luna Mai.

Cu o săptămână înainte de apariţia revistei, aflând de articol, a cerut stăruitor şi iritat să nu apară… Era ceva firesc la el… Nu voia să fie lăudat în scris niciodată. De altfel, nici altminteri… Din motive tehnice, cu toată supărarea lui, articolul nu a putut fi retras. A apărut. Dar a apărut în ziua înmormântării lui… Altfel revista, al cărui redactor a fost, nu ar fi putut să fie prezentă în litera ei, la năprasnicul lui sfârşit, decât după două luni când vor apare rândurile acestea şi încă în note primite greu de o tipografie aglomerată, şi deci scrise în pripă.

Avea opt ani când a izbucnit războiul dintâi (Mihail Sebastian s-a născut pe 18 octombrie 1907, la Brăila) și copilăria lui s-a trecut în lipsuri chinuitoare, numaidecât în spatele frontului, doi ani cu două ierni consecutive, de război şi de ocupaţie inamică. Evreu, adolescenţa lui corespunde cu epoca de aprigă dospire antisemită, cum n-a cunoscut niciodată istoria românească… Se ataşează de profesorul lui (este vorba despre Nae Ionescu), un intelectual pe care-l admira cu creşteri din adânc, native, dar acest dascăl devine pe neaşteptate unul din teoreticienii neînduplecaţi ai antisemitismului ancestral.

E o dramă mistuitoare care îl lasă fără sprijin între două lumi. Într-o carte de măreţie interioară şi de mărturisire cum puţine s-au scris, îşi diseacă lucid inima şi mintea. Cu o sfâşietoare încredere în străfundurile omeniei şi ale probităţii intelectuale, cere profesorului echivalentul propriei lui loialităţi intelectuale, un cuvânt de înţelegere pentru drama lui. Are nenorocul să i se răspundă cu o brutalitate bestială… A jucat pe cartea inimii şi a pierdut. Prins în propria lui voinţă ca într-o armură de fier înveninată, sufocat de desgust, publică prefaţa aşa cum i s-a dat. Toate suliţele răutăţii, ale urii şi ale mâniei sunt acum îndreptate spre pieptul lui. Cartea devine un motiv de grea înfrângere. Trec doi-trei ani, e solicitat la Revista Fundaţiilor Regale, luptă totuşi cu greutăţi materiale de nedescris (pe care nu le bănuie decât singuri doi prieteni) şi scrie un nou roman. La Paris, unde se poate duce abia cu bani de buzunar, i se fură din taximetru un geamantan cu haine şi rufărie, şi odată cu ele şi manuscrisul… Numai un scriitor care a scris el însuşi cu sânge ştie ce poate fi nenorocul de a reface din memorie un roman. Când trudnica muncă, peste un an şi ceva, e dusă la capăt, conjunctura este alta…

Succesul material este compromis, cartea aproape că nu va rămâne în librărie. Ar putea să fie, totuşi, marele succes moral, pe care Mihail Sebastian îl merita pentru aura de poezie şi de subtilitate intelectuală a romanelor lui.

Apare monumentala Istorie a literaturii române a lui Călinescu, iar acesta, cu un dezolant capriciu al sensibilităţii, nu receptează nimic din farmecul incomparabil al acestor romane şi înfăţişează astfel despre autor o imagine masacrată, care rămâne una dintre scăderile grele ale acestei istorii literare… punct în care va fi sever amendată de viitor…

Începe noaptea de patru ani a ocupaţiei germane. De confiscat nu i se confiscă nimic căci nu avea nicio avere, dar e izgonit din camera pe care o locuia în centrul oraşului, şi se refugiază iar, ca pe vremea copilăriei, în locuinţa înghesuită a părinţilor. Sunt zile deprimante de mizerie materială mistuitoare şi de pericol de zi şi de noapte.

E munca obligatorie şi umilitoare la curăţatul zăpezii, cu ameninţarea permanentă a lagărului, a Transnistriei… O primăvară şi o vară întreagă, sub prăbuşirile de bombe care fărâmiţează mereu cartierul, toată familia stă îngrămădită fără posibilitate de adăpost. Izbuteşte să scrie «Steaua fără nume» care, tocmai fiindcă era fără numele lui sortit nenorocului, are un imens succes moral, deci în împrejurarea dată ineficient, de vreme ce nu poate trage şi sprijinul material aşteptat, căci nu poate să apară să-şi apere interesele.

În sfârşit, în ultima zi a eliberării de sub ocupaţia germană, o bombă loveşte casa în plin, pătrunde chiar în camera în care-şi avea cărţile şi manuscrisele. Va dormi luni de zile pe la prieteni. Dar a trecut acum de treizeci şi şapte de ani, şi iată pare că în 1945 începe adeverirea legendei orientale. Ameninţarea a trecut şi totul se întoarce urcând.

În câteva luni Mihail Sebastian e numit consilier principal de presă la Ministerul de Externe, cu indicaţia precisă că imediat ce se reiau comunicaţiile trece consilier de presă la Londra, unde îl îndreptăţea magnifica lui pregătire. E solicitat din plin să facă de asemeni carieră în avocatură, căci e doctor în drept de la Paris. Toate teatrele îi cer piese, iar Naţionalul anunţă pentru prima parte a stagiunii «Ultima oră». E solicitat de toate gazetele, e oaspetele de toată ziua, mult apreciat, al misiunilor străine. I se trimit drepturi de autor de la Roma. «Steaua fără nume» e anunţată la Paris. E rugat să fie un curs de literatură la Universitatea liberă muncitorească. Sunt patru luni de noroc şi mai are cel puţin încă treizeci de ani de creaţie literară şi dramatică, de viaţă intensă, probabil de succese europene.

Dar într-o Marţi, 29 Mai, s-a dus să ia masa la părinţi, la 3 și jumătate vrea să ia tramvaiul, grăbit, căci înainte de prelegerea unde îl aşteaptă o sală tixită, mai are de făcut o cursă. Trebuie ca tocmai când e atât de intens preocupat să vie pe largul bulevardului Regina Maria, la o oră de circulaţie redusă, o maşină în plină viteză, e nevoie ca această maşină, care nu poate trece pe lângă el, să aibă frânele şubrede, să-l târască zeci şi zeci de metri, pentru ca astfel un accident care ar fi putut fi oarecare, ar fi putut să fie chiar grav, să devie neapărat mortal… Totul în câteva clipe năucitoare.

Stea fără nume şi fără noroc”.

Camil Petrescu

Revista Fundaţiilor Regale, i ulie-septembrie 1945

***

 Thomas Edison trecea la cele vesnice pe 18 octombrie 1931...

Lui Thomas Edison i se atribuie invenții precum primul bec practic cu incandescență și fonograful. El a deținut peste 1.000 de brevete pentru invențiile sale.

Thomas Edison a fost un inventator american care este considerat unul dintre oamenii de afaceri și inovatorii de top din America. Edison a crescut de la începuturile umile pentru a lucra ca inventator al tehnologiei majore, inclusiv primul bec incandescent viabil din punct de vedere comercial. El este creditat astăzi pentru că a contribuit la construirea economiei Americii în timpul Revoluției Industriale .

Edison s-a născut la 11 februarie 1847, la Milano, Ohio. El era cel mai mic dintre cei șapte copii ai lui Samuel și Nancy Edison.Tatăl său a fost un activist politic exilat din Canada, în timp ce mama sa a fost un profesor de școală performant și o influență majoră în viața timpurie a lui Edison.Un atac timpuriu cu scarlatină, precum și infecții ale urechii, l-a lăsat pe Edison cu dificultăți de auz la ambele urechi în copilărie și aproape surd ca adult.Edison va povesti ulterior, cu variații ale poveștii, că și-a pierdut auzul din cauza unui incident de tren în care i-au fost rănite urechile. Dar alții au avut tendința de a ignora acest lucru ca fiind singura cauză a pierderii sale de auz.În 1854, familia lui Edison s-a mutat la Port Huron, Michigan, unde a urmat școala publică pentru un total de 12 săptămâni. Un copil hiperactiv, predispus la distragere, a fost considerat „dificil” de către profesorul său.Mama lui l-a scos repede de la școală și l-a învățat acasă. La vârsta de 11 ani, a arătat un apetit vorace pentru cunoaștere, citind cărți despre o gamă largă de subiecte. În acest curriculum larg deschis, Edison a dezvoltat un proces de autoeducare și învățare independent, care l-ar servi pe tot parcursul vieții sale.La vârsta de 12 ani, Edison și-a convins părinții să-l lase să vândă ziare pasagerilor de-a lungul liniei ferate Grand Trunk. Exploatând accesul la buletinele de știri teletipate la biroul stației în fiecare zi, Edison a început să-și publice propriul ziar mic, numit Grand Trunk Herald .Articolele actualizate au fost un succes pentru pasageri. Acesta a fost primul dintre ceea ce va deveni un lung șir de întreprinderi în care a văzut o nevoie și a valorificat oportunitatea.Edison și-a folosit accesul la calea ferată pentru a efectua experimente chimice într-un mic laborator pe care l-a amenajat într-un vagon de bagaje de tren. În timpul unuia dintre experimentele sale, a început un incendiu chimic și mașina a luat foc.

Conducătorul s-a repezit și l-a lovit pe Edison în partea laterală a capului, probabil înaintând o parte din pierderea auzului. A fost dat afară din tren și forțat să-și vândă ziarele în diferite stații de-a lungul traseului.

În timp ce Edison lucra pentru calea ferată, un eveniment aproape tragic s-a întâmplat pentru tânăr. După ce Edison a salvat un copil de trei ani de a fi lovit de un tren eronat , tatăl recunoscător al copilului l-a recompensat învățându-l să opereze un telegraf . La vârsta de 15 ani, învățase suficient pentru a fi angajat ca operator de telegraf.În următorii cinci ani, Edison a călătorit în întregul Midwest ca un telegrafist itinerant, în locul celor care plecaseră la războiul civil . În timpul liber, a citit pe larg, a studiat și a experimentat tehnologia telegrafică și s-a familiarizat cu știința electrică.În 1866, la vârsta de 19 ani, Edison s-a mutat la Louisville, Kentucky, lucrând pentru The Associated Press. Tura de noapte i-a permis să-și petreacă cea mai mare parte a timpului citind și experimentând. El a dezvoltat un stil nerestricționat de gândire și investigare, dovedindu-și lucrurile prin examinarea și experimentarea obiectivă.Inițial, Edison a excelat în munca sa de telegraf, deoarece codul Morse timpuriu a fost înscris pe o bucată de hârtie, astfel încât surditatea parțială a lui Edison nu a fost un handicap. Cu toate acestea, pe măsură ce tehnologia a avansat, receptoarele au fost din ce în ce mai echipate cu o tastă de sunet, permițând telegrafilor să „citească” mesajul prin sunetul clicurilor. Acest lucru l-a lăsat pe Edison dezavantajat, având din ce în ce mai puține oportunități de angajare.În 1868, Edison s-a întors acasă pentru a descoperi că iubita sa mamă cădea într-o boală mintală și tatăl său era lipsit de muncă. Familia era aproape săracă. Edison și-a dat seama că trebuie să preia controlul asupra viitorului său.La propunerea unui prieten, s-a aventurat la Boston, obținând un loc de muncă pentru Western Union Company . La acea vreme, Boston era centrul american pentru știință și cultură, iar Edison s-a delectat cu el. În timpul liber, el a proiectat și brevetat un aparat de înregistrare electronic de vot pentru a contoriza rapid voturile în legislatură.Cu toate acestea, parlamentarii din Massachusetts nu au fost interesați. După cum au explicat, majoritatea legiuitorilor nu doreau ca voturile să fie contorizate rapid. Au vrut ca timpul să schimbe părerea colegilor legi slatori.

***

 Fantastica Rita Hayworth, Zeița Iubirii

Margarita Carmen Cansino s-a născut pe 17 octombrie 1918  în Brooklyn, New York, fiind cel mai mare copil al unei familii de dansatori. Tatăl ei, Eduardo Cansino, era născut în Castilleja de la Cuesta, un orășel de lângă Sevilla, iar mama, Volga Hayworth, era americancă de origine irlandeză. Cuplul s-a căsătorit în 1917 și a avut, pe lângă Margarita, doi fii: Eduardo Jr. și Vernon.

Tatăl Margaritei a vrut ca ea să devină dansatoare profesionistă, în timp ce mama spera că va deveni actriță. Rita își va aminti mai târziu: "De când aveam trei ani și jumătate, de îndată ce am putut sta pe picioarele mele, mi s-au dat lecții de dans. Repetă, repetă, repetă, asta a fost copilăria mea."

Copila a participat la cursuri de dans în fiecare zi timp de câțiva ani și, înainte de a împlini cinci ani, a fost una dintre cele patru fetițe care au evoluat în producția de pe Broadway a The Greenwich Village Follies la Winter Garden Theatre. În 1926, la vârsta de opt ani, a apărut în La Fiesta, un scurt metraj pentru Warner Bros.

În 1927, tatăl ei a decis ca familia să se mute la Hollywood și a înființat propriul studio de dans. În 1931, Eduardo Cansino și fiica sa de 12 ani au format trupa Dancing Cansinos, dar pentru că, în conformitate cu legislația, Margarita era prea tânără pentru a lucra în cluburi de noapte și baruri, tatăl ei a luat-o cu el pentru a dansa în Tijuana, Mexic, o zonă turistică populară pentru cei din Los Angeles. Eduardo a abuzat-o sexual, a prezentat-o ca fiind soția lui și a obligat-o să se îmbrace în haine sexy, total nepotrivite pentru vârsta ei.

La vârsta de 16 ani, tânăra dansa cu tatăl ei în cluburile Foreign și Caliente și a fost remarcată de Winfield Sheehan, șeful Fox Film Corporation. Acesta a aranjat rapid ca Rita să dea o probă și, impresionat de personalitatea ei, a pus-o să semneze un contract pe termen scurt, de șase luni, la Fox, sub numele de Rita Cansino.

În timpul petrecut la Fox, Rita a apărut în roluri minore, iar la sfârșitul contractului ei, Fox a fuzionat cu 20th Century Fox, și fetei nu i-a fost reînnoit angajamentul.

În această perioadă l-a întâlnit pe impresarul Edward C. Judson, care i-a aranjat apariția într-o producție a Columbia Pictures, iar șeful studioului, Harry Cohn, i-a propus un contract pe șapte ani.

Totuși, acesta a susținut că imaginea ei era prea mediteraneană, iar numele ei de familie suna prea spaniol, astfel că Rita Cansino a devenit Rita Hayworth, adoptând numele de fată al mamei sale, spre supărarea tatălui abuzator.

Cu încurajarea lui Cohn și a lui Edward Judson, Rita Hayworth și-a schimbat culoarea părului în roșu închis și și-a făcut electroliză pentru a-și lărgi aspectul frunții, fiind apoi distribuită în mai multe filme minore.

În 1937, când a împlinit 18 ani, Rita s-a căsătorit la Las Vegas cu Edward Judson, care va juca și în următorii ani un rol major în lansarea carierei ei de actriță. Era viclean, la fel de bătrân ca tatăl ei și a devenit rapid dominator și violent. Actrița a decis să divorțeze de el cinci ani mai târziu.

În 1940, ea a apărut pentru prima dată pe coperta revistei Life, apoi a fost împrumutată studiourilor Warner Bros.

După puțin timp, a revenit triumfătoare la Columbia Pictures și a fost distribuită în musicalul You'll Never Get Rich alături de Fred Astaire. Filmul a avut un succes atât de mare, încât studioul a produs și a lansat un alt film cu Astaire și Hayworth anul următor, You Was Never Lovelier.

Divorțează de impresar în 1942, iar pe 7 septembrie 1943 se căsătorește cu regizorul Orson Welles cu care va avea o fiică, pe Rebecca, născută pe 17 decembrie 1944.  Căsnicia este însă un eșec și cei doi soți se despart de comun acord.

Timp de trei ani consecutivi, începând din 1944, Hayworth a fost una dintre cele mai importante actrițe de la Hollywood. În 1946 a fost distribuită în Gilda, împreună cu Glenn Ford, una dintre cele mai cunoscute producții în care a jucat.

În 1948, la apogeul faimei sale, a călătorit la Cannes și i-a fost prezentată prințului Aly Khan, fiul sultanului Mahomed Shah. Cei doi au avut o relație timp de un an, în timp ce ea era căsătorită încă cu Orson Wells. Presa a urmărit cu mare interes relația actriței cu prințul, deși unii dintre fanii ei au fost dezamăgiți că idolul lor dovedește o asemenea infidelitate.

Dar Rita a divorțat în scurt timp de Orson și s-a căsătorit cu Aly Khan pe 27 mai 1949, apoi a părăsit Hollywood-ul, luându-și fiica cu ea, și a plecat spre Franța.

Deși frumoasa actriță era nerăbdătoare să înceapă o nouă viață în străinătate, departe de Hollywood, stilul de viață flamboaiant și îndatoririle lui Aly Khan s-au dovedit prea dificile pentru ea. A încercat să se integreze grupului lui de prieteni, s-a străduit să învețe franceza, dar relația nu a funcționat. Pe 28 decembrie 1949, Rita Hayworth a născut singura fiică a cuplului, Prințesa Yasmin Aga Khan.

În 1951, actrița a plecat cu cele două fiice ale sale spre New York. Și, deși cuplul s-a împăcat pentru o scurtă perioadă de timp, cei doi au divorțat în 1953, dar a urmat o lungă bătălie pentru custodia fetiței lor. Rita Hayworth a respins oferta de un milion de dolari pe care prințul i-a făcut-o pentru a o ceda legal pe copilă: “Nimic nu mă va face să renunț la șansa lui Yasmin de a trăi aici, în America, printre libertățile și obiceiurile noastre prețioase. Eu respect credința musulmană și toate celelalte credințe, dar îmi doresc ca fiica mea să fie crescută în credința creștină. Nu există nici o sumă de bani în întreaga lume pentru care merită să sacrifici șansa unui copil de a trăi în Statele Unite. Și o să-i dau această șansă lui Yasmin, indiferent cât va costa”.

După eșecul căsătoriei cu Khan, Rita Hayworth a fost forțată să se întoarcă la Hollywood pentru a încerca să revină la cariera de actriță.

A continuat să joace într-un șir de pelicule de succes, în 1953 a lansat două filme - Salome și Miss Sadie Thompson, apoi a făcut o pauză pentru o perioadă de patru ani, în principal din cauza căsătoriei tumultuoase cu cântărețul Dick Haymes. Ultimul ei muzical a fost Pal Joey, în 1957. După acest film, Rita a părăsit studiourile Columbia pentru totdeauna, dar a continuat să joace până la începutul anilor 1970.

Când l-a întâlnit pe Dick Haymes, acesta era căsătorit, cariera lui era în declin și problemele financiare erau atât de grave, încât nu se putea întoarce în California pentru că ar fi fost arestat. Pe 7 iulie 1954, fosta lui soție, Nora Eddington, a cerut un mandat de arestare, pentru că îi datora 3.800 de dolari pensie alimentară. Cu mai puțin de o săptămână înainte, cealaltă fostă soție a sa, Joanne Dru, ceruse și ea un mandat de arestare pentru că Dick îi datora 4.800 de dolari, sprijin financiar pentru cei trei copii ai lor. Rita Hayworth a ajuns să plătească majoritatea datoriilor lui Haymes, iar când acesta era pe cale să fie deportat în Argentina, Rita s-a căsătorit cu el. Ceremonia a avut loc pe 24 septembrie 1953, la Hotelul Sands din Las Vegas.

A fost un mariaj tumultuos, pentru că Dick era urmărit în permanență de creditori, inclusiv de cele două fost soții, iar în acest timp Rita își ducea propria luptă cu fostul soț, prințul Khan, pentru custodia fetiței lor.

După doi ani de mariaj, Haymes i-a tras un pumn în față Ritei Hayworth în timp ce se aflau într-un club de noapte din Los Angeles. Actrița și-a făcut bagajele, a plecat și nu s-a mai întors niciodată la el.

Nu după mult timp, Rita a început o relație cu producătorul de film James Hill, cu care s-a căsătorit pe 2 februarie 1958. După trei ani, pe 1 septembrie 1961, a depus actele de divorț, invocând abuzurile psihice la care acesta o supunea.

Fiica ei, Yasmin Aga Khan, a vorbit mai târziu despre lupta lungă a mamei sale cu alcoolul. În 1972, Hayworth, ajunsă la vârsta de 54 de ani, a vrut să se retragă din actorie, dar avea nevoie de bani astfel că, la sugestia lui Robert Mitchum, ea a fost de acord să filmeze Mânia lui Dumnezeu, dar experiența i-a înrăutățit starea fizică și psihică. A fost ultimul film în care a jucat.

Barbara Leaming, biografa ei, a scris că Rita a îmbătrânit prematur din cauza dependenței sale de alcool și din cauza numeroaselor probleme din viața ei. De fapt, medicii au diagnosticat-o în acea perioadă cu Alzheimer, o afecțiune degenerativă a sistemului nervos care determină probleme de memorie, gândire și comportament.

În iulie 1981, starea de sănătate a Ritei s-a deteriorat până la punctul în care un judecător de la Curtea Superioară din Los Angeles a decis că trebuie plasată sub îngrijirea fiicei sale, Prințesa Yasmin Aga Khan, care locuia în New York. Fiica și-a îngrijit mama cu mult devotament, ajutând, în același timp, la conștientizarea publicului american asupra maladiei de care a suferit frumoasa actriță în ultimii ani ai vieții sale.

Rita Hayworth a intrat în comă în februarie 1987 și a murit la vârsta de 68 de ani, din cauza complicațiilor asociate bolii Alzheimer, pe 14 mai 19 87, în casa ei din Manhattan.