Unul din cele mai rezistente și mai incorecte clișee prezente în societatea românească este cel care afirmă că Biserica este prima instituție care s-a străduit să educe poporul român.
Nimic mai fals.
Analfabetismul spre 1800 era desăvârșit. Abia circa 5-8% din oameni aveau știință de carte. Principatele valahe erau printre cele mai puțin alfabetizate din Europa.
Numeroși călători care au trecut prin principatele române, dar și localnici, remarcă lipsa cronică de educație, nu doar la nivelurile de jos ci și a boierimii. ”Învățătura lor teologică se reduce la superstiții și credințe îndoielnice”(Raincevici 1788), ”Ce ignoranță profundă domnește aici!”(Lionardo Panzini 1770), ”Orice fel de cultură științifică le este atât de străină” (Lionardo Panzini 1770), ”educația și instruirea sunt foarte neglijate în Moldova”(Wolf 1805), ”în timp ce boierii au adoptat viciile Europei civilizate, ei n-au progresat deloc în privința îmbunătățirii societății civilizate”(Macmichael 1819), ”Combinația dintre datina și moravurile orientale și europene e deosebit de ridicolă”, ”Înclinația spre studiu și literatură nu e deloc încurajată”(Wilkinson 1820). ”dacă soarta le-ar dărui un suveran drept și luminos principatele ar suferi o transformare completă și s-ar putea compara cu cele mai civilizate națiuni”(Raichevich 1788)
Cazurile unor funcționari, negustori și boiernași locali care au ales să se instruiască sunt rare. Sunt cazurile tatălui lui Eminescu sau Caragiale.
Instituțiile educaționale Academiile Domnești de la București si Iași, fondate la finele sec 17 și 18. Activitate sumară înainte de a doua jum a sec 18. Finanțate din taxe impuse boierimii sau uneori din visteria domnească. Se preda în greaca veche dar nu numai. Mavrocordat le-a cerut boierilor să învețe să citească și să scrie în greacă ca să „nu rămână de tot în prăpastia neînvățăturii și să rămână mai jos decât alte neamuri dimprejurul țărei noastre”. Grigore Ghica al Moldovei vorbește de ”ticăloșita stare și vrednică de lacrimi a neînvățăturii” și a adus la academie învățați greci orientați către gândirea occidentală.
A încercat și la Bucuresti, Alexandru Ipsilanti dar nu a avut succes pe termen lung. Mitropolitul Moldovei, Iacob Stamati, un mare cărturar, originar din Ardeal, critica felul de a se face educație la Academia din Iași: școala e un loc unde un copil învață doar frica de Dumnezeu și dogmele ortodoxe și nu cum să se facă util patriei.
Mare parte din boierii valahi ori angajau educatori particulari (greci de obicei) ori iși trimiteau copii să învețe în gimnaziile luterane sau catolice din Sibiu sau Brașov. Foarte rar, unii boieri foarte bogați își permiteau să isi trimită copii la Viena sau Paris.
În Moldova mai existau - rar ce-i drept - pe la unele biserici preoți sau dascăli care dădeau lecții primare de scris și citit. În Țara Românească au fost identificate (înainte de 1830) 39 de scoli orășenești (din care 10 pe lângă biserici) și 33 de școli sătești (24 ale unor biserici sau mănăstiri).
Există numeroase menționari a educației precare a preoților și clericilor. Pe la 1820 existau numeroși preoți hirotoniți fără să aibă nici o știință de carte. Unii călători apreciază că „clericii lor sunt extrem de inculți, puțini știu să scrie sau să citească”. Preoții erau obligați să învețe pe de rost măcar Sf. Taine. Din vremea lui Caragea e o lege prin care preoții trebuiau sa faca măcar 6 luni de școală înainte de hirotonisire, însă prea puțin se ținea seama de aceste reguli. Regulamentele Organice au incercat să impună educație tuturor preoților. O altă problemă era numărul foarte mare de preoți. Preot putea deveni orice țăran, dacă plătea.
Inițiativele locale ale unor popi de a îi învăța pe oameni scrisul și cititul erau rarisime, deoarece nici preoții nu știau carte. În Țara Românească a existat o excepție. În 1797 călugarii de la schitul Nămăiești din Muscel cer să faca o școală pt satele din apropiere.
Doctorul Severeanu, născut în Mehedinți în prima jumătate a sec 19, își amintește în memoriile sale: ”Preotul era şi el la fel de incult ca restul satului dar spunea şi el în biserică lucruri mistice pe care sătenii, neînţelegându-le le luau ca binevenite de la sfinţi şi Dumnezeu. Vaccinarea contra variolei se făcea şi nu prea. Această operaţie era spaima locuitorilor şi trebuia făcută prin surprindere căci dacă se afla, mamele cu copii fugeau în pădure. Deseori erau certuri şi bătăi între săteni şi autorităţi. ”
Introducerea limbii române în educație (alături de greacă, turcă, germană sau rusă) a aparținut ultimilor fanarioți.
În 1818 s-a organizat o școală românească la Sf. Sava unde a fost adus ardeleanul Gheorghe Lazăr care să predea (printre altele) topografie, fiindcă în țară nu existau profesori care să predea în lb română. Boierii aveau nevoie de măsurarea moșiilor.
La Iași venise Gheorghe Asachi.
După 1821 scolile grecești au fost părăsite datorită curentului anti-grecesc. După 1823 la școala din București preda tanarul Ioan Heliade Rădulescu. In 1826 s-a inființat o școala asemenatoare la Craiova iar la Iași a fost reorganizata de Asachi în 1828, dar reînchisă din cauza unei epidemii de ciumă în 1829.
Prima școală (semninar) în limba română pentru preoții din Moldova a fost la Socola lângă Iași (1803).
Conflictele dintre Mitropolitul Moldovei Veniamin Costachi și rectorul de la Socola, degrigolada și antipatiile dintre înalții prelați, au blocat cursurile. Acuzele de simonie (corupție, hirotonisirea pe bani, fără absolvirea cursurilor). Tinerii seminariști care frecventau cursurile, formându-și astfel o educație, nu acceptau să ajungă parohi în sate, drept care renunțau la carieră. Demnitățile ecleziastice erau date exclusiv pe bani, nu pe baza studiilor, de aceea mulți seminariști fără bani preferau să își aleagă altă meserie.
Abia în timpul Regulamentului Organic, sub presiunea lui Kiseleff, Biserica a fost obligată să se modernizeze și printre altele să se ocupe sistematic de educația viitorilor preoți. Reformele merg extrem de greu și se lovesc de opoziția virulentă a mai marilor clerului. Până atunci preoțimea era în marea ei majoritate analfabetă și nu beneficiase de o educație specifică. Abia de atunci s-a hotărât înființarea unor seminarii teologice serioase pe lângă mitropolii (Iași și București) și apoi pe lângă episcopii (Argeș, Buzău, Râmnic, Roman, Huși, Suceava). Biserica trebuia să se ocupe de ridicarea clădirilor și să sprijine financiar și profesional seminariile și pe elevii lor. Problema cu seminariile însemna pentru înaltul cler (Mitropolie, episcopii) pierderea unor însemnate sume de bani, în condițiile în care funcția de preot erau efectiv vândută oricui plătea.
Datorită numeroaselor abuzuri, puterea laică din Moldova inființează postul de mare logofăt al pricinilor bisericești. Biserica s-a opus cu toată forța neglijând complet formarea și instruirea propriului personal. Vodă Sturza l-a acuzat pe episcopul Veniamin al Romanului ca ar fi vândut darul preoției la peste 470 de persoane acumulând peste 7600 ducați.
În 1851, Mitropolitul Grigore al Moldovei se opune cu îndârjire proiectelor de educație. În această nebunie iese în evidență protosinghelul Neofit Scriban, om subțire și educat, cititor de Voltaire și pasionat de vioară, profesor la seminarul de la Socola. Acesta deranjează foarte tare atât puterea laică cât și pe cea bisericească drept care e exilat la Neamț. Alt cărturar, Eufrosin Poteca, activist al ideii de instruire a preoților, își amintește că în 1828 era văzut ca un păcătos de către mitropolit, deoarece ”propăvăduia ertarea robilor și învățătura preoților”.
Statistica lui Nicolae Suțu număra în 1849, 8948 de clerici și parohi, la 1.400.000 locuitori. La această populație îi corespundeau 104 profesori și medici laolaltă. În Muntenia, Adunarea Obștească cere cursuri de 4 ani pt preoți. Mitropolitul Neofit acceptă cursuri pentru seminariști de doar 6 luni si apoi hirotonirea preoților. Cererea lui Neofit este respinsă drept acesta care a blocat activitatea tuturor semninarilor.
Mințile luminate din epocă cereau formarea unei tagme preoțesti care să aibă și atribuții de educator, dascăl, să fie un factor civilizator. Preoții trebuiau ca în caz de epidemie să facă apel la puterea lor de convingere, la prestigiul lor pt a transmite măsuri de igienă și profilaxie. Regulamentul Organic cere popilor să se învrednicească ca dascăli ai norodului, si de la care se așteaptă să îngrijească și de învățătura și moralul oamenilor. Pentru aceasta se cere ca preoții să fie îndestulați de proprietarii de pământ. Însă preoții intră în conflict deseori cu sătenii din ambele principate care trimit jalbe după jalbe. Țăranii nu voiesc a munci gratuit pentru popi, cum nici popii nu vor a oficia pe degeaba țăranilor. Se dă chiar o lege prin care se interzicea proților să oficieze pe galbeni. În Gorj, în 1849 satenii din Băltișoara se plâng că deși lucrează pământul popii, el refuză să oficieze gratuit, așa cum se stabilise.
Tot în această epocă Bisericii i se atribuie misunea de ajutorare a săracilor. Biserica participă la administrarea sărăciei dar nu din banii ei. În 1813 boierii hotărăsc ca dascălii și medicii să fie plătiți din veniturile Episcopiei de Vâlcea. Clerul nu-si asumă această misiune, deși are de unde, așa că județul rămâne fără școli și fara medic timp de 2 ani. E nevoie de porunca lui vodă pentru a obliga episcopia să plătească lefile acestora, dar se pare că fără rezultat.
Deși Biserica e printre cei mai mari proprietari de pământuri, livezi, păduri, vii, cârciumi, mori, prăvălii este tot timpul în căutare de mile.
Analfabetismul în mediul rural era evaluat - în surse oficiale ale vremii - la 1899 la circa 85%. Adică la 1900, în Regatul României erau mai puțini știutori de carte decât erau în alte părți ale Europei Occidentale la anul 1500.(...) Pentru perioade mai vechi de această dată, rata analfabetismului trebuie să fi fost mult mai mare.
Recomand citirea și acestui mic articol, ca o completare a acestor informații: https://www.facebook.com/radu.oltean.16/posts/10223163177293950
