***

 Grigore Gheba, povestea unei vieti. 

Grigore Gheba, matematicianul luat prizionier de ruşi. Geniul a fost salvat din groapa comună de doctoriţa de care s-a îndrăgostit

A scris peste 30 de culegeri de matematică, într-un tiraj de şase milioane de exemplare, dar a fost şi prizonier de război, general în armata română şi prefect de Râmnicu Sărat.

Cu siguranţă, nu există român din generaţia după anul 1950 să nu fi auzit de ilustrul matematician Grigore Gheba, omul despre care se spune că a scos la tablă toţi elevii din ţară, datorită excepţionalei sale culegeri de matematică pentru învăţământul gimnazial.

Au fost vremuri când toţi profesorii de matematică din România îşi desfăşurau orele prin intermediul culegerii, elevii ajungând să viseze şi noaptea problemele din culegerea de “Gheba”.

„Aşa cum elevii din ziua de astăzi îl ‘înjură’ pe Bălăucă, pe vremea noastră elevii îl ‘înjurau’ pe Grigore Gheba, pentru excepţionala sa culegere de matematică, carte de căpătâi pentru clasele V-VIII. Generaţii întregi de matematicieni s-au format după culegerea lui, eu fiind unul dintre ei”, ne spune profesorul de matematică focşănean Dănuţ Popoiu.

Matematicianul a fost un personaj fabulos, cu o poveste de viaţă demnă de un scenariu de film. Grigore Gheba s-a născut pe 15 august 1912, în satul Poeniţa din comuna vrânceană Dumitreşti, într-o familie extrem de săracă, cu şapte copii. De mic copil a avut o predilecţie faţă de această ştiinţă a matematicii, moştenită probabil din familie, unchiul său fiind inspector de matematică şi cel care-i furniza cărţi după care lucra.

Sărac, dar talentat

„Interesantă este povestea cu micul Grigore care până la 12 ani a rezolvat toate problemele de matematică din manuale împrumutate, iar atunci mama sa l-a luat de mână şi l-a dus la un cunoscut liceu din Râmnicu Sărat, unde după cum era îmbrăcat a stârnit hohote de râs printre elevii de aici. Când directorul unităţii l-a întrebat cum se scrie trei milionimi şi a văzut cum micul ţăran a scrijelit la tablă fără ezitare 0,000.003, a rămas impresionat, iar toţi elevii care se umflau de râs până atunci au rămas fără grai, uimiţi de talentul zdrenţărosului”, ne spune istoricul focşănean Florin Dîrdală.

Mai târziu, acesta urmează şcoala de ofiţeri în rezervă de la Bacău, devenind sublocotenent, din această calitate înrolându-se pe front, ca militar al Armatei Române. Grigore Gheba a participat la luptele de la cotul Donului, cea mai tragică operaţiune militară din istoria Armatei Române, unde au murit peste 150.000 de soldaţi. El a scăpat cu viaţă, dar a fost capturat de ruşi şi ţinut prizonier un an.

Prizonier la ruşi, îndrăgostit de medicul care i-a salvat viaţa

Despre acest episod povesteşte în cartea autobiografică „Între viaţă şi moarte”, scrisă înspre finalul vieţii sale.

„În vagonul meu aveam nouă morţi şi, în mijloc, o grămadă mare de excremente. Într-un alt vagon, cei rămaşi în viaţă taiasera fesele morţilor şi le mincaseră. După ce am trecut prin trei lagăre, dintr-un barbat voinic, la 26 de ani, ajunsesem să cântaresc 39 de kilograme. Atunci a apărut îngerul vieţii mele”.

Îngerul descris de matematician era medicul lagărului, o frumoasă rusoaică, blondă cu ochi albaştri, Marusia Anka, care l-a recuperat mai mult mort decât viu dintr-o groapă comună în care l-au aruncat ruşii, gândind că este deja decedat. Între cei doi s-a înfiripat o poveste de dragoste, sfârşită tragic, prin moartea Marusiei, exterminată de sovietici, din cauza idilei, chiar în lagărul în care s-au cunoscut.

Eliberat din lagăr, Gheba s-a înscris apoi în Divizia „Tudor Vladimirescu” şi a luptat împotriva nemţilor. A fost rănit de două ori şi a primit 8 decoraţii, iar la sfârşitul războiului a fost ridicat la rangul de general.

A dat administraţia pe matematică

Anul 1947 îl găseşte instalat pe funcţia de prefect, dar nu rezistă acestei misiuni, întrucât se opune aplicării unor măsuri dictate de regimul comunist.

A fost momentul în care şi-a reevaluat viaţa, înscriindu-se la Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o cu brio. A refuzat în permanenţă să se înscrie în Partidul Comunist, fapt care a constituit un impediment în accederea într-o carieră universitară. Chiar din perioada studenţiei a scris cărţi de matematică, în special culegeri cu probleme complexe ce puteau fi rezolvate de acei elevi care stăpâneau bine noţiunile de bază ale algebrei şi geometriei.

“Pasiunea mea pentru matematici m-a subjugat de copil, marcându-mi întreaga existenţă. Ca elev, apoi ca student, iar mai târziu ca profesor, nu m-am împăcat defel cu însuşirea superficială a noţiunilor de matematică, dar mai ales cu modul de prezentare de către profesori, care sigur respectau manualele, neclare si confuze, pline de erori” , scria Grigore Gheba, în cartea “Între viaţă şi moarte”.

Interzis din cauza popularităţii uriaşe

În 1975 i s-a interzis să-şi mai publice culegerile, din cauză că devenise prea celebru în propria-i ţară, lucru care i-a deranjat pe şefii partidului comunist. Spune că acest lucru i s-a tras de la Zoe Ceauşescu, care era invidioasă pe popularitatea sa, astfel că pentru o perioadă a rămas fără slujbă şi a trăit din meditaţiile pe care le dădea acasă. După ce i s-a ridicat interdicţia de a mai publica, la intervenţia unor „tovarăşi de bine”, Grigore Gheba a publicat mai multe culegeri de matematică, succesul lor constând, conform propriilor mărturisiri, prin faptul că a arătat matematica la nivelul de înţelegere al elevilor şi că a putut descoperi greşelile pe care elevii le fac frecvent şi lipsurile pe care le au de la şcoală.

A scris culegeri pe întelesul elevilor

Statistica reţine 34 de culegeri scrise de matematician, tirajul acestora ridicându-se la peste şase milioane de exemplare.

„Am vrut ca elevii să înţeleagă matematică. Să o înţeleagă că pe un exerciţiu al minţii. Şi creierul are nevoie de gimnastică. Altfel, nu asimilezi nimic. Asta am învăţat-o de la savantul Moisil, care mi-a fost sfătuitor”, mărturisea Grigore Gheba.

Printre elevele sale s-au numărat Daniela Bartos, fost ministru al sănătăţii şi Ecaterina Andronescu, fost ministru al educaţiei.

Grigore Gheba a fost profesor la Şcoala Generală Nr. 146 din Bucureşti şi, începând din 2001, este înfiinţat concursul care-i poarta numele, pentru elevii claselor a IV-IX-a. Pentru întreaga sa activitate depusă în slujba învăţământului, marele creator de culegeri de matematica, Grigore Gheba, a fost decorat de preşedintele României cu Ordinul „Steaua României” în grad de cavaler.

Grigore Gheba a murit în anul 2004, la vârsta de 92 de ani, în urma unui atac de cord, pe birou l său de lucru rămânând neterminată o altă culegere.

😁😁😁

 Intr-o zi, trebăluind prin bucatarie, Bulă se taie la deget. Sângele incepe sa curgă, dar Bulă foarte ager ia o cârpă, înfășoară degetul și da fuga la dispensar.

Intra in dispensar si vede doua usi:

“Bolnavi” si “Accidentati”.

Ca un cetatean disciplinat ce este, Bula intra la “Accidentati”.

Acolo, ce sa vezi? Alte doua usi:

“Cu sangerare” si “Fara sangerare”.

Asa cum era firesc intra la “Cu sangerare”.

Alte doua usi:

“De importanta vitala” si “Fara importanta vitala”

Deschide usa “Fara importanta vitala” si se trezeste iar in strada…

Pleaca nervos acasa unde familia il intreaba:

- Ei, Bula, te-au tratat bine?

- Nu s-a uitat nici dracu la mine, dar organizarea e la mare meserie.

***

 Margaret Mitchell, “Pe aripile vântului”

A murit la doar 48 de ani, in urma unui accident de masina, pe 16 august 1949...

Margaret Mitchell s-a născut pe 8 noiembrie 1900, în Atlanta, într-o familie bogată și activă din punct de vedere politic. Tatăl ei, Eugene Muse Mitchell, era avocat, iar mama ei, Mary Isabel “Maybelle” Stephens, a fost o susținătoare a dreptului la vot al femeilor.

La vârsta de 14 ani, copila a intrat la Washington Seminar, un colegiu pentru fete, și patru ani mai târziu s-a înscris la cursul superior de medicină de la Smith College din Massachusetts, dar și-a întrerupt studiile la moartea mamei sale.

Întoarsă la Atlanta, Margaret s-a căsătorește, în 1922, cu Berrien Kinnard Upshaw, dar căsătoria a fost un eșec și soțul ei i-a redat libertatea atât de necesară pentru planurile ei artistice.

În anii ’20, Margaret a colaborat cu Journal Sunday Magazine, unde scria articole foarte apreciate despre aproape orice subiect, de la modă la portrete ale generalilor din Războiul Civil, de la subiecte mondene la cele istorice și a devenit celebră dupa ce i-a luat un interviu memorabil actorului Rudolph Valentino.

În 1926 s-a căsătorit cu John Marsh, un agent publicitar, și a abandonat munca de jurnalistă pentru a se dedica scrisului. În același an a început sa lucreze la o biografie ficțională a unei femei din era Războiului Civil, Pansy O’Hara, care va fi baza romanului datorită căruia Margaret a devenit celebră în întreaga lume, “Pe aripile vântului”.

După șase ani, pe 30 iunie 1936, cartea a văzut lumina tiparului, eroina model a romanului pregătitor, Pansy O’Hara, devenind celebra Scarlett O’Hara.

Margaret a vândut 180.000 de exemplare în primele patru săptămâni de la publicarea cărții și a câștigat National Book Award pentru Most Distinguished Novel of 1936 și Premiul Pulitzer pentru ficțiune pe 3 mai 1937.

La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, scriitoarea s-a alăturat organizației Crucea Roșie, în 1943 a înființat Recreation Room pentru soldații din Piedmont Park, iar după încheierea războiului s-a întors acasă hotărâtă să reînceapă să scrie.

Margaret Mitchell a murit la doar 48 de ani, în 1949, ca urmare a unui accident de mașină. În seara de 11 august 1949, în Atlanta, un taximetrist beat, aflat pe contrasens, nu i-a văzut pe Margaret și pe soțul său care tocmai traversau strada. Impactul a fost foarte puternic, iar scriitoarea s-a stins din viață pe 16 august 1949, după cinci zile de comă.

Cartea “Pe aripile vântului”, publicată în mai 1936, a câștigat Premiul Pulitzer un an mai târziu, pe 3 mai 1937. În România a fost publicată în anul 1970 de Editura Univers, în colecția Romanul secolului XX. Inițial, autoarea a numit romanul “Tomorrow is Another Day”, ultima replică a cărții, iar acest titlu a fost interpretat ca o metaforă a schimbării stilului de viață din Sud înaintea Războiului civil.

Premiera filmului “Pe aripile vântului” regizat de Victor Fleming a avut loc pe 15 decembrie 1939. Producția a primit zece premii Oscar, un record deținut timp de douăzeci de ani, s-a situat pe locul al IV-lea în lista “100 de ani…100 de filme”, iar actorii care au interpretat rolurile principale, Vivien Leigh, Clark Gable, Olivia de Havilland, Leslie Howard și Hattie McDaniel au fost mult timp identificați doar cu acest film.

Sursa: http://www.oldmagazin earticles.com/

***

 Viața și iubirile lui Ivan Meštrović, marele sculptor croat, autor al statuilor lui Carol I, Ferdinand și Ion I.C. Brătianu de la București

Ivan Meštrović s-a născut pe 15 august 1883 în satul Vrpolje din Croația și și-a petrecut copilăria în satul Otavice. Tatăl său era un țăran sărac care își întreținea familia din creșterea oilor, așa că la vârsta de șaisprezece ani Ivan a intrat ca ucenic la Pavle Blinić, proprietarul unei zidării din Split.

Tânărul a fost susținut de soția lui Bilinić, care era profesoară de liceu, și i-a dat primele lecții de desen și noțiuni despre arhitectură și artă, apoi proprietarul unei mine din Viena i-a oferit o bursă și Ivan s-a mutat în capitala imperiului, fiind admis la Academia de Arte Frumoase, unde a studiat cu Edmund von Hellmer și Otto Wagner. 

În 1904 a întâlnit-o pe Ruža Klein, o tânără născută într-o familie evreiască. Tatăl Ružei fusese administratorul moșiei contelui Janko Drašković din Donja Višnjica și apoi devenise negustor în Osijek. Familia s-a mutat în Viena, unde fata, care era foarte bine educată, a lucrat într-un salon de pălării pentru femei unde l-a cunoscut pe tânărul artist. Tatăl Ružei nu a fost de acord cu relația fiicei sale cu „țăranul” Ivan, cum l-a numit pe student. 

Pentru că Ruža nu a vrut să se despartă de Ivan, tatăl a alungat-o din casă în 1905 și ea a locuit cu Meštrović timp de doi ani, înainte de a se căsători, în 1907. În ciuda originilor evreiești ale fetei, aceștia au făcut nuntă în biserică, dar, din cauza sărăciei în care au fost nevoiți să trăiască la începutul căsniciei, tânăra nu a vrut să aibă copii, deși el își dorea foarte mult. Mai târziu, când situația lor financiară s-a îmbunătățit, Ruža nu a mai putut avea copii.

În 1905 sculptorul a avut prima sa expoziție cu Grupul secesiune din Viena, fiind influențat vizibil de stilul Art Nouveau. Operele sale au devenit rapid populare și a început să câștige suficient pentru a călători cu sculpturile sale la mai multe expoziții internaționale.

În 1908 cuplul s-a mutat la Paris, iar lucrările realizate de Meštrović în această perioadă i-au adus reputație internațională. A devenit prieten cu pictorul cubist Jelena Dorotka, în 1911 s-au mutat la Zagreb, iar în scurt timp la Roma, unde a primit Marele Premiu la Expoziția Universală din 1911. În următorii patru ani cei doi au rămas la Roma, pentru că Ivan voia să studieze sculptura greacă antică.

Meštrović a devenit un susținător al iugoslavismului și a identității iugoslave după ce a călătorit în Serbia, fiind impresionat de cultura sârbă. În această perioadă a creat o sculptură a eroului legendar sârb Marko Kralevici, rege al Serbiei în perioada 1371-1395, cunoscut și sub numele Prințul Marko.  

La începutul Primului Război Mondial, după asasinarea lui Franz Ferdinand la Sarajevo, Meštrović a încercat să se mute la Split, dar a fost descurajat de amenințările pe care le-a primit din cauza opoziției sale politice față de autoritățile austro-ungare. 

După încheierea războiului, sculptorul s-a mutat înapoi acasă, în regatul nou format al sârbilor, croaților și slovenilor și a cunoscut-o pe tânăra Olga Kesterčanek. S-a separat, apoi a divorțat de Ruža, iar aceasta avea să se implice apoi în acțiuni umanitare datorită compasiunii sale profunde pentru persoanele vulnerabile, cerșetori și persoane fără adăpost. 

Ivan Meštrović s-a căsătorit în scurt timp cu Olga, cuplul s-a stabilit la Zagreb în 1922 și au avut împreună patru copii: Marta, Tvrtko, Maria și Mate, devenind buni prieteni de familie cu Nikola Tesla. 

Sculptorul a devenit profesor și mai târziu director al Academiei de Arte Frumoase din Zagreb și a continuat să sculpteze, a realizat multe capele și biserici și a oferit din fonduri proprii burse pentru studenți.

Până în 1923 a proiectat capela memorială a familiei Racic din Cavtat, cunoscută și sub numele de Maica Domnului a Îngerilor și un set de statui pentru un templu național iugoslav care urma să fie ridicat în Kosovo pentru a comemora Bătălia de la 1389. 

Meštrović a continuat să călătorească și și-a dus operele la Muzeul Brooklyn din New York în 1924, la Chicago în 1925, a călătorit în Egipt și Palestina în 1927. 

În 1936 s-a organizat la Bucureşti un concurs pentru realizarea monumentelor ecvestre ale regilor Carol I şi Ferdinand. Concursul a fost câştigat în ambele cazuri de către Oscar Han, dar comanda a fost acordată până la urmă pentru execuţie lui Ivan Meštrović.

Statuia ecvestră a Regelui Carol I al României avea să fie inaugurată pe 10 mai 1939, de Ziua Naţională a României, în prezenţa Regelui Carol al II-lea şi a Marelui Voevod Mihai. În noaptea de 30 spre 31 decembrie 1947, la scurt timp după ce Regele Mihai a semnat abdicarea forţată şi România a devenit republică populară, guvernul comunist a dat jos de pe soclu statuia primului rege al României.

După demolare, statuia mutilată a ajuns din Piaţa Palatului în curtea Pirotehniei armatei, devenită ulterior Garajele Grozăveşti. Mai târziu, statuia a fost topită, iar din bronzul ei a fost turnată Statuia lui Lenin, realizată de sculptorul Boris Caragea, care s-a aflat în faţa Casei Scânteii din 21 septembrie 1960 până pe 3 martie 1990.

Când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, Meštrović locuia în Split, dar fiind avertizat că autoritățile croate nu îi pot garanta siguranța, s-a mutat la Zagreb în septembrie 1941. Aici, el și pictorul Jozo Kljakovici au fost arestați de Ustaše pe 7 noiembrie 1941, aparent din cauza temerilor regimului că cei doi vor emigra. 

Sculptorul a stat trei luni și jumătate în închisoarea Savska Cesta, dar, cu ajutorul arhiepiscopului orașului, Aloysius Stepinac, și, apoi, la intervenția Vaticanului, a fost eliberat, cu condiția să călătorească la Veneția pentru a participa la pavilionul Statului Independent al Croației la Bienala de la Veneția. 

De acolo s-a mutat la Roma, unde a lucrat la Colegiul Croat Pontifical Sf. Ieronim, fiind sponsorizat de Fra Dominik Mandić, având onoarea de a fi primit de Papa Pius al XII-lea. 

În iulie 1943, Meštrović a obținut o viză pentru Elveția datorită diplomatului Stijepo Perici și s-a mutat acolo. Din păcate, nu întreaga sa familie a reușit să scape. Prima sa soție, Ruža, a murit în 1942 la Zagreb, iar alți membrii ai familiei sale au fost uciși în Holocaust. Mai târziu, fratele său, Petar, a fost închis pentru că l-a sfătuit public pe Ivan să nu se întoarcă în țară.  

Guvernul mareșalului Josip Broz Tito l-a invitat în cele din urmă pe Meštrović să se întoarcă în Iugoslavia, dar el a refuzat categoric. În 1946, Universitatea Syracuse i-a oferit un post de profesor și s-a mutat în Statele Unite, devenind primul artist de origine croată care și-a expus lucrările la Metropolitan Museum of Art din New York în 1947, iar mai târziu președintele Dwight D. Eisenhower prezidând ceremonia prin care i s-a acordat cetățenia americană. 

La sfârșitul lunii ianuarie 1951, sculptorul s-a alăturat campaniei americane pentru eliberarea arhiepiscopului Aloysius Stepinac din închisoare. Fost cardinal al Zagrebului, cel care îl ajutase cu zece ani în urmă să fie eliberat din închisoare, fusese judecat de guvernul iugoslav comunist după război pentru trădare și colaborare cu regimul Ustaše și condamnat la 16 ani de închisoare.

Meštrović s-a întors în Iugoslavia pentru ultima dată pentru a-l vizita pe cardinalul Stepinac, cu acceptul lui Tito, care acceptase să îi comute cardinalului pedeapsa din închisoare în domiciliu obligatoriu. La întoarcerea în Statele Unite, sculptorul i-a promis prietenului său, pictorul Jozo Kljaković, că nu se va mai întoarce în țară atâta timp cât comuniștii vor fi la putere.

În 1960 Ivan Meštrović a suferit un accident vascular cerebral minor care i-a afectat vederea. La începutul anului 1962, ajuns la vârsta de 79 de ani, artistul a încetat din viață, rămășițele sale fiind transportate la Otavice, în satul natal. Autoritățile iugoslave comuniste promiseseră inițial familiei Meštrović că îi vor organiza funeralii naționale la catedralala din Zagreb, dar s-au răzgândit și nu mai au permis ca acest lucru să se întâmple. Astăzi, trupul marelui sculptor croat se află în capela familiei din Otavice, iar operele sale sunt găzduite în marile muzee ale lumii. 

La București a supraviețuit printr-o minune statuia lui Ion I C Brătianu, realizată în 1937, monument amplasat în curtea casei familiei, însă dat jos în anul 1947 de către autoritățile comuniste, fiind aruncat la Mogoșoaia, printre pietre. Sculptura a fost avariată în timp, urmele fiind vizibile și astăzi, câteva degete de la mâna stângă și o parte din reverul hainei fiind sparte. În 1991, din inițiativa Ioana Brătianu, statuia a fost adusă de la Conacul Goleștilor, unde fusese depozitată între timp, și reamplasată pe locul ei de altă dată, pe Bulevardul Dacia.

***

 Pe 16 august 1956 trecea la cele vesnice, Theodor Pallady...

„Pictura, domnule, e o transpunere a unui obiect prin filtrul unui suflet de artist, de aceea nudurile femeilor ce le vezi expuse aci nu sunt de natură a ațâța nervii cuiva, au calitatea pe care le-am expus-o de mai multe ori până acum, de a fi o reuniune interesantă de linii, curbe și valori”, scria Theodor Pallady într-un număr din iunie 1919 al ziarului Rampa, dând replică unei cronici despre o expoziția a lui, în care autorul spunea că sunt „nuduri care par ale morților înecați, pescuiți și care putrezesc pe masa morgii”.

Despre acest artist născut în Iași în 11 aprilie 1871, Zambaccian spunea că are „sensibilitate, un rafinament, o intransigență morală cu totul deosebită”. Tot de aici, dintr-o conversație a celor doi, Pallady mărturisea la un moment dat că Paul Verlaine e „minor” și că el îi admiră pe Baudelaire, „pe deasupra tuturor”, pe Alfred de Vigny și Mallarmé.

În 1925, în catalogul unei alte expoziții Pallady, Tudor Arghezi scria: „Delicat în nuanțe și splendori fragile, meșterul nostru ne povestește tainele culorile văzute pe dinăuntru, învăluite în borangic”.

Pallady și-a petrecut copilăria la Iași și la moșia părinților săi din Perieni, astăzi în județul Vaslui. Mama lui, Maria, a fost din familia Cantacuzino. Liceul l-a făcut la București, după care s-a înscris, ca să facă pe voia părinților, la Școala de Poduri și Șosele din București. Înainte de a termina studiile la acea școală, a plecat la Dresda, unde a urmat Politehnica.  În timpul studiilor inginerești în Germania, a mers la cursuri de pictură ținute de pictorul german Erwin Oehme, cunoscut în special pentru tablourile lui în ulei și acuarelă cu peisaje, scene arhitecturale și portrete. Acesta a observat talentul tânărului și l-a sfătuit să meargă la Paris. Pallady i-a urmat sfatul și, în 1889, a ajuns la Paris unde, în vreme ce a lucrat în atelierul unui pictor, a făcut și cursurile de la Académie des Beaux-Arts. În 1892, a fost primit în atelierul lui Gustave Moreau, unul dintre artiștii remarcabili ai simbolismului în pictură.

În atelierul lui Moreau, Pallady l-a avut printre colegi pe Henri Matisse, cu care a legat și păstrat peste ani o caldă și durabilă prietenie, în ciuda unor stiluri și viziuni diferite.

Mult mai târziu, când ambii au ajuns la maturitatea artistică, între cei doi a început o corespondență interesantă. A fost în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, după ce Pallady nu a mai locuit în Franța, iar Matisse, bolnav, s-a retras în sud și a continuat să picteze de acolo. În acea perioadă, Pallady a revenit în România, la București, pentru a pregăti o expoziție retrospectivă a picturii lui, ce a avut loc în aprilie-mai 1940, la Ateneul Român, iar din cauza războiului, nu a mai putut obține viză pentru a pleca din România și a se reîntoarce în Franța.

Cele mai multe scrisori au fost trimise de Pallady. Între 1939 și 1940, Matisse a lucrat la tabloul lui numit La Blouse roumaine, fiind printre primii pictori care a ilustrat ia românească, și i-a scris lui Pallady despre stadiul muncii lui. Cele trei scrisori ale lui Matisse trimise lui Pallady se păstrează la Biblioteca Națională a României. Așa cum obișnuia Matisse în multe dintre scrisorile lui, le ilustra cu desene, portrete, autoportrete, natură statică.

Ideea de a picta un tablou pe care Matisse l-a numit La Blouse roumaine, în care ia românească este subiectul central al picturii, a fost inspirat din această prietenie pe care artistul francez a avut-o cu cel român. Pallady i-a dăruit lui Matisse o colecție de ii românești.

Matisse a mai pictat și făcut diferite schițe în care apare ia românească, însă tabloul în ulei La Blouse roumaine este cel mai cunoscut și originalul poate fi văzut la Muzeul de Artă Modernă din Paris.

„Tabloul a fost, fără îndoială, discutat, dacă nu inspirat de vizita vechiului său prieten, pictorul Theodor Pallady, al cărui portret Matisse l-a desenat în Nice, în 1940”, scria Constantin Roman în lucrarea La Blouse roumaine.

În contextul războiului, când Franța s-a aflat o perioadă sub ocupație nazistă, Matisse a notat în jurnalul său că munca la Bluza românească i-a fost ca un antidot, pentru că, prin veselia ei, reprezenta o licărire de optimism și speranță.

Înainte de lucrarea finală, Matisse a făcut sute de schițe și a studiat o serie de modele ce se țes tradițional pe ii.

Din jurnalul lui Matisse, o însemnare din 1940, despre tabloul Le rêve (Visul) (1940), ce înfățișează portretul unei femei care doarme și poartă o ie:

„Războiul, din nou. Trăim în gânduri atât de întunecate, e așa un urlet, așa o tristețe generală ce vine dn tot ceea ce se spune și se repetă despre iminenta ocupație germană în Nice. Toată starea aceasta mai degrabă mă afectează profund și îmi este dificil să lucrez. Din fericire, sunt în punctul de a termina un tablou pe care l-am început în urmă cu un an și care a fost aproape o aventură, de fapt fiecare tablou al meu reprezintă o aventură. Dincolo de toate, foarte realistic, o frumoasă femeie cu păr negru care a adormit pe masa mea de marmură, în mijlocul fructelor, s-a metamorfozat într-un înger care doarme pe o suprafață violetă – cea mai frumoasă culoare violetă pe care am văzut-o vreodată – pielea ei roz este bulbul florilor aprinse; corsetul rochiei a fost înlocuit cu  o bluză românească, un model vechi, tradițional, într-un pal, foarte dulce albastru, cu cusături vechi în ocru, ce trebuie să-i fi aparținut vreunei prințese… Cât de minunată ești, mesagerul mea adormit!”

La Paris, Pallady a avut atelierul într-o clădire veche din Place Dauphine, de unde „priveliștea spre Sena e încântătoare și i-a inspirat frumoase peisaje”, cum a notat Krikor H. Zambaccian. Tot el a adunat mai multe momente și replici ale pictorului Theodor Pallady, în diferite împrejurări, ce arată firea lui, „irascibilă”, a unui om incomod, care caută parcă mereu gâlceava, cum l-a caracterizat Zambaccian. Dar și un om cu un rafinat simț al umorului.

„La un prânz, la pictorul Aman Jean, la care asista și Albert Bernard, fericitul decorator al plafonului Comediei Franceze, soția acestuia, contrariată de observațiile pe care le făcea Pallady unora și altora, i se adresă:

– În definitiv, care este pictura ce vă place?

– Aceea pe care aș dori să o pot face.”

„Privind odată tabloul lui Nicolae Grigorescu intitulat Paznicul de la Chailly, Pallady fu contrariat:

– Ce rost are pistolul acesta?, mă întrebă Pallady.

– Dumneata găsești mai firesc un pistol într-o natură moartă, cum ai pictat în câteva, decât în mâna unui paznic?

– Hm!”

„Odată, o doamnă privind o pictură de a lui Pallady, observa că roșul din tablou contrariază natura.

– Dacă e ceva ce contrariază natura, e roșul de pe buzele matale, îi răspunse Pallady.”

„Într-o zi se prezentă la dânsul un amator, rugându-l să-i confirme dacă tabloul neiscălit pe care îl cumpărase de la un particular era original. Pictorul, luând tabloul în mână, îl iscăli cu următorul adaos: «De mine, parvenitule».”

„Într-o bună zi, Pallady a fost chemat la prefectura poliției să examineze niște tablouri cumpărate de un reclamant care aflase apoi că erau false. Pallady examinând tabloul spuse că nu era de dânsul, dar că lucrarea era interesantă și că falsificatorul avea talent.

– Ce pretenție aveți împotrivia falsificatorului?, îl întrebă inspectorul de poliție.

– Cred că trebuie arestat cumpărătorul, interveni Pallady, fiindcă a cumpărat un fals.”

Spre sfârșitul vieții, bolnav, a fost obligat să stea mai mult la pat, „imobilitate ce l-a exasperat”, cum scria Krikor H. Zambaccian și a redat probabil unul dintre ultimele lor dialoguri:

„Într-o zi mi-a spus:

– Ce fel de libertate e aia ce nu-ți permite să mori când dorești?

– Parcă ai avut odată puțină stricnină, i-am răspuns eu.

– S-a alterat de atunci. M-aș arunca pe fereastră, dar mi-e teamă că nu mor și rămân olog.

– N-o să mori până ce n-o să pictezi o scenă realistă!

– Zut alors! (La naiba!)”

În 11 aprilie 1956, când pictorul a împlinit 85 de ani, a primit titlul de Maestru emerit al artei și s-a organizat tot atunci expoziția retrospectivă. După patru luni, în 16 august, Theodor Pallady a părăsit această lume.

La sfârșitul anilor ’60, Serafina şi Gheorghe Răut au donat statului român colecția lor de pânze semnate de Theodor Pallady și peste 800 de desene și gravuri din perioada pariziană a artistului. Aceasta a stat la baza deschiderii Muzeului Theodor Pallady din București. Muzeul se află în Casa Melik, una dintre cele mai frumoase și bine păstrate case negustorești, datată din a dou a jumătate a a secolului al XVIII-lea.

😁😁😁

 Un oltean se duce-n vizită la un prieten din Moldova.

Ies ei la o bere şi stand la masă văd doi muncitori: unul care săpa un şanţ și la câtiva metri în spatele lui, celălalt astupa groapa...

Olteanul nu se poate abţine şi-i întreabă pe cei doi care-i treaba.

Unul din ei răspunde:

- Dom'le, în mod normal. echipa noastră e formată din 3 oameni: unul sapă groapa, altul pune cablul, iar cel de-al treilea o astupă, numai că ăla de punea cablu' este în concediu...

***

 In memoriam

CORNELIU-DAN BORCIA (30 martie 1943, Sibiu – 17 august 2014, Piatra- Neamţ)

A absolvit I. A. T. C. în 1966. Imediat după absolvire a fost angajat la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, unde a debutat în spectacolul „Răzvan şi Vidra”.

Activitatea sa artistică cuprinde peste cincizeci de roluri, memorabile rămânând cele din: „Act veneţian”, „Tristan şi Isolda”, „Omul cel bun din Sîciuan”, „Woyzeck”, „Harap-Alb”, „Zigger-Zagger”, „Trei surori”, „O noapte furtunoasă”, „Zât, moarte, zât”, „Vicleniile lui Scapin”.

A iniţiat proiectul de teatru independent “Teatru Pi Buni”, care a scos pentru public o serie de spectacole prezente și în programul edițiilor Festivalului de teatru de la Piatra-Neamț.

Începând cu luna septembrie a anului 1995 a fost director al Teatrului Tineretului, până în august 2001.

La câteva luni de la instalarea sa ca director, Corneliu-Dan Borcia primea o scrisoare, de peste oceanul Atlantic, de la prietenul său Andrei Șerban, regizorul care nu a uitat că T. T. -ul, locul unde a repurtat primul său mare succes – “Omul bun din Sîciuan” –, i-a fost rampă de lansare. Mesajul era destinat a fi suport moral în vremuri grele: „Dragul meu Dan, în primul rând, te felicit pentru vestea bună că ai devenit Directorul Teatrului – nu e deloc prea târziu – abia acum e momentul! M-a emoţionat de asemenea invitaţia de a participa la Festivalul pe care l-am iniţiat împreună – evident timpul este prea scurt ca să pot să fiu fizic prezent printre voi – dar sper că acel chibrit pe care l-am aprins în ‘68 să inspire şi acum aceeaşi dorinţă de a comunica aceeaşi inspiraţie şi credinţă în teatru. Deşi absent, voi fi prezent prin spirit şi vă îmbrăţişez cu toată dragostea şi speranţa în căutarea unui nou drum. Şi poate într-o zi, voi fi prezent chiar fizic printre voi. Curaj şi baftă, Andrei Şerban – Mai 1996, Columbia University in the City of New York.”

Primul mare succes al Teatrului Tineretului condus de directorul Corneliu-Dan Borcia s-a numit „Antigona”, de Sofocle, spectacol regizat de Mihai Măniuțiu. Echipa cuprindea nume importante, precum Doina Levința, cea care a răspuns de costume, și actorii Oana Ștefănescu (Antigona), Lelia Ciobotariu, Liviu Timuş, Radu Băiţan, Pompiliu Ştefan, Corneliu-Dan Borcia, Iurie Luncaşu, Mihai Danu, Lucreţia Mandric, Afrodita Androne, Loredana Botezatu, Gina Gulai, Daniel Beşleagă, Ionuţ Cucoară, Traian Grigoriu, Florin Mircea jr., Ştefan Pompiliu.

Ca director, Corneliu-Dan Borcia a realizat multe lucruri bune care se știu și care nu se știu. Din sfera primelor este și ideea novatoare aplicată structurii Festivalului de Teatru de la Piatra-Neamț. Astfel, începând cu cea a anului 1997, Festivalului i-a fost adăugat secțiunea Spațiul cultural, care, vreme de cinci ediții consecutive (până în 2001) a adus spectacole din arealul britanic, german, românesc, american, balcanic. Ținta era ca Festivalul sã-şi onoreze cât mai bine caracterul internaţional printr-o contribuţie sporitã la cunoaşterea mai profundã şi mai coerentã a altor spaţii culturale.

Despre perioada de manageriat a lui Corneliu-Dan Borcia s-au spus multe vorbe frumoase, fiindu-i astfel apreciată munca depusă și pe frontul din spatele scenei. Criticul de teatru Doru Mareș exprima ideea că „în 2001, când a părăsit conducerea teatrului, Corneliu-Dan Borcia îşi adusese trupa până la statutul aproape unanim acceptat de cel mai bun teatru din România. Nu trebuie uitată nici aura de legendă care înconjoară Teatrul Tineretului încă din anii ’60, act irepetabil.” (în articolul „13, adică performanță” din „Observator cultural”, 5 martie 2010).

Fire altruistă, Corneliu-Dan Borcia a căutat să împărtășească din experiența sa artistică celor care făceau primii pași în arta teatrală la Școala Populară de Artă Piatra-Neamț.

Corneliu-Dan Borcia, a fost, cu siguranță, o persoană pe deplin împlinită. Viața sa din lumea teatrului a fost una frumoasă și pentru că în plan personal a reușit să-și construiască o familie care să-l susțină și pe care să o bucure. Fiica sa, jurnalista Catrinel Cojocaru, la rândul său astăzi un om împlinit, face referire la Corneliu-Dan Borcia bunicul, așa cum foarte puțini l-au cunoscut: “…într un colț de Rai, cu siguranță că acum veghează asupra celor dragi – și nu au fost deloc puțini: actori, regizori, jurnaliști , colegi din multe teatre, prieteni, oameni pe care i-a iubit din tot sufletul! Dar mai ales asupra celor două nepoate care, de când au venit în Lumea asta, au ocupat o mare parte din inima lui! Și, fără îndoială, pentru ele rămâne îngerul lor păzitor! Lumina veșnică!“

Pentru tot ce a făcut și a însemnat pentru arta și cultura locului, Corneliu-Dan Borcia rămâne mereu viu în memoria colectivă a țin utului Neamț.