***

 Misterioasa Principesă Elisabeta a României

  Căsătorită cu George al II-lea al Greciei, a divorțat în 1935, iar cu trei luni înainte de a muri a adoptat un tânăr pictor francez

Principesa Elisabeta s-a născut pe 12 octombrie 1894 într-un apartament al Castelului Peleș, fiind cel de-al doiea copil al Principesei Maria și al Principelui Ferdinand al României. Înainte de a împlini două luni, micuța a fost botezată Elisabeta, după numele mătușii sale Carmen Sylva, soția regelui Carol I.

Principesa și-a petrecut primii ani în special la Sinaia, acolo unde familia princiară își avea reședința, la Castelul Peleș și mai apoi la Pelișor, regina Elisabeta insuflându-i pasiunea pentru artă.

De la vârsta de 5 ani, Elisabeta începe să ia lecții de pian și de vioară cu George Enescu, care era unul dintre artiștii protejați de regină și mai târziu lecții de pictură. Fetița a fost singurul din cei șase copii ai Regelui Ferdinand și ai Reginei Maria care nu a urmat nici o școală oficială, ci a studiat doar cu profesori particulari. Vorbea patru limbi străine și învățase coregrafie, istorie, literatură universală, pictură și muzică.

În 1914, după moartea regelui Carol I și urcarea pe tron a tatălui său, Ferdinand I, întreaga familie s-a mutat la București, în Palatul de la Cotroceni, iar tânăra a cunoscut cercurile artistice ale vremii.

În toamna anul 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial, familia regală împreună cu guvernul se retrag la Iași, iar în cei doi ani ai refugiului în Moldova, Elisabeta o va ajuta pe mama sa, lucrând inclusiv ca infirmieră.

Considerată cea mai frumoasă dintre fetele cuplului regal, ea flirta cu diferiți tineri din anturaj, dar Regina Maria spera să o căsătorească cu unul dintre prinții moștenitori ai țărilor din Peninsula Balcanică.

În 1911, chiar de ziua ei de naștere, Elisabeta îl cunoscuse pe tânărul prinț moștenitor George, fiul cel mare al Regelui Constantin I al Greciei. Familia regală de la Atena venise pentru prima oară în vizită la București special pentru a o cunoaște pe principesă, dar ea a refuzat cererea în căsătorie, surprinzând pe toată lumea, explicând că este prea tânără și nu și-a încheiat încă studiile private. Cei doi au corespondat în următorii ani, iar la începutul anului 1914, George i-a cerut din nou mâna, dar a fost din nou respins.

La sfârșitul Primului Război Mondial, în decembrie 1918, familia regală s-a întors triumfătoare în București, iar Regina Maria și-a concentrat energia în găsirea unui soț pentru Elisabeta și a unei soții pentru Carol.

În anul 1920, regina împreună cu fetele sale au plecat în vacanță la Lugano pentru a-și vizita mama și surorile și aici principesa l-a reîntâlnit pe George al Greciei, care trăia împreună cu familia sa în exil în Elveția.

Maria a insistat pe lângă Elisabeta să-l accepte ca soț pe prinț, încercând totodată să aranjeze și o căsătorie între sora acestuia, pricipesa Elena, și principele Carol.

La presiunile familiei regale, Elisabeta a acceptat căsătoria cu prințul George al Greciei. Pe 13 octombrie 1920, Regina Maria scria în jurnalul său: „O zi aproape tragică, cu mult consum emoțional. Lisabeta, în sfârșit, a acceptat ca logodna ei să fie anunțată oficial.[..] Ea are idei bizare, imposibile, este impresionată de George, dar nu simte nimic pentru el și ideea căsătoriei nu-i provoacă nici o bucurie, dar nu vrea să rupă logodna, deoarece nu are altă perspectivă și știe că este deja la o vârstă când ar trebui să fie măritată”.

Pe 27 februarie 1921, în biserica de pe dealul Mitropoliei din București, a fost oficiată cununia religioasă a principesei Elisabeta, ajunsă la 27 de ani, cu prințul moștenitor George al Greciei, iar după nuntă tinerii au petrecut două zile la Scroviștea, la cabana de vânătoare a Regelui Ferdinand, iar pe 7 martie au părăsit țara. Pe 10 martie 1921 va avea loc la Atena cea de-a doua căsătorie aranjată de Regina Maria, cea dintre principele Carol și principesa Elena a Greciei.

În primăvara anului 1921, când Elisabeta a ajuns în Grecia pentru prima dată în calitate de soție a prințului moștenitor, statutul familiei regale elene era neclar. Regele Constantin își recăpătase tronul, întorcându-se în țară după mai mulți ani de exil, dar populația Greciei era în continuare împărțită în două tabere, una revoluționară și alta monarhistă. Elisabeta nu s-a acomodat în noua ei țară, relațiile cu ceilalți membri ai familiei regale elene fiind glaciale.

În ianuarie 1922, cuplul revine în România pentru prima oară de la căsătorie, iar în primăvara aceluiași an principesa, întoarsă în Grecia, se îmbolnăvește grav de febră tifoidă. La sfârșitul verii, Elisabeta, slăbită de boală, revine în țară pentru a asista la încoronarea părinților săi ca regi ai României Mari, iar în această perioadă regele Constantin este obligat să abdice în favoarea fiului său, care va depune jurământul ca George al II-lea.

Pe 20 octombrie 1922, Elisabeta se întoarce în Grecia în calitate de regină, dar foarte curând realizează că rolul nu i se potrivește. Se izolează de curtea regală, nu participă la evenimente oficiale și recepții, preferă să-și petreacă timpul citind, cultivând flori exotice, pictând și cântând la pian.

În 1924, la 15 luni de la încoronare, soțul ei, regele George al II-lea este obligat să abdice și Elisabeta va renunța la coroana Greciei cu un sentiment de ușurare.

Cuplul trăiește în exil mai întâi la București și apoi la Londra, dar relațiile dintre cei doi se răcesc rapid, începând să trăiască separat. Vor divorța oficial în 1935, iar fosta regină Elisabeta redevenine principesă și se întoarce în România cu mult înainte de finalizarea divorțului, spre dezamăgirea mamei sale, care vede acest act ca un eșec personal.

După întoarcerea acasă, principesa se stabilește la Peleș, dar călătorește frecvent la Veneția și Nisa, dar nimeni nu a văzut-o cu vreun bărbat în această perioadă.

Fratele ei cel mare, devenit Regele Carol al II-lea, a ordonat construirea unui palat mic și cochet pe malul lacului Herăstrău, din veniturile Domeniilor Coroanei, pe care i l-a dăruit principesei. Aceasta va locui o vreme aici, dar va continua să ducă o viață izolată.  Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, a strâns bani din renta viageră pe care o primea și a cumpărat fostul conac al unui grof din Banat, în localitatea Banloc, unde se va retrage împreună cu două slujitoare pentru următorii ani, venind foarte rar la București.

În primăvara anului 1947, principesa a primit o telegramă prin care era anunțată de moartea fostului soț, Regele George al II-lea și se pare că a suferit mult, desi era evident că nu l-a iubit niciodată.

După abdicarea Regelui Mihai pe 30 decembrie 1947, toți membrii familiei regale au fost obligați să părăsească cât mai repede țara. Pe 4 ianuarie 1948, trenul regal în care se aflau Regele Mihai, Regina Mamă Elena și Principesa Ileana a oprit în halta Banloc pentru a le lua pe fosta Regină a Greciei, principesa Elisabeta și pe cele două fidele servitoare ale ei. Martorii au povestit că fiecare avea câte o valiză în mână. Elisabeta a locuit o scurtă perioadă la Sigmaringen, apoi la Zurich și în cele din urmă s-a stabilit la Cannes, pe Coasta de Azur, unde a închiriat un apartament în Villa Rose Alba, reușind să se întrețină dând lecțiii de pian.

În 1950, la Paris, a întâlnit un tânăr pictor numit Marc Favrat, cu 30 de ani mai mic decât ea, de care s-a îndrăgostit. Prințesa i-a cerut vărului ei, prințul Frédéric de Hohenzollern-Sigmaringen, să-i confere acestuia un titlu, dar șeful Casei de Hohenzollern a refuzat ferm. Elisabeta a decis atunci să îl adopte pe artist, făcând actele în iunie 1956, cu doar trei luni înainte de moartea sa. Principesa, ajunsă la 62 de ani, scria: "Marc mi-a schimbat viața. Când am fost bolnavă și săracă, a venit să mă ajute. Cea mai mare dorință a mea este să îl adopt".

Elisabeta a murit pe 15 noiembrie 1956 și a fost inițial înmormântată pe Riviera franceză, apoi corpul a fost transferat în necropola Hohenzollern-Sigmaringen, la Hedinger Kirche.

Despre fiul ei adoptiv, pictorul Marc Favrat, nu se știu astăzi foarte multe lucruri. Connel Smith, jurnalist la CBC, a publicat o fotografie a acestuia și informația că a murit sărac, în martie 2000, la Paris. Numele lui a apărut în Dicționarul Pictorilor din Montmartre și știm că se recomanda Marc Favrat de Hohenzollern.

***

 George Pomuț, românul din Gyula, Alaska și o avere pierdută

Statisticile arată că în cursul anului 1899 au ajuns în America 96 de români. În jurul anului 1890, cu cinci ani înainte ca autoritățile din Statele Unite să ia decizia de a ține evidența emigranților din România, existau în SUA câteva familii provenite din țara noastră. “Cine au fost primii români care au pus piciorul pe pământ american? În ce an au sosit ei? Ce i-a hotărât să plece de acasă și, odată ajunși acolo, ce au devenit?”, sunt întrebările la care a încercat să răspundă studiul efectuat de Șerban Drutzu și Andrei Popovici în volumul “Români în America”, publicat în 1926.

Poveștile și legendele acelora care își amintesc că ar fi auzit ceva din bătrâni despre neamuri sau cunoștințe emigrate în SUA sunt vagi și puțin convingătoare. Se povestește despre un haiduc român care, scăpând de poteră, s-ar fi refugiat în America și ultima dată când s-a mai auzit despre el avea o cârciumă undeva în Sud, pe malurile râului Mississippi, însă cercetările despre viața haiducului pe tărâmuri americane au fost abandonate, pentru că nimeni nu cunoștea numele lui.

Românii care apar consemnați pentru prima oară în Statele Unite, în timpul Războiului Civil American, sunt cei care chiar au fost angrenați în conflict, fie de-o parte, fie de cealaltă. Numele a doi dintre ei a rămas consemnat în istorie: George Pomuț și Nicolae Dunca.

Originar din Iași, cel din urmă luptase în Revoluția de la 1848 în Italia, apoi emigrase peste Ocean, iar la izbucnirea Războiului Civil s-a înrolat în regimentul 8 de voluntari din statul New York, remarcându-se pentru priceperea și curajul său. Serviciile lui au fost așa de apreciate încât, înainte ca regimentul său să ia parte la luptele de la Centerville (18 iulie 1861) și Bull-Run (21 iulie 1861), a fost avansat la gradul de căpitan.

După înfrângerea de la Bell-Run, din cauza marilor pierderi pe care le suferise, regimentul 8 de voluntari a fost retras pentru a se reorganiza. În primăvara următoare, unitatea a fost aruncată din nou în linia de foc. Regimentul s-a distins în luptele de la Cross-Keys (statul Virginia) din 8 iunie 1862. Căpitanul Dunca a căzut în aceată bătălie, doborât de un glonț, pe când executa un ordin de luptă pe care i-l dăduse șeful său, generalul Hohn. C. Fremont. Se spune că mormântul lui încă mai există în curtea bisericii Union Church din Cross-Keys.

Volumul citat arată: “Nu avem informații relative la ceilalți care vor fi ajuns în America între anii 1850 și 1895. Ei au venit răsleți și în număr așa de mic, încât nu puteau ști unul de altul și desigur că – afară de puține excepții – au fost înghițiți de masa populațiunii americane. De netăgăduit că printre aceia care au emigrat în America înainte de 1890 nu au fost numai refugiați politici sau simpli aventurieri, ci și oameni siliți să-și părăsească familiile și căminele, fie din cauza nevoilor, fie pentru motive mai puțin romantice.

Statele Unite ofereau un bun refugiu oamenilor certați cu legea, deși spre norocul nostru și nefericirea lor, puțini au fost aceia care să se poată bucura de avantajul că între marea republică și țara noastră nu exista pe atunci o convenție de extrădare.

Prin încheierea unei asemenea convenții în 1924, această portiță a fost închisă, dar asemenea oameni, cel mult 3-4 la număr, se refugiaseră acolo cu mult înaintea începutului adevăratei imigrări românești”.

Multă vâlvă a stârnit însă, mai ales în Transilvania, “moștenirea generalului George Pomuț”, despre care se credea că reprezintă milioane de dolari. Drutzu și Popovici au cercetat mult timp documentele cu privire la istoria lui Pomuț, “nu cu gândul la avere, ci la faptele lui care constituie una din cele mai glorioase pagini din istoria Statelor Unite”, după cum măsturisesc, folosind documente ce sunt păstrate la Biblioteca Congresului din Washington.

George Pomuț s-a născut, așadar, în localitatea Gyula, aflat în comitatul Békés, din părinți români și de religie greco-ortodoxă. Anul nașterii e probabil 31 mai 1827 sau 1828, iar după alte surse Pomuț s-ar fi născut în 1818. Dacă dăm crezare istoriei oficiale a regimentului 15 de voluntari din statul Iowa, în anul 1862 George Pomuț era adjutant în vârstă de 34 de ani, deci s-a născut în 1828.

Un articol apărut în ziarul Burlington Hackeye din Iowa arată ar fi venit pe lume la Budapesta din părinți nobili și că a primit o educație aleasă în academiile militare din Viena și Saint Etienne, în Franța, după aceea a locuit o vreme în Italia, apoi a plecat în America, în anul 1850 fiind consemnată prezența sa în statul Iowa unde, împreună cu câțiva camarazi de arme, plănuia fondarea localității New-Buda (Buda Nouă), proiect care a rămas numai pe hârtie.

La izbucnirea Războiului Civil, Pomuț a fost printre primii ostași înrolați în Regimentul 15 Voluntari, în noiembrie 1861 unitatea având deja 37 de ofițeri și 1.113 soldați. Românul a primit gradul de căpitan și adjunct al comandantului regimentului. În luptele de la Shiloh, Corinth, Vicksburg, Atlanta, Savanah, s-a distins prin vitejia sa, dar la Shiloh a fost grav rănit și era aproape de a-și pierde viața.

Pe 3 iunie 1863 a fost ridicat la gradul de maior, iar după două zile se afla în fruntea unui detașament de 300 de oameni în luptele de la Vicksburg. George Pomuț a condus regimentul 15 Voluntari până în ziua dizolvării sale, când din cei 1.113 soldați nu mai rămăseseră decât 207, iar dintre cei 37 de ofițeri, trei.

Generalul Logan Graham avea să afirme mai târziu într-un articol publicat în ziarul Burlington Hackeye: „L-am cunoscut pe Pomuţ; era un ofiţer curajos şi cu mult spirit de iniţiativă, bucurându-se în rîndurile camarazilor săi ofiţeri şi ale soldaţilor de cea mai mare popularitate. El n-a fost numai un valoros ofiţer, versat în mod deosebit în toate problemele militare, ci şi un om înzestrat cu o cultură superioară, un gentleman cu maniere distinse”.

Autorii scriu că Pomuț era în relații de prietenie cu cei mai mari eroi ai Americii, Grant, Sherman, Logan și Gresham, al căror nume erau rostite cu evlavie de toți americanii. Pe 16 februarie 1866, președintele Andrew Johnson l-a numit în postul de consul general al Statelor Unite la Sankt Petersburg, poziție pe care a ocupat-o timp de 12 ani, fiind înlocuit în 1878 cu dl. Edwards, după ce cu câteva luni înainte fusese înaintat la gradul de general de brigadă.

În volumul “Românii în America” este citat un raport semnat de dl. Curtiss, ministru al Statelor Unite la Sankt Petersburg, care își amintește de conștiinciozitatea lui Pomuț: “Faptele dovedesc că generalul George Pomuț a fost un om bun și cinstit. El era om de vază și înzestrat cu o cultură superioară, după cum reiese clar din scrisorile scrise de mâna lui în opt limbi diferite. Era cât se poate de bine primit de cei mai de frunte oameni ai acestui oraș, cum și foarte des invitat la balurile curții și seratele imperiale”.

În această calitate, George Pomuţ şi-a legat numele de cea mai cunoscută afacere teritorială din istoria omenirii: cumpărarea Alaskăi pentru suma de 7.200.000 de dolari, diplomatul participând efectiv la negocierile pentru achiziționarea peninsulei de către Statele Unite.

Deși după încheierea misiunii diplomatice în 1878 a fost rechemat în America, a decis să rămână în Rusia țaristă. George Pomuţ, generalul de origine română şi eroul Statelor Unite ale Americii, s-a stins din viaţă pe 15 octombrie 1882 la Sankt Petersburg, fiind înmormântat în cimitirul Smolensk din capitala Rusiei. Legenda spune că ar fi lăsat în urma sa o avere uriaşă, care nu a fost niciodată găsită. În 1913, Albert B. Cummins, un senator din Iowa a făcut demersuri ca rămăşiţele sale să fie duse în SUA şi să fie înmormîntat în Cimitirul Arlington, dar planul nu s-a realizat din cauza izbucnirii Primul Război Mondial.

“Om cu o vastă experienţă a vieţii şi de mare cultură pentru vremea sa, vorbind fluent franceza, germana, engleza şi maghiara, pe lângă limba sa maternă, recitind din Byron şi familiarizat cu poemele lui Burns, cunoscând probabil bine şi limba rusă, Pomuţ a fost, de fapt, ambasadorul Statelor Unite ale Americii în Rusia, unde singurul oficiu diplomatic american, la data aceeea, era consulatul general condus de el. Pare să fi fost şi un spirit întreprinzător, cu simţ practic, deoarece îşi încropise o avere care nu pare să fi fost lipsită de importanţă. Cel puţin aşa reiese din raportul adresat, la 4 februarie 1890, de către consulul general al Statelor Unite la Sankt-Petersburg, J.M. Crawford, subsecretarului de stat William F. Warton la Washington. Se menţionează în raport că, în cele două lăzi rămase de la George Pomuţ, s-au găsit documente despre numeroase proprietăţi ale sale de pe teritoriul american. Ele constau din terenuri virane urbane, în Davis City, cum s-a numit mai târziu colonia, o moară cu aburi tot acolo, patru sau cinci ferme în Missouri şi cam tot atâtea în statul Iowa. Documentele reprezentaseră cândva mari sume în bani, fiind vorba şi de contracte de închiriere, împrumuturi de stat şi private, o mulţime de acţiuni sau obligaţii semnate de persoane particulare în beneficiul decedatului. Fireşte, toate acestea îşi pierduseră valoarea prin prescripţie, cu atât mai mult cu cât nu s-a găsit nici un act prin care Pomuţ să fi instituit pe cineva moştenitor al bunurilor sale imobiliare şi lichide”, menționează I. Isaiu într-un studiu publicat în 1974.

Surse:

Români în America, Șerban Drutzu în colaborare cu Andrei Popovici, Cartea românească, 1926

Telegraful român, 1893

***

 Omul din spatele biroului răsfoi cu atenţie hartiile din dosarul gros, puse câteva întrebări de rutină pe care le auzi la orice interviu de angajare şi, la sfârşit, conchise:

– Tinere, actele sunt în regulă, îndeplinesti condiţiile de studii, de vechime în muncă, recomandările sunt bune, mă rog, ai adus tot ce trebuie. Dar, pentru a putea fi angajat în unitatea noastra, unitate cu un specific aparte, urmeaza să susţii şi un test de imaginaţie. Proba este obligatorie şi… eliminatorie!

Tânărul se foi neliniştit în fotoliul din faţa biroului, la un asemenea examen nu se aşteptase. Angajatorul deveni nerăbdător

– Ei?!…

– Păi, răspunse tânărul văzând că nu are încotro, cu imaginaţia nu stau prost. Dimpotrivă. Dar, când este vorba de un test… Unchiul meu chiar mi-a spus: „Fii atent cum procedezi! Dacă te afli cumvă în încurcătură, îmi dai un telefon!”

– Serios?! Cine-i unchiul ăsta al dumitale?

– Aaaa,… nu pot să vă spun, că m-a şi avertizat: „Să nu cumva să te foloseşti de numele meu, nu vreau să fiu amestecat în cine ştie ce. Te duci, te prezinţi ca orice cetăţean, clar? Eu îl cunosc pe omul acela,  aici vorbea de dumneavoastră,  în câteva rânduri, în clipe grele, l-am şi ajutat. Vă amintiţi?

– Dacă aş şti despre cine este vorba…

– A, nu, că ajutorul a venit indirect. Era şi greu să ajungeţi tocmai la el. Însă i-a telefonat un amic al dumneavoastră, iar dumnealui a intervenit unde trebuia… Ca mi-a si zis, înainte de a porni încoace: „Oamenii trebuie să se întrajutoreze. Nu se ştie când ai nevoie de cineva, undeva!” Nu sunteţi de aceeaşi părere?

– Ba da,… ba da…

– În ce priveşte testul, continuă cu prudenţă tânărul, ştiţi, n-aş vrea… Dumneavoastră ce mă sfătuiţi? Poate ar trebui să dau un telefon…

Omul de la birou chibzui îndelung:

– Nu, nu este cazul, hotărî el, ferm. De ce să deranjăm? Problema dumitale e rezolvată, de fapt, mâine te prezinţi la lucru. Şi să fii punctual!

– Vă mulţumesc!

Peste câteva zile, tânărul fu chemat iarăşi de omul de la birou:

– Ei, te simţi bine la noi?

– Excelent!

– Apropo de unchiul dumitale, n-ai vrea să…

– Vă rog să mă iertaţi, zâmbi tânărul, dar n-am nici un unchi.

Angajatorul rămase perplex:

– Vrei să spui că toată povestea aia a fost…

– Un test de imaginaţie, aşa cum mi-aţi cerut!

Sursa: Genovica Parvu

***

 5 curiozități despre cazuar, cea mai periculoasă pasăre din lume

Cazuarul poate fi considerat un dinozaur viu, cu gheare ca pumnalele și cu un corp asemănător cu al struțului.

Pentru că este atât de corpolent și are mijloacele necesare, un cazuar poate ucide un om dacă se simte amenințat. Totuși, aceste păsări magnifice nu au de-a face doar cu teroarea și frica. Pentru a-ți satisface curiozitatea, am adunat laolaltă cinci curiozități despre cazuar.

1. Mame dezinteresate, tați devotați

În sălbăticie, este obișnuit ca femelele cazuar să se împerecheze cu mai mulți parteneri în aceeași perioadă. După ce depun ouăle, păsăresc cuibul definitiv, iar masculii devin responsabili de incubare, timp de cel puțin 50 de zile.

În scurtă vreme, tații nu mai părăsesc cuibul deloc, nici măcar ca să mănânce sau să bea apă.

După ce puii eclozează, masculii mai petrec cu ei nouă luni, timp în care îi cresc și îi apără. Tot tații sunt cei care își învață puii să caute hrană pentru a se descurca singuri.

2. Cazuarii sunt săritori de elită

De parcă nu era de ajuns că are 45 de kilograme și gheare ucigașe, cazuarul atrage atenția și pentru că este un săritor de excepție: un individ din această specie poate sări până la 2 metri de la sol. Aceasta este o tehnică foarte comună atunci când se află în ofensivă.

Când vrea să atace, cazuarul sare în sus și coboară spre țintă cu ghearele înainte. În plus, aceste păsări pot înota foarte bine și pot atinge o viteză maximă de 49 de kilometri pe oră la sol.

3. Cea mai periculoasă pasăre din lume este frugivoră

În ciuda formidabilului arsenal de atac, cazuarul se hrănește în principal cu fructe care cad la pământ. Un cazuar adult, de exemplu, poate mânca până la 5 kilograme de fructe pe zi, completate cu ciuperci și animale mici, pentru un plus de proteine.

Se știe că vânează rozătoare, melci și șopârle. Deoarece excrementele unui cazuar conțin de obicei fructe semidigerate, nu este deloc atipic să vezi o astfel de pasăre hrănindu-se cu propriile dejecții sau cu cele ale „colegilor” săi.

4. Cât trăiește cazuarul?

Încă nu există studii precise care să vorbească despre cât de mult trăiește un cazuar în sălbăticie. Cu toate acestea, cercetătorii cred că acest animal este destul de longeviv.

Unii cazuari au trăit chiar și 40 de ani în captivitate.

5. Oameni omorâți de cea mai periculoasă pasăre din lume

Se cunosc doar două cazuri confirmate de oameni uciși de cazuari. Primul a avut loc în aprilie 1926, când un cazuar a atacat un băiat de 16 ani din nordul Queensland, Australia.

Mai recent, un bărbat în vârstă de 75 de ani din Florida, în Statele Unite, a fost ucis de un cazuar pe care îl ținea ca animal de companie în ferma sa de păsări exotice.

Potrivit cercetătorilor, cea mai periculoasă pasăre din lume atacă în principal din motive de apărare a ouălor sau a puilor, pentru că cineva se apropie prea mult de mâncarea ei sau pur și simplu deoarece crede că are de-a face cu o pradă ușoară.

***

 Eminentul chimist Alfred Bernath și moartea Anei Davila

Ce a însemnat prezenţa chimistului Alfred N. Bernath Lendway pentru farmacia şi medicina românească? Multe date provin din Darea de seamă pe care a prezentat-o Eforiei Spitalelor Civile privind activitatea Laboratorului de chimie în deceniul 1868 – 1878, în care A. Bernath arată că s-au efectuat: 18.711 lucrări de chimie (analize) pe seama Ministerelor de Interne, Justiţie, Finanţe, Răsbel, Eforia Spitalelor Civile, Facultatea de medicină şi Şcoala superioară de farmacie şi anume: lucrări analitice (uromicroscopice şi patochimice = 348, chimico-legale = 837, mercantile şi tehnice = 182, ape minerale şi hidrochimice = 78), lucrări chimico-tehnice (experimentative-organizatorice – 120, ştiinţifico-pur preparative – 131), lucrări preparative şi expediţiune – 333, lucrări demonstrative şi experimentale (elevilor şi studenţilor etc.) = 10.403, aparate compuse şi ustensile necesare diferitelor servicii = 277.

În 1898 – 1899, lucrările analitice şi de expertiză ale Laboratorului ajunseseră la un total de 10.000 – 11 .000 pe an. În paralel, mai bine de 14 ani, Bernath a funcţionat însă și la Facultatea de medicină, ca şef de lucrări la catedra de chimie a lui Davila. Tot în acest laborator, ne spune însuşi Bernath, s-a continuat execuţia expertizelor judiciare (medico-legale), precum şi controlul debitorului şi al fabricaţiei alimentelor şi băuturilor, iar el a organizat și serviciul chimico-legal, satisfăcând toate expertizele solicitate de parchet şi de tribunale din punct de vedere al otrăvirilor, crimelor etc.

Profesorul a fost primul chimist legist, iar în domeniul igienei publice a studiat fabricarea modernă a chibriturilor, cu sau fără fosfor roşu ori alb, rezultatul lucrărilor fiind publicat în revista „Moniteur Scientifique“, care apărea în Franţa. În 1900, a publicat un ghid explicativ numit “Hygiène et assistance publique”.

Autorităţile de stat şi municipale, spunea unul din elevii săi, apelau în permanenţă şi în mod larg la cunoştinţele profesorului Bernath. „Ministerul justiţiei pentru expertize chimico-legale, ministerul de război în chestiunea diferitelor furnituri; direcţia poştelor şi telegrafelor pentru analiza sârmelor de telegraf; direcţia C.F.R. în chestiunea furniturilor, Serviciul sanitar al Capitalei pentru analiza vinului și pâinii, a băuturilor spirtoase etc. O problemă deosebit de importantă o ridica primirea medicamentelor furnizate Eforiei Spitalelor Civile. Cum falsificarea lor se făcea în stil mare (calomelul cu carbonat de calciu, opiul artificial conţinea 1% morfină, chinina sulfurică cu cinchonină şi cineonidină etc.), Bernath era chemat să analizeze şi controleze aceste medicamente.

În 1899, a fost însărcinat de Ministerul agriculturii, industriei şi comerţului să meargă la Pesta, împreună cu Alex. Locusteanu, directorul Şcolii de medicină veterinară, şi cu arhitectul Ministerului, N. Cerchez, pentru a vizita instalaţia Şcolii veterinare de acolo, a stabilimentului vaccinogen şi a laboratorului de chimie pentru şcolile agricole, în vederea pregătirii proiectului pentru clădirea şi instalarea Şcolii superioare de medicină veterinară din Bucureşti”.

Chimistul a elaborat un prim Codex alimentar, care a servit ca bază la întocmirea Regulamentului privind controlul alimentelor şi băuturilor, precum şi la urmărirea fraudelor şi a falsificărilor în această direcţie și a publicat, printre altele, volumele “Grâul şi făinurile lui” și “Porumbul şi mălaiul” (1899).

Alfred Bernath a studiat din punct de vedere chimic bogăţiile solului şi subsolului ţării, iar studiul petrolului l-a determinat să construiască tot felul de aparate şi ustensile cu ajutorul cărora a putut efectua distilarea fracţionată. În plus, a întocmit o serie largă de lucrări hidrochimice privind exploatarea apelor minerale și studiul cărbunilor fosili, înlesnind aceste explorări analitice şi geologice la faţa locului.

Între 1868 şi 1900, a întreprins 22 de excursii pentru a face operaţiile hidrochimice pentru fiecare izvor în parte la faţa locului, folosind aparate şi instrumente aduse din laborator, fiind printre primii care a analizat numeroaselor ape minerale din țară.

În aceeași perioadă a făcut excursii, la invitația autorităţilor judeţene, la Vulcana şi Pucioasa sau la Lacul Sărat. „Instalarăm laboratorul într-o baracă, spunea elevul său A. Urbeanu, pentru a cerceta nu numai apa şi nămolul, ci şi vegetaţiunea Lacului Sărat. Dejunul ni-l aduceam din Brăila. Unul din cuferele de reactivi ne servea de masă, iar iarba verde ţinea loc de covor, pe care ne aşezam. Ce gustos părea puiul rece, cât de delicioasă era brânza de Brăila cu struguri“.

Bernath

Printre lucrările publicate de Bernath în urma cercetărilor se numără “Studiul apelor minerale din Cozia şi Brădet” (1893), “Studiul apelor carpatine din Buzău” (1898), “Studiul apelor minerale Bălţăteşti” (1898), “Studiul apelor de la Dorna şi Borcea” (1898) sau “Studiul apelor minerale din Valea Oltului”.

“Cursul lui Davila, ţinut în cadrul Facultăţii de medicină, ocupa o bună parte din timpul laboratorului în care Bernath, ajutat de asistenţii Mina Minovici şi C. Istrati, făcea partea experimentală cu multă abilitate, siguranţă şi precizie matematică.

Ţinut de trei ori pe săptămână în amfiteatrul Spitalului „Colţea“, asistau la acest curs, în afară de studenţii în medicină şi farmacie, elevele Azilului „Elena Doamna“ şi cele ale Pensionatului Müller, la care se ataşau multe doamne din societatea bucureşteană. Era o asistenţă de toate vârstele, diferit pregătită, care urmărea cu multă atenţie cuvintele alese cu grijă şi pline de conţinut ale prof. Davila, dar mai ales experienţele efectuate de Bernath, care izbutea să captiveze şi să pună publicul în multă admiraţie şi mirare justificată”, mărturisea Mina Minovici în amintirile sale, continuând: “Nu cred să fi fost cu putinţă o asociere mai fericită şi mai armonioasă ca aceea dintre Davila şi Bernath. Cuvântarea caldă, pasionată, entuziastă, a lui Davila, captiva auditoriul. Dar ceea ce captiva în gradul cel mai înalt atenţia auditoriului şi-l transporta în lumea farmecelor şi a minunilor era partea experimentală condusă de dr. Bernath, cu o abilitate uimitoare”.

Bernath

Tot în amfiteatrul Laboratorului de la Colţea, apoi în sala spaţioasă a Ateneului Român, Carol Davila şi Bernath Lendvay şi-au ţinut vestitele conferinţe săptămânale şi duminicale de chimie, în prezenţa elitei bucureştene, formată din multe doamne şi domni, atraşi de instructivele şi captivantele experienţe.

Mai bine de două decenii şi-a ţinut Carol Davila conferinţele publice de chimie pe care le începuse în 1856 la Liceul „Sf. Sava“, ajutat la început de Constantin I. Manu — un tânăr bacalaureat în ştiinţe de la Paris, iar după venirea în ţară a lui Bernath, de acest iscusit şi adânc iniţiat în tainele chimiei, care lichefia şi solidifica în acelaşi timp anhidrida carbonică.

Nu o dată a povestit Davila despre întâmplarea hazlie petrecută cu mai multe „cucoane sulemenite” cu pudră cu carbonat de plumb, care luau parte la una din prelegerile sale, în timp ce se experimenta cu hidrogen sulfurat. Mare a fost mirarea tuturor când obrazul colorat al acestor femei s-a transformat într-o masă cenuşie de nerecunoscut, care a provocat râsul şi voia bună a întregii săli. „Damele aveau intrare specială la Ateneu, pe uşa de către Cişmigiu şi li se rezervau cele trei bănci dintâi”, suna un anunţ privind conferinţele duminicale din casa beyzadelei Ghica, devenită Ateneu.

Colaborarea atât de mult apreciată şi stimată dintre Davila şi Bernath avea să fie zguduită în 1874 de o întâmplare nefericită, care i-a produs lui Davila una dintre cele mai mari nenorociri, iar lui Bernath o adâncă închistare sufletească şi remuşcări de neînlăturat toată viaţa, datorită căreia s-a retras ca un pustnic în laborator şi în intimităţile tăinuite ale chimiei îndrăgite.

În ziua de 13 ianuarie 1874, o duminică, Davila plecă cu soţia sa ca să meargă la Colţea, unde ţinea conferinţa săptămânală, la care, în afară de studenţi, asista multă lume din societate. La sfârşitul conferinţei, pe când Davila se îmbrăca în biroul lui, Ana Davila, nesimţindu-se bine, ceru o doză de chinină.

Din greşeală, dr. Bernath îi dădu o doză de stricnină. Moartea îi fu fulgerătoare. La această tragedie, când Davila îşi vedea soţia murindu-i în braţe în câteva clipe, asista şi cumnata sa, Felicia Racoviţă. Ultimele cuvinte pe care Ana Davila le-a mai putut rosti într-un efort suprem au fost “copiii”.

Disperat de această moarte involuntară, dintr-o greşeală personală, Bernath a încercat să se sinucidă, dar a fost împiedicat de însuşi Davila, care şi-a dat seama de cruda realitate. Cazul a făcut mare vâlvă, conducerea Eforiei Spitalelor Civile instituind chiar de a doua zi (14 ianuarie 1874) o comisie de anchetă formată din George M. Ghica, Ştefan Capşa, Al. Marcovici, C. Dimitrescu-Severeanu, Gheorghiad Obedenaru şi A. Trausch, comisie care s-a convins că fără nici o intenţie, Bernath, din greşeală, în loc să-i dea doza de chinină (clorhidrat de chinină — chinină muriatică), i-a dat stricnină muriatică.

Totodată, comisia a constatat că în laboratorul lui Bernath se afla o ordine şi o aranjare sistematică, cu indicaţii precise şi legale ale tuturor produselor aflate în borcanele din rafturile existente. Fără îndoială că raporturile dintre Davila şi Bernath nu au mai putut fi la aceeaşi caldă afecţiune, dar colaborarea dintre ei, dintre profesor şi şeful de lucrări, dintre Davila eforul şi Bernath directorul Laboratorului şi apoi al Institutului chimic universitar — a continuat să rămână valabilă până la moartea lui Davila, la zece ani după această tragedie. 

În 1875, chimistul a fondat o şcoală profesională de mecanică, metalurgie şi manufactură de artă pentru un număr de 20 de elevi bursieri și a pus bazele primelor cercetări asupra petrolului, valorificând încă multe alte bogăţii naturale ale ţării.

În 1883 şi 1885 a fost însărcinat de Ministerul Industriei să viziteze şi să studieze toate instituţiile agricole şi viticole din Europa, atât din punct de vedere al învăţământului, cât şi al aplicaţiunilor practice la noi. Dr. Bernath a purtat cu mândrie şi prestanţă renumele ştiinţei româneşti peste graniţă, iar prin studiile, demonstraţiile şi exponatele sale privind petrolul românesc, asfaltul, parafina şi multe alte derivate, precum şi o serie de produse obţinute din amestecul făinilor de grâu, secară, orz şi porumb degresat, a obţinut înalte recompense pentru stat.

Fire sensibilă, delicată, prea sfiicios pentru preîntâmpinarea brutalităţilor şi indiferenţei mai marilor zilei, Bernath era plin de umanitate în adevăratul şi adâncul ei înţeles.

Gata oricând în sprijinul aproapelui său, blând şi înţelept, bun organizator, a dezvoltat o activitate uriaşă mai bine de patru decenii, punându-şi toată inteligenţa, toată energia şi puterea de muncă, averea şi însăşi viaţa (nu a avut familie) în serviciul ţării şi al ştiinţei, al binelui public şi progresului.

Nu au trecut nici cinci decenii de la moartea sa şi posteritatea — care a profitat atât de mult după ampla-i activitate — l-a dat uitării prea de timpuriu”.

Surse:

Adolf Urbeanu, Amintiri

C. I. Istrati, Despre importanţa şi rolul chimiei în ştiinţele medicale, 1882

A. Urbeanu, Laboratorul de chimie de la „Spitalul Colţea“, 1879—1884, „Revista Farmaciei”

Şt. Minovici, Notice biographique sur Alfred Nicolaus Bernath Lendway,  Buletinul Societăţii de Chimie din România, 1924

Revista Farmacia, 1972

***

 Extraordinara viață a scriitoarei George Sand

Amantine Lucile Aurore Dupin s-a născut pe 1 iulie 1804 la Paris și a fost crescută de bunica ei, Marie-Aurore de Saxa, Madame Dupin de Francueil, în casa acesteia din satul Nohant, în provincia franceză Berry. Adolescenta a moștenit casa în 1821, când bunica a murit. Tatăl său, Maurice Dupin, era nepotul mareșalului general al Franței, Maurice, Conte de Saxa, văr de gradul șase cu regii Ludovic al XVI-lea, Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea al Franței, dar mama lui Aurore, Sophie-Victoire Delaborde, nu avea descendență nobiliară.

Aurore Dupin, cunoscută mai târziu ca scriitoarea George Sand, a purtat haine masculine în public, deși încă din 1800 poliția emisese un ordin prin care femeile care voiau să se îmbrace într-o astfel de vestimentație erau obligate să solicite un permis special. Unele femei au cerut un astfel de aviz din motive de sănătate, profesionale sau recreative (de exemplu, pentru călărie), dar Aurore a fost una dintre femeile care purtau haine bărbătești fără a avea vreun permis, explicând că astfel de ținute sunt mai puțin costisitoare, mai confortabile și mai durabile decât rochiile sau fustele lungi.

În 1822, la vârsta de optsprezece ani, Aurore s-a căsătorit cu Cazimir Dudevant, fiul nelegitim al baronului Jean-François Dudevant, cu care va avea doi copii: Maurice și Solange. În 1825 a avut o aventură cu tânărul avocat Aurélien de Sèze, iar la începutul anului 1831 și-a părăsit soțul și a intrat într-o perioadă de patru sau cinci ani de “rebeliune romantică”. De-abia în 1835, scriitoarea s-a separat legal de Dudevant și a primit custodia copiilor lor.

Aurore a avut mai multe aventuri cu personalități ale epocii sale: romancierul Jules Sandeau, scriitorul Prosper Mérimée, dramaturgul Alfred de Musset, Louis-Chrysostome Michel, actorul Pierre-François Bocage, scriitorul Charles Didier, romancierul Félicien Mallefille, politicianul Louis Blanc și compozitorul Frédéric Chopin. Mai târziu, a corespondat cu Gustave Flaubert și, în ciuda diferenței de temperament dintre ei, au devenit prieteni apropiați, apoi scriitoarea a avut o relație intimă cu actrița Marie Dorval.

George Sand și-a petrecut iarna 1838-1839 cu Frederic Chopin la Mallorca, locuind la mănăstirea Valldemossa. Călătoria a fost descrisă în romanul autobiografic “O iarnă în Mallorca”, publicat în 1841. Chopin era deja bolnav de tuberculoză la începutul relației lor, iar faptul că a stat o iarnă întreagă în condiții improprii de cazare i-a agravat simptomele. Cuplul s-a despărțit cu doi ani înainte de moartea compozitorului. Un motiv al separării a fost atitudinea lui Chopin față de fiica lui George Sand, Solange. Muzicianul a continuat să fie în relații bune cu tânăra după ce Solange și soțul ei, Auguste Clésinger, s-au certat cu scriitoarea din cauza banilor. Aurore a considerat că sprijinul lui Chopin pentru Solange este extrem de neloial și ar fi confirmarea faptului că acesta ar fi avut un atașament neprincipial față de Solange.

Nici fiul lui George Sand, Maurice, nu-l plăcea pe Chopin pentru că tânărul voia să se impună ca “bărbatul casei” și nu a dorit să-l aibă pe compozitor ca rival. Chopin s-a întors la Paris în 1848, după ce făcuse un turneu în Anglia, și a murit un an mai târziu într-un apartament din Place Vendôme, iar George Sand a refuzat să participe la înmormântare.

Scriitoarea a murit în casa pe care o moștenise de la bunica ei în Nohant, lângă Châteauroux, pe 8 iunie 1876, la vârsta de 71 de ani și fost înmormântată în cimitirul din spatele capelei de la Nohant-Vic.

***

 Fantezia incredibilă a reginei Maria Antoaneta: Satul de jucărie de la Versailles

La Versailles, în zona Trianon, satul reginei Maria Antoaneta contrastează cu luxul obișnuit al vieții la curtea regală. Aici, câteva case țărănești împrăștiate în jurul unui lac te cufundă într-un mediu de viață simplu și pașnic, aproape de natură. Simplu? Nu chiar!

În spatele fațadelor decrepite ale caselor se află încăperi bogat decorate, deoarece acest cătun a fost, înainte de toate, o fantezie incredibilă a reginei Maria Antoaneta. Acesta este singurul sat din Franța care nu are nume.

La sfârșitul secolului XVIII, în Franța a apărut o importantă mișcare de întoarcere la natură, bazată în special pe ideile filosofului Jean-Jacques Rousseau.

În acest context, Maria Antoaneta, care locuia la Petit Trianon din Versailles, dorea ca moșia să fie îmbogățită cu o grădină englezească.

Primul proiect a văzut lumina zilei în 1777 și avea și scop pedagogic, deoarece Delfinul (moștenitorul tronului) trebuia educat astfel încât să știe ce înseamnă contactul cu natura și cu țăranii.

Șase ani mai târziu, în 1783, regina – pe atunci în vârstă de 27 de ani – a încredințat construirea satului arhitectului Richard Mique, care l-a finalizat în 1786.

Au fost construite zece case cu aspect rustic, inspirate din tablourile lui Hubert Robert. În vreme ce unele aveau o utilitate agricolă reală, altele beneficiau de interioare rafinate, dedicate exclusiv plăcerilor reginei.

Grajdul și lăptăria au fost, din păcate, distruse în vremea lui Napoleon Bonaparte, iar astăzi din ele au rămas doar temeliile. Grajdul servea în special ca adăpost pentru grădinarul-șef, în timp ce lăptăria era dedicată producției de lactate.

Pe domeniu, regina și invitatele sale se îmbrăcau în straie simple și se plimbau prin împrejurimi pretinzând că sunt țărănci, dar bucurându-se, în același timp, de opulența și protecția regală.

Casa reginei este punctul central al satului, rezervată uzului suveranei, care se putea odihni aici. Tot în această casă primea și oaspeți. Restaurată recent, casa reginei este acum accesibilă în tururi ghidate.

Camera cu șemineu

Spre deosebire de ceea ce ar putea sugera numele, aceasta era o adevărată bucătărie, formată dintr-un cuptor pentru pâine, un șemineu cu grătar rotativ, un spațiu pentru depozitarea legumelor și un rezervor pentru apă. Se învecina cu casa reginei.

Budoarul

Această casă îi permitea reginei să primească oaspeți pentru discuții private, într-un cadru elegant.

Columbăria și casa de pază

După cum sugerează și numele, în columbărie erau ținuți porumbei și, ocazional, găini. Se învecina cu casa de pază, care a servit drept spațiu de cazare pentru Jean Bersy, însărcinat cu securitatea reginei.

Pe sub această casă exista un pasaj subteran care îi permitea șefului securității „să patruleze discret” până la regină.

Turnul Malborough

În 1722, la moartea generalului englez Marlborough, a fost compusă celebra melodie „Marlborough pleacă la război”. Geneviève Poitrine, doica Delfinului, avea obiceiul să-i cânte copilului această melodie.

Piesa va rămâne astfel în memorie și va da numele turnului unde, în cele din urmă, au ajuns să fie depozitate unelte de pescuit.

Moara

Această clădire păcălește privirea. Nu avea nimic de-a face cu măcinarea cerealelor. Era o construcție cu scop pur decorativ.

Satul reginei în timpul Revoluției

În timpul Revoluției Franceze din 1789, satul a fost lăsat de izbeliște. Construite cu materiale care nu erau foarte rezistente, clădirile s-au deteriorat rapid.

În 1810, Napoleon Bonaparte a renovat satul pentru a-l face cadou celei de-a doua soții, Maria Luisa de Austria, nepoata Mariei Antoaneta. Din păcate, grajdul și lăptăria s-au deteriorat prea mult și au fost demolate.

În ciuda unor intervenții sporadice, satul a rezistat cu greu trecerii timpului și a fost nevoie de mai multe campanii de restaurare pentru a-l putea menține în bune condiții.

Între 2015 și 2018 s-a desfășurat o campanie importantă de restaurare a casei reginei și a camerei cu șemineu, care au fost recent redeschise – pentru prima dată în două secole. Clădirile au fost curățate, iar zidăria a fost complet restaurată.

Ceea ce este izbitor în casa reginei este contrastul dintre declinul vizibil la exterior și mobilierul luxos din interior. Cu toate acestea, pentru standardele regale, casa era decorată relativ sărăcăcios, fără tablouri.

Motivul era simplu: regina nu dormea ​​acolo, se întorcea în fiecare seară la Petit Trianon. Mobilierul care poate fi văzut azi nu mai este cel instalat de Maria Antoaneta, distrus în timpul Revoluției Franceze.

Piesele de mobilier care pot fi admirate azi în Satul Reginei au fost comandate pentru Maria Luisa în 1810.