,,Când intri în casa cuiva, devino orb; când ieși, devino mut! Nu căuta defecte! Respectă-i pe cei ce ți-au arătat modestia și intimitatea lor.
Mergem pe stradă şi auzim, fără să vrem, câteva vorbe despre cineva.
Urcăm în autobuz şi atenţia ne este tulburată de o discuţie între doi călători, despre o a treia persoană, care nu este de faţă.
Vorbitul de rău despre alţii sau bârfa, aşa cum este cunoscută de către toată lumea, a devenit un lucru atât de familiar, încât oamenii au început să o şi accepte.
Mulţi, fără să se întrebe dacă nu cumva vorbeşte gura şi nu mintea, şi uitând că a nu bârfi este o poruncă de la Dumnezeu.
Cică, într-un sat, o babă era rău clevetitoare. Ştia asta. Hotărăşte baba să meargă la preot să spovedească păcatul:
– Părinte, mă omoară clevetirea asta, nu ştiu ce să mă fac, dacă aud ceva despre cineva, fără a cerceta adevărul, mă reped să înfloresc şi să transmit mai departe... astfel că, nu după mult timp, află tot satul… îmi dai canon mare, părinte?
– Nu, femeie, nu-ţi dau canon! Dar o să te rog să iei sacul acesta de scaieţi şi să-i plantezi la tine-n grădină.
– O, ce bine părinte! Asta-i uşor de făcut...
Peste un timp, părintele se întâlneşte cu baba pe drum:
– Femeie, o să te rog să-mi aduci rodul sacului cu scaieţi pe care ţi l-am dat să-l semeni în grădină...
– Aaa, păi nu pot, părinte, că sacul s-a transformat într-o pădure de scaieţi, iar vântul a dus seminţele şi prin grădinile oamenilor, şi a ajuns şi pe câmp, şi ar însemna o muncă peste puterile omeneşti de-a aduna tot rodul sacului ce mi l-ai dat.
– Păi vezi, femeie?!? Aşa este şi cu clevetirea. Cineva spune o vorbă care se rostogoleşte, bulgărele se face tot mai mare, răneşte multe suflete în drumul lui şi nimeni niciodată nu-l mai poate opri.
Fă bine, dară şi nu mai asculta cuvintele clevetitoare ale "sufletelor murmurânde” şi nici tu însăţi să nu mai scorneşti ceva despre oameni!!!"
