Jurnalul Cristinei

vineri, 28 iunie 2024

***

Stefan Luchian moare in zorii zilei de 28 iunie 1916...

„Este între morți și cadavre o deosebire, cadavrele continuă să moară și morții încep să trăiască. Neașteptând să-i cotropească anchiloza reumatismelor sentimentale și diabetul psihologic, de care suferă, sub pretext de rafinament și cumințenie obeză, inspirația și valoarea marelui partid economic și de bursă al turmei oficiale de pictori, părăsită de dânșii, înlăturând cadavrele din drumul lor, artiștii grupați sub steagul agil al Artei române s-au asociat însă cu un mort, cu cel mai tânăr, mai viu și mai revoluționar dintre morți, cu Ștefan Luchian, sfântul și mucenicul picturii românești”, scria cu elan Tudor Arghezi în prefața catalogului la expoziția grupului Arta română, din primăvara anului 1920. În acel an, se făceau patru ani de la moartea pictorului, cel supranumit cu afecțiune poetul plastic al florilor.

Născut la Stefanesti, Botosani, pe 1/13 februarie 1868, într-o familie avută, Ștefan a simțit de timpuriu chemarea penelului, mai mult ca pasiune, nu neapărat ca profesie.

Când avea cinci ani, familia s-a mutat în București, unde părinții lui au cumpărat o casă pe strada Popa Soare din pitoreasca mahala Mântuleasa.

Aici, se bucura de grădinile încărcate cu flori ale oamenilor și se întrista când le privea, la sfârșit de toamnă, cum păleau și mureau.

„Dacă aş fi pictor, aş păstra macii pe pânză. Şi nu numai macii, ci şi celelalte flori, care-şi pierd culorile, când sunt presate în ierbar”, spunea.

La vârsta copilăriei, a primit de la o mătușă ca dar de Paște „o stea cu acuarele d-acelea proaste”: „Mama îşi bea cafeaua afară, în pridvor. Eu, ca un diavol, m-am strecurat în odaia de musafiri. O uitase descuiată. M-am aşezat la un perete şi dă-i, şi dă-i! Îmi pusesem în gând s-o fac pe Safta, bucătăreasa noastră. Mă, şi era urâtă! Biata mama, ce mai întindea de noi…”

Cu toate că nu a fost un elev silitor, la desen nu avea concurență: „Făceam desenul la toată clasa, pe treizeci de gologani. Atât era tariful”.

După moartea tatălui, mama lui a crezut că i-a hotărât destinul: Ștefan va fi militar ca și tatăl său. Nu dorea să fie pictor, deoarece credea ea, nu e o meserie bănoasă. L-a avut ca exemplu pe tatăl soțului ei, tot pictor, care a ajuns sărac și nevoit să colinde sate ca să zugrăvească biserici pentru câțiva bănuți.

Așa că, l-a înscris pe băiat la Școala de Infanterie, însă, la examen, lui Ștefan, care nu se vedea chip militar, nu i-a fost greu să convingă comisia de examinare să-l pice. În acest fel, s-a înscris la Școala de Belle Arte, apoi a mers și a studiat la școli de artă din München și Paris.

În primii ani, când încerca să se facă și el cunoscut prin arta lui, scria Gabriela Rus, într-un studiu dedicat pictorului, Luchian a suferit imens pentru că nici colegii, nici ziariștii care vorbeau despre munca lui nu l-au înțeles și făceau afirmații de genul „un artist poate fi mai mult decât un pierde-vară, care lucrează la voia întâmplării”. Într-un articol din ziarul „Naționalul” din 1894, era numit „un leneș distins”.

Chiar dacă nu l-au fericit asemenea remarci, artistul a știut că va trebui să muncească mult mai mult și pentru a pune capăt unor asemenea prejudecăți.

Jurnalistul N. Petrașcu a fost primul care a observat și a scris în 1894 un articol despre prospețimea picturii lui Luchian: „Dacă e în lumea noastră o boală generală ce s-a întins și ne cuprinde, e boala tristă a platitudinii, a banalității corecte, reci și mute… Când se întâmplă de întâlnești un om cu o notă originală în viață, în gândire, în artă, te simți impresionat extraordinar. Simți răcoarea pe care ți-o dă dimineața zilei, ai impresia primăverii, ești în iluzia fericirii ce ți-o desfășoară închipuirea copilăriei”.

Poetul și criticul de artă Alexandru Bogdan-Pitești, care a susținut și promovat intens arta lui Luchian, a legat o prietenie cu pictorul și i-a oferit multe sfaturi constructive. El a scris numeroase articole în care și-a arătat entuziasmul față de pictura lui Luchian, spunând că, din generația lui, „extrem de banală”, a avut cea mai puternică personalitate.

„Suflet duios, inimă de poet, el este cam rebel tehnicii savante după un anume calapod… în operele sale este o mare intensitate de viață… La el, niciodată un tablou nu este o minuțioasă descripție a naturii… pentru el, arta nu este o simplă reproducție a vieții. El caută să puie în ceea ce face ceva din el, din sufletul lui, din ceea ce simte, fie o idee fie o senzație. Are o viziune încântătoare a naturii, dar întotdeauna adaugă la aceasta și nota sa personală, simțirea sa.”

Scriitorul elvețian Léo Bachelin, care în 1889 a venit în România și a ocupat funcția de bibliotecar al regelui Carol I, spunea că „Luchian încorporează lumina în culoare”.

Din 1901, primele semne de boală s-au făcut simțite. Bătălia pe care pictorul a dat-o pentru a îndura suferințe, lipsuri, tristeți, s-a simțit în lucrările lui din care răzbatea bucuria în fața naturii, cum nota Ștefan Dițescu în cartea Luchian.

Timp de aproape un sfert de veac a trăit modest, în cartierele sărace ale Bucureștiului, nevoit să se mute mereu și să înfrunte mizerie, frig și, ceea ce durea și mai rău, indiferența contemporanilor care spuneau că arta lui nu producea nimic și, în urma vreunei expoziții, nu câștiga mai mult ca un „lampagiu de la primărie”.

Bolnav, și-a păstrat totuși voioșia și optimismul și, ieșit din spital, era fericit că poate să picteze în continuare și nu era totul pierdut.

În martie 1904, a avut o lucrare la expoziția Tinerimii artistice, pe care a vizitat-o și Nicolae Grigorescu. Tot Grigorescu i-a cumpărat acel tablou și, impresionat, acesta a exclamat: „În sfârșit am un urmaș!”, dar nu un epigon.

În ultima lună din acel an a avut prima expoziție personală în București, cu 50 de lucrări. În urmă cu doi ani îi spunea bunului lui prieten, critic și colecționar de artă, Virgil Cioflec, într-o scrisoare: „Ca să vinzi pictură, fie în București sau aiurea, îți trebuiesc multe! Să fii introdus, să ai cunoștințe bune, să ai reputație și eu din toate astea nu am nici una” .

Mai nimeni nu a fost să-i vadă expoziția, ceea ce l-a făcut pe Virgil Cioflec să scrie: „Nepăsarea aceasta este o ofensă, un act de nedreptate față de un artist de valoare, bolnav și sărac, ce nu a umblat niciodată după milogeli”.

Tot el a povestit acel moment sfâșietor pentru artist: „Încărcăm tablourile să le ducem îndărăt. Pe-o dimineață tristă de iarnă, amândoi pășim după sanie, cu capul în pământ. Acasă, le răzimăm de zid, cu fața la perete. Babacu, prăpădit, foarte abătut, se suie-n pat, cu paltonul pe el. Întins pe spate, cu mâinile pe după ceafă, se uită fix în tavan. Geamurile sunt înghețate. În sobă, două crâmpeie de lemne sâsâie, încearcă să s-aprindă. Se face o tăcere lungă dureroasă.

– O să intru iar în spital…

Două lacrimi mari, ca două boabe, îi scapă printre pleoapele grele, peste obrajii nemișcați, palizi.”

Din 1909, nu s-a mai putut mișca, avea picioarele paralizate și o vedere tot mai slabă. A continuat însă să picteze. Singurul care i-a rămas mereu alături a fost Virgi Cioflec, cel care l-a sprijinit și material.

Spre sfârșitul vieții, când nu mai putea să meargă în mijlocul naturii și să picteze peisaje, florile i-au înviorat viața: „… pentru el, floarea vine ca un mesaj al acestui pământ, care rodește și cântă departe de fotoliul lui și înăuntrul câtorva buchete de mac și micșunele, îi geme sufletul întreg, dornic de ape, de ceruri, de drumuri…”, scria Tudor Arghezi. Ultimele lui flori le-a pictat cu penelul legat de încheietura mâinii și cu ajutorul unor nepoți.

În 1915, a avut ultima lui expoziție personală. Dintr-o dată, toată lumea a descoperit pictura lui Luchian și părea să-l admire. Deși tot mai bolnav, a avut puterea să primească acasă bucuros pe oricine. Negustorii și amatorii de artă veneau tot mai des la pictor și tablourile lui au intrat, cum scria Tudor Arghezi, care l-a vizitat deseori pe pictor, „în casele în care artistul nu putuse să șadă”.

Înainte de a muri, vechiul lui prieten, Virgil Cioflec, i-a făcut o bucurie imensă. Luchian iubea muzica lui Enescu și a mers deseori la concertele acestuia. Imobilizat, regreta că nu mai putea să se bucure de muzica lui Enescu. După un concert, Virgil Cioflec l-a rugat pe George Enescu să-i facă o vizită lui Luchian. Au mers atunci împreună la locuința pictorului și George Enescu a cântat doar pentru pictorul Ștefan Luchian timp de două ore.

Gestul lui George Enescu a fost, scria Petru Comănescu, în cartea Ștefan Luchian, darul celui mai mare liric al muzicii noastre făcut celui mai liric dintre pictorii noștri și care i-a înviorat pentru multe zile sufletul.

În zorii zilei de 28 iunie 1916, pictorul Ștefan Luchian a încetat din viață. Virgil Cioflec a scris primul studiu monografic al pictorului Ștefan Luchian. După moartea prietenului său, el și Tudor Arghezi au scris o serie de articole pentru a-i promova arta și au organizat numeroase expoziții cu lucrările artistului.

După mai mulți ani de la moarte, Ștefan Luchian a început să fie prețuit la adevărata lui valoare artistică. În mare parte, tablourile lui se află în patrimoniul muzeal. În 2013, un tablou al pictorului s-a vândut cu 300.000 de euro, un record pe piața românească de artă.

***

28 iunie 1883 – Eminescu a fost dus la spitalul de nebuni în cămaşă de forţă

În fiecare an, în această zi de 28 iunie, ar trebui să ne cutremurăm cu toţii şi să ne întrebăm: cum a fost posibil ca în 1883, la numai 33 de ani, însuşi Mihai Eminescu să fie pus în cămaşă de forţă şi aruncat în spitalul de nebuni printr-un complot pus la cale de cei mai buni „prieteni” ai săi?

Culmea este că mereu apar cîţiva specialişti care vor şi azi să legitimeze tragedia de acum 137 de ani printr-o „nebunie” certă, deşi documentele arată cu totul altceva. Culmea acestei mistificări a dus chiar la apariţia unui volum colectiv, „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, coordonat de acad. Eugen Simion, în care 13 academicieni au vrut să certifice acest fals, în tentativa de a impune „o dată pentru totdeauna” teoria falsă a nebuniei lui Mihai Eminescu.

BILETUL PRIMIT DE MAIORESCU DE LA SOŢIA LUI IOAN SLAVICI

În dimineaţa acelei zile de 28 iunie 1883, la ora 6 dimineaţa, Titu Maiorescu primeşte un bileţel de la Ecaterina Slavici, născută Szöke, scris pe o carte de vizită, în care i se spune: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte reu”! Aflăm acest lucru chiar din „Însemnările” lui Titu Maiorescu:

După cum se vede, în această însemnare din ziua de 28 iunie 1883, practic, Titu Maiorescu devoalează întregul plan al internării forţate a lui Mihai Eminescu în ospiciul dr. Şuţu! Argumentele care susţin această afirmaţie sînt atît de simple, încît îi umplu de ridicol pe toţi cei care continuă să justifice internarea lui Eminescu pe baza nebuniei. Să le mai trecem o dată în revistă:

– 1. Biletul nevestei lui Slavici a rămas şi astăzi să înlocuiască stabilirea unui diagnostic măcar pe baza unei simple consultaţii. O absurditate pe care o susţin constant toţi detractorii de azi ai lui Mihai Eminescu.

– 2. Pe baza acestui bileţel, Titu Maiorescu a decis cu de la sine putere să se ducă la ospiciul dr. Şuţu şi să-l interneze IMEDIAT pe Eminescu, plătind chiar 300 de lei pe lună, fără ca măcar să-l vadă pentru a se convinge dacă presupunerile Ecaterinei Slavici avea sau nu o bază reală. A fost însoţit de Simţion, cel cu care a pus la cale scenariul internării.

– 3. Deşi, conform aceleiaşi însemnări, la ora 10 Mihai Eminescu a venit la el acasă, Titu Maiorescu nici măcar nu-l anunţă că i-a plătit deja internarea la ospiciul de nebuni, ci îl trimite la „Societatea Carpaţii”, de unde, „potrivit înţelegerii” cu Simţion, trebuia dus la „nebuni”. Simţion este exact cel care avea să semneze şi Procesul-verbal întocmit de poliţie la Băile Mitraşevschi, de unde a fost ridicat cu forţa Mihai Eminescu.

– 4. Maiorescu spune fără dubii că planul era ca Eminescu să se ducă la „Societatea Carpaţii”, adăugînd aceste două propoziţii-cheie: „De acolo e vorba să fie dus la dr. Şuţu. Numai de s-ar face asta fără greutate!”

UN COMPLOT ÎN TOATĂ REGULA

Acesta era planul, descris chiar de Titu Maiorescu, conform căruia, imediat după primirea biletului de la Ecaterina Slavici, Mihai Eminescu era deja condamnat la internarea forţată, lucru care avea să se producă efectiv în seara zilei de 28 iunie 1883, la ora 19, odată cu încheierea acelui Proves-verbal din Băile Mitraşevschi de către comisarul Nicolescu, semnat chiar de Simţion şi Ocăşanu de la Societatea „Carpaţii”:

Aşa se încheie ziua de 28 iunie 1883, cea mai neagră zi din istoria literaturii române, începută cu biletul ciudat al Ecaterinei Slavici către Titu Maiorescu şi sfîrşită cu Procesul-verbal întocmit de comisarul Nicolescu în Băile Mitraşevschi. A urmat apoi acel episod crîncen, cînd Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii româneşti”, cum îl numea Constantin Noica, a fost pus în cămaşă de forţă, aruncat într-o căruţă cu coviltir şi internat forţat la ospiciul de nebuni al dr. Şuţu!

Tot ce a urmat după această zi de coşmar reprezintă o altă dramă, asupra căreia nu insistăm aici. Despre această tragică zi şi despre consecinţele ei în anii următori ai vieţii lui Mihai Eminescu am scris pe larg în cartea noastră „Asasinarea lui Eminescu”, ce va fi reeditată în zilele următoare.

Un lucru rămîne cert: internarea forţată a lui Mihai Eminescu în ziua de 28 iunie 1883 nu a fost urmarea unui diagnostic medical, ci a derulării unei operaţiuni pusă la cale de „prietenii” poetului, în frunte cu Titu Maiorescu. Orice încercare de a justifica acţiunea complotiştilor nu face altceva decît să-i umple de ridicol pe cei care nu încetează nici azi să urmeze sfatul lui P.P. Carp, cel care-i scria lui Maiorescu chiar în acele zile: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

Răspunsul cel mai potrivit, şi atunci, dar şi acum, rămîne ceea ce scria Alexandru Vlahuţă după moartea poetului ce avea să vină şase ani mai tîrziu: „Într-o ţară cu atîtea nulităţi triumfătoare, un poet atît de mare şi de cinstit nu putea să moară decît într-un spital de nebuni”!

P.S. Dacă ziua de 15 ianuarie, data naşterii lui Mihai Eminescu, a fost declarată „Ziua culturii naţionale”, poate că ar fi potrivit ca ziua de 28 iunie să fie declarată „Ziua presei”, căci în această zi a fost scos din viaţa publică ziaristul Mihai Eminescu!

Sursa: Ion Spanu

***

Ioana și Sergiu Celibidache – Istoria unei mari iubiri

Sergiu Celibidache s-a nascut pe 28 iunie 1916, la Roman, jud.Neamt.

Ioana-Sergiu Celibidache: “Ne certam, dar nu ne plictiseam”!

”- Stii tu cine este Ioana? l-a intrebat odata Sergiu Celibidache pe un prieten de-al sau.

– Stiu si eu?! bangui acela de teama unui raspuns gresit.

– Ioana este insasi viata!

Zeci de ani mai tarziu, dupa disparitia fizica a marelui compozitor si dirijor roman, fu randul Ioanei sa-si intrebe o prietena:

– Tu stii cine era Sergiu? Imi manca aerul! Nu voia saracul, dar mi-l manca. Eu nu mai respiram. Si cred ca am fost un fel de eroina ca i-am rezistat.

Exuberanta, frenetica in felul ei de a trai, „ o cratita mereu in clocot” cum se descria ea insasi, dar in aceeasi masura calda si apropiata, o femeie plina de har spiritual, si nu in ultimul rand , o pictorita de mare talent , supranumita „sora mai glumeata a lui Paul Klee”, Ioana Celibidache a fost timp de 45 de ani nu doar sotia lui Sergiu Celibidache, ci insasi viata lui.

S-au intalnit in Buenos Aires la Teatrul Colon unde Celibidache, in varsta de 38 de ani, se afla in turneu cu orchestra Filarmonicii din Berlin. Ioana venise in Argentina cu al doile ei sot, Nicolae Duca, „baiat de baiat”, „licentiat in drept” , cu un cap de „fanariot afurisit” doar ca sa-i arunce rutinii vietii manusa provocarii unei aventuri.

In acea seara orchestra interpreta Simfonia a IV-a a lui Brahms. Cand l-am vazut pe Sergiu Celibidache, spunea ea mai tarziu, octogenara deja, am fost ca lovita de apoplexie. Nu mai vazusem si nu mai auzisem asa ceva pana atunci. Ce a facut tanara Ioana de 26 de ani care la 4 ani era „praf” dupa baiatul spalatoresei familiei ei; la 9 ani era „lulea” dupa baiatul bancherului parintilor ei, iar la 15 ani era deja maritata? Dupa concert a mers direct in cabina lui Celibidache sa-i ceara un autograf pe programul orchestrei. A fost un „coup de foudre” pentru amandoi!

– Sergiu m-a masurat cu privirea de jos in sus, apoi s-a uitat cu privirea catifelata in ochii mei si am plecat zbuciumata …

Ajunsa acasa, Ioana, fara pic de retinere, ii declara sotului:

– Draga, l-am gasit pe barbatul vietii mele!

Si a plecat. A lasat totul si a plecat. Sotul a crezut ca e o joaca, o gluma, ca Ioana a innebunit. Spera intr-o revenire a ei dupa ce-i trece frenezia amorului. „Jamais!” a fost raspunsul Ioanei. „Je suis partie pour la vie!” Si asa a fost. Timp de 45 de ani, pana la disparitia pamanteasca a lui Sergiu Celibidache, Ioana l-a urmat pretudindeni, cu sevaletul sub brate, oriunde acesta avea concerte: Italia, Anglia, Danemarca, Suedia, Germania … Intrebata cat de greu sau cat de usor i-a fost sa traiasca atatea ani in intimitatea lui Celibidache, Ioana Celibidache raspundea senin: ”Nu stiu. Mie mi s-a parut a fi un dar de la Dumnezeu.” Despre Sergiu Celibidache s-au scris nenumarate biografii, dar „una mai proasta decat alta”, spunea Ioana Celibidache, deoarece nici una nu a reusit sa patrunda esenta clocotului existential al dirijorului.

Celibidache era altfel: un tumult, un vulcan, o furie, foarte critic, disciplinat, nu accepta mediocritatea. Un om care-si cunostea valoarea, dar care adesea se purta ca un copil. Te jucai cu el, era vesel, era amuzant. In cartea „ Sergiu altfel …” Ioana Celibidache vorbeste despre Omul Celibidache, despre felul acestuia de a fi, despre obiceiurile si comportamentul lui cu care s-a obisnuit atat de greu: sa fii prezenta la cele 5 min. de rugaciune ale dirijorului inainte de concerte, sa fii disciplinata, sa fii punctuala in orice, sa fii intotdeauna acasa cand venea de la repetitii. Cat de usor poate fi sa stai alaturi de o fiinta care traia exclusiv prin orchestra si repetii, iar tu sa fii mereu disponibila pentru el? Era acaparator, spunea Ioana Celibidache, nu puteam sa fac tot ce-mi doream.

Daca reuseam sa ies cumva de sub umbra lui, Sergiu intotdeauna ma determina sa inteleg ca e foarte important sa stau cu el. Si tot ea gasea raspunsul vindecator: ”Dar si eu eram la fel, ingrozitor de acaparatoare”. Doua firi atat de profund personalizate artistic, atat de libere in cuget au trait esenta iubirii fara a umbri calea destinului celuilalt. Dimpotriva. Sergiu, spunea Ioana Celibidache, m-a crescut. Eu eram tanara si toata teoria lui despre viata am absorbit-o ca un burete. El a fost cel care a incurajat-o sa urmeze cursuri de pictura si tot el era cel mai dur critic al tablourilor ei.

– Ce-s chestiile astea? Intreba Celibidache dupa ce privea indelung un tablou pe care sotia sa il semna simplu cu „Ioana”. Unde vrei sa ajungi? Nu vezi ca nu-i organic?

Pentru Ioana Celibidache pictura a fost cea care i-a adus totul in viata, inclusiv pe Sergiu Celibidache. Am descoperit pictura in el, spunea ea. Eu intotdeauna am mazgalit. Nu cautam. El m-a invatat sa caut. Spre sfarsitul vietii marele dirijor a carui concerte erau „adevarate liturghii simfonice” (Klaus Umbach), privea timp indelungat tablourile Ioanei in care nu erau pictate lucruri ci efecte, stari si o intreba: ”Cum faci tu sa ajungi la Dumnezeu cu pictura?”. Ioana nu-i raspundea. Nu eram demna de raspuns, spunea ea.

Si totusi Iubirea nu e de ajuns? Unora le este de ajuns.

Au existat certuri, dispute sau conflicte in familia Celibidache? Bineinteles ca au existat, spunea razand Ioana Celibidache, amintindu-si cum a plecat odata de acasa suparata ca sotul ei nu vroia in ruptul capului sa inchida gastele pe care le aveau la „casa de moara” , vila lor ce se afla la 100 km de Paris. Gastele sau eu, a fost ultimatumul Ioanei. Celibidache a ales gastele, iar sotia si-a facut bagajele si a plecat … pentru cateva zile cand dirijorul a cedat in defavoarea gastelor. „Ne certam, dar nu ne plictiseam!” pare a fi secretul fericirii familiei Celibidache. Sa inveti sa razi cu „adversarul”, nuanta mai tarziu Ioana. Sa razi chiar daca nu ai de ce, altfel , te plictisesti de te ia dracu! Asa au ras 45 de ani!

– Barbatul meu s-a prapadit asa, dintr-o data. Dupa moartea dirijorului in anul 1996 Ioana Celibidache a intrat „intr-un tunel al durerii”. A incetat sa picteze, iar cei 5 caini Saint-Bernard pe care dirijorul ii ingrijea personal, au refuzat mancarea pierind de foame. Viata isi pierduse sensul. Salvarea a venit tot de la Celibidache: Ioana a inceput sa scrie despre el, astfel stiindu-l aproape, veghind asupra ei. Sergiu e aici, spunea ea absolut convinsa. E cu mine. Nu e mort. E transparent.

Viata este un dar ce ni se retrage la un moment dat. Ea nu dainuie si nu ar trebui sa avem aceasta pretentie la dainuire” , spunea la apusul vietii (2012) Ioana Celibidache.

Sa nu uitam, insa, sa radem asa cum au facut-o Ioana si Sergiu Celibidache. Si au fost fericiti ca nimeni altii in aceasta lume.

***

CODUL BUNELOR MANIERE :

1. La spectacole de teatru, operă, gale sau expoziții, vom merge îmbrăcați elegant.

2. Când ne întâlnim cu cineva pe stradă, nu vom rămâne în mijlocul străzii sau în mijlocul trotuarului.

3. Nu ne vom întrerupe niciodată interlocutorul, în cadrul unei discuții.

4. Autoprezentarea se obișnuiește frecvent, în diferite ocazii: într-o societate mai numeroasă, la solicitarea unei vizite, la prezentarea în fața superiorului pe care încă nu l-ai cunoscut.

5. Într-un restaurant sau bar, bărbatul va intra mereu primul.

6. Când strănutăm, tușim sau căscăm, se pune întotdeauna mâna la gură, indiferent de distanța sau de relația pe care o avem cu o persoană. Este indicat să purtăm mereu la noi șervețele sau batistă.

7. La intrarea în mijloacele de transport în comun, întâi sunt lăsați să iasă afară cei care coboară, după care vor intra ceilalți pasageri.

8. La masă, se va aplica „Regula gheișei”: Nu suflați în mâncare/ceai/cafea! Așteptați să se răcească!

9. De fiecare dată când o doamnă se ridică de la masă sau se așază, toți bărbații trebuie să se ridice odată cu ea.

10. O doamnă nu va intra niciodată singură într-un bar sau local în care se vând cu predilecție băuturi acoolice.

11. Bărbatul este prezentat femeii, cel mai tânăr celui mai în vârstă, iar gradul mai mic celui superior.

12. În mijloacele de transport în comun: Dacă o doamnă este însoțită de un bărbat, acesta îi va cumpăra biletul și îi va oferi locul de lângă geam. Dacă există doar un singur loc liber, el va fi oferit doamnei, iar domnul va rămâne lângă ea în picioare. Niciodată nu o va părăsi, grăbindu-se să prindă un loc liber când se ivește ocazia.

13. A nu răspunde la gestul celui care întinde mâna este în sine o ofensă, chiar mai gravă decât cea de a nu saluta.

14. Punctualitatea, atunci când suntem invitați la masă este deosebit de importantă.

15. Nu așezați coatele pe masă! Dacă folosiți doar o mână, așezați-o în poală.

16. Întotdeauna, salutul trebuie însoţit de un zâmbet. Când salutăm trebuie să-l privim în ochi pe cel salutat, nu salutăm o persoană stând cu spatele către persoana respectivă sau privind spre cer sau pământ.

17. Nu vorbiți cu gura plină! Mestecați cu gura închisă! Mulțumiți chelnerului când vă servește!

18. Cum se taie mâncarea din farfurie: Bucata de mâncare trebuie tăiată exact lângă furculiță. În plus, se taie numai pentru o înghițitură, nu se fac „soldăței”.

19. Nu vorbiți la telefon în timpul mesei. Dacă primiți un apel foarte important, trebuie să vă scuzați și să vă ridicați de la masă.

20. Nu salutăm ţinând mâinile în buzunare sau cu gura plină. Nu salutăm făcând gesturi ample, nefireşti.

21. După ce terminați de mâncat, nu împingeți farfuria spre colțul mesei! Așteptați să vină chelnerul să o ia.

22. Nu se apelează oamenii la telefon înainte de 10 dimineața, între orele 13-17 și după ora 21, cu excepția celor apropiați, cărora le știți programul.

23. O convorbire convențională nu trebuie să depășească 5 minute!

24. Dacă un cadou nu ne place, ne vom ascunde nemulțumirea

Ambalajul unui dar este foarte important.

25. Nu se duc flori bărbaților decât dacă sunt la spital.

26. Nu salutăm grăbit şi cu aerul că suntem preocupaţi de ceva.

27. Băieţii trebuie să-şi scoată căciula de pe cap când salută. Formulele cele mai des folosite sunt: „ Bună ziua!”, „Bună seara!” , „Bună dimineaţa!”. Între prieteni sau colegi se folosesc de regulă „Bună!”, „Salut!” Niciodată nu vom saluta o persoană mai în vârstă cu „Bună!” sau „Salut!”

Se salută cu „Bună dimineaţa!” până la ora 11 dimineaţa, cu „ Bună ziua !” după ora 11 şi până la lăsarea serii, iar apoi cu „Bună seara!”

28. Când se intonează imnul de stat în locuri publice, ne ridicăm în picioare, luăm o poziţie decentă, băieţii îşi scot căciulile şi se ascultă în perfectă linişte.

29. Prețul de pe cadouri va fi înlăturat cu grijă. Excepție fac discurile și cărțile, de pe acestea prețul nu se șterge. Cartea nu se atinge!

Florile se oferă fără ambalajul în care le-am cumpărat, chiar dacă este foarte frumos.

30. Florile primite trebuie așezate imediat într-un vas cu apă.

31. Cel care primește un dar îl va deschide în fața musafirului și nu-i va strica bucuria protestând că este prea scump, că nu trebuia sau mai rău, că nu-i place, nu-i trebuie, că nu-l poate accepta.

32. Când distanţa sau zgomotul nu ne permit să salutăm verbal, atunci salutăm printr-o uşoară înclinare a capului.

33. Băieţii salută primii fetele, bărbaţii salută primii femeile, copiii sau persoanele mai tinere salută persoanele mai în vârstă. Când intrăm într-o încăpere îi salutăm pe cei aflaţi deja acolo. Când ne prezentăm unui grup salutăm primii. După ce ne salutăm, nu întrerupem discuţia în care sunt antrenaţi membrii grupului.

34. Întotdeauna cel care merge îl salută pe cel care stă pe loc, iar cel care se află într-o maşină pe cel care este pieton, dar întotdeauna, nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutaţi. A saluta este o dovadă de politeţe. A aştepta să fii salutat este o dovadă de impoliteţe.

35. Bărbatul va merge întotdeauna la marginea dinspre stradă a trotuarului, în momentul în care merge alături de o femeie sau mai multe femei. Dacă sunt doi bărbați și o femeie, atunci aceasta va sta la mijloc.

36. Întotdeauna se întreabă unde este toaletă și nu se folosesc alte cuvinte referitoare la aceasta, cum ar fi „baia”.

37. "O femeie nu poate fi lovită nici măcar cu o floare!”, nici măcar în glumă și nici nu se poate insinua lovirea unei femei. #ByGentlemensLadysSocietyRomania

joi, 27 iunie 2024

***

POVESTE CU TALC DESPRE IERTARE

“Inainte vreme,... oamenii se iertau în tăcere, pur și simplu.

Cel ce greșise intra pe ușă, iar cel ce avea de iertat îl punea la masă. Se vorbea despre vreme, despre ploaie și pâine… Și așa se înțelegea că tot ce era de iertat era iertat, și tot ce era de spus s-a spus în cele câteva cuvinte: “Dă, Doamne, să fie ploaie!”

Iertau toți: soțiile își iertau soții în tăcere. Așa, supărate, ele tot una făceau: mâncare, spălau, adormeau copiii, iar seara se așezau toți la o masă și rupeau din aceeași mămăligă toți. Mămăliga ceea era pâine împăcării, căci ce folos să stai supărată?! Tot va trebui să dormi în același pat… Și paturile, în alte vremuri, erau înguste, nu se putea dormi decât unul lângă altul… Așa și iertau, în tăcere.

Erau desigur și bărbați care atunci când greșeau mult își cereau iertare în genunchi de la femeie, ca de la o icoană. Puțini erau aceia care făceau asta, pentru că puțini înțelegeau că, dacă soția va pleca, va cădea casa. Dar asta se făcea în ascuns și nimeni, niciodată, nu știa! Era o taină!

Vecinii se iertau și ei în tăcere. Tăceau mult supărați, nu-și vorbeau o vreme, și apoi, intrau în ogradă și cereau ceva: o sapă, o cană de făină, ceva… Celălalt îi dădea, desigur, și tăcea. Și așa se iertau. În tăcere.

Pe vremuri, vecinii se ajutau unii pe alții și înțelegeau că toamna, la culesul viei, și primăvara, la prășit, nu era loc de sfadă.

Trebuia să fie gata împăcați! Toți iertau, dar nimeni nu-și cerea iertare! Decât duminica, înainte de liturghie, așa, să nu zică că s-au dus supărați la biserică. Așa și se știa când intra vreo lele pe poartă și striga să fie iertată, că-i vremea de dus la biserică! Și, în loc de iertare, i se răspundea: “Da’ ce, de-amu te-ai pornit?”

Ăsta era semn că nu e nimic de iertat, de spus sau de adăugat. Era semn de pace între oameni…

Mie și acum îmi pare ciudat când oamenii își cer iertare. Ce, parcă poți șterge o durere, o trădare, o supărare cu două cuvinte?! Eu și acum tac sau răspund din inerție. Pentru mine iertarea nu se cere cu cuvinte, ci cu fapte…

Ai venit la om, ai intrat în viața lui, privindu-l ca pe Hristos la poarta Raiului și taci. Aștepți să te pună la masă și, dacă te-a poftit la masă, scoți o pâine… Pâinea Împăcării. Și el un pahar de vin. Și vorbiți despre vreme și că e bine că e pace. Iertarea este o mare tăcere.

Numai faptul că omul și-a călcat pe orgoliu și a intrat pe poarta vieții tale, înțelegând că nimicurile vieții azi sunt și mâine nu vor mai fi, trebuie să te îndemne pe tine, cel năpăstuit, să uiți de propriu orgoliu și să-l primești! Viața e scurtă, judecata lungă…

Odată, mama mi-a spus o poveste pe care și ea a citit-o undeva, și apoi și eu am citit-o undeva, dar eu o țin minte cum mi-a spus-o mama:

Înainte de a veni pe pământ, sufletele singure își aleg ce cunună să poarte. Și iată, odată, un suflet mic, minunându-se de lumea de pe pământ, și-a dorit să fie un suflet iertător. Să poarte cununa iertării. Da! Să ierte pe toți și pe toate, tot timpul!

Și atunci un alt suflet i-a zis: “Dar, ca să ierți, trebuie să fie cineva care să te rănească tot timpul, să te facă să suferi. Altfel, nu vei avea pe cine să ierți!“ Sufletul iertător a căzut pe gânduri, căci așa era, avea nevoie de cineva pe care să-l ierte. Atunci, celălat suflet i-a spus:

“Uite, eu o să te ajut! O să cobor cu tine pe pământ și o să-ți fac tot răul, și o să te fac să suferi, ca tu să mă poți ierta din nou și din nou!”

“Da, da, da! eu te voi ierta tot timpul! Voi fi un suflet iertător!”

“Dar n-o să mă uiți! N-o să te superi, n-o să mă alungi de la tine, când o să te fac să suferi, că doar pentru tine o fac, ca tu să poți ierta!”

“Nu, nu te voi uita! Și nu te voi alunga! Te voi ierta tot timpul!”, spuse sufletul iertător și coborî în zbor într-un trup omenesc pe pământ.

“Să nu mă uiți și să mă ierți tot timpul!”, spuse celălat suflet și coborî și el în grabă spre pământ.

După ce mama mi-a spus povestea, mult timp m-am gândit – și acum mă gândesc uneori – eu care dintre cele două suflete sunt: sunt un suflet iertător sau unul care provoacă suferință? Când am obosit să mă gândesc, mi-am dat seama că, probabil, sunt un suflet care provoacă suferință altora, dar sunt și un suflet iertător, căci pot să iert tot timpul, chiar și fără să-mi ceară cineva iertare! Și, dacă m-am înțeles cu cineva în cer că el mă va ajuta să iert, iar eu am uitat?!

Atât de mult ne-am învățat a arunca cu cuvinte în stânga și-n dreapta, încât au devenit ieftine și nu le mai prețuim…

Tăcerile au devenit însă de neprețuit, căci omul care n-are cuvinte, trebuie să-și împlinească vrerea prin fapte! “

✍️Mitropolitul Antonie de Suroj

***

POVESTI CU TALC

O croitoreasă cosea într-o după-amiază pe malul râului. La un moment dat îi căzu degetarul în apă. Femeia începu să plângă atât de tare, încât apăru Dumnezeu şi o întrebă:

“- De ce plângi, femeie?”

Femeia îi povesti că şi-a scăpat degetarul în râu şi că are mare nevoie de el, pentru lucrul ei, prin care îşi ajută bărbatul să întreţină familia lor săracă.

Dumnezeu băgă mâna în apă şi scoase un degetar de aur bătut cu rubine.

“- Acesta este degetarul tău?”

“- Nu. răspunse femeia.”

Dumnezeu căută din nou în râu şi scoase un degetar din aur bătut cu smaralde.

“- Dar acesta, e degetarul tău?”

“- Nu, răspunse femeia.”

În sfârşit scoase din apă un degetar de piele.

“- Acesta e degetarul meu!” spuse femeia bucuroasă.

Văzând cât de cinstită e femeia, Dumnezeu i le dărui pe toate trei. Femeia plecă fericită acasă.

Peste câţiva ani femeia se plimba cu soţul ei pe malul râului. Bărbatul alunecă, căzu în apă şi dispăru în valuri. Femeia începu să plângă atât de tare încât Dumnezeu o auzi din nou şi veni să o întrebe ce necaz are:

“- O, Doamne, soţul meu a căzut în râu“, spuse femeia plângând.

Domnul se scufundă în valuri şi ieşi apoi la mal cu George Clooney.

“- El este soţul tău?”

“- Da, răspunse femeia.”

Dumnezeu se umplu de mânie:

“- Ai minţit! Acesta nu este soţul tău!”

Femeia răspunse:

“- Doamne, te rog să mă ierţi dar şi să mă înţelegi. Dacă aş fi spus NU la George Clooney, l-ai fi scos apoi pe Brad Pitt. Dacă aş fi spus NU, din nou, l-ai fi adus apoi pe soţul meu. Şi dacă la el aş fi răspuns DA, mi i-ai fi dat pe toţi trei. Ştii Doamne, eu nu mai sunt ca la 20 de ani, n-aş putea să port de grijă la trei bărbaţi. Doar DIN ACEST MOTIV am răspuns DA la George Clooney.”

Dumnezeu impresionat, îi spuse femeii că poate să-l păstreze pe GeorgeClooney.

MORALA:

Când o femeie minte, o face din cele mai bune şi onorabile motive, şi în interesul tuturor.

marți, 25 iunie 2024

***