***

 S-a întâmplat în 27 iulie 1862, 27.VII / 8.VIII: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza semnează Decretul nr.168 privind înfiinţarea Departamentului Trebilor Străine, precursor al Ministerului Afacerilor Externe de astăzi. 

Decretul a fost publicat la 1 august 1862 în „Monitorul. Jurnal Oficial al Principatelor Unite". Înfiinţarea Ministerului Trebilor Străine venea la scurt timp după Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859, un moment fundamental pentru naţiunea română. Se înfăptuia astfel unificarea administrativă, cu o singură adunare legiuitoare şi un singur guvern a statului unitar cu denumirea oficială „Principatele Unite ale Ţării Româneşti şi Moldovei” şi capitala la Bucureşti. În fruntea Ministerului Trebilor Străine, a fost numit doctorul Apostol Arsache, care a devenit astfel primul din galeria marilor personalităţi ale istoriei României ce au ocupat această onorantă poziţie.Primul ministru de externe al României a fost Apostol Arsache, născut în 1792 în satul Hotahova din Epir, o zona din nordul actualei Grecii. A studiat la Viena, şi-a luat doctoratul în medicină la Halle în Saxonia, iar din 1814 a profest medicina la Bucureşti.Arsache a intrat în diplomaţia Valahiei încă din anul 1822, apoi şi în viaţa politică a principatului. Între 22 ianuarie şi 24 iunie 1862 a fost ministru la Ministerul Afacerilor Străine , iar între 8 şi 24 iunie 1862 Arsache a fost preşedinte ad interim al Consiliului de Miniştri, echivalentul primului-ministru, dupa asasinarea lui Barbu Catargiu.Arsache a fost şi unul din marii filantropi care au ajutat cu bani statul grec, una din instituţiile de învăţământ pe care le-a finanţat cu generozitate poartă şi azi numele său - Arsakeion.Sediu al Ministerului Afacerilor Straine a fost Palatul Sturdza, construit între anii 1898 şi 1901 de arhitectul Iulius Reiniqke pentru Grigore Sturdza, fiul lui Mihail Sturdza, domn al Moldovei între 1834 şi 1849.După moartea prinţului Sturdza palatul a devenit sediul Ministerului Afacerilor Externe deşi în epocă palatul nu era prea apreciat, reproşîndu-i-se amestecul de stiluri, ornamentaţia încărcată şi turnuleţele. Din 1937 ministerul s-a mutat într-o clădire alăturată nouă - actualul Palat Victoria. Palatul Sturdza a fost bombardat în timpul războiului şi apoi demolat în anul 1946.Înfiinţarea Ministerul Afacerilor Străine, condus de Apostol Arsache, a fost dovada recunoaşterii importanţei reprezentării intereselor naţionale ale statului nou format şi a promovării unităţii de neam şi de limbă, iar diplomaţia română a acţionat imediat pentru stabilirea de relaţii cu celelalte state ale lumii, în scopul recunoaşterii Unirii, al menţinerii integrităţii teritoriale şi pentru obţinerea Independenţei de stat.Sub Alexandru Ioan Cuza, iar din 1866 sub principele, apoi regele Carol I ţara şi-a proclamat independenţa, câştigată pe câmpurile de luptă şi recunoscută internaţional de Congresul de la Berlin din 1878, şi a devenit un regat modern.În prima parte a secolului al XX-lea şi apoi dupa unirea din 1918 a Regatului Romaniei cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania, elitele diplomatice au acţionat pentru reprezentarea intereselor României ca stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.Ideile vizionarea ale diplomaţilor de excepţie Vasile Alecsandri, Costache Negri, Ion Ghica, Mihai Kogalniceanu, Ion C. Bratianu, Tache Ionescu, Alexandru Vaida Voievod, Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu, Vespasian Pella, Constatin Caragea, sau ale altor diplomaţi, rămaşi de multe ori anonimi, au consolidat naţiunea română şi prestigiul României în relatiile internaţionale. Între anii 1927 şi 1936, Nicolae Titulescu a fost de trei ori Ministru al Afacerilor Străine.

Nicolae Uszkai

Surse:

https://www.mae.ro/node/1383

rhiva.rador.ro/doc/628/2014-07/news-440865-cal25-28iul2014.pdf

http://stiri.tvr.ro/diplomatia-romana-sub-deviza-semper-fidelis-patriae_49362.html#view

https://www.mae.ro/n ode/35446

***

 STIATI CĂ?

BISERICA NEAGRĂ din BRAȘOV  este cea mai mare biserică gotică dintre VIENA și CONSTANTINOPOL?

- Și are o istorie care se întinde pe 780 de ani?

- La începuturile orașului, aici exista o capelă mică, care a fost distrusă în timpul marii invazii mongole din 1241. -Dar pe locul micii bisericuțe a fost ridicată o biserică închinată FECIOAREI MARIA.

- Construcția a durat un secol, iar în anul 1689, marele incendiu care a devastat BRAȘOVUL a distrus acoperișul, turnul și tot interiorul. De atunci datează și denumirea actuală, pentru că zidurile exterioare au căpătat nuanță neagră.  

 -Trei lucruri mai puţin cunoscute despre BISERICA NEAGRĂ din BRAŞOV. O statuie misterioasă, clopot de peste şase tone şi o orgă unică în EUROPA 

BISERICA NEAGRĂ este cea mai înalta clădire din BRAŞOV!

BISERICA NEAGRĂ este cea mai fotografiată clădire din ROMÂNIA şi are în fiecare an peste 250.000 de vizitatori. Pe lângă istoria ei şi dimensiunile impunătoare, are şi câteva atracţii unice.

BISERICA NEAGRĂ este cea mai înaltă clădire din BRAŞOV, cel mai mare lăcaş de cult în stil gotic din sud-estul EUROPEI, dar şi cea mai fotografiată clădire din ROMÂNIA, potrivit portalului Google Panoramio.

Unul dintre misterele BISERICII NEGRE este originea unei statui de piatră care înfăţişează un copil care stă aplecat. Nimeni nu a putut încă stabili care este de fapt adevărul din spatele acestei statui. Una dintre legende spune că statuia înfăţişează un ucenic care a fost omorât din invidie. Se spune că ucenicul era foarte priceput, iar meşterul şef, care lucra la construcţia bisericii, s-a temut să îl va întrece şi îi va lua locul. Aşa că şi-a împins ucenicul de pe biserică, iar acesta a murit.

 Ulterior, meşterul a aflat că băiatul îl admira foarte mult şi că vorbea foarte frumos despre el. Măcinat de remuşcări, a ridicat această statuie. Legenda spune că meşterul a recunoscut ce a făcut şi a fost condamnat la moarte. O altă legendă spune că fapt că la originea statuii ar fi un accident şi că fiul unuia dintre meşteri a căzut în timpul construcţiei biserici chiar sub ochii tatălui său. Răpus de durere bărbatul a construit o statuie care îl înfăţişează pe fiul său aşa cum l-a văzut ultima oară. 

ORGĂ UNICĂ ÎN EUROPA DE EST!

Cea mai importantă piesă de interior a BISERICII NEGRE este orga BUCHHOLZ, care a împlinit are 179 de ani. Maestrul care dă viaţă celebrei orgi este STEFFEN SCHLANDT. Orga a fost construită în anul 1839 de CARL AUGUST BUCHHOLZ. Instrumentul nu a fost modificat absolut deloc, astfel că sunetul este unul de excepţie. Materialele folosite pentru construirea orgii sunt de cea mai bună calitate. Clapele sunt acoperite cu fildeş, cele superioare sunt din lemn de abanos, iar numerele celor 76 de registre sunt inscripţionate pe porţelan şi acoperite cu sticlă. Orga are 3.993 de tuburi distribuite pe 84 de rânduri, patru manuale şi un pedalier. Cel mai mare tub are nouă metri, cel mai mic tub are doi metri. Orga mecanică BUCHHOLZ, din BISERICA NEAGRĂ, este cea mai mare orgă funcţională din sud-estul EUROPEI şi este unică. 

„Acest instrument reprezintă, într-adevăr, posibilitatea unei viziuni asupra secolului al XIX-lea. Când cineva vine la noi şi cântă pe acest instrument, aude secolul XIX. Pe acest instrument s-au cântat foarte multe slujbe care au avut loc în BISERICA NEAGRĂ, dar şi în cinstea unor oaspeţi de seamă, începând cu Împăratul GERMANIEI, care a venit la BISERICA NEAGRĂ la începutul secolului al XX-lea, şi pentru numeroase delegaţii din multe ţări“, a spus STEFFEN SCHLANDT.

CLOPOT DE PESTE ŞASE TONE!

La BISERICA NEAGRĂ se află cel mai mare clopot din ROMÂNIA, un clopot din bronz care cântăreşte 6.300 de kilograme. Acesta a fost făurit în 1858 de către meşterul JOHANN ANDRASCHOWSKY din CLUJ. Cunoscutul filolog şi istoric SEXTIL PUŞCARIU nota în însemnările sale despre BISERICA NEAGRĂ şi momentul montării clopotului: „Urcarea «boancănului» în turn s-a făcut cu foarte mari greutăţi şi a trebuit să se construiască un car anume care să suporte greutat ea lui“.sursa:Facebook

***

 Șapte beneficii pe care lectura le aduce inimii

de Roland Mindrila

Vă aduc pe tapet poveste Mariei. De mică, ea a fost fascinată de cărți și de poveștile pe care le ascundeau. Cu fiecare pagină citită, inima ei se transforma, devenind din ce în ce mai plină de înțelesuri și emoții.

1. Extinde empatia: Într-o zi, Maria a găsit o carte despre viața unui copil dintr-o țară îndepărtată. Povestea l-a făcut să înțeleagă greutățile și bucuriile altora, promovând empatia și compasiunea în inima ei. A început să vadă lumea prin ochii altora și să-și dorească să ajute mai mult.

2. Aprinde imaginația: O altă carte a purtat-o pe Maria într-un regat magic, unde creaturile fantastice și aventurile spectaculoase i-au aprins imaginația. Inspirată de acele povești, a început să deseneze și să scrie propriile ei povești, găsind o nouă modalitate de a-și exprima creativitatea.

3. Favorizează conexiunea: Lectura i-a adus lui Maria și prieteni noi. Participând la un club de lectură, a descoperit o comunitate de oameni pasionați de cărți. Discuțiile cu ei despre autori și personaje au creat legături puternice și durabile, făcând-o să se simtă parte dintr-un grup minunat.

4. Calmează mintea: În zilele în care stresul și anxietatea îi apăsau sufletul, Maria găsea refugiu în cărți. Lectura o transporta într-o lume liniștită, departe de grijile cotidiene, oferindu-i o evadare necesară și calmul de care avea nevoie.

5. Hrănește curiozitatea: Curiozitatea Mariei a fost mereu alimentată de lectură. De fiecare dată când descoperea o temă nouă, căuta cărți care să îi răspundă la întrebări. A învățat despre știință, cultură, istorie și multe altele, fiecare carte fiind o poartă către o lume necunoscută.

6. Vindecă și consolează: Când a trecut prin momente dificile, cărțile au fost alinarea ei. Citind despre personaje care au înfruntat greutăți și au găsit puterea să continue, Maria a găsit confort și vindecare, simțind că nu este singură în luptele ei.

7. Lărgește perspectiva: Fiecare poveste i-a lărgit orizontul, provocându-i presupunerile și prejudecățile. A învățat să privească lumea cu mintea deschisă, să accepte diversitatea și să aprecieze complexitatea vieții.

Citind, inima Mariei a devenit mai empatică, imaginativă, conectată, liniștită, curioasă, consolate și deschisă la minte. Și astfel, prin puterea cărților, Maria a descoperit nu doar lumile ascunse între coperțile lor, ci și propria ei lume interioară, bogată și plină de posibilități.

👉 📖 COMANDĂ CARTEA AICI: https://www.librariilealexandria.ro/roland-mindrila

@reper

***

 Bărbatul şi Femeia 

de Victor Hugo

Bărbatul este cea mai elevată dintre creaturi. Femeia este cel mai sublim ideal.

Dumnezeu a făcut pentru bărbat un tron, pentru femeie un altar.

Tronul exaltă, altarul sfinţeşte.

Bărbatul este creierul, femeia este inima.

Creierul creează lumină, inima produce iubire. Lumina fecundează, iubirea reînvie.

Bărbatul este puternic prin raţiune, femeia este invincibilă prin lacrimi.

Raţiunea convinge, lacrimile înduioşează sufletul.

Bărbatul este capabil de eroism, femeia - de orice sacrificiu.

Eroismul înnobilează, sacrificiul aduce sublimul.

Bărbatul are supremaţia, femeia are intuiţia.

Supremaţia semnifică forţa, intuiţia reprezintă dreptatea.

Bărbatul este un geniu, femeia este un înger.

Geniul este incomensurabil, ingerul este de nedefinit.

Aspiraţia bărbatului este către gloria supremă, aspiraţia femeii este îndreptată către virtutea desăvârşită.

Gloria face totul măreţ, virtutea face totul divin.

Bărbatul este un cod, femeia este evanghelia.

Codul corijează, evanghelia ne face perfecţi.

Bărbatul gândeşte, femeia intuieşte.

A gândi înseamnă a avea creier superior.

A intui, simţind înseamnă a avea în frunte o aureola.

Bărbatul este un ocean, femeia este un lac.

Oceanul are o perlă care îl impodobeşte, lacul, poezia care-l luminează.

Bărbatul este un vultur care zboară, femeia - o privighetoare ce cântă.

A zbura înseamnă a domina spaţiul, a cânta înseamnă a cuceri sufletul.

Bărbatul este un templu, femeia este sanctuarul.

În faţa templului ne descoperim, în faţa sanctuarului îngenunchem.

Bărbatul este plasat acolo unde se sfârşeşte pământul, femeia acolo unde începe cerul.

***

 Dacă toate astea fi-vor învăţate - Nicolae Labiş

Fiii voştri singuri hotăresc în viaţă

Care-i meseria ce o vor urma,

Fiii voştri mai târziu învaţă

Taina ei fierbinte, nobilă şi grea.

Fiii voştri singuri mai târziu, fireşte,

Îşi aleg iubita mângâind-o blând,

Inima lor largă şi sinceră-şi roteste

În privinţa asta cel mai greu cuvânt.

Fiii voştri, însă, trebuie să-nveţe

Din copilărie încă, de la voi

Primele îndemnuri, primele poveţe -

Dorul de lumină, scârba de noroi.

Cât sunt fragezi încă, mame, învaţaţi-i

Să iubească floarea pură din livezi.

Să iubească-ntinsa mare şi Carpatii,

Ce-şi înalţă-n ceruri fruntea de zăpezi.

Sufletul să-l aibă nentinat ca floarea,

Ochii lor să fie limpezi şi curaţi,

Să nutrească patimi vaste cum e marea

Să înalţe gânduri cât aceşti Carpaţi.

Oamenii, din suflet, vesnic să iubească,

Fraţi să-i socotească, simpli şi-nţelepţi;

Invăţaţi-i, mame, crâncen să urască

Pe acei ce-s duşmani oamenilor drepţi.

Să iubească versul, să iubească struna

Ce-i curat în lume, ce e nou şi viu;

Cât sunt mici să-nveţe a urî minciuna.

Astea nu se-nvaţă când e prea târziu.

Să iubească ţara, pentru ea să sară

La nevoie-n ape, la nevoie-n foc.

Învăţaţi-i, mame, dragostea de ţară

Ea cuprinde toate-acestea la un loc.

Ea să le sclipească-n licărul pupilei,

Să le crească-n suflet blândă ca un spic.

Să se teamă poate de ruşinea zilei

Când ar şti că ţării nu i-au dat nimic.

Dacă toate astea fi-vor învăţate,

Restul o să vina de la sine-apoi

Şi-au să se-mplinească visurile toate

Ce le-aţi pus într-inşii, mame scumpe, voi.

Nicolae Labiș (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, Mălini, Suceava, România – d. 22 decembrie 1956, București, România) a fost un poet român.

D. Micu l-a caracterizat în felul următor: ”Văd un băiat de 16 ani, foarte bine legat, mai mult scund, cu o frunte limpede încadrată din toate părțile de un păr hirsut, neobișnuit de mobil, dar de o mobilitate particulară, stăpânită de o distincție nativă, un băiat care zâmbește tot timpul, cu întreaga înfățișare, îndeosebi cu ochii, și în surâsul căruia ingenuitatea  se contopește suav cu o șiretenie ironică.”

***

 𝐏𝐞 𝐮𝐫𝐦𝐞𝐥𝐞 𝐏𝐚𝐬̦𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐏𝐨𝐞𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐁𝐨𝐭𝐨𝐬̦𝐚𝐧𝐢𝐢 𝐬𝐞𝐜𝐨𝐥𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐚𝐥 𝐗𝐈𝐗-𝐥𝐞𝐚, 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥𝐚̆𝐫𝐢𝐚, 𝐚𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐚𝐝𝐨𝐥𝐞𝐬𝐜𝐞𝐧𝐭̦𝐚̆, 𝐚𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐧𝐚𝐢𝐧𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐮𝐬, 𝐢̂𝐧 𝐯𝐢𝐳𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐩𝐢𝐜𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐢̂𝐧𝐝𝐫𝐚̆𝐠𝐨𝐬𝐭𝐢𝐭 𝐝𝐞 𝐀𝐛𝐬𝐨𝐥𝐮𝐭𝐮𝐥 𝐄𝐦𝐢𝐧𝐞𝐬𝐜𝐮, 𝐒𝐩𝐢𝐫𝐮 𝐕𝐞𝐫𝐠𝐮𝐥𝐞𝐬𝐜𝐮 – 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐚̆𝐫𝐢 𝐝𝐞 𝐚𝐫𝐭𝐚̆ 𝐚𝐟𝐥𝐚𝐭𝐞 𝐢̂𝐧 𝐏𝐚𝐭𝐫𝐢𝐦𝐨𝐧𝐢𝐮𝐥 𝐌𝐞𝐦𝐨𝐫𝐢𝐚𝐥𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐈𝐩𝐨𝐭𝐞𝐬̦𝐭𝐢

În 1840, Gheorghe Eminovici (născut la Călinești, în 1812), se căsătorește cu Raluca Iurașcu (născută la Joldești, în 1816). Raluca aduce o zestre destul de frumoasă, care părea să fie de bun augur pentru tânăra familie. Astfel, în 1842, ea cumpără, de la Soltana Cheșcu, casele de pe Calea Națională nr. 179, scoase la mezat. Casele erau situate în plin centru comercial al orașului Botoșani, în apropierea Bisericii Uspenia (ctitorie a Elenei Rareș din anul 1552). În iarna anului 1850, pe 15 ianuarie, în aceste case se va naște al șaptelea copil al familiei Eminovici, Mihai.

Pe 21 ianuarie, copilul este botezat la Biserica Uspenia, naș fiindu-i bunicul după mamă, stolnicul Vasile Iurașcu. Cristelnița în care a fost botezat viitorul poet se păstrează astăzi în biserica familiei Eminovici de la Ipotești. 

Familia Eminovici locuiește în casele din Botoșani, cu intermitențe, din 1842 până în 1855, când se mută definitiv la Ipotești, vânzând proprietățile de la Botoșani. Așadar, Mihai se stabilește împreună cu familia la Ipotești, de unde, în 1858, va merge la studii la Cernăuți.

În 1863, elevul Eminovici părăsește școala de la Cernăuți și revine la Ipotești, unde va rămâne până în februarie 1864, când face o cerere de bursă către Ministerul Instrucțiunii pentru a putea continua gimnaziul la Botoșani. Cererea fiindu-i respinsă, se întoarce la Cernăuți. 

În luna septembrie a aceluiași an, ajunge din nou la Botoșani, cu trupa Fanny Tardini-Vlădicescu. În octombrie, înaintează o cerere către Tribunalul din Botoșani, prin care solicită să fie angajat ca practicant. „Cererea fu aprobată”, scrie G. Călinescu, „și Eminescu cunoscu pentru întâia oară colbul dosarelor și pe pletosul trubadur Grigore Lazu, care lucra la aceeași masă cu el și de care începu a-și râde zicând că talentul lui poetic stă mai mult în plete”. Datorită caligrafiei frumoase, tânărul practicant este numit în scurt timp copist la Comitetul permanent al județului Botoșani, cu leafa de 250 de lei lunar. În clădirea Tribunalului (construită de Enache Codrescu în jurul anului 1800; în prezent, sediul Primăriei Botoșani), apoi în Casa ,,Petrache Cristea” (fostul sediul al Consiliului Judeţean), unde a lucrat ca secretar, muncește până în martie 1865, când își dă demisia pentru a-și continua studiile. Astăzi, vizavi de clădirea fostului Tribunal, se află Teatrul „Mihai Eminescu” (construit la începutul secolului al XX-lea), în fața căruia este bustul în bronz al lui Mihai Eminescu, realizat în 1968 de Ovidiu Maitec.

 După lungi peregrinări, individuale sau cu trupe de teatru, în primăvara anului 1869, Mihai Eminescu însoțește trupa Pascaly într-un turneu prin Iași, Cernăuți și Botoșani. În Botoșani, reprezentațiile trupei conduse de Mihail Pascali, în care tânărul Eminescu era sufleur, au avut loc în Casa Sommer, clădire ridicată de negustorul evreu Hirsch Sommer la mijlocul secolului al XIX-lea, situată pe Calea Națională, vizavi de actuala Bibliotecă Județeană. Aici, Gheorghe Eminovici izbutește să pună mâna pe fugarul Mihai și îl duce la Ipotești, unde-l ține până când trupa teatrală părăsește orașul. Astfel, menționează G. Călinescu, „se sfârșește scurta carieră de sufleur a lui Eminescu, cel mai strălucit literat care a intrat vreodată, înainte de Caragiale, în cușca în formă de pâlnie a unui teatru român”.

Eminescu revine la Botoșani pentru o perioadă mai îndelungată, în 1887, în circumstanțe nefericite. Pe 10 aprilie, părăsește bolnița Mănăstirii Neamț, unde a fost internat cinci luni, și vine la Botoșani, unde va locui la sora sa Harieta, care va avea grijă de el. Harieta închiria, de la un Frangolea, rudă cu Samson Bodnărescu, o casă cu două camere și cu o curte cu tei pe strada Sf. Nicolae (azi Puşkin), nr. 8, lângă Viserica Sf. Nicolae.

Pe 15 aprilie, Eminescu este internat la Spitalul Sf. Spiridon (astăzi, spitalul ,,Mavromati”), unde un consiliu de medici recomandă trimiterea lui la Viena. Revine la Botoșani la sfârșitul lui august. Încearcă să scrie. Îi solicită lui Maiorescu trimiterea la Botoșani a manuscriselor proprii, rămase în păstrare la București, însă acesta nu dă curs cererii. Este văzut plimbându-se prin Parcul „Vârnav” (astăzi, parcul „Mihai Eminescu”). La solicitarea unui grup de elevi ai Liceului „Matei Basarab” din Botoșani, care doreau înființarea unei societăți cu numele său, Eminescu face cea de-a patra și ultima fotografie, la Jean Bielig, care avea atelierul la parterul casei „Petrache Cristea”.

Pe 6 aprilie 1888, îi scrie Veronicăi (mutată, între timp, la București), rugând-o să-l viziteze. Veronica vine, pe 14 aprilie, la Botoșani și determină mutarea poetului la București.

În Botoșani mai păstrează urmele poetului: casele mătușii sale, Maria Mavrodin, la care a stat întreaga familie Eminovici; Hotelul Moldova din Botoşani, unde participase la o agapă cu Toma Micheriu și sora acestuia, Nataliţa; poşta din Botoşani,  de unde expedia scrisori; Casa de Economii Botoşani, de unde își ridica banii; Gara din Botoşani, unde poposea pe 30 august 1871 (după manifestările de la Putna) sau 13 august 1876 (când vine la înmormântarea mamei sale), sau 10 aprilie 1887 (când se externează de la Mănăstirea Neamț). Unele dintre aceste locuri există și acum, altele, au dispărut între timp. Ele rețin însă evenimente și oameni, întâmplări din biografia poetului, fiind repere pentru a-l situa într-un anume timp, într-un anume spațiu, cunoscută fiind discreția lui Eminescu în privința vieții sale private, care  a impus, într-un fel, un punct de vedere din afară asupra biografiei sale reconstituite din amintirile celor care l-au cunoscut sau l-au văzut în aceste sau alte locuri. 

Iată cum evocă Ion Păun-Pincio figura lui Eminescu, în timpul aflării poetului la Botoșani: „Într-o zi frumoasă de primăvară, pe când pomii prind să înflorească, se răspândise în Botoșani vestea că poetul Eminescu s-a întors de la Mănăstirea Neamțului și că e pe deplin sănătos. Fiecare se grăbea să-l vadă. L-am văzut și eu pentru întâia oară într-un colț de stradă, strângând cu multă căldură mâna lui Scipione Bădescu. Era voinic și vioi. /.../ Câteodată se plimba pe stradă întovărășit de biata lui soră /.../ Dânsa era bolnavă de picioare și mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el... Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie. Călca încet și rar; capul mereu lăsat în jos. Îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoțească nimeni. Se furișa în singurătatea aleilor din grădina Vârnav. Se oprea în loc și asculta cântecu l păsărilor”.

***

 "Chemare către țărani - Adrian Păunescu

A venit și vremea furtunoasă

Să ne dăm naturii înapoi,

Hai, țărani, întoarceti-vă-acasă

Că e-dor pământului de voi.

Și luați și fabricile-n sate,

Fiți și muncitori, dar și țărani,

Prea sunt urbe suprapopulate,

Prea sunt bălării pe bolovani.

Rar câte-o exotică găină

Și vreun porc în vreun sărman coteț,

Casa voastră însăși vi-i străină,

Doar atât, un buletin aveți.

Și sămânța vostră cade-n piua

Locului bizar, vulgar,

De trei ori pe zi dați „bună ziua”

Și în rest trăiți într-un ghețar.

Hai, țărani, întoarceți-vă-acasă,

Casa-i totuși lucul cel mai sfânt,

După-atâta fugă friguroasă,

Puneți iarăși mâna pe pământ.

Înfloriti-l brusc, cu cereale,

Puneți pomi, dați gresii pe cuțit,

Faceți case, creșteți animale,

Și vă așezați pe veșnicit.

Și când vara o veni deplină,

Cu dolveci, cu pepeni și țânțari,

Noaptea, sub o lună de lumină

Ridicați un foc de bălegar.

Și chemați cu vorba voastră groasă

Pe poet să cânte lângă foc.

Oameni buni, bine-ați venit acasă,

Hai și puneți patria la loc.

Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943, Copăceni, raionul Sîngerei, Republica Moldova – d. 5 noiembrie 2010, București, România) a fost critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier,  scriitor, traducător și politician român."