***

 

Ion Minulescu, prins între iubirea pentru soţie şi pasiunea pentru amantă

Ion Minulescu a avut două muze: prima a fost soţia sa, Claudia Millian (foto) , alături de care a găzduit serate de pomină, la care venea toată lumea artistică a Bucureştiului dinainte de Marele Război. În perioada interbelică, poetul a întâlnit-o pe Rose Kritzmann, o femeie misterioasă care i-a rămas alături până la moartea lui. Scrisorile intime cu amanta sa au fost publicate în urmă cu ceva ani şi dezvăluie o altă latură sentimentală a poetului.

Se poate spune că soarta a făcut ca Ion Minulescu s-o întâlnească pe Claudia Millian. Totuşi, şansa aceasta a fost mijlocită de primul soţ al artistei. În 1910, Claudia era proaspăt măritată, de numai un an, şi era studentă la Belle Arte. Scria poezii – opere frumoase, aşa că soţul ei a ţinut cu tot dinadinsul să i le arate lui Ion Minulescu. Tânără aspirantă, Claudia Millian era îndrăgostită de poezia lui Minulescu, el era taina ei cea mai de preţ. 

„Îl preţuiam – e prea puţin zis. Îi iubeam poezia. Era pentru mine o substanţă de viaţă. O învăţasem pe dinafară, o recitam în gând când eram singură, când mergeam pe drum, o citeam tare la şcoală cu colegele mele. Îmi creasem o viaţă intimă, eu şi poetul meu necunoscut, pe care nu doream să-l cunosc personal“, scria ea.

Totuşi, l-a întâlnit. Împreună cu soţul ei, a mers la balul pe care „Tinerimea artistică“ îl ţinea la Teatrul Naţional. A fost un moment pe care nu l-a uitat niciodată. Peste ani, îi povestea mamei lui Minulescu întâlnirea lor: 

„Nu ştiu dacă ţi-ai închipuit vreodată minunea care se petrece lăuntric într-o asemenea seară de feerie şi de neprevăzut. Să ştergi realitatea şi să te laşi dus de închipuire. Să simţi viaţa că se transfigurează. Şi în această atmosferă animată, irupe un cavaler medieval. Poartă zaua împletită în fire metalice, brasarde şi genunchiere de armură, îşi ţine casca cu panaş în mână şi pe umeri îi flutură mantila de pelerinaj a cavalerilor. E mare cât un exemplar de muzeu. Vorbeşte volubil, cu gesturi largi şi atrage în jurul lui o seamă de travestiuri celebre: «Ion Minulescu», aud murmurându-se în jurul meu! Desprins din Romanţele lui, mi  s-a părut că pentru mine coborâse dintre zidurile crenelate ale unei cetăţi feudale. Cu un an-doi în urmă, citisem «Romanţa celui ce s-a întors». Atunci îi dădusem un chip în gândul meu, aşa cum şi-l închipuia imaginaţia mea romantică: subţire, palid şi cu ochii albaştri“. 

Din acea seară, Claudia a ştiut că ea şi Minulescu sunt sortiţi unul altuia: „Era poate o zi ca oricare alta, dar pentru mine semăna cu una din acele zile unice în care parcă auzi vocea zeilor dincolo de fiinţa ta şoptindu-ţi: «Zarurile sunt aruncate!». În ziua aceea două fiinţe se găsiră ca după o căutare îndelungată şi aveau să-şi aparţină una alteia, până la sfârşitul vieţii“.

POPASUL BOEMIEI DIN CALEA DOROBANŢI 7

N-a greşit intuiţia Claudiei Millian. S-a căsătorit cu Ion Minulescu pe 11 aprilie 1914. Până ca România să intre în război, în 1916, ei au trăit cele mai frumoase vremuri. Minulescu şi-a desfăcut bagajul cu care se întorsese de la Paris şi a scos din el, fix în centrul Bucureştiului, frumoasele obiceiuri din La Belle Époque.Toată protipendada lumii artistice bucureştene se învârtea în jurul celor doi. Restaurantul Modern, Capşa, terasa Oteteleşeanu, cafeneaua Kübler – toate erau pline de poeţi şi scriitori, care mai de care mai gălăgioşi, adunaţi în jurul cuplului. Însă ca Minulescu nu era nimeni: „Vârsta aceea de aur nu s-a mai întors niciodată. Ion Minulescu era un alt Minulescu decât cel din vârsta maturităţii. Purta ochelari subţiri, în cadru vermeil. Avea o mustaţă roşiatică, tunsă, şi un obraz rotund, rumen, ca obrazul unei femei. Corect şi proaspăt îmbrăcat, dar niciodată «tiré à quatre épingles», se purta cu lavalieră, iar din buzunarul stâng al sacoului lăsa liber colţul batistei de linon, cu iniţiale brodate cu negru. Nu se despărţea de mănuşile de piele şi nici de baston, pe care îl preţuia ca pe un atribut necesar în ţinuta de stradă a bărbatului, aşa cum socotea pălăria, care îi acoperea fruntea puţin şi de sub care scăpa şuviţa groasă de păr, învelindu-i statornic o tâmplă. În jurul lui, tinerii din «Grupul nostru» şi  alţi scriitori făceau cerc, şi mai veneau «muzele» şi «necredincioasele boeme», iubitoare de aer liber şi de literatură“, scria, mai târziu, Claudia Millian.

Zaiafeturile literaţilor erau găzduite adesea chiar în locuinţa cuplului Ion Minulescu-Claudia Millian. Înainte de război, au locuit pe Calea Dorobanţilor, la numărul 7, într-un apartament încăpător, cu camere înalte şi cu balcon din fier forjat, cum cerea moda. Locuinţele şi le-au decorat mereu împreună, ca un fel de ritual. Pentru ei era atunci perioada orientală – covoarele colorate, care le îmbrăcau pereţii şi podelele au rămas, peste ani, în mintea şi în fotografiile Claudiei. Boemul apartament era decorat cu „vase de alamă neagră şi aurie şi vase de ceramică persană în care aşezam mari buchete de plante mauve de litoral, pe care le strângeam vara pe falezele Tekirghiolului. Ani de zile trăiau florile astea, fără de apă, având în ele ceva din transparenţa şi duritatea cochiliilor marine“.

Acolo, în intimitatea cuplului, printre cărţile aduse de la Paris de Minulescu, veneau toţi cunoscuţii lor. „Reuniunile noastre se caracterizau printr-o vervă «eclectică». Se vorbea despre tot şi despre toate. Problemele politice, vai, atât de tenebroase, de încâlcite, niciodată nu puteau fi elucidate. Nu se beau la noi decât cafele turceşti, care soseau în mai multe rânduri, când preparate de Minu, un cafegiu fără pereche, când de servitoarea noastră, destul de amatoare de asemenea reuniuni serale. Scriitorii se simţeau mai bine aici decât la Terasă, deşi acolo era leagănul boemilor, dar un divan elastic, de unde nu lipsea pisica neagră, cu ochii de aur, pe masă cutia cu ţigări de foi şi ţigaretele «Intim-Club», cafeaua în filigeane mari şi serenadele cântate de Minu cu umor bulevardier erau desigur ispite intime, dătătoare de huzur intelectual, şi erau o dulce legănare în colocviile pline de iscusite sugerări. Era aici un al treilea popas al boemei nomade: primul s-a petrecut în redacţia ziarului «Viitorul», al doilea, la academia-terasă şi acum cel de la noi“.

ÎN PRIBEGIE, ÎN MOLDOVA

În 1916 a venit războiul şi, odată cu el, moartea. Primul care s-a dus a fost scriitorul Mihail Săulescu – el a fost unul dintre primii care au răspuns chemării la arme şi a murit în luptele de la Predeal, din toamna lui 1916. Minulescu şi familia lui trebuiau să plece din Bucureşti în Moldova, ca mai toată populaţia Munteniei. Cu două zile înainte de plecare, însă, artistul îi dă vestea Claudiei: fratele lui, Nolică, a murit la Turtucaia.

Au lăsat în urmă apartamentul din Calea Dorobanţi, cu toate decoraţiile şi amintirile lui. Dar pentru că scriitorul trebuia să mai rămână în Bucureşti, fiind director de cabinet al Ministerului de Interne, i-a pregătit Claudiei o surpriză. A dus-o pe Văcăreşti, în casa plină de obiecte orientale a lui Zwiebach, „brocanteur“, după cum se prezentase el. Şi după ce a admirat toate frânturile de Bizanţ, negustorul a scos un cordon, anume ales de Minulescu pentru soţia lui. Accesoriul era din argint şi suflat cu aur, fiind decorat cu motive „entrelac“, precum cele de pe firidele Catedralei Trei Ierarhi. Aşa îi spusese Minu.

După ce au stat un timp la Huşi, la coana Marghioliţa şi la domnul Donici, s-au mutat la Iaşi, pe strada Muzelor, fiind vecini cu fraţii-scriitori Ionel şi Păstorel Teodoreanu. Acolo, în capitala Moldovei, le-au îndurat şi ei pe toate, ca toţi românii: foamete, frig, boală şi tensiunea veştilor de pe front. „Văd războiul întors pe partea cealaltă ca o haină veche, a cărei căptuşeală păstrează în ea culori pline de viaţă“, i se confesa poetul soţiei sale, la întoarcerea în Bucureşti.

Aşa, peticită de drama războiului, viaţa şi-a continuat cursul pentru Minulescu. Şi a fost bine. Şi-a cumpărat un apartament în Cotroceni, în Blocul profesorilor, locuinţă care astăzi este casă memorială – un loc unde avea să strângă o mică colecţie de artă. Viaţa familiei Minulescu a curs ca o apă de râu – pe alocuri lin, alteori repede şi tulburat, că aşa sunt artiştii. Au scris, au cutreierat ţara – mai mult poetul, căci ea rămânea acasă cu fetiţa lor, Mioara. Întâlnirile cu lumea bună a artei au continuat, iar faima lui Minulescu a trecut graniţele.

O romanţă pentru mai târziu: aventura de 20 de ani cu Rose Kritzmann

Era o seară din anul 1926. Aflat printre spectatorii unei piese ce se juca la Teatrul Naţional din Bucureşti, Ion Minulescu zăreşte într-o lojă o femeie – a fost dragoste la prima vedere. Conştient de şarmul său, i-a trimis un bilet prin care o invita la el la birou, poetul fiind pe atunci chiar directorul teatrului. Aşa începea povestea de dragoste dintre el şi Rose Kritzmann, o evreică roşcată şi minionă. Dragostea dintre cei doi s-a consumat până la moartea artisului, în aprilie 1944 – putem spune, iată, că ea a fost motivul pentru care Minulescu a refuzat să plece din Capitală cu soţia şi fiica lui, în timpul bombardamentelor.

În urmă cu trei ani, Muzeul Naţional al Literaturii Române a publicat un volum inedit de scrisori trimise de către Ion Minulescu amantei sale. Această comoară a stat mult timp în posesia anticarului Dumitru Grumăzescu, care le-ar fi cumpărat chiar de la o nepoată de-ale Rosei Kritzmann, împreună cu alte obiecte care au aparţinut misterioasei femei.

Curios este faptul că despre existenţa lui Rose nu a scris nimeni. Nici memorialiştii vremii, nici biografii săi de mai târziu. Mai mult, Minulescu a fost extrem de atent cu această relaţie, tocmai el, care nu-şi ascundea micile escapade romantice – chiar Claudia Millian, soţia lui, povesteşte cum într-o zi l-a zărit în oraş cu o „amică“, dar nu a vrut să-l „deranjeze“.

„EŞTI O GURMANDĂ SĂLBATICĂ ŞI VEŞNIC NESĂTULĂ“

Cât de pasională şi de mistuitoare a fost această dragoste pentru el, aflăm chiar dintr-o scrisoare: „Îmi dau seama că n-am să te pot domestici niciodată. Fiara cu chip de femeie fatală va sfârşi să devoreze pe omul idiot cu veleităţi de îmblânzitor de circ. Eşti o gurmandă sălbatică şi veşnic nesătulă, care înghiţi mâncările ce-ţi plac fără să te întrebi măcar ce anume mănânci. Mănânci de toate. Eşti femeia căpcăun care mănânci chiar oameni. Poftă bună! Ai să mori însă intoxicată fiindcă preferinţele tale merg spre alimente delicate pe care voluptatea privirilor tale aride le descompune mai-nainte de a le mesteca între dinţi. Din cea mai mică neplăcere provocată involuntar, tu faci un adevărat cataclism sufletesc. Este un fel de cutremur de pământ care distruge câte o parcelă din omenire. Ai să rămâi în istoria faptelor diverse tragice. Mi-e frică să mă mai apropii de tine şi, totuşi, laşitatea mea sufletească nu-mi îngăduie să te ocolesc. Când te voi întâlni pe stradă întâmplător mă voi mulţumi să te privesc după cum ani de-a rândul te-am privit fără să-ţi vorbesc. Nu voi mai trece însă pe strada Regală fiindcă mi-e teamă că iubindu-te iar voi face prostia să-ţi vorbesc din nou. Şi gestul meu de atunci îmi aminteşte mâna unui cerşetor lihnit de foamea obsesiei tale. Pomana ta însă mă doare. Iarta-mă că ţi-am cerut-o. Îţi sărut amintirea ta veşnică, singura mea suferinţă imensă, dulce şi iremediabilă“.

Chiar dacă acest set de scrisori deschid uşa către o parte secretă din viaţa poetului, în rândurile lor se regăseşte acelaşi Minulescu, acelaşi poet franţuzit, care îşi poartă bagajul simbolist: pe Rose o alintă „coccinela“, de la franţuzescul „coccinelle“ ce se traduce prin „buburuză“. Scrisorile pot fi, cu siguranţă, şi o bază solidă de (re)interpretare a scrierilor sale. „Nu sunt ce par a fi“ este un volum de poezii publicat în anii ’30 – un titlu misterios, descifrat, poate, abia în zilele noastre. Şi cum să nu ne ducă gândul la Rose poezia „Păpuşa automată“, cu versurile: „Cine eşti, păpuşă mică,/ Cu ochi verzi de levănţică/ Şi cu unghii de urzică?.../ Cine eşti, păpuşă blondă,/ Cu prezenţa vagabondă“. Mai ales când el îi scria aşa amantei sale: „Coccinelă scumpă, mersi pentru rândurile tale care mi-au fâlfâit astăzi ca nişte drapele tricolore într-o zi de sărbătoare naţională. Dacă aş fi sigur că le-ai scris cu inima după cum erau scrise cu cerneală, m-ai face poate să te iubesc şi mai mult, chiar dacă ai fi mai grasă decât cum ai plecat şi ar trebui să vin tocmai de la Moşi ca să te văd. Distanţa, de altfel, n-are nicio importanţă fiindcă în fiecare zi eu fac pentru tine un drum şi mai lung. Îl fac cu gândul, e drept,  dar cu gândul până la Valea Uzului. Este ceva mai departe decât cu tramvaiul până la Moşi. Fii drăguţă şi mai minte-mă din când în când tot aşa. Minciuna e singurul adevăr cu care se poate realiza frumos o femeie. Minte-mă însă frumos ca să mă pedepsesc singur că de atâta amar de vreme n-am parvenit încă să nu te cred. Şi la urma urmelor, dacă credem într-un Dumnezeu, care probabil că nu există, de ce n-am crede şi în greşeala aceluiaşi Dumnezeu care n-a făcut anume ca să ne înveţe să credem în ce nu există. Cred că te-ai limpezit la cap suficient ca să pricepi ce-ţi spun. La fel ce-mi spui şi tu mie, adică vorbe scrise pe hârtie în aşteptarea clipei când ţi le voi lipi direct de buze. Ale mele însă, jur că sunt scrise şi cu inima, nu numai cu cerneală. Dar ale tale, gânganie vagabondă? De când eşti tu şi blondă, tot femeie fatală eşti? Te pup, te pup pe buze grele de plumb ca să le poţi simţi acolo unde eşti. Cu cine însă în gând? Fă-mi plăcerea şi astăzi şi gândeşte-te numai la mine. Ai destul timp să te gândeşti şi la alţii. Sunt un pic origibil, sărac cu duhul care de trei ani aproape nu ştie să-ţi spună decât că te iubeşte. Dar când eşti în faţă îţi pot spune lucrul acesta la infinit fiindcă ştiu că n-am să te plictisesc. Şi la urma urmelor nu-mi pot aştepta pedeapsa decât la întoarcerea ta. Pa“.

SCURT ÎNDREPTAR DESPRE  ÎNDRĂGOSTIŢI

În aceste epistole pline de dragoste pătimaşă găsim un Minulescu gelos, dar şi un Minulescu care este parcă total dezarmat de puterea lui de seducţie. „Coccinelă scumpă, de când te-ai hotărât să te desparţi de toţi idioţii maniaci care pretind că nu pot trăi fără să te vadă în fiecare zi, mă gândesc mereu la tine şi parcă nu-mi vine să cred că o gânganie mică şi roşie ca tine a putut zbura aşa de departe. Nu cumva ţi-au crescut aripi de vultur?“, îi scria poetul. „Doamne, doamne dacă o coccinelă aşa mică făcea aşa rău unui bou aşa de mare, ce-are să păţească bietul bou de la un vultur de genul feminin care are şi cioc, şi gheare ascuţite. Boul, însă, e animal răbdător. Şi dacă până la întoarcerea ta nu se va metamorfoza în măgar – măgarul este un animal rău-crescut – are să te aştepte ca să-şi reia calvarul de ieri, de azi şi dintotdeauna. E o fatalitate, dragă, dar cum să trăim amândoi în România? Nu putem fi decât sau vultur, sau bou. Boul şi vulturul este vechea stemă a României. Vezi ce cult este dobitocul care te iubeşte? Te sărut cu toată dragostea mea personală şi a celorlalţi boi care poate nu ţi-au scris încă nim

Aprilie 1944 a fost o lună dezolantă pentru bucureşteni. Oraşul era bombardat şi sunetul de fundal era un strigăt continuu de ajutor. Capitala era în haos, nici lumină nu mai era – iar poetul se căznea tot cu cele literare: „Minu e ca un copil bun. Are încredere în grija şi în prevederile noastre. Ar vrea să citească, dar la lumânare nu poate“. Într-un Bucureşti aşa cum nu-l iubise avea să-şi trăiască ultimele zile Ion Minulescu. Pentru Claudia Millian, 4 aprilie nu a însemnat ziua bombardamentului, ci ultima zi când s-a plimbat la braţ cu soţul ei, pe Calea Victoriei: „Ne vom aminti mereu de această zi, oricât am trăi de mult şi oricât am fi de fericiţi. Eu măsor în gând fiecare clipă trăită, după aceea, şi fie-care întâmplare petrecută cu Minu, fiindcă acea zi nenorocită era preludiul morţii scumpului meu tovarăş de viaţă“.

O săptămână mai târziu, Minulescu făcea atac de cord. Era 11 aprilie, ziua când ar fi trebuit să sărbătorească 30 de ani de căsătorie, iar poetul romanţelor murea de inimă. Pentru Claudia Millian era „cea mai cumplită pedeapsă“, iar el, Ion Minulescu, probabil o ultimă dorinţă ar fi avut: „Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,/ Şi lasă-mă să plec!“.

***

 

Regulile fotbalului din copilărie.🤗

1.- Grasul întotdeauna era portar.

2.- Meciul se termina când toata lumea era obosită.

3.- Chiar dacă scorul era 20-0 cine înscria ultimul, câștiga.

4.- Nu exista arbitru.

5.- Se dădea fault doar dacă era foarte clar sau cineva începea să plângă.

6.- Nu exista offside.

7.- Daca stăpânul balonului se supara, meciul se termina.

8.- Cei mai buni 2 jucatori nu puteau fi în aceeași echipă și tot ei le și făceau.

9.- Daca erai ales ultimul era o mare umilință.

10.- La loviturile libere, zidul stătea foarte aproape de minge.

11.- Se oprea meciul când trecea o persoană în vârstă.

12.- Erau dușmani pentru totdeauna jucătorii din cartierul cel mai apropiat.

13.- Cei ce nu aveau nici o idee despre fotbal rămâneau rezerve sau cel mult apărători.

14.- Când veneau să joace cei mari, trebuia să părăsești terenul fără să protestezi.

15.- Mereu exista un vecin care nu te lăsa să joci și te amenința că îți va lua mingea.

16.- Dacă se paria ceva, jocul era foarte serios ca și cum ar fi fost o finală.

17.- Porțile erau două pietre sau două jachete, dar întotdeauna exista o echipă cu poarta mai mică.

18.- Cand era înscris gol peste portar, nu era validat.

19.- Legea mingei: Cine o dă, se duce.

20.-Dacă e penalti se dădea la o parte grasul și se punea cel mai bun.

— Amintiri ce nu vor fi uitate niciodată.

***

 Povestea ministrului meteor. Mihail Kogălniceanu, decedat pe 20 iunie 1891: „N-aș schimba Moldova cea săracă pentru cel dintâi tron din lume,,

„Dacă scap, te voi anunța eu însumi; în caz contrar, doctorul Severeanu îți va da știrea morții mele. Fie că scap, fie că nu, te rog iartă-mi toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Așa a voit soarta și, cât despre tine, să știi că nu voi duce cu mine în mormânt decât amintirea marii iubiri pe care ți-am purtat-o. Te îmbrățișez din inimă și rog pe bunul Dumnezeu să-mi îngăduie să trăiesc încă vreo câțiva ani ca să ți-i închin pe de-a-ntregul ție”, mărturisea Mihail Kogălniceanu într-o scrisoare trimisă soției lui, în iunie, pe 20, 1891. I-a scris de pe patul unui spital din Paris unde urma să fie operat, pentru a unsprezecea oară, de un cunoscut chirurg urolog din Franța acelui timp. S-a hotărât în ultimul moment să accepte operația și a plecat fără să-și ia rămas bun de la soție și copii. S-a dus cu presimțirea morții și cu 100 de franci în buzunar.

Născut în Iași, în ziua de 6 septembrie 1817, cum a fost însemnat în Ceaslovul nașterilor și morților familiei, într-o familie de basarabeni, Mihail a fost primul copil, din zece, al Catincăi și al lui Ilie Kogălniceanu. Tatăl lui a fost fiul unui răzeș boierit și, datorită lui, veniturile familiei au sporit considerabil. Acest lucru i-a permis să le ofere copiilor, celor care au supraviețuit primilor ani de viață, o educație aleasă.

La început, așa cum era obiceiul vremii în familiile înstărite, Mihail a învățat câte ceva acasă, cu educatori privați. A fost trimis apoi la Iași, la un pension francez, unde a studiat îndeosebi greacă, franceză și germană, fiindcă „acestea erau materiile ce s-au predat cel mai des”. A fost înscris apoi ca elev la Institutul de Educație pentru Fiii de Nobili care funcționa în Palatul Sturdza, aflat în satul Miroslava, în apropiere de Iași. A făcut parte din prima și ultima generație care a absolvit acea școală, deoarece s-a închis după patru ani, în 1834. Aici i-au fost colegi, printre alții, și i-au devenit prieteni Vasile Alecsandri și Alexandru Ioan Cuza.

„Puțin după venirea mea, pansionul a început a se împle de elevi, veniți din toate părțile Moldovei, mult mai vrâstnici decât mine, mulți mai învățați decât mine în tainele amorului; dar, prin contrast, eu eram cel mai învățat în limbile franceză, nemțască și elină, măcar că din aceasta din urmă nu știu acum măcar două cuvinte; în geografie, gramatică, compoziție și în istorie nimeni nu mă întrecea. De aritmetică nu zic nimică; eram cel de pe urmă; și nici până astăzi încă nu știu a aduna, nici a înmulți. Aceasta mi-a stricat foarte mult, căci tocmai adiția și multiplicația sunt foarte folositoare în țara noastră. Fericit acela care știe a aduna și a înmulți, fericit acela care știe ce însemnează semnele plus și minus. Un an de slujbă pentru dânsul este ca trei pentru alții. Eu, la sfârșitul anului, totdeauna mă trezesc cu – în pungă”, povestea mai târziu Mihail Kogălniceanu în scrierile lui.

În 1834, Grigore și Dumitru, fiii domnitorului de atunci în Moldova, Mihail Sturdza, și prietenul lor Mihail Kogălniceanu au plecat să-și continue studiile în Franța. Familia Kogălniceanu avea o legătură specială cu familia Sturdza – mama lui Mihail, Catinca   (aceasta a murit în 1832), și-a pierdut, în vremea copilăriei, ambii părinți și a fost crescută de părinții lui Mihail Sturdza.

Pentru a-i feri pe cei tineri de Parisul „seducător și tulbure”, domnitorul a ales pentru studiile lor un orășel din Franța.

În timpul călătoriei spre Franța, Mihail a scris mereu familiei, tatălui său și surorilor sale, povestindu-le impresii despre locuri și oameni.

Într-o scrisoare, el nota: „Mă întrebați cum mă simt în Franța? Prost. E o țară bogată, frumoasă, puternică, civilizată. Dar, cum eu nu sunt francez, prefer patria mea. N-aș schimba Moldova cea săracă pentru cel dintâi tron din lume.”

După numai un an, tot domnitorul Sturdza îi mută pe cei trei din Franța în Germania, la Berlin, „spre a face pe placul Rusiei care nu privea cu ochi buni creșterea românilor în Francia”, cum scria Dimitrie R. Rosetti.

Pasionat de istorie, Kogălniceanu s-a înscris în 1837 la universitatea din Berlin, după ce doi ani a asistat la diferite cursuri și a studiat în particular. A fost de-a dreptul revoltat, a scris el, când a descoperit că nici măcar cei învățați din Franța și Germania, colegi și profesori, oameni pe care i-a cunoscut, nu auziseră de Moldova și Muntenia. L-a întristat când a constatat că „în acest secol al luminilor, moldovenii și muntenii mai sînt priviți ca un popor sălbatic, abrutizat, nedemn de libertate”. Toate acestea l-au îndemnat să scrie și să publice Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens (Istoria Valahiei, a Moldovei și a valahilor transdanubieni), lucrare apărută în limba franceză, în 1837, aceasta fiind, după cum nota istoricul Dan Berindei, „cea mai însemnată scriere” a lui Kogălniceanu. Al doilea volum a reușit să-l publice după mai bine de două decenii.

Anii de studii în Germania i-au fost baza formării intelectuale și politice. El mărturisea: „Toată viața mea, și tânăr, și în vârstă coaptă, am mărturisit în mai multe rânduri că culturii germane, că Universității din Berlin, că societății germane, bărbaților și marilor patrioți, care au operat realțarea și unitatea Germaniei, datoresc în mare parte tot ce am devenit în țara mea, și că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu român”.

La Berlin, l-a cunoscut și pe Alfred Rudolf de Saligny, un tânăr învățător francez stabilit în Prusia împreună cu fratele lui. Kogălniceanu le povestea acestora, în limba lor, despre Moldova. Ion Ghica, prieten cu Kogălniceanu, aflat și el la Berlin, i-a făcut lui Alfred invitația de a se muta în Moldova ca să-i învețe franceză pe copiii săi. Acesta a acceptat imediat și s-a stabilit la Focșani. Acolo a cunoscut o poloneză cu care s-a căsătorit și au avut împreună trei copii. Unul dintre aceștia a fost Anghel, viitorul inginer Anghel Saligny.

Cei patru ani pe care Mihail Kogălniceanu i-a petrecut în străinătate, l-au pus față în față cu realități diferite. „Un an petrecut în străinătate mi-a adus mai multă experiență decât șaptesprezece ani petrecuți în Moldova”, mărturisea el.

La începutul anului 1838, a părăsit Berlinul și s-a reîntors în Moldova, la Iași, călătorind spre un viitor complet nesigur. Totuși, domnitorul Mihail Sturdza i-a oferit imediat o slujbă, l-a făcut aghiotant domnesc, însă relația celor doi nu mai era atât de apropiată ca la începuturi. Noul domnitor, Grigore Alexandru Ghica, instalat pe tronul Moldovei din 1849, l-a păstrat alături și i-a oferit diferite funcții administrative. În toți acei ani, Kogălniceanu s-a implicat intens în numeroase proiecte culturale – a scris, a tradus, a cercetat ca istoric, a publicat și, alături de alți tineri, a ajutat la lansarea revistei Dacia literară.

La 35 de ani, în luna noiembrie, s-a căsătorit cu Ecaterina Jora, văduva unui colonel de miliție, cu zece ani mai tânără. Au avut împreună opt copii, dintre care trei băieți „mărginiți”, cum spunea Kogălniceanu, și o fată, Lucia, „cu minte și voință de băiat”.

„Mihail Kogălniceanu a avut trei băieţi proşti şi pe această fată care moştenise toată inteligenţa şi tot farmecul lui. «Păcat că Lucia nu e băiat»”, scria Constantin Argetoianu în memoriile lui.

Kogălniceanu a fost unul dintre susținătorii în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor – acesta l-a răsplătit, numindu-l președinte al Consiliului de Miniștri de la Iași. A fost mulți ani unul dintre cei mai apropiați și de încredere oameni ai domnitorului.

A acceptat funcția de prim-ministru, în 1863, pentru că a considerat-o o oportunitate pentru a ajuta la modernizarea statului român după model occidental, așa cum și-a dorit. Kogălniceanu a contribuit și la fondarea Universității din Iași, care poartă numele domnitorului Al. I. Cuza. Marile reforme – eliminarea rangurilor boierești, secularizarea averilor mănăstirești și împroprietărirea țăranilor – l-au avut ca susținător și la toate, cum spunea el, „a pus pietrica”.

În 1864, în ziua de 5 decembrie, a fost publicată în Monitorul Oficial prima lege modernă a învățământului din Principate, Legea asupra instrucţiunii a Principatelor Unite Române.

„Nu e o singură reformă, un singur act naţional în care să nu figure numele meu. Toate legile cele mari sunt făcute şi contrasemnate de mine”, îl cita Nicolae Iorga.

În urma unor acuzații fabricate de opoziție, Cuza și-a pierdut încrederea în Kogălniceanu și acesta a demisionat. În cartea Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu, istoricul literar Augustin Z.N.Pop scria că domnitorul a fost convins repede să renunțe la Mihail Kogălniceanu fără să-și dea seama atunci că, în acel moment, a primit și „semnalul de sfârșit al domniei lui”.

Întristat de ușurința cu care omul care altădată a avut deplină încredere în el a putut să fie atât de ușor convins și să nu-l mai considere un om drept, Mihail Kogălniceanu s-a retras un timp din viața publică. Nu a acceptat să intre în alt partid de opoziție și nici nu a luat parte la acțiunea prin care domnitorul Cuza a fost detronat.

Mihail Kogălniceanu, dar și Vasile Alecsandri, a fost un admirator al doamnei Elena Cuza. A respectat-o pentru demnitatea de care a dat dovadă în momente dificile, pentru puterea și bucuria ei cu care ajuta la educarea poporului, prin susținerea artei și culturii.

După un timp, Mihail Kogălniceanu a revenit în viața politică, hotărât de a moderniza profund România. La începutul domniei lui Carol I a fost desemnat ministru de externe. Una dintre marile provocări a fost atunci de a obține independența țării și recunoașterea internațională a României ca stat autonom.

„La congresul de la Berlin, el a apărat interesele României cu toată puterea talentului și elocuenței sale, fiind aprețiat de marii diplomați ai Europei întruniți în congres”, scria istoricul Dimitrie Onciul. Regele Carol I l-a prețuit și, potrivit unor relatări, se spune că ar fi comentat: „Doi miniștri de externe a avut țara, pe Kogălniceanu și pe Lahovary”.

După încheierea mandatului, a fost numit, în momentul reluării relațiilor la nivel de legație între statul român și cel francez, ministru plenipotențiar al României la Paris. A fost unul dintre cei mai simpatizați diplomați în Franța, „pentru farmecul personalității sale calde, pentru tact și atitudine înalt protocolară”, cum scria Augustin Z.N.Pop.

Tot Augustin Z.N.Pop scria despre Kogălniceanu că, în ultimii ani, avea sănătatea tot mai șubredă, atât de decepții, dar și de problemele gospodărești, „căci ajunsese sărac”.

În dimineața de 20 iunie, în anul 1891, într-o zi de joi, Mihail Kogălniceanu se afla într-un spital din Paris unde a fost programat pentru operație. Înainte, a scris o scrisoare pe care i-a trimis-o soției. Ceea ce nu a putut să-i spună prin cuvinte, față în față, a așternut pe hârtie. A fost dus apoi în sală și pregătit pentru operație.

La puțin timp, „sub efectul cloroformului, inima lui Kogălniceanu a încetat să bată”, a scris Augustin Z.N.Pop în cartea dedicată lui Mihail Kogălniceanu. Eforturile medicului de a-l reanima au fost inutile și, în cele din urmă, a fost nevoit să renunțe și să declare moartea pacientului.

„Telegrafiată în țară în aceeași zi, știrea morții căzu ca izbitura trăsnetelor. De la orașe, trecu cu și mai mari îndurerări la sate”, scria Augustin Z.N.Pop. Trupul lui Mihail Kogălniceanu a fost adus din Franța în România cu trenul.

„Trenul mortuar, după ce străbătu în sens invers – într-o simetrie a sorții oarbe – mediana Europei pe traseul primului drum de școlar al lui Kogălniceanu din toamna 1834, s-a oprit la punctul de frontieră Ițcani luni 1 iulie, ora 10,45.”

La Burdujeni, a așteptat familia și de acolo a fost transportat într-un vagon amenajat ca o capelă.

„În parcurgerea satelor, țăranii îngenuncheară de-o parte și de alta a liniei ferate. Pe peronul din vale al capitalei Moldovei așteptau și preluau sicriul, la ora 16, mii de ieșeni înlăcrimați, vîrstnici, sute de cadre didactice, studenți, școlari, după care rămășițele fură așezate pe un car mortuar și, cu onoruri militare, străbătură străzile…”

A fost înmormântat în cavoul familiei Kogălniceanu din cimitirul Eterninatea din Iași, format din două încăperi. În cea mai modestă, se află mormântul celui mai strălucit membru al familiei Kogălniceanu, istoricul și marele om politic Mihail Kogălniceanu.

Diplomatul, istoricul, publicistul, oratorul Mihail Kogălniceanu a fost mereu apreciat de contemporani și niciodată munca și activitatea lui nu i-a fost tăgăduită în vreun fel. Ministrul Mihail Kogălniceanu, „ministrul meteor”, cum își spunea, a fost permanent ținta celor mai dure atacuri din partea opoziției.

„Personalitate prestigioasă a istoriei moderne a României, unul dintre oamenii de cultură cei mai marcanți dăruiți umanității în secolul trecut de poporul român”, scria Dan Berindei; „Literator distins, istoric fruntaș, mare orator și încă mai mare om de stat”, îl caracteriza A.D.Xenopol; „… luptător indefectibil pentru democratizarea țării, Kogălniceanu a pus pecetea geniului său pe toate actele mari care au întemeiat România modernă”, spunea istoricul Andre Oțetea; „Era popular nu numai românilor, ci ajunsese un nume european. Națiunile care nasc astfel de fii trebuie să se mândrească de ele înseși și să spere în bunul lor destin”, remarca Iosif Vulcan; „Era o forță covârșitoare care acapara și robea”, a sintetizat Constantin Bacalbașa pesonalitatea lui Kogălniceanu.

În 1907, când soția lui, Ecaterina, s-a aflat pe patul morții, la vârsta de 80 de ani, a cerut ca ultima scrisoare trimisă, în urmă cu 16 ani, de soțul ei de pe patul de spital din Paris să-i fie pusă alături de ea în sicriu. Una dintre fiice i-a îndeplinit această dorință și a pus scrisoarea originală în sicriu, lângă mama ei. O fotocopie a scrisorii a fost făcută de istoricul V.A. Urechia imediat după moartea lui Mihail Kogălniceanu și se află la Academia Română.

***

 Aimée Iacobescu, nascuta pe 1 iulie 1946 -  „Domnița Ralu” și prima Barbie a cinematografului românesc, o poveste tristă cu o femeie frumoasă care a suferit zadarnic după un fotbalist

În anii 70, cinematograful și teatrul românesc aveau multe frumuseți, actrițe cu un farmec aparte și un talent deosebit. Dar, între toate acestea, una părea, de departe, cea mai drăgălașă, un soi de Barbie autohtonă, o blondină cu zulufi, pe care mulți și-o reamintesc ca „Domnița Ralu” din filmele cu parfum de epocă.

Gabriela-Aimée Iacobescu (1 iulie 1946, Unguriu, Buzău – 27 martie 2018, București) a declarat într-un interviu din Jurnalul Național, că s-a născut de fapt în noaptea de 23 iunie, lucru cunoscut doar de familie și apropiați, dar a fost declarată abia o săptămână mai târziu de părinți. Are un frate geamăn, emigrat în Franța, actorul Dorel Iacobescu. Împreună cu acesta, a absolvit Secția de Actorie a Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București (IATC), în 1968, la clasa profesoarei Beate Fredanov, asistenți fiind Octavian Cotescu și Laurențiu Azimioară. Aimée Iacobescu a fost considerată protejata scriitorului Eugen Barbu, a filmat cu regizorul Dinu Cocea și a devenit apoi preferata inginerului-regizor Sergiu Nicolaescu. A rămas în amintirea publicului cu rolul Domniței Ralu. Aimée Iacobescu suferea de cancer și mijloacele ei financiare modeste făceau cu greu față tratamentului costisitor. În dimineața zilei de 27 martie 2018 s-a stins din viață...

Aimée Iacobescu a decedat la 71 de ani, uitată de publicul care altădată se bătea pentru un bilet la filmele în care apărea pe afiș. A fost răpusă de un cancer la sân care a chinuit-o timp de patru ani. Actrița nu s-a căsătorit niciodată și a purtat toată viața în suflet regretul de a nu fi avut un copil. Iubirea nu a însă din viața ei, dar relația ei cea mai semnificativă a fost una profund nefericită.

Actrița a fost îndrăgostită lulea de Alexandru Boc, un fotbalist de-o vârstă cu ea, mare crai, care care a jucat între 1964 și 1976 pentru Petrolul, Dinamo, Rapid și Universitatea Craiova, dar și pentru echipa națională. Considerat unul dintre cei mai seducători bărbați ai generației sale, alături de Florin Piersic, Ion Dichiseanu sau Cristea Avram, Alexandru Boc a fost logodit cu nepoata şahului Iranului, a avut relaţii cu Corina Chiriac şi cu cântăreaţa Natalia Guberna şi a cucerit zeci de alte femei frumoase, de la actriţe la balerine şi sportive. Între acestea, balerina Elena Renea (fostă iubită a băiatului lui Gheorghe Maurer), handbalista Mihaela Apostol (a evoluat la Rapid, Oltchim şi în echipa naţională) ori voleibalista Elena Butnaru (declarată la un moment dat cea mai sexy din Italia). Cea mai mare cucerire a lui Alexandru Boc e fără îndoială Salomeea Djanhanghir, nimeni alta decât nepoata şahului Iranului, cel mai bogat om din lume în anii '60. S-au cunoscut în timpul unui turneu pe care el îl efectua cu Dinamo la Teheran. „România şi Iran erau înfrăţite, mi se punea la dispoziţie linia telefonică a Ministerului de Interne de la Săftica pentru a vorbi în Iran", a povestit Boc. Relaţia lor s-a sfârşit brusc după ce el a fost arestat.

Extrem de talentat ca sportiv, din păcate cariera sa sportivă a avut mult de suferit datorită faptului că a făcut închisoare după ce a bătut măr un colonel de Securitate într-un bar de noapte. În realitate, aceasta fusese o provocare, pentru că Boc o sedusese pe nevasta unui mare șef comunist, Vasile Patilineț, și acesta a vrut să se răzbune pe fotbalist, urmărindu-l apoi și în pușcărie și aranjând să-i fie blocat dosarul de grațiere.

„Eram într-o noapte la Athenee Palace. Stăteam la masă cu Cornel Patrichi, Vladimir Cohn și fostul fotbalist de la Craiova, Nicolae Ivan. La un moment dat, un individ de lângă masa noastră a aruncat cu un pachet gol de țigări în paharul lui Patrichi. Cornel s-a enervat și a început să se înjure cu respectivul, despre care aveam să aflu ulterior că era ofițer de securitate. Eu am vrut să ies afară și i-am spus securistului să înceteze, fiindcă se uită lumea la noi. El a vrut să-mi dea cu capul în gură, iar eu i-am dat un pumn. Atât! Un singur pumn. N-am mai apucat să-l lovesc pentru că au sărit pe el ospătarii, Vova Cohn și Cornel Patriciu, care l-au burdușit bine și i-au rupt piciorul. A doua zi m-am întâlnit cu Cornel Patrichi la Lido. Era speriat că-l dă afară statul din corpul de balet. I-am zis să stea liniștit că rezolv eu. Eram cel mai bun fotbalist român, jucam la Dinamo, eram aproape calificați cu Naționala la Mondiale. Nu-mi făceam griji. Am fost fraier, am crezut că Patrichi este de partea mea, dar când a început procesul s-a asociat cu securistul. Am aflat ulterior că îl cunoștea pe acesta. Cornel dansa la Athenee Palace. Am fost fraier și m-au lucrat până m-au băgat la pușcărie. Nu i-am purtat ranchiună lui Patrichi. Viața e scurtă. După ce am ieșit din pușcărie am fost la restaurantul Berlin cu Gheorghe Dinică și alți mari actori. Acolo m-am întâlnit cu Cornel Patrichi, iar toți se așteptau să-l strâng de gât. Nu i-am făcut nimic, am dat mâna cu el și mi-am văzut de treabă”.

În 1971, Boc s-a căsătorit cu Dalina Butculescu, o româncă de origine germană, frumoasă foc, cu care a făcut şi o fată, pe Alexandra, în 1977. Mariajul a durat până în anul 1980. Apoi, a avut o relaţie cu o tânără din Oradea, care avea aproape jumătate din vârsta lui.

Alexandru Boc a rememorat relația cu Aimée Iacobescu într-un interviu pentru Gazeta Sporturilor. În urmă cu o jumătate de secol, Boc a primit propunerea de a juca într-un film. „Am filmat timp de o lună pentru pelicula Castele de nisip, a lui Iulian Mihu. Am fost coleg pe platourile de filmare cu Toma Caragiu, Gheorghe Dinica, Jean Constantin, Gina Patrichi si Aimée Iacobescu. Ultima dintre ele, Aimée, mă tot bătea la cap că vrea să se mărite cu mine", a declarat Alexandru Boc. Din păcate, povestea nu s-a terminat la altar, așa cum își dorea Aimée Iacobescu, iar actrița a rămas singură.

Într-un interviu mai vechi pentru revista Tango/Marea dragoste, Aimée Iacobescu a recunoscut că lucrurile nu s-au așezat niciodată atât de bine încât să facă un copil. „Când ești artist nu poți să te gândești că ai cumpărături de făcut sau că ai un bărbat acasă. Am sacrificat viața personală pentru scenă. Rolurile veneau unul după altul, o familie ar fi însemnat să renunț la turnee sau la filmări. Copil? N-a fost să fie. Un prieten medic, foarte bun, mi-a spus că naști un copil sănătos până la 25 de ani. După aceea, riști foarte mult. Oricum mi s-a părut ridicol să fac unul la 35-40 de ani. Și apoi, n-am întâlnit pe nimeni care să merite să fac un copil cu el. Pe atunci nici nu se punea problema să faci un copil necăsătorită. Părinții, societatea n-ar fi acceptat una ca asta“, a declarat actrița.

Invitată în iulie 2014 la o emisiune de televiziune, iată ce a răspuns actrița atunci când moderatoarea a întrebat-o de ce nu s-a căsătorit niciodată: „Nu m-am gândit niciodată la cununii legate, dezlegate. Nu m-am căsătorit pentru că aşa a fost să fie. Eu am iubit o singură dată cu adevărat un băiat şi n-a fost să fie, pentru că el a plecat în America. Aveam 26 de ani. Eu nu eram conştientă că eram adulată, nu eram conştientă de calităţile mele fizice. Eram conştientă de profesia mea. Mă gândeam cum spun replica pe scenă, ce rol joc… Nu am trăit nicio poveste de dragoste cu niciun actor. Toţi, pentru mine, erau colegi”. Surprinzător în acea emisiune a fost, însă, faptul că mama actriţei a intrat în direct pentru... a o contrazice, susţinând că, de fapt, fiica ei ar fi fost căsătorită o dată, dar că a fost alegerea ei să nu divulge mai multe lucruri marelui public. „Arată bine în rochie de mireasă. Am văzut-o mireasă când a fost cazul. A fost măritată, dar nu-i place să-şi spună viaţa”, a afirmat mama actriţei. „Eu nu am fost măritată cu adevărat niciodată. N-am iubit decât un singur băiat… N-am fost niciodată mireasă”, a replicat Aimée Iacobescu, care se referea la relația întrerupră brusc cu un medic. „Nu am voie să-i povestesc viaţa, dacă nu şi-o povesteşte ea…”, a punctat atunci mama actriţei, simţind că era momentul să se oprească din acele dezvăluiri...

***

 Angela Ciochina, nascuta in com. Urecheni, Neamt, una dintre cele mai iubite cântăreţe de muzică pop din România, a încetat din viaţă după o suferinţă uriaşă provocată de moartea celor mai apropiaţi oameni, pe 7 iulie 2015...

 Moartea ei, la vârsta de 60 de ani, a pus punct unei suferinţe pe care cântăreaţa a purtat-o în suflet din 2007. În acel an, Angela a pierdut-o pentru totdeauna pe Julieta, sora ei mai mică cu aproape 2 ani.  

 „Angela ţinea foarte mult la Julieta, şi ea o artistă, pictoriţă. Dar peste un an a mai venit o lovitură, prin moartea tatălui, părintele Valerian Ciochină. Avea 82 de ani, şi era un preot respectat în sat în cei 30 de ani cât a slujit aici”, spune Ion Tănăselea, primarul comunei Urecheni, din Neamţ, locul de baştină al artistei. Imediat după moartea celor doi membri apropiaţi ai familiei, Angela Ciochină s-a decis să lase Capitala şi să se retragă în casa părintească rămasă goală. 

  „Am cunoscut-o pe doamna Angela atunci, era o femeie de viaţă, activă, mergea la biserică, dar ce era în sufletul ei nu puteai şti cu adevărat. Domnul primar de atunci, Mihai Marcel Tănăselea, chiar îi propusese să se angajeze la şcoala din comună ca profesor de muzică, dar ea nu a vrut. Din ce ştiu, trăia din banii obţinuţi din vânzarea apartamentului  din Bucureşti în care locuise Julieta”, mai spune actualul primar de la Urecheni. 

 Vreme de doi ani, starea de sănătate a Angelei Ciochină s-a deteriorat tot mai mult. În vara anului 2009, un unchi şi o mătuşă care locuiau în Iaşi, dar mai ţineau legătura cu ea prin telefon, au constatat că artista se confruntă cu probleme grave.   Ajunşi la Urecheni, Gheorghe şi Georgeta Sava (sora preotului Ciochină ) au găsit-o pe Angela într-o stare deplorabilă, neîngrijită şi slăbită.   „Am chemat atunci salvarea, dar a refuzat să meargă la spital spunându-ne că nu are nimic, doar o febră musculară care o să-i treacă. Nici măcar nu ne-a dat drumul la uşă“, îşi amintea unchiul artistei.  Primarul comunei a precizat că după un timp s-a aflat că Angela avea o afecţiune la ficat, şi că neglijarea tratamentului, la care s-a adăugat şocul emoţional al pierderii surorii, apoi al tatălui, au contribuit la degradarea artistei.  

 Pe 8 septembrie 2010, rudele din Iaşi au fost anunţate telefonic de secretara primăriei Urecheni să vină urgent să o ia pe Angela şi să o ducă la spital. A doua zi, unchiul şi mătuşa artistei au avut parte de imagini de coşmar atunci cînd au ajuns la casa familiei Ciochină.   „Era într-o situaţie de plâns: întinsă pe un pat deja putrezit, avea numai răni şi chiar viermi pe spate pentru că nu se mişcase de mai multă vreme. Cineva îi adusese băutură“, îşi amintea, cu lacrimi în ochi, Gheorghe Sava.  

 S-a vorbit atunci de culpa fostei secretare a primăriei, care, cu ajutorul fiicei, s-ar fi angajat să îi administreze banii cu care artista venise la Urecheni cand s-a mutat din Capitală, şi, în fapt ar fi neglijat-o pe artistă. „Aşa se vorbea, nu ştim realitatea cum a fost, iar doamna Păstrăvanu a murit între timp”, spune primarul comunei. 

 Artista a fost dusă iniţial la spitalul din Târgu Neamţ, unde a primit îngrijiri. „Avea răni suprainfectate pe spate şi nu era alimentată. Se putea ajunge la septicemia”, declara atunci doctorul Doru Mateiaş, şeful secţiei Chirurgie de la spitalul orăşenesc. 

  După o săptămână, pe 16 septembrie, Angela a fost transferată la Spitalul Judeţean din Piatra Neamţ.  

 „Diagnosticul de internare a fost neuroencefalopatie toxică, o afecţiune care apare pe fond psihic. Pacienta era într-o stare aproape terminală”, spunea doctorul Sorin Ciobanu.  

 Angela Ciochină, în anii '80, când era celebră în România 

  După ce cazul a fost mediatizat, Angela Similea împreună cu soţul ei, Victor Surdu şi cu Victor Socaciu au sărit în ajutorul Angelei, iar după câteva zile a fost transferată la Spitalul de Chirurgie Plastică şi Recuperatorie din Bucureşti cu o „stare generală mediocră, dar echilibrată hemodinamic şi respiratoriu“, cum preciza managerul unităţii, medicul Carmen Orban. 

  Din noiembrie 2010, Angela Ciochină şi-a continuat tratamentul şi recuperarea la Spitalul Elias. Abia în septembrie 2011, la un an după ce a fost salvată din ghearele morţii din locuinţa de la Urecheni, artista a avut prima apariţie publică, în cadrul emisiunii Happy Hour, de la Pro Tv. 

  „Îmi doresc să urc din nou pe scenă, şi dacă va trebui să vin în scaunul cu rotile nu va fi nici un fel de problemă“, declara atunci Angela Ciochină. Artista mai spunea că nu a renunţat să-şi reia şi cariera de dascăl (a fost profesoară de canto), pe care o abandonase de mult timp.  Din septembrie 2010, Angela Ciochină nu a mai revenit în casa din Neamţ niciodată, deşi rudele de la Iaşi s-au îngrijit să pună la punct locuinţa din Urecheni pentru a o transforma într-o casă de vacanţă, aşa cum susţinea mătuşa că ar fi dorit Angela. 

  „Casa a fost vândută preotului paroh Grigore Andron, iar de formalităţile tranzacţiei s-ar fi ocupat un văr de-al Angelei, din Bucureşti. De altfel, am înţeles că aşa ar fi făcut rost de bani pentru a se întreţine în aceşti patru ani artista”, a menţionat primarul Ion Tănăselea. 

    În ultimii ani de viaţă petrecuţi prin spitale, sau în locuinţa din Colentina, unde era imobilizată la pat, Angela a fost vizitată deseori de Marcela Natsis, soţia compozitorului George Natsis. 

  „Am fi dorit să fie înhumată aici, în satul ei natal, alături de Julieta şi de părintele Ciochină, dar asta a fost dorinţa rudelor din Capitală”, mai spune primarul din Urecheni.

 Angela Ciochină şi Mihaela Runceanu, destin comun 

  Angela Ciochină s-a născut în comuna Urecheni (jud. Neamţ) pe 15 aprilie 1955, în acelaşi an ca şi Mihaela Runceanu, de care o leagă un trecut comun în muzica uşoară românească a anilor '70- '80. În 1974 a dat la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, la secţia canto şi a intrat din prima încercare, fără ştirea părinţilor. Mihaela Runceanu i-a fost colegă de grupă la clasa profesorului Victor Giuleanu, şi tot cu ea a împărţit şi camera de cămin.   În august 1975, cele două artiste s-au duelat muzical la cea de-a opta ediţie a „Festivalului Tinereţii" de la Amara. Angela a cucerit atunci trofeul, iar Mihaela Runceanu a primit menţiune. Un an mai târziu, trofeul a fost cucerit de Runceanu.   Angela Ciochină a cucerit publicul românesc cu melodii precum „Salcia”, „Călător fără popas”, „Eşti numai tu”, „Odată cu cîntecul”, „Salcâmul de pe strada mea”, „Un copil”, „Marea mea” sau „Tangoul Bucureştiului”. Printre compozitorii cu care a lucrat au fost Victor Socaciu, Cornel Fugaru sau Horia Moculescu. 

    Angela Ciochină a murit pe 7 iulie 2015, în locuinţa din Bucureşti în care se mutase din 2011, fiind găsită în jurul orei 11.40 de menajera artistei.

***

 „Sunt bucuros că, undeva, am mâzgălit şi eu o pagină din istoria teatrului românesc. Sper că cei ce vin acum şi au dreptul să ne ia locul prin vitalitatea tinereţii lor să înţeleagă această misiune nobilă de a stabili prin teatru un fel de arbitru al moralei şi al echităţii.”  –  

Liviu Ciulei, personalitate complexă a teatrului românesc, regizor, actor, scenograf, arhitect, formator de trupă şi director, fiul unui cunoscut avocat si arhitect, s-a nascut pe 7 iulie  1923.

Rămâne în istoria cinematografiei ca primul român premiat la Festivalul de la Cannes pentru regie de film de lungmetraj („Pădurea spânzuraţilor”, în 1965) –  recunoaştere a valorii sale artistice, dar şi moment de deschidere internaţională, care sfida izolaţionismul impus de Cortina de Fier.

După acest succes, Ciulei nu a mai făcut film, ci a colaborat doar ca actor şi scenarist. Înainte de ”Pădurea spânzuraţilor” regizase ”Erupţia şi ”Valurile Dunării”- peliculă recompensată cu Globul de Cristal la Festivalul de la Karlovy Vary, în 1960.

“Nu eu m-am îndepărtat de cinematograf, cinematografia a vrut să mă îndepărteze pe mine. Am vrut să fac „Visul unei nopţi de vară”. Propunerea mea a fost privită ironic. După cinci ani mi s-a spus: De ce nu faceţi „Visul”? Dar visul … între timp pierise.” (Revista Cinema, 1971)

Specialiştii îl consideră unul dintre creatorii care au contribuit în mod esenţial la dezvoltarea mişcării teatrale a secolului XX. Liviu Ciulei a impresionat întreaga lume prin opera sa. La premiera spectacolului ”Moartea lui Danton”, de la Berlin, în 1967, actorii au avut 63 de ieşiri la rampă.

 A studiat teatrul la Conservatorul Regal de Muzică şi Teatru din Bucureşti (1946), iar ulterior arhitectura (1949). În 1945 debutează la Teatrul Mic, în spectacolul ”Încătuşare”, iar după absolvire, este Puck, în ”Visul unei nopţi de vară”, la Odeon, actualul Teatru Nottara de pe Bulevardul Magheru, clădire pe care tatăl său a construit-o special pentru el, recunoscându-i astfel talentul.

Liviu Ciulei declara într-un interviu din anul 2006: „În cariera mea, n-aş fi putut face decorurile pe care le-am realizat fară studiul arhitecturii. Tata voia sa studiez ingineria, să ii preiau la un moment dat Societatea de construcţii – dar a făcut greşeala să mă ia de Craciun, în 1939 – într-un voiaj în Italia. Nu împlinisem nici 15 ani. Şocul frumuseţii Florenţei, Romei, a fost atât de mare încât i-am spus tatălui meu: „Nu ingineria, arhitectura !” 

Spectacolul de debut i-a prilejuit întâlnirea cu actriţa Clody Bertola. Începea una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din lumea teatrului românesc. El avea 22 de ani, iar ea trecuse de 32. Patru ani mai târziu se căsătoreau şi, chiar dacă mariajul nu a durat o viaţă, colaborarea lor pe scenă a fost lungă şi fructuoasă: patru decenii.

Clody Bertola declara: „La un moment dat a avut o slăbiciune pentru o altă femeie care n-a contat pentru viaţa lui. Eu sunt de vină că n-am putut să-l iert. Atunci a apărut în viaţa mea o fiinţă puternică, care m-a cucerit şi m-a dominat: Lucian Pintilie. Am ajuns la divorţ.”

Ciulei a mai fost căsătorit cu scenografa Ioana Gărdescu şi cu jurnalista Helga Reiter. Fiul celei de-a treia soţii, regizorul Thomas Ciulei, a devenit fiul lui adoptiv.

Povestea lui Liviu Ciulei se identifică, până la a se confunda, cu cea a Teatrului Bulandra, în care s-a afirmat şi a lucrat, influenţându-l cu spiritul său în modul cel mai subtil şi profund.

A început în 1949 ca actor, adus de Lucia Sturdza Bulandra, devenind în 1957 regizor– montând „Omul care aduce ploaia” de Richard Nash – şi din 1963 director al teatrului până în 1972; direcţie la care este forţat să renunţe după interzicerea spectacolului Revizorul, montat de Lucian Pintilie.

Directoratul lui Liviu Ciulei a marcat începutul unei perioade faste pentru Teatrul Bulandra, când s-au montat spectacole de excepţie: Cum vă place –  un spectacol revoluţionar, creat în 1961 – urmat de alte creaţii geniale – Opera de trei parale, Leonce şi Lena, O scrisoare pierdută.

A descoperit şi format o şcoală de actori, iar toţi marii actori şi-au legat numele de el: Clody Bertola, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Fory Etterle, Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Mariana Mihuţ, Rodica Tapalagă, Ion Caramitru, Florian Pittiş, Ştefan Bănică, toţi aceştia reprezentând generaţia de aur a teatrului românesc.

Timp de o jumătate de secol, atât viaţa, cât şi cariera artistică a lui Liviu Ciulei au fost prolifice. A fost regizor de teatru şi un excepţional regizor de film, arhitect, scenograf, actor, profesor, fiind unul dintre cele mai fervente spirite artistice care au contribuit la renaşterea teatrului în anii ‘50, continuând să creeze şi să ofere publicului un teatru viu, profund marcat de iubirea pentru om şi lupta pentru apărarea drepturilor politico-sociale ale acestuia într-o perioadă din anii comunismului ostilă drepturilor omului.

Parcursul lui de onoare este lung şi se întinde dincolo de graniţele Teatrului Bulandra, de care a fost atât de profund legat întreaga viaţă.

În 1961 devine celebru cu montarea originală a piesei "Cum vă place" de Shakespeare. Montează apoi Opera de trei parale (Bertolt Brecht), O scrisoare pierdută (I.L.Caragiale), Azilul de Noapte (Maxim Gorki), Leonce şi Lena (Georg Büchner), Elisabeta I (Paul Foster).

Timp de peste 10 ani este directorul Teatrului Bulandra – între anii 1963 şi 1974, funcţie din care este înlăturat de cenzura comunistă în urma interzicerii spectacolului Revizorul, montat de Lucian Pintilie. Sub conducerea sa, Teatrul Bulandra devine cea mai importantă instituţie teatrală a vremii, reunind mari regizori de teatru ca David Esrig, Lucian Pintilie şi Radu Penciulescu.

Liviu Ciulei a debutat în SUA în 1974, La Arena Stage din Washington. În 1980 părăseşte România şi lucrează în multe ţări din Europa, precum şi în Statele Unite ale Americii, Canada şi Australia. Peste 50 de spectacole înscriu numele său în istoria teatrului de dincolo de ocean. Micului panteon de mari regizori contemporani trebuie să-i adăugăm numele lui Liviu Ciulei. Împreună cu Peter Brook şi Jerzy Grotowski, acest regizor român este un adevărat novator în domeniul teatrului”.  Devine directorul Teatrului Tyrone Guthrie din Minneapolis, Minnesota (Statele Unite), iar din 1986 e profesor de teatru la Columbia University şi New York University. Montează şi la Sydney, în Australia, şi pe cele mai importante scene din Germania.

După 1989, revine în ţară, regizând o serie de piese celebre. Devine director onorific al Teatrului Bulandra, teatrul căruia i s-a dedicat trup şi suflet. Montează Visul unei nopţi de vară şi Deşteptarea primăverii, oferind teatrului românesc o gură de oxigen, de care avea atâta nevoie.

În 2000 regizează Hamlet, iar în 2005 pune în scenă ultimele două spectacole – Şase personaje în căutarea unui autor şi Henric al IV-lea.

Liviu Ciulei a realizat scenografia a 125 de spectacole. Ca arhitect, în afara scenografiilor majorităţii pieselor regizate de el, Liviu Ciulei a contribuit la reconstrucţia auditoriului Teatrului Bulandra, precum şi a altor teatre, ca sălile Studio ale teatrelor din Târgu Mureş şi Piteşti.

Pentru realizările sale din afara ţării, Ciulei a primit medalia Sfântul Olaf pentru merite culturale, acordată de Majestatea sa Olaf al V-lea, regele Norvegiei pentru montarea, în Statele Unite, a piesei Peer Gynt de Ibsen (1983) sau Premiul criticii australiene pentru Azilul de noapte de Maxim Gorki, montat la Sydney, în 1977.

A fost recompensat cu Premiul pentru întreaga activitate la Gala UNITER din 1997 şi cu Premiul de Excelenţă în 2001. Primeşte aceeaşi recunoaştere din partea cinematografiei, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, în 2010.

Urna cu cenuşa maestrului Liviu Ciulei, care a murit pe 25 octombrie 2011 la Munchen, a fost depusă la Teatrul Bulandra, în foaierul sălii Izvor, care de atunci îi poartă numele.

***

 George Enescu: Nu! Nu mi-am părăsit țara! Am luat-o cu mine!

Revista pariziană “Le monde musical” a publicat o frumoasă biografie a lui George Enescu cu prilejul cursului de interpretare ținut de marele nostru violonist la Ecole normale de musique de Paris.

Mulți români nici nu bănuiesc ce înseamnă numele Enesco la Paris…. Este adevărat că noi ne mândrim și îI iubim pe marele nostru artist. Totuși el ne face, peste graniță, o cinste mult mai mare decât ne închipuim. Dacă bucureștenii îl iubesc, parizienii îl adoră. Enescu este cunoscut în România, dar în străinătate e celebru.

Este caracteristică reclama pe care o fac marii fabricanți de coarde pentru marfa lor. Enesco cântă numai pe coardele noastre, se laudă ei. Am văzut un anunț într-un ziar parizian conceput astfel: “Thibaud, Enesco, Yssaie întrebuințează numai coardele cutare”.

Iată, într-adevăr, o splendidă trinitate: cei trei mari violoniști ai lumii! Dar Enescu este mai cu seamă apreciat în înaltele foruri muzicale din capitala Franței; acolo este cunoscut nu numai ca violonist, ci și ca pianist, violoncelist, compozitor, șef de orchestră…

“Le monde musical” din Paris însoțește articolul tinerei jurnaliste Marguerite Vessereau (biograful lui George Enescu) de mai multe clișee și portrete: casa din Liveni, județul Dorohoi, unde s-a născut Enescu, părinții lui Enescu, ultima fotografie a maestrului…

E interesant de observat că marele muzician are o față de copil, un copil mare, aproape aceeași față pe care o avea la cinci ani. O întâmplare fericită face să ne cadă în mână o fotografie de pe acea vreme. Este o fotografie credem inedită. Poate că nici maestrul nu a știut despre existența ei și va avea o surpriză văzând-o reprodusă, pentru prima dată, în Realitatea Ilustrată. Fotografia pe care o publicăm este mai cu seamă interesantă prin faptul că reprezintă pe Eneseu așezat pe două perine, puse anume pe scaun, pentru ca astfel copilul să ajungă bine la masă, spre a-și nota ideile muzicale.

La cursul de interpretare ținut în anul acesta la Paris de către George Enescu a asistat un public muzical numeros: specialiști, concertiști sosiți din diferite țări europene și chiar din America, unde Enescu este popular în urma turneelor făcute. Anul trecut cursul de interpretare pentru vioară a fost predat de către celebrul Thibaud, iar pentru literatura pianului de către Alfred Cortot, cel mai mare pianist al vremurilor actuale.

Cortot a trecut atunci în revistă muzica lui Chopin în zece conferințe speciale. Anul acesta Alfred Cortot a făcut tot zece conferințe despre compozitorii moderni francezi. La rândul său, Enescu s’a ocupat de literatura viorii. Ambele cursuri au fost considerate ca adevărate evenimente muzicale.

Conferințele au avut loc în sala cea mare de concert de la Ecole normale și au fost însoțite de demonstrații artistice alese. Elevi dintre cei mai buni ai institutului muzical parizian, Ecole normale, sau absolvenți remarcabili au executat piesele corespunzătoare ale autorilor muzicali despre care au vorbit maestrii Cortot și Enescu. Este interesant de notat că, cu prilejul acestor importante cursuri din capitala Frantei, s’au distins ca remarcabili interpreți câțiva tineri muziciani români care actualmente își perfecționează studiile muzicale la Paris. D-ra Clementina Cristescu, violonistă-concertistă, a cântat împreună cu Radu Mihail la cursul lui Enescu. O alta excelentă violonistă româncă, doamna Alexandrescu, s-a relevat de asemeni la aceste cursuri. Doamna Alexandrescu este soția compozitorului Romeo Alexandrescu. Tânărul pianist Radu Mihail, absolvent cu două premii al Conservatorului din București, care, în cursul stagiunii de iarnă, s’a mai produs de câteva ori în public la Paris, a cântat atât la cursul de interpretare al lui Enescu, cât și la conferințele maestrului Cortot relative la muzica lui Chopin. Apoi a cântat la ultima ședință, de încheiere, a maestrului Cortot, relativ la muzica modernă franceză. Tinerii muziciani români au fost urmăriți cu mult interes, făcând impresie și fiind cât se poate de bine apreciați de către publicul select internațional venit în metropola lumii pentru scop artistic.

Marguerite Vessereau promite o carte despre Enescu, acum ocupându-se în special de copilăria maestrului, arată că șapte frați ai lui, mai mari, au murit toți de mici, dintre care cinci secerați dintr-o data de o difterie nemiloasă. Biograful francez descrie cu multă tandrețe viața de familie a copilului genial, grija și spaima mamei terorizată de nenorocirile avute. Pe tatăl lui Enescu îl descrie ca pe un om de o vastă cultură intelectuală, iubit de țăranii de pe moșia sa pentru energia lui dreaptă și bunătatea-i rămasă proverbială.

Bunicul lui Enescu a fost preot. Preotul Gheorghe Enescu avea o voce magnifică, răsunând în bolta bisericuței din sat, voce care a Iăsat amintiri neșterse în inima și mintea nepotului. Mama lui Enescu, acompaniindu-se la chitară, compunea cântece cu caracter românesc.

Autorul acestor rânduri poate adăuga că a cunoscut în orașul Mihăileni din nordul Moldovei pe un unchi al marelui muzician, tot preot, un bărbat distins, de o rară inteligență, de asemeni cu aplecări muzicale. De altfel, tatăl lui Enescu era și el violonist. Dar puțin timp după ce fiul a început să ia lecții de vioară, auzindu-l într-o zi, a exclamt “Mi-arunc vioara în pod!” De-acum înainte vei cânta tu, George! Și George a cântat ca nimeni altul. Vioara lui a răsunat peste hotarele țării noastre, ducând faima de român până dincolo de Ocean. Acum Enescu locuiește mai mult la Paris, dar în compozițiile sale muzicale se reflectă poezia câmpiilor noastre, solemnitatea impresionantă și neuitată a slujbelor religioase de la bisericuța din sat, fluierul păstorului, parfumul florilor, misticismul doinei românesti….

“Nu! Nu mi-am părăsit țara! Am luat-o cu mine!”, spune Enescu.

Pe 7 iulie s-au pus în vânzare două categorii de bilete pentru cea de-a XVIII-a ediție a Concursului Internațional George Enescu, eveniment ce se va desfășura în perioada 4 – 18 septembrie 2022 la București, în organizarea ARTEXIM, proiectul fiind finanțat de Guvernul României prin Ministerul Culturii. Vânzarea biletelor se face online pe site-ul www.festivalenescu.ro, prin intermediul platformei Eventim, sau direct de pe site-ul Eventim, iar programul poate fi consultat pe site-ul festivalulenescu.ro.

Sursa:

Realitatea ilustrată, 21 august 1931