***

 Ziua mondială a fotografiei

La 19 august celebrăm Ziua mondială a fotografiei, o zi în care aducem un omagiu istoriei fotografiei şi putem lăsa o mărturie a prezentului pentru viitor. Această zi marchează inventarea de către Louis Jacques Mandé Daguerre (1787-1851) şi Joseph Nicéphore Niépce (1765-1833) a procedeului de realizare a fotografiei prin “daghereotipie”. Cei doi se ocupau cu captarea imaginilor pe un suport solid şi au perfecţionat sistemul, punând la punct procedeul amintit.

Înaintea perfectării acestui procedeu, în 1826/1827, Nicéphore Niépce a captat o imagine a proprietăţii lui printr-un proces numit “heliografie”. Fotografia este cunoscută sub numele de “View from the Window at Le Gras” şi este considerată cea mai veche fotografie din lume, potrivit site-ului www.timeanddate.com.

Iniţial, cercetătorii au crezut că timpul de expunere a fost de aproximativ opt ore, dar experimentele ulterioare au arătat că prin metoda lui Niépce fotografia a avut nevoie de câteva zile până la finalizare. Această imagine există şi astăzi şi este găzduită de un centru de cercetare, la Universitatea Texas din Austin, făcând parte din colecţia Gernsheim, potrivit www.lightstalking.com/history-of-photograp hy.

***

 Coco Chanel, stilul secolului XX

Coco Chanel, pe numele real Gabrielle Bonheur Chanel, a venit pe lume pe 19 august 1883 în zona Maine-et-Loire, într-o familie săracă. Tatăl ei, Albert, era vânzător ambulant de țesături, iar mama, Jeanne Devolle, era spălătoreasă la un spital de caritate construit de o congregație catolică. Cuplul mai avea o fetiță, Jeanne, născută cu un an înainte, și au mai urmat încă patru copii – Alphonse, născut în 1885, Antoinette, venită pe lume un an mai târziu, Lucien și apoi Augustin, care a murit după șase luni de la naștere, toți locuind înghesuiți într-o locuință cu o singură cameră din orașul Brive-la-Gaillarde.

Mama copiilor a murit la vârsta de 32 de ani, pe când Gabrielle avea doar 11 ani. Tatăl i-a trimis pe cei doi fii să muncească la diverse ferme din zonă, iar pe fete le-a înscris la mănăstirea Aubazine, care avea un orfelinat condus de călugărițele Congregației Sfintei Inimi. Gabrielle a petrecut șase ani în căminul bisericii catolice, unde a dus o viață dură, plină de privațiuni, dar unde a învățat să coasă. Ajunsă la optsprezece ani, tânăra depășise limita de vârstă pentru a putea rămâne la Mănăstirea Aubazine, așa că a fost trimisă într-o pensiune pentru fete catolice în orașul Moulins.

Aici s-a angajat mai întâi cusătoreasă, apoi a început să cânte la cafeneaua “Moulins La Rotonde” și, în aceeași perioadă, și-a găsit un loc de muncă într-un magazin de stofe. La Caffè Rotond admiratorii o alintau Coco, nume provenit de la melodiile pe care obișnuia să le interpreteze: “Qui a vu Coco?” și “Ko-Ko-Ri-Ko”.

În 1904, a cunoscut un bărbat foarte influent care îi va schimba viața, pe baronul Étienne Balsan, a cărui familie avea afaceri în industria textilă. Coco i-a devenit amantă și s-a mutat într-una din casele lui, începând să creeze pălării care au fost apreciate de toate doamnele din aristocraţia pariziană. Pasiunea ei s-a transformat în curând într-o mică afacere, astfel că a devenit creatoare de pălării în 1908.

 

Un an mai târziu, Chanel a deschis un magazin la parterul apartamentelor lui Balsan din Paris și acesta a devenit rapid locul de întâlnire al femeilor bogate care formau clientela stilistei. Așa l-a cunoscut și pe Arthur Capel, care a ajutat-o să-și transfere activitatea pe Rue Cambon. În 1913, Coco a inaugurat un alt magazin la Deauville, în 1915, unul la Biarritz și în 1921 s-a lansat pe piața parfumurilor. Convinsă că parfumurile pe bază de flori și mosc nu au viitor, creatoarea a promovat o rețetă pe bază de aldehide și zahăr fermentat.

Relația cu Capel a durat nouă ani, dar chiar și după ce baronul s-a căsătorit cu o aristocrată engleză, Lady Diana Wyndham, în 1918, nu s-a despărțit complet de Coco. Bărbatul a murit într-un accident de mașină pe 21 decembrie 1919 și s-a spus atunci că accidentul lui Capel ar fi fost pus la cale chiar de creatoarea de modă. La douăzeci și cinci de ani de la eveniment, Chanel, care locuia în acel moment în Elveția, i-a mărturisit prietenului ei, Paul Morand: “Moartea lui a fost o lovitură teribilă pentru mine. Cu pierderea lui Capel, am pierdut totul. Ceea ce a urmat nu a fost o viață fericită, trebuie să spun asta.”

 

În timp ce se afla într-o vacanță la Biarritz, Coco Chanel l-a întâlnit pe Marele Duce Dmitri Pavlovici al Rusiei, exilat după Revoluția bolșevică în Franța. Cei doi au avut o aventură, apoi au rămas în relații foarte apropiate și acesta a încurajat-o să-și dezvolte afacerile, ajungând astfel să fie foarte interesată de industria cosmetică și de parfumerie. Parfumurile create cu ajutorul unui chimist i-au fost prezentate în niște sticluțe numerotate de la 1 la 5 și de la 20 la 24. A ales două dintre ele, dar până la urmă a rămas la numărul 5, căruia nu i-a schimbat numele și care a fost lansat pe 5 mai 1921, devenind, în scurt timp, parfumul cel mai vândut în lume.

În 1923, Vera Bate Lombardi, fiica nelegitimă a marchizului de Cambridge, i-a făcut intrarea în cele mai selecte cercuri ale aristocrației britanice și a ajuns astfel să facă parte dintr-un grup de elită în care se aflau personalități precum politicianul Winston Churchill sau Edward, Prințul de Wales.

La Monte Carlo, în 1923, Coco Chanel, care avea vârsta de patruzeci de ani, i-a fost prezentată lui Hugh Richard Arthur Grosvenor, ducele de Westminster. Cei doi au început o relație care a durat zece ani, timp în care ducele i-a oferit bijuterii extravagante, obiecte de artă și o casă în selectul cartier Mayfair din Londra.

În 1927, Hugh Richard i-a făcut cadou creatoarei o parcelă de teren la Roquebrune-Cap-Martin, pe Riviera Franceză, unde Coco și-a construit o vilă pe care a numit-o La Pausa. Când a fost întrebată de ce nu s-a căsătorit cu el, ar fi spus: “Au fost mai multe ducese de Westminster. Există o singură Chanel.”

În 1929, a început să creeze pantofi, bijuterii, genți, eșarfe, curele și bijuterii, iar atelierul ei din Rue Cambon 21 a devenit un punct de reper pentru pentru toate femeile din Paris.

În 1926, Chanel ieșise pe piață cu „petit noir”, mica rochie neagră, considerată piesa cea mai importantă din istoria îmbrăcămintei de până acum. În 1932, atelierele ei ofereau locuri de muncă pentru 4.000 de persoane, iar vânzările hainelor pe care le producea ajunseseră la circa 28 de mii de modele pe an.

În 1939, când a început cel de-al Doilea Război Mondial, Chanel și-a închis atelierul și și-a concediat toți angajații din Rue Cambon, lăsând deschisă doar parfumeria. 4.000 de femei au rămas pe drumuri, iar Coco s-a retras într-un apartament de lux la Hotelul Ritz, acolo unde se afla și comandamentul general al ofițerilor naziști. De remarcat că a avut în această perioadă o relație cu baronul Hans Günther von Dincklage, diplomat german la Paris, fost ofițer și procuror general al Armatei Prusace, care era agent în serviciile de informații militare încă din 1920. De altfel, după război, Coco a fost acuzată de colaborare cu naziștii și s-a retras în Elveția, vânzând toate drepturile mărcii Chanel lui Pierre Wertheimer.

Ajunsă la vârsta de 70 de ani, bătrâna doamnă a decis să își reia afacerea. L-a descoperit pe tânărul stilist Christian Dior și, pe 5 februarie 1954, la boutique-ul din Rue Cambon 21 a prezentat o nouă colecție bazată pe stilul anilor ’20.

Gabrielle Coco Chanel a murit pe 10 ianuarie 1971, la vârsta de 87 de ani, în apartamentul ei de la Hotelul Ritz din Paris. Ceremonia funerară a avut loc la Église de la Madeleine, iar sicriul a fost acoperit cu flori albe — camelii, gardenia, orhidee, azalee și câțiva trandafiri roșii, creatoarea fiind apoi înmormântată în cimitirul Bois-de-Vaux din Lausanne, Elveția.

La sfârșitul anului 2014, agențiile franceze de informații au declasificat și au publicat documente care confirmă fără tăgadă rolul de spion în favoarea naziștilor pe care Coco Chanel l-a avut în timpul celui de-al Doi lea Război Mondial.

Sursa - Historia

😁😁😁

 Niste reporteri merg intr-un sat pentru a face un reportaj: cum isi petrece ziua baciu’ Ion. Il roaga sa povesteasca ce face in cursul zilei.

– Dapai, dimineata ma scol, si trag un pahar de palinca…

– Stai, bace Ion. Nu va fi bine sa afle toata tara ca deja la prima ora bei. Spune... ca citesti ziarul.

– Na, atunce… dimineata ma scol, citesc ziarul. Dupa aia dau la porc sa mânce, dupa care mai citesc inc’ un ziar. Până la prânz lucrez in atelier, in care timp citesc vreo doi-trei carti. La masa mai citesc vreo doua reviste, iar seara adun iosagul de pe câmp, dupa care urmeaza presa de seara. Dupa cina ma duc la biblioteca satului cu prietenii, iar la 10 când inchide biblioteca merem cu toata trupa la Costel, ca el are tipografie.

***

 Călugărița-sublocotenent Marina Hociotă, în slujba țării

Marina Hociotă s-a născut pe 19 august 1896 într-o familie de ciobani din localitatea Săliște, de lângă Sibiu. Tatăl ei a murit de gută înainte ca fetița să împlinească 12 ani, iar această pierdere a făcut-o pe Marina să-și părăsească satul natal la vârsta de 14 ani și să traverseze Munții Carpați, ajungând la Mănăstirea Văratec, în România. S-a adăpostit aici și a devenit călugăriță la 18 ani, luându-și numele monahal Mina, sub îndrumarea mătușii ei, Maica Melania Cruțiu.

În 1914, după izbucnirea Primului Război Mondial, în timpul celor doi ani de neutralitate a României, Crucea Roșie a organizat cursuri speciale de asistență medicală în mai multe centre din țară, inclusiv la Mănăstirea Văratec. Tânăra călugăriță s-a oferit voluntar: „Vă puteți închipui ce bucurie am simțit când am putut să slujim și să ajutăm pe frații noștri, care s-au angajat în luptă pentru a ne elibera de sub jugul străin.”

În mai 1916, Ministerul de Război a pregătit mobilizarea generală, iar Maica Mina a fost repartizată la spitalul comitetului regional de acțiune de pe lângă prefectura din Tecuci.

Munca ei a fost remarcată de superiori, astfel că tânăra a îmbrăcat uniforma militară și a fost mobilizată aproape de linia frontului, la Mărășești, unde a primit gradul de sublocotenent.

Călugărița a lucrat inițial ca asistentă medicală în spital, dar curând a ajuns în tranșeele din prima linie a frontului, asistând la evacuarea răniților și transportarea acestora în trenurile sanitare.

În vara anului 1917, în timpul Bătăliei de la Mărășești, în timp ce a urcat pe un tren militar care îi transporta pe răniții de la Mărășești la Vaslui și Iași, a fost grav rănită în zona coapsei stângi și a fost transportată pentru operație la Iași. Impresionați de cunoștințele ei medicale, medicii i-au recomandat să rămână la Spitalul nr. 271 din Iași, condus de profesorul Dimitrie Gerota.

După izbucnirea epidemiei de tifos exantematic în Iași, doctorul Gerota a rugat-o să rămână alături de el, spunându-i: „După dumneata n-are cine să plângă”, iar ea a acceptat.

După război Maica Mina s-a întors la Mănăstirea Văratec cu conștiința împăcată: „Noi, călugărițele și călugării, ne-am pus în nesiguranța vieții… pentru țară și am slujit cu credință și am mers în război cu toată conștiința, în ajutorul răniților pentru care am muncit cu un sentiment sfânt, să îi ajutăm în suferință… Ne-am împlinit datoria nu ca niște oameni, ci ca ostași ai Domnului și ai țării noastre, făcând ascultarea până la capăt, la terminarea războiului.”

După moartea mătușii sale, în 1923, Maica Mina s-a mutat la Mănăstirea Nămăești, în Argeș, iar în anii ’30, cu acordul Patriarhului Miron Cristea, s-a înscris la Institutul surorilor de caritate „Regina Elisabeta“ din București.

În momentul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, Maica Mina avea 45 de ani. A fost mobilizată din nou și trimisă la spitalul din Câmpulung Muscel, devenind membră a „Asociației surorilor de caritate de război din România“ a „Corpului luptătorilor naționaliști“.

În 1968, Maica Mina a fost distinsă cu Medalia Virtutea ostășească – Clasa I în fața Mausoleului de la Mărășești, alături de alți veterani ai Primului Război Mondial.

Călugărița sublocotenent Marina Hociotă murit pe 9 iulie 1977 la Mănăstirea Nămăești, la vârsta  de 80 de ani.

***

 George Enescu, iubirea eternă

George Enescu s-a născut la 19 august 1881 în satul Liveni-Vârnav din județul Botoșani, în familia arendașului Costache Enescu și a soției lui, Maria, care era fiică de preot. Părinții îi spuneau „Jurjac”, nume dat inițial de guvernanta franceză, Lydie Cedre. Micul Enescu a început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la 5 ani a apărut în primul său concert și a început studii de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella.

La vârsta de 9 ani Enescu începe studiul la Conservatorul din Viena și devine un răsfățat al publicului care venea entuziasmat la concertele copilului de 12 ani. După absolvire merge la Paris, iar pe 6 februarie 1898 debutează în calitate de compozitor la Concertele Colonne cu Suita simfonică Poema Română.

În același an începe să dea lecții de vioară la București. Regina Elisabeta îl invită frecvent la Castelul Peleș și tânărul compozitor pune pe muzică câteva dintre poemele reginei, devenind invitat permanent la palat, unde ia parte la seratele muzicale organizate de familia regală.

Este perioada când activitatea sa se desfășoară între București și Paris, dar are turnee în mai multe țări europene. Când izbucnește Primul Război Mondial, Enescu rămâne în București, iar în 1915 organizează prima ediție a concursului de compoziție care îi va purta numele și tot el este oferă câștigătorilor, din veniturile proprii, sume de bani generoase.

După război Enescu își continuă activitatea între România și Franța, dar face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde dirijează orchestrele din Philadelphia și New York.

Între anii 1921-1931 Enescu lucrează la opera Oedip, pe care i-o dedică Mariei Tescanu Rosetti, fostă Cantacuzino. Maruca fusese una dintre doamnele de onoare ale Reginei Maria și, după ce căsătoria cu prințul Mihai Cantacuzino, care a murit în 1928 într-un accident de automobil, s-a încheiat, prințesa începe o relație cu George Enescu.

Capricioasă și nestatornică, Maruca face, după zece ani, o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu. Prințesa era cu 11 ani mai în vârstă decât noul ei iubit care era căsătorit și care frecventa Palatul Cantacuzino și participa la seratele muzicale organizate de Maruca. Enescu se vede nevoit să se retragă din preajma prințesei, lăsând-o să-și consume dragostea nebunească. Nae Ionescu apare peste tot alături de Maruca, dar după șase ani, în 1933, rupe relația cu ea, iar acest lucru îi provoacă femeii o cădere psihică puternică care culminează cu episodul dramatic în care a vrut să își dea foc și și-a turnat acid pe partea dreaptă a feței.

La auzul acestei vești, Enescu, încă îndrăgostit de excentrica prințesă, s-a întors de la Paris și a vegheat la căpătâiul ei.  Au urmat trei ani foarte complicați, dar în tot acest timp George Enescu a fost alături de ea. Tot el a internat-o, în septembrie 1935, într-un sanatoriu de boli nervoase din Viena, iar aici medicii au reușit să o stabilizeze emoțional. George Enescu și Maruca Cantacuzino s-au căsătorit pe 5 decembrie 1937, după o relație de 30 de ani. O vreme a apărut în fotografii doar cu un voal negru care îi acoperea fața distrusă de acid, apoi a pozat doar din profil, astfel încât obrazul mutilat să nu apară în imagini.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, George Enescu a rămas în București, iar după 1945 a apărut în concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Gilels și fostul său elev și prieten, violonistul Yehudi Menuhin, pe care îl cunoștea de la sfârșitul anilor ’20.

După instaurarea dictaturii comuniste, Enescu s-a exilat definitiv la Paris. A părăsit Romania în toamna anului 1946, în urma unei discuții cu Yehudi Menuhin, cel care i-a intermediat azilul politic în America, după cum a povestit muzicologul Viorel Cosma. A plecat cu viză de Statele Unite, acordată de Petru Groza, și cu pașaport diplomatic, cu drept de prelungire automată, îmbarcându-se într-un vapor la Constanța. Enescu și Maruca au ajuns în America, dar pentru că nu au reușit să se adapteze, după trei luni s-au întors definitiv la Paris.

La sfârșitul anilor ’40 problemele la coloana vertebrală de care suferea de mai mult timp s-au agravat. Spondiloza i s-a accentuat vizibil, iar în 1950, în timpul unui concert la Londra, a suferit un accident cerebral și a căzut de pe podium.

Bunul său prieten, Yehudi Menuhin, a închiriat un avion pentru a-l aduce la Paris, unde a fost internat de urgență într-o clinică, fiind parțial restabilit. Din acel moment, însă, starea de sănătate a muzicianului nu s-a mai refăcut, iar în iulie 1954 a suferit un atac cerebral masiv.

George Enescu a murit la Paris în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 și a fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise, într-un cavou de marmură albă. Imediat după moartea lui prințesa Maruca a plecat la Geneva unde a trăit până la sfârșitul zilelor , în decembrie

***

 Marin Moraru a decedat pe 21 august 2016... 

S-a născut pe 31 ianuarie 1937 la București, a absolvit Institutul de Teatru în 1961, la clasa profesoarei Dina Cocea, și a fost repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, pe scena căruia a jucat timp de trei ani. A venit apoi la București, intrând în trupa Teatrului de Comedie, mai târziu a ales să joace la Teatrul Bulandra, iar din 1971 a devenit actor al Teatrului Național.

Debutul în cinematografie a venit în 1966, în rolul haiducului Dascălu din “Haiducii”, peliculă regizată de Dinu Cocea, în care a jucat alături de Marga Barbu, Ion Besoiu, Toma Caragiu, Amza Pellea, Ion Finteșteanu, Alexandru Giugaru, Fory Etterle și Colea Răutu.

Au urmat, pe rând, “Un film cu o fată fermecătoare”, “Maiorul și moartea”, “Răpirea fecioarelor”, “Răzbunarea haiducilor”, “Un comisar acuză”, “Un zâmbet pentru mai târziu”, “Actorul și sălbaticii”, “Operațiunea Monstrul”, “Toamna bobocilor”, “Chiriţa în Iaşi”, „Cuibul de viespi”, “Faleze de nisip”.

Totuși, va mărturisi spre sfârșitul vieții, teatrul a fost locul în care s-a simțit împlinit ca artist, iar piesele în care juca adunau, seară de seară, sute de spectatori.

Marele actor, extrem de discret și modest, a încetat din viață pe 21 august 2016, la vârsta de 79 de ani, și a fost înmormântat la cimitirul Bellu din București. În martie 1989 regretatul prozator Florin Mugur îi dedicase un portret literar, publicat de revista Teatrul, care emoționează și astăzi prin veridicitatea trăsăturilor creionate:

“Ce s-ar întâmpla cu Marin Moraru dacă ar nimeri în rai? S-ar uita în jur cu ochii lui mari cât niște capete de copil uluit și ar întreba în șoaptă (el discută mai ales cu sine): “În-ge-rași? Ce fel de îngerași? Adică persoanele astea care se fâțâie bătând din aripioare? Să fim serioși! Nu mi-a spus mie un regizor din Botoșaani că raiul nu există? Lăptic? Miere? Domnule, aici e strada Pacienței sau nu? Da? Atunci mână, birjar!”

El se află mereu între înțelepciune și răbdare. Între Strada Sapienței și Strada Pacienței. În trăsură. Trăsura e cea care contează. Toate marile lui mirări și reacțiile de tot felul sunt încete, nu se pripesc, se preumblă cu o trăsură comodă. Nu prea știe, n-a știut niciodată ce stradă caută. Dar e sapient și plin de paciență. Totul nu e să cauți, ci să găsești. Iar el – nu mi-l închipui nicidecum pe Marin Moraru, actorul, căutându-se frământat și plin de agitație: unde-or fi? Cum anume să aflu – nu caută, ci numai, din când în când, găsește.

Să fie acest domn cu fața rotunda și placidă unul dintre marii actori europeni ai acestui sfârșit de veac în București? Ei, aș!, cugetă birjarul. Un cetățean, acolo. Niciodată turmentat, ce-I drept. Cu geniul teatrului? O fi, că așa se spune, iar de plătit cursele, le plătește corect.

Un cetățean genial? Dar, la o adică, ce să însemne geniul ăsta? Al naibii cuvânt! Eu mă pricep mai bine la cai și știu când trag și când se lasă pe tânjală. Probabil o fi vorba de vreun armăsar care mănâncă foc. Poftă bună!

Iar eu – care am visat din copilărie să ajung birjar și n-am ajuns – eu, școlar etern, ce pot face decât să scriu o compunere. Titlu: De ce îl iubesc pe Marin Moraru.

Eu îl iubesc pe Marin Moraru pentru că mă face să mor de râs. El nu mă iubește pe mine, pentru că nu mă cunoaște. Eu îl mai iubesc pentru că are o figură de băiețaș mirat și pentru că numai dacă ești foarte atent observi cât de inteligent este. El continuă să nu mă iubească pentru motivul indicat. În sfârșit, eu îl mai iubesc pentru că simt că n-ar fi în stare să facă rău nimănui. El nu se plictisește deloc să nu mă iubească – și aceasta tot pentru că nu mă cunoaște. (Dacă am face cunoștință, probabil că s-ar plictisi în continuare. Habar n-are ce noroc i s-a dat să nu se împărtășească din tezaurul vorbelor mele: tac mâlc).

A “umple scena” e un dar pe care puțini actori îl au (Ion Marinescu și George Constantin și… și…). Marin Moraru n-o umple. O golește. Pe scenă nu mai rămâne nimeni, nici măcar el. Doar un surâs rătăcit. Un surâs nițel năuc, nițel prostuț. Un surâs care s-a pierdut – ca un copil, noaptea, în pădure. Surâsul se întâlneștu cu lupul.

Marin Moraru

“Ce vrei, domnule lup, chiar ai de gând să mă mănânci? Fugi că nu te cred!”

“Păi să-ți dovedesc…”

“Mda, dar face? (…)”

Când nu te privește holbat, cu ochii unei statui de marmoră veche, când nu tace, Marin Moraru se bâlbâie. Cu ochii, nu mâinile, a neputință. Ca un delfin. Mai rar, cu glasul. E un glas cu care face ce vrea, abia îngaimă și strigă, plânge fără lacrimi și râde cu un mic hohot înăbușit. Bâlbâiala e, la Domnia sa, și un mod de a se deplasa: mărunt, cu zvâcniri și sughițuri. (Asta când nu zboară.)

Dar de obicei, cum spuneam, totul dă la el senzația de nemișcare. N-a venit, nu pleacă. Stă. Ascultă placid. Obrazul lui e ca al Lunii de altădată. Aselenizează o muscă și Luna se miră. Musca – ce să facă și ea? – stă. Apoi se duce. Ce-o fi cu musca asta? Se întreabă marele actor și o urmărește cu imenșii lui ochi contrariați cum se îndepărtează. (…)

Azi-noapte I.L. Caragiale l-a visat pe Marin Moraru și s-a deșteptat din somn râzând.

Sursa:

Florin Mugur, Strada Pacienței sau Strada Sapienței sau Despre Marin Moraru, Revist a Teatrul, martie 1989

***

 Porumbeii spioni care au schimbat cursul celui de-Al Doilea Război Mondial

În 2012, David Martin, un fost ofițer de probațiune britanic, curăța coșul de fum al casei sale din Bletchingley, Surrey, în apropiere de Londra, când a dat peste rămășițele scheletice ale unui porumbel.

Nu era un porumbel oarecare: era unul dintre porumbeii voiajori folosiți de armata britanică în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar pe unul dintre picioare purta încă un mic cilindru roșu de metal care conținea un mesaj codificat.

Operațiunea Columba a fost numele de cod folosit de guvernul condus de Winston Churchill pentru a se referi la lansarea a peste 16.000 de porumbei în spatele liniilor inamice din Franța ocupată de naziști, pentru a menține comunicarea cu frontul.

În ciuda presupusei naturi fricoase a porumbelului, britanicii l-au transformat într-un brav soldat, atât de mult, încât, de-a lungul conflictului, unele păsări s-au ales cu glorie pentru faptele lor eroice.

Isprăvi care nu au fost uitate, ca în cazul unui porumbel numit Commando, care a efectuat 90 de misiuni pentru care a primit medalia Dickin, cea mai înaltă decorație militară care recunoaște curajul în fața inamicului.

Fiecare porumbel a fost parașutat noaptea, într-o cutie care conținea, de asemenea, un cilindru în care era introdus mesajul, foi de hârtie ultra-subțire și un creion special. Toate acestea erau însoțite de instrucțiuni detaliate în franceză sau olandeză despre cum se scrie un mesaj.

Din cei 16.000 de porumbei parașutați deasupra Franței, doar aproximativ 1.800 s-au întors în Marea Britanie. Unii au fost capturați de germani, iar alții au fost predați inamicului de către colaboratorii francezi.

Mulți alții au murit în cutiile lor, fără să fie găsiți de nimeni. Cu toate acestea, atunci când misiunea avea succes, porumbelul se întorcea adesea cu informații valoroase pentru serviciul de spionaj britanic MI5.

În peste 50% din cazuri, informațiile primite s-au dovedit a fi de mare interes și, în unele cazuri, au fost adevărate „bijuterii”. Într-o astfel de ocazie, un porumbel s-a întors cu o copie a unui document miniaturizat cu ajutorul unei lupe industriale, conținând mii de cuvinte și 14 hărți desenate de mână.

Spre neîncrederea naziștilor, atunci când aceștia au realizat că Rezistența franceză folosea porumbei pentru a trimite mesaje la Londra, Berlinul a ordonat garnizoanelor de pe coasta franceză să doboare orice pasăre pe care o vedeau îndreptându-se peste mare spre Marea Britanie.

Cu toate acestea, dificultatea de a doborî porumbeii a forțat Berlinul să ia alte măsuri, apelând la o pasăre de pradă iscusită: șoimul. Germanii i-au antrenat pentru a vâna porumbeii inamici, iar de atunci șoimii urmărind porumbei pe cerul francez au devenit o priveliște obișnuită pentru soldați.

Vestea s-a răspândit curând printre britanici că șoimii dresați erau mai numeroși decât porumbeii, punând în pericol fluxul de informații. Atunci, MI5 a înființat o unitate, condusă de un colonel campion la trageri, cu ordinul de a cerceta sudul Angliei pentru a vâna orice șoim pe care îl vedea zburând deasupra coastelor.

Pe măsură ce războiul se apropia de sfârșit, porumbeii și șoimii au renunțat treptat la confruntarea lor specifică din nori și au trecut în fundal. Nu există mențiuni privind decorarea șoimilor de către naziști, dar există înregistrări privind decorarea a până la 32 de porumbei.

Porumbelul Paddy, de exemplu, a transmis un mesaj care anunța că batalioanele din Ziua Z au debarcat cu succes. Pentru această misiune au fost folosiți mai mulți porumbei, dar Paddy a fost primul care a reușit să traverseze Canalul Mânecii, în doar cinci ore.

Porumbelul Mary a primit o decorație în 1945 pentru că a dus până în Exeter un mesaj din partea Germaniei aflate sub controlul Aliaților, chiar dacă a ajuns la destinație cu trei alice în corp și cu o aripă abia scăpată de ghearele șoimilor germani.

Creată în 1943 în Marea Britanie de Maria Dickin, medalia care îi poartă numele a fost acordată animalelor care au făcut servicii eroice în timp de război. Între 1943 și 1949, 32 de porumbei, 18 câini, 3 cai și o pisică au primit această medalie.

Dintre toate aceste păsări, cea care a salvat cele mai multe vieți a fost porumbelul Wilhelm de Orania, după Operațiunea Market Garden, o misiune aliată de capturare de către parașutiști a unei serii de poduri peste râuri importante din Olanda.

În timpul bătăliei, cei 2.000 de soldați ai Batalionului 9 de parașutiști au fost izolați în orașul Arnhem. Având nevoie de întăriri și neavând echipament radio, Wilhelm i-a salvat de la o moarte sigură, reușind să cheme ajutor după ce a parcurs 420 de kilometri în aproximativ cinci ore.

De asemenea, a primit un premiu Dickin și porumbelul Winkie, care a zburat 193 de kilometri pentru a raporta locul exact unde un bombardier aliat a efectuat o aterizare de urgență.

Iar în 1943, porumbelul G. I. Joe a primit râvnitul premiu după ce a salvat viețile a aproximativ 1.000 de soldați britanici, transmițând un mesaj că două armate aliate erau pe cale să se bombardeze una pe ceala ltă în sudul Italiei.