Se apropie nunta și Măriei îi e frică că Ion o să vadă că-i lărgită și să nu-i fată mare.
- Bagă și tu acolo un măr, îi zice mă-sa.
Vine ziua nunții, Măria face cum zice mă-sa și trece "testul". După test Ion merge la wc și Măria scoate mărul și-l pune pe noptieră, vine Ion îl vede și-l mănâncă. Îngrozită Măria fuge plângând la mă-sa și-i spune tot.
- Nu-nici o grozăvie dragă, lasă că și taică-tău a mâncat o lebeniță !!!
Albă ca Zăpadă își pierde himenul în Lacul zânelor și toți locuitorii Pădurii fermecate intră s-o caute.
Sunt găsite mai multe dar a ei este deosebit, avea șapte găurele...!!!
Zambilica iese în fața blocului și strigă :
- Rozică de la doi, la tine-i bărbatu meu ?
- Nu.
- Da la voi Leano de la unu și Mărioară de la trei, nici la voi nu-i ?
- Nu, da de ce întrebi ?
- M-am certat cu Mitică ș-a zis că merge la curve... !!!
Lev Tolstoi, de la dependența de jocurile de noroc la cearta cu biserica
Lev Nikolaevici Tolstoi s-a născut pe 28 august 1828, la moșia Iasnaia Poliana aflată în gubernia Tula, aflată la 200 de kilometric de Moscova. Tatăl său, Nikolai Tolstoi, era conte și provenea dintr-o familie de nobili germani. Din păcate, Nikolai a risipit averea familiei, dar în 1822 se căsătorește cu prințesa Maria Nikolevna Volkonskaia, care avea o zestre însemnată, ceea ce va oferi familiei un trai la cele mai înalte standarde ale epocii.
Mama va muri când micul Tolstoi nu împlinise încă nici doi ani, iar mătușa sa, Tatiana Ergolskaia, va prelua rolul mamei pentru el și cei trei frați mai mari: Nikolai, Dimitri și Serghei. Lev și ceilalți trei băieți au fost crescuți și îngrijiți de bone și servitoare și și-au petrecut copilăria la Iasnaia Poliana, primind educație de la profesori particulari, germani și francezi, care locuiau la conacul familiei în tot cursul anului și încercau să le asigure copiilor o educație bună.
În 1837, întreaga familie se mută la Moscova, pentru a le oferi copiilor posibilitatea să studieze la școli bune. În același an tatăl lor moare, iar orfanii sunt luați sub tutela contesei Osten-Saken, sora mai mare a tatălui lor. Nu după mult timp însă, moare și aceasta, iar copiii trec sub tutela contesei Iușkova, cea de-a doua soră a bătrânului Tolstoi, care era soția guvernatorului orașului Kazan. Copiii se mută iarăși și vor fi îngrijiți de această nouă familie. În 1844, Lev Tolstoi începe să frecventeze cursurile facultății de limbi răsăritene, secția e3 filologie turco-arabă de la Universitatea din Kazan, însă, după un an, abandonează și se înscrie la științe juridice. Renunță însă și la această specializare și se întoarce în satul natal.
Este o perioadă în care organizează multe petreceri, este prezent la toate balurile și este atras de strălucirea lumii mondene.
În 1847, frații își împart între ei averea părintească, lui Lev îi revine moșia Iasnaia Poliana și va prelua atribuțiile de moșier. Încearcă să îmbunătățească viața celor 330 de iobagi de pe moșia sa, dar aceștia îl priveau cu neîncredere. După doi ani de pregătire intensă, la începutul anului 1849 Tolstoi face o călătorie la Sankt Petersburg pentru a se înscrie din nou la studii de științe juridice. În această perioadă a devenit dependent de jocurile de noroc și, după multe partide pierdute, a realizat că era înglodat în datorii. Părăsește Petersburgul și se întoarce la Iasnaia Poliana, unde își descoperă o nouă pasiune: muzica țigănească. Tolstoi se înrolează în 1851 în armata imperială care acționa în Caucaz. Chemat la război de fratele său, care era deja ofițer în armata rusă, tânărul a plecat pe front, în ianuarie 1853, în timpul Războiului Crimeii, a trecut examenul de cadet și a devenit subofițer de artilerie.
În această perioadă, tânărul Lev își începuse deja activitatea de scriitor, lucrează la primul său roman, „Copilăria”, pe care îl trimite, în 1852, redacției „Sovremennik” și care va fi publicat în septembrie 1852.
În 1854, Tolstoi este transferat în armata dunăreană și locuiește timp de câteva luni la București. Într-o scrisoare adresata mătușii sale, contesa T. A. Ergolaskaia, tânărul ofițer descrie capitala: „Sunt năucit. Un oraș mare și frumos, obligația de a te prezenta multora, opera italiană și teatrul francez…” Apoi scriitorul se reîntoarce în Rusia și participă la apărarea Sevastopolului, luptând alături de soldații de rând. În 1856, Tolstoi demisionează din armată și se dedică literaturii. În 1857, ajunge la Paris, vizitează muzeele, merge la teatru și la circ, urmează cursuri la Sorbona și la Collége de France.
La 26 de ani, după un periplu prin mai multe țări europene, tânărul revine acasă și înființează la Iasnaia Poliana o școală. În august 1862, Lev se căsătorește cu Sofia Andreevna Berg, fiica unui medic din Moscova. Ajunsese la 34 de ani, iar delicata lui soție avea doar 18. Pentru următorii 15 ani se bucură de împlinirea vieții de familie, dar apoi începe o perioadă de certuri cu soția sa.
Criza pe care o traversează îl face să renunțe la avere, trecând-o pe numele Sofiei Andreevna și începe să fie preocupat obsesiv de viața celor ce trăiesc în mizerie. În jurul său se constituie un grup de discipoli, cel mai fanatic dintre aceștia fiind Certkov, care va avea o influență nocivă asupra scriitorului.
Între anii 1881 și 1901 Tolstoi locuiește mai mult la Moscova, pentru a le oferi celor doisprezece copii pe care îi are cu soția sa posibilitatea de a urma școli bune. Ultimul copil, un fiu pe nume Ivan, s-a născut în același an cu primul lor nepot, adică anul în care Tolstoi împlinise șaizeci de ani. Toți fiii și toate fiicele scriitorului au fost copii bogați, crescuți într-o familie fără griji materiale, dar, dintre toți, doar cea de-a treia fiică, Alexandra, a fost apropiată de marele scriitor.
Ajuns la vârsta de 70 de ani, Tolstoi se află în culmea gloriei, dar în familie viața sa devine infernală.
În 1901, scriitorul pleacă în Crimeea pentru a se trata de pneumonie, după care se reîntoarce la Iasnaia Poliana, unde rămâne până în preajma morții sale. În același an este excomunicat din biserică din cauza ultimului său roman, „Învierea”.
Diferențele dintre viața lui îndestulată și mizeria în care trăia poporul îl fac să sufere din ce în ce mai mult și îl duc la obsedanta idee de a-și părăsi familia și de a se refugia undeva în sudul Rusiei sau în Bulgaria, pentru a duce o viață simplă și liberă.
Pe 28 octombrie 1910, la vârsta de 82 de ani, Tolstoi va părăsi moșia Iasnaia Poliana și va pleca, împreună cu fiica sa preferată, Alexandra, și cu medicul D. Makovițki, plecând către o mănăstire, însă, la mijlocul drumului, au abandonat traseul rămânând într-o stație de tren, pentru că o pneumonie agresivă l-a doborât pe bătrânul scriitor.
După ce s-a îmbolnăvit, a fost nevoit să se oprească la Astapovo și s-au făcut ultimele încercări de împăcare cu biserica. Într-o telegramă a mitropolitului Antonie din Sankt Petersburg i se propune întoarcerea în interiorul Bisericii, însă scriitorul refuză ferm. După moarte, arhiereul Parfenie, venit special de la Tula, s-a interest dacă Tolstoi nu și-a exprimat cumva dorința de a se întoarce în credință. Vice-directorul Departamentului Poliției a declarat însă că niciunul dintre copiii scriitorului, ajunși și ei la Astapovo, nu au confirmat dorința împăcării lui cu Biserica.
În noaptea de 7 noiembrie suferă un atac de cord și i se administrează morfină. În jurul orei 5 dimineața i se permite soției sale, Sofia Andreievna, să-și vadă soțul muribund. Tolstoi moare la ora 6 și imediat după aceea începe pelerinajul prin fața corpului nsău. A doua zi, pe 8 noiembrie, sicriul este transportat de la Astapovo la Iasnaia Poliana, unde ajunge în ziua următoare, la ora 10 dimineața. Pe 9 noiembrie între orele 11:45 și 14:15, mii de oameni și-au luat rămas-bun la catafalcul său, iar la ora 15 are loc înhumarea bătrânului scriitor în pădurea Zakaz, într-un loc ales chiar de el.
Sică Alexandrescu, o viață închinată Teatrului
Sică Alexandrescu s-a născut pe 28 august 1896 la București și a fost fiul lui Vasile Alexandrescu, scriitor și actor la Teatrul Național. Crescut în lumea scenei, înconjurat de magia spectacolelor de la începutul secolului XX, tânărul a ales să ducă mai departe moștenirea pe care o primise de la ilustrul său tată. Într-un interviu pe care i l-a acordat în 1971 criticului de teatru Alecu Popovici, Sică Alexandrescu a vorbit despre primii ani în cariera artistică, despre încercarea nereușită de a deveni actor și despre creațiile sale nemuritoare. Marele regizor a încetat din viață pe 6 august 1973, în timp ce se afla la Cannes, pe Coasta de Azur. Trupul său a fost repatriat și înhumat la Cimitirul Bellu din București, pe Aleea Actorilor.
Redăm interviul prilejuit de aniversarea marelui regizor și publicat în revista Teatrul:
— Aşadar, stimate maestre, aţi împlinit astăzi respectabila vârstă de 75 de ani. Cum i-aţi împlinit?
— I-am început şi i-am împlinit în teatru. Primele noţiuni de viaţă le-am căpătat tot în teatru; primele amintiri, de la vârsta de 3 ani, sunt legate de Teatrul Naţional, de spectacole ca “Fata aerului”, de “O scrisoare pierdută”, în care jucau cei „trei mari Iancu”: Iancu Niculescu, Iancu Brezeanu, Iancu Petrescu, poate cei mai străluciţi actori ai Ţării Româneşti. Am trăit 72 de ani în teatru, instituţie cu care m-a familiarizat de copil tatăl meu, slujitor credincios al primei noastre scene.
— Şi el, teatrul, în aceste şapte decenii v-a adus bucurii?
— Numai în afara unor supărări inevitabile: griji, preocupări, necazuri băneşti în perioada teatrului particular, când fiecare lună anunţa implacabil scadenţele, salariile, datoriile. De fapt, cariera mea teatrală a început în 1912, iar în 1915 eram deja o „persoană”. Ceea ce o demonstrează şi afişele Companiei lirice române de la Grădina Blanduzia, în care numele Vasile Alexandrescu apare cu funcţia de regizor, regizor de operetă.
— Ca orice adevărat regizor, este imposibil să nu fi dorit iniţial să deveniţi actor!
— Am vrut, dar mi-a fost frică. Aceasta deşi am jucat la 16 ani rolul titular din Conu’ Leonida (reţineţi, tot cu Caragiale am început!). Am mai jucat apoi două-trei luni teatru la Constanţa, în 1930, după ce dădusem faliment. Apoi, am făcut… figuraţie, acum câţiva ani, participând la celebra scenă a alegerilor din “O scrisoare pierdută”, pentru a conduce mai bine mişcarea scenică, cu ocazia unor turnee peste hotare.
— Cum şi unde aţi învăţat teatru?
— Am învăţat mereu teatru, de la maşinişti, de la recuziteri, de la toţi oamenii scenei. Am văzut ceea ce făceau Gusty, Nottara. La 18 ani, ştiam tot atât teatru cât ştiu şi astăzi. Profesional vorbind, altminteri am de învăţat şi azi. Maestrul meu? Gusty, Nottara, Liciu, Davila. Ceea ce e mai important e faptul că am văzut multe repetiţii. În ceea ce priveşte şcoala de regie, sunt de aceeaşi părere cu Gordon Craig: „nu cred în şcoală, ci în ucenicie”. Da, teatrul nu se poate învăţa în şcoală, ci pe scenă. Cândva am intrat şi eu la Conservator, iar profesorul meu, marele actor Soreanu, chiar mă îndemna să fac dramă. Peste o lună am renunţat. Ce se făcea la școală ştiam eu de mult.
— Cu ce amintiri vă întâlniti mai des?
— Cu multe. Poate mă gândesc mai ales la clipa în care, după o bătălie teatrală care a durat 20 de ani, am reuşit să încorporez conducerii mele artistice pe vechii asociaţi, Storin, Maximilian, Toni Bulandra şi, bineînţeles, Lucia Sturdza Bulandra. Se încheia, în anul 1937, o lungă emulaţie teatrală. Am avut multe teatre. Am lucrat şi colaborat direct cu cei mai mari autori şi actori ai ţării în teatrele de care mă ocupam. Nu erau teatre de repertoriu, ci de serie, scoţând două-trei premiere pe an, sau, uneori, menţinând pe afiş un spectacol, cum a fost Moritz al II-lea, mai bine de un an. Au fost ani rodnici, pentru că eram conducător de trupă, autor, regizor, pentru că descopeream actori ca Birlic, Marcel Anghelescu, lordănescu-Bruno (care făcea cheta cu tava la Minerva din Craiova), sau relansam un titan uitat ca Niculescu-Buzău.
— Ce aveţi de spus despre autorul dramatic Sică Alexandrescu?
— Dintre piesele originale, amintesc de “Block-House”, jucată la Teatrul Naţional, sub directoratul lui Liviu Rebreanu, apoi de “O seară la Union” şi “Altă seară la Union”. Am la activul meu peste 100 de adaptări, sau, cum li se spunea pe vremuri, localizări. Cele mai multe sunt făcute cu Tudorică Muşatescu. De obicei, ca de pildă în “Valsul dimineţii”, porneam de la ideea piesei, apoi pe la jumătatea acţiunii o părăseam. Pentru că vechile farse aveau actul doi „gras” iar actul trei era… nimic. De la actul doi, deci, o luam pe altă cale, care de cele mai multe ori era şi calea succesului. Mai ţineţi minte “Fustele de la minister”, “La iarba verde”, “Figura de la Dorohoi”, “Rațele lui Coana Veta”, sau de celebra “lonescu G. Maria”, în care excelau Nora Piacentini şi Leny Caler? Făceau deliciul spectatorilor şi totodată lansau mari actori comici.
— Relaţiile dv. cu Caragiale sunt foarte vechi, foarte statornice, foarte cunoscute.
— Într-adevăr, Caragiale punctează toată cariera mea. V-am amintit de debutul meu cu “Conu’ Leonida”. Premiera a avut loc în 1911, la Ocnele Mari, iar reţeta a fost de 16,50 lei. Dar, atunci când am deschis mai târziu la Bucureşti primul meu teatru, la Grădina Marconi, am început cu “D-ale carnavalului”. În acelaşi an, la Naţional, spectacolul s-a jucat numai de două ori. La mine a avut mare succes cu Ion Morţun, C. Toneanu, Ghibericon, Toto Ionescu, Nora Piacentini. În 1937, se împlineau 25 de ani de la moartea lui Caragiale. Teatrul Naţional uitase acest eveniment. Eu, nu. La teatrul meu am deschis stagiunea cu “O noapte furtunoasă” şi “Conu’ Leonida”, având în distribuţie pe Maximilian, Timică, Iancovescu, Leny Caler, Aurel Atanasescu, Miţa Filotti, Silvia Dumitrescu. Pe Leonida îl juca Maximilian, pe Efimiţa, după o veche tradiţie, Timică în travesti. (Doar Sonia Cluceru a jucat-o pe Efimiţa „naturel”). Am mai montat comediile lui Caragiale şi la Cluj. La Bucureşti, Zaharia Stancu mi-a cerut să deschid stagiunea 1947 cu “O scrisoare pierdută”, cu acea echipă care a rămas marea echipă de comedieni ai Teatrului Naţional.
Sunt convins că, dacă i-ar fi văzut Caragiale, ar fi iubit această distribuţie la fel ca cea de pe timpul său şi ar fi scris despre interpreţi la fel cum a făcut-o despre Brezeanu, pentru că eu cred că Giugaru în Trahanache, Finteşteanu în Farfuridi sau Marcel Anghelescu în Pristanda au creat roluri antologice, alături de Vasiliu-Birlic, Ion Talianu, Niki Athanasiu, Elvira Godeanu, Constantin Bărbulescu. Omogenitatea şi strălucirea acestui colectiv a fost verificată peste tot, în toate turneele în lume. În 1948, am deschis stagiunea cu “O noapte furtunoasă” (pentru completarea spectacolului am scris “O seară la Union”), iar în anul următor cu “D-ale carnavalului”. Am mai vorbit şi în alte ocazii despre necesitatea de a respecta cu sfinţenie textul lui Caragiale, din care nu poţi schimba o vorbă, nu poţi modifica o literă, aşa cum nu poţi transforma un vers din Eminescu.
Eu am rămas pătruns, îmbibat de mirajul spectacolelor de odinioară. Poate că aveau imperfecţiuni, poate că uneori regia avea scăpări, dar să nu uităm că în acea vreme Naţionalul juca 70—80 de piese pe stagiune. Decorurile, două, trei, patru la număr, erau cumpărate, la început de an, de la Viena: o pădure, o piaţă de sat, un salon etc. şi se adaptau la orice piesă. În actul al III-lea, figuraţia din “O scrisoare pierdută” era compusă din olteni aduşi din piaţă. Dar interpreţii, marii interpreţi principali, erau uriaşi în rolurile pe care le-au jucat până la moarte. Deţineau rolurile “predate” lor chiar de Caragiale, fuseseră elevii săi. Nu vreau să fiu bănuit de conservatorism, de rigiditate. Aştept încă regizorul care să dea haine noi teatrului lui Caragiale. Poate că va fi Liviu Ciulei, acest om de teatru înzestrat cu toate darurile: actor eminent, regizor plin de fantezie, scenograf inspirat. Am văzut câteva încercări, semnate de foarte talentaţi regizori, cum este, de pildă, Pintilie. Spectacolul lui, susţinut cu brio de actori de mare suprafață artistică — Toma Caragiu, Marin Moraru, Gina Patrichi, Rodica Tapalagă şi toţi ceilalţi — a avut succes, a fost lăudat pe toate meridianele, e o reprezentaţie preţioasă. Are un singur cusur: nu trebuia trecută pe seama lui Caragiale.
— Pe care îl iubiţi mai mult dintre spectacolele pe care le-aţi semnat?
— Poate, “Bădăranii”, la care am realizat într-o singură lună şi traducerea, şi spectacolul. Şi astăzi socotesc spectacolul o frumoasă realizare. Calboreanu, Giugaru, Birlic şi Marcel Anghelescu au fost numiţi de un gazetar italian: “Admirabilii Bădărani veniţi de la Bucureşti”. N-aş vrea să mai insist asupra cronicilor italiene, ci să amintesc doar de exclamaţia unui spectator deosebit, Hemingway, care, aflându-se la Veneţia, după reprezentaţia noastră a spus doar atât: „Magnific”! Un spectacol drag îmi este “Revizorul”, altul e “Steaua fără nume”. Am montat cu dragoste şi satisfacţie dramaturgia lui Mircea Ştefănescu, de la “Căruţa cu paiaţe” la “Cuza-Vodă” şi a lui Baranga, de la “Mielul turbat” la “Iarbă rea”, “Siciliana”, “Adam şi Eva”, “Opinia publică” (la Braşov).
— Aţi pronunţat numele oraşului Braşov. Ce v-a făcut să acceptaţi şi să funcţionaţi în calitate de director al teatrului din Braşov?
— După ce o scrisoare sosită acasă, în plic, mă anunţa acum câţiva ani că am devenit pensionar, m-am apucat de scris. Am terminat patru volume în cinci ani: “Cu teatrul românesc peste hotare”, “Un comediant şi o fată de familie”, “General la patru ani”, “Mica şi marea bătălie teatrală”, şi termin noul volum: “Tovarăşul meu de drum: tutunul”. Deci starea de pensionar m-a transformat într-un scriitor. M-am apropiat de Braşov pentru că am venit hotărât să învăţ lumea să bată drumul teatrului. Am găsit actori buni, dar greşit utilizaţi. Am găsit un public iubitor de teatru care nu de puţine ori era îndepărtat de calitatea spectacolelor. Mi-am propus să acord o prioritate absolută dramaturgiei româneşti şi timp de un an jumătate am jucat numai piese originale, record neatins încă de niciun alt teatru. Am introdus sistemul stagiunilor non-stop. Aşa că ne continuăm fără întrerupere activitatea de toamnă cu premiera “Fântâna Blanduziei”, vom juca “Ziariştii” lui Mirodan, “Interesul general” de Baranga, “Poveste neterminată”, “Ultima oră” de Sebastian, “Dulcea pasăre a tinereţii” de Tennessee Williams etc. Avem în curs de elaborare câteva piese noi, dintre care aş cita pe cea a lui Dan Tărchilă, “Unchiul nostru din Jamaica”.
— Cunoscând activitatea dv. îmi vine uşor ca acum, când împliniţi 75 de ani, să acord un capitol proiecte lor viitoare!
— Termin o carte la care scriu în fiecare dimineaţă de la 5 jumate la 7. Am mult de lucru pentru televiziune. Figurant în “O scrisoare pierdută”. Lucrez aici la un spectacol compus din cânticelele lui Alecsandri, mici bijuterii teatrale, de fapt micro-piese, de o mare valoare literară. Interpretul principal, care va juca în travesti şi în diverse ipostaze aproape toate rolurile, va fi Marcel Anghelescu. De asemenea, îmi voi continua seria „portretelor”, a „medalioanelor” – Dina Cocea, Giugaru, Emil Botta, Tantzi Cocea, Toma Caragiu, Dem. Rădulescu, pe care le văd ca nişte sinteze ale activităţii actorilor respectivi. Voi monta tot la televiziune “O noapte furtunoasă” cu Giugaru, Marcel Anghelescu, Carmen Stănescu, Vasilica Tastaman şi, sper, Radu Beligan. Un tânăr actor braşovean, Dan Dobre, va apărea în rolul lui Chiriac.
— Ce ne mai puteţi declara în final despre cei 75 de ani?
— N-am vrut să se bage de seamă că i-am împlinit. Nu-i simt. Aş putea să fac contestaţie. Conduc un teatru tânăr şi după pensionare am luat-o de la început cu meseria de scriitor. Ceea ce conferă o stare de permanentă tinereţe. Viața mea se împleteşte cu teatrul şi abia acum bag de seamă că nu numai eu, ci şi amintirile mele sunt foarte vechi.
Sursa:
Călătorie prin teatru, un interviu realizat de Al. Popovici și publicat în revista Teatrul, 1971
Râul care Fierbe: Cea mai mare „supă” naturală din lume
În inima junglei amazoniene din Peru, vegetația luxuriantă este brăzdată de un curs de apă misterios, Râul care Fierbe, ale cărui origini nu au fost încă studiate în amănunt.
Temperatura apei acestui râu este atât de ridicată, încât în unele zone atinge punctul de fierbere. De aceea, animalele care cad în ea sunt ucise pe loc.
Râul are o lungime de aproape 6.4 kilometri, lățimea de 24 de metri și adâncimea maximă de 5 metri. Fără să exagerăm, am putea spune că este cea mai mare „supă” naturală din lume.
Originile râului sunt încă cercetate
În cele mai multe zone, temperatura apei este de 91 de grade Celsius, iar oamenii de știință nu știu cu siguranță de ce. De obicei, apele fierbinți se află în apropierea vulcanilor, dar în zonă nu există niciun vulcan pe o rază de 700 de kilometri.
Așa-numitul Râu care Fierbe este considerat vedeta unui grup neobișnuit de trei râuri non-vulcanice din zonă. Pe lângă Râul care Fierbe, în zonă mai curg Râul Sărat (o apă termală sărată) și Râul Fierbinte (un râu cu apă termală).
De-a lungul cursului, există și câteva cascade termale, dintre care cea mai impresionantă are o înălțime de 6 metri. De pe culmea cascadei, apa se prăbușește într-o baltă mare, cu apă fierbinte.
O broască a avut ghinionul să cadă în apă și a fost fiartă de vie.
Faptul că aceste ape fierbinți nu au origini vulcanice îi intrigă pe cercetători. De aceea, au implementat un program de cercetare denumit Proiectul Râul care Fierbe.
Cercetarea este coordonată de geologul Andres Ruzo, cel care a descoperit râul. Potrivit acestuia, în unele zone apa este atât de fierbinte, încât animalele care au căzut în ea au fost fierte pe loc.
„Animalele căzute în râu încearcă să iasă, dar degeaba. În lupta cu apa, primii afectați sunt ochii, care fierb foarte repede. Animalele se zbat să iasă din râu, dar obosesc și, în cele din urmă, apa fierbinte le intră în gură și fierb pe dinăuntru”, a spus Ruzo.
Una dintre teoriile avansate de cercetători este că apa clocotită din subteran pătrunde prin falii și, după ce se combină cu apa râului, se formează un sistem geotermal unic în lume.
Ruzo este doctorand în geofizică la Universitatea Metodistă de Sud din Dallas, Texas. El a auzit pentru prima dată de existența râului de la bunicul său, cu mulți ani în urmă.
Apoi, tatăl său i-a povestit că, în expedițiile lor, conchistadorii spanioli au dat peste un râu înspăimântător care fierbea. Ruzo a luat istoria ca pe o poveste și a dat-o uitării o vreme.
Dar, mai târziu, râul a reapărut într-o conversație. Mătușa lui Ruzo pretindea că văzuse râul și chiar că înotase în el. Dorind să afle dacă râul există cu adevărat, în 2011 Ruzo a pornit într-o drumeție, îndrumat de mătușa lui.
A mers prin junglă către locul unde ar fi trebuit să se afle cursul de apă și a fost uimit să descopere că exista cu adevărat.
„Trăim vremuri în care totul pare cartografiat, măsurat și înțeles. Acest râu este o provocare pentru ceea ce credem că știm”, a spus Ruzo la o conferință TED.
Un șaman pe malul râului, încercând să contacteze spiritele strămoșilor.
După descoperirea râului, Ruzo a lansat Proiectul Râul care Fierbe. Scopul acestuia este de a cerceta și a proteja cursul de apă și zona înconjurătoare. Studii preliminare au arătat că în jungla din jurul apei se găsesc faună și floră de o mare varietate.
„Râul m-a obligat să pun sub semnul întrebării linia de demarcație dintre cunoscut și necunoscut, antic și modern, științific și spiritual. Râul ne face să ne dăm seama că există încă locuri minunate care așteaptă să fie descoperite”, a mai spus Ruzo.
Râul care Fierbe este înconjurat de multe mituri și legende, de spiritualitate și misticism. Această apă curgătoare este considerată sacră de către comunitatea locală.
De-a lungul lui trăiesc și două comunități de vindecători, Santuario Huistin și Mayantuyacu. Șamanii acestor comunități cred că râul este un loc sacru, cu puteri vindecătoare.
De aceea, șamanii vizitează râul pentru a intra în comuniune cu spiritele și pentru a afla mai multe despre forța lui de vindecare.
Dramaturgul Horia Lovinescu s-a nascut la Fălticeni, județul Suceava, la 28 august 1917, fiind fiul avocatului Octav Lovinescu și al Anei (n. Cetățeanu, descendentă din familia lui Ion Budai-Deleanu). Unchiul său este criticul literar Eugen Lovinescu, iar fratele său este eseistul Vasile Lovinescu, potrivit ”Dicționarului scriitorilor români” (Editura Fundației Culturale Române, 1998).
A făcut școala primară și Liceul ”Nicu Gane” (1932-1936) în localitatea natală, scrie ”Dicționarul general al literaturii române” (Ed. Univers Enciclopedic, 2005). A urmat, apoi, cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, pe care a absolvit-o în 1942. Și-a luat doctoratul la Iași, în 1946, cu o teză despre poezia lui Arthur Rimbaud, premiată la cenaclul Sburătorul și publicată abia în 1981.
A lucrat la Institutul de Statistică din București și la Radiodifuziunea Română.
În 1953 a debutat la ”Viața românească”, cu piesa ”Lumina de la Ulmi” (piesă în trei acte, șase tablouri), care a fost pusă în scenă în același an (premiera 23 decembrie) la Teatrul Municipal din București și a fost distinsă cu Premiul de Stat.
A urmat o perioadă de intensă activitate. A scris piese de succes pentru marile teatre, dar și pentru teatrele de amatori, scenarii radiofonice și de film sau a făcut traduceri din dramaturgia străină.
Bun cunoscător al teatrului, având gusturi și opinii consolidate, Horia Lovinescu a abordat o problematică general umană într-o retorică diversificată, urmărind îndeosebi reacțiile conștiinței în situații confuze: “Hanul de la răscruce” (piesă în trei acte, 1957), “Surorile Boga” (piesă în trei acte, 1959), “Moartea unui artist” (dramă în două părți, 1965), ”Petru Rareș” (1967), “Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă” (1968), “Și eu am fost în Arcadia” (1971), ”Paradisul” (1974) etc., arată ”Dicționarul scriitorilor români” (Editura Fundației Culturale Române, 1998).
Opera dramatică a dramaturgului a fost reeditată în volume succesive, reunite sub același titlu — “Teatru” — în 1963, 1967, 1971, 1973 (I-II) și 1978 (I-II).
Eugen Lovinescu, remarcă ”Dicționarul general al literaturii române” (Ed. Univers Enciclopedic, 2005), este unul dintre cei mai valoroși autori dramatici români de după 1948, un autor care a dat cea mai importantă operă dramatică, având ca subiect contemporaneitatea, transformările și conflictele sociale, metamorfoza oamenilor în aceste decenii. Fără a putea evita întotdeauna imperativul ideologic, teza oficială a momentului, opera dramatică a lui Horia Lovinescu este foarte unitară sub aspectul problematicii.
Dramaturgul izbutește prin diverse strategii să dea un sens moral comportamentului personajelor. Teatrul lovinescian vizează sinteza și folosirea celor mai felurite procedee: expresioniste (”Omul care și-a pierdut omenia”), epice (”Petru Rareș”), existențialiste (”Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”) etc. Horia Lovinescu a abordat cu egal interes drama (”Citadela sfărâmată”, ”Moartea unui artist”), melodrama (”O întâmplare”, ”Al patrulea anotimp”), drama istorică (”Petru Rareș”), dar și apologul (cum consideră Tudor Vianu ”Hanul de la răscruce”), comedia polițistă (”O casă onorabilă”), tragedia polițistă (”Omul care a văzut moartea”, văzută astfel de Radu Popescu), poemul dramatic (”Omul care și-a pierdut omenia”), piesa-eseu (”Autobiografie”).
Horia Lovinescu a fost preocupat intens, în ultima parte a vieții sale, de meditația filosofică, preluând în manieră modernă unele mituri și motive universale în ”Moartea unui artist”, ”Paradisul” și mai cu seamă în ”Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”, unde simboluri arhaice au fost reinterpretate din perspectiva unei experiențe existențiale și istorice premonitorii.
Dramaturgia lui Horia Lovinescu, ce însumează zece piese mari și o duzină de piese într-un act, a fost mult jucată nu numai pe scenele teatrelor românești, dar și în Franța, Germania, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, URSS, China, SUA. Acest fapt a ilustrat poate cel mai bine tipologia și conflictele epocii comuniste într-o modalitate teatrală care a încercat să depășească însă, realismul primar, critic sau socialist, prin moralism, proiecții simbolice, mitice și folclorice.
Dintre scrierile sale amintim: “Citadela sfărâmată” (dramă în trei acte, 1955), ”Oaspetele din faptul serii” (1955), ”Revederea” (1962), “Petru Rareș” (dramă istorică, 1967, premiera pe 22 aprilie), ”Al patrulea anotimp” (1969), ”Maria” (1970), “Paradisul” (1974), ”Adolescentul” (1977), ”Patima fără sfârșit” (1977), ”Rimbaud” (1981), ”Noaptea umbrelor. Orașul viitorului. Karamazovii” (1983), ”Negru și roșu” (1984).
A tradus din: Mihail Șatrov, ”În numele revoluției” (București, 1959, în colaborare cu Nadia Lovinescu); M. Sizova, ”Mica balerină” (Galina Ulanova) (București, 1961, în colaborare cu Nadia Lovinescu); Andrei Veițler, Alexandr Mișarin, ”Cântecul vântului” (București, 1961, în colaborare cu Nadia Lovinescu).
Dramaturgul Horia Lovinescu a semnat și scenariile filmelor “Meandre” (1966) și “Bancnota de 100 de lei” (1973).
Ca director al Teatrului “C.I. Nottara” (1960-1983), a reușit să ridice prestigiul acestei instituții și a condus turnee în Danemarca, Finlanda, Franța, R. F. Germania, Grecia, Portugalia etc.
A fost ales de mai multe ori în conducerea Uniunii Scriitorilor; în ultimii ani ai vieții a fost vicepreședinte al secției române a PEN-Club.
A fost decorat cu Ordinul ”Meritul Cultural”, Ordinul Muncii, Ordinul ”Steaua Republicii” și i s-au acordat numeroase premii: Premiul de Stat pentru ”Citadela sfărâmată” (1955), Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul “I.L. Caragiale” al Academiei Române pentru ”Și eu am fost în Arcadia” (1971), Premiul Asociației Scriitorilor din București (1978) ș.a.
Dramaturgul Horia Lovinescu a murit la 16 septembrie 1983.
