$$$

 ,,Am și eu sensibilitățile mele..."

M-am încăpăţânat să rămân actor de cinema”

⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️ILARION CIOBANU... forță expresivă, magie, rigoare, voce și ținută, toate întregite de caracter." 

  S-a născut în 28 octombrie 1931 la CIUCUR, TIGHINA, în Regatul ROMÂNIEI, azi în Republica MOLDOVA, într-o familie cu șase frați.

  "Am trăit ca pasărea cerului portul e un părinte mare și generos care dă de mâncare la toate păsările. La 12 ani am intrat băiat la prăvălie, după care am urmat lunga caravană de meserii: hamal, ţăran cu sapa, tractorist, miner, săpător, tâmplar, şofer, marinar, pescar și altele", spunea ILARION CIOBANU.

Una dintre amintirile sale dragi era legată de mama sa...este ...

....Din primii bani câștigați în port i-a cumpărat o blană de astrahan, drept pentru care aceasta a îmbrăcat-o și s-a plimbat după-amiază călduroasă de august.

"Prima dată am fost arestat în timpul războiului aveam 12 ani pe atunci, când, împreună cu nişte prieteni de-ai mei, umblam după porumbei prin magaziile Oborului din CONSTANŢA.

Şi tot trecând dintr-una în alta prin răsuflătorile de aerisire, am ajuns într-o magazie care, dracu știe cum, era plină de torpile nemțești. Ne-au găsit, ne-au arestat, duşi la chestură și bătuţi. Ne-au ținut o noapte acolo şi ne-au dat drumul: eram copii", îşi amintea actorul într-o confesiune consemnată de EVA SÂRBU, în cartea „INTERVIURI UITATE",

Avea să ajungă iar în beciurile poliției, trei ani mai târziu în 1946 când tot alături de doi prieteni, a furat un porc, într-o vreme de mare foamete în țară.

"Altă dată, prin '46, cu încă doi „şobolani", aşa ni se spunea în port la ăştia care vânturam cheiurile în căutare de lucru, am furat un porc din curtea unui vameș. 

Nu mai ţin minte dacă l-am furat să-l vindem sau să-l mâncăm noi. Cert e că era un porc, şi un porc e de mâncare.

După război, vremurile erau tulburi, dublate de o năpastă naturală, seceta aia care a adus foamea după ea. Și omul trebuia să se descurce cum putea. Pe urmă, un om crescut în port, crescut la malul mării are un fel de a fi direct, mai brutal.

Condițiile vitrege, sărăcia mea și a mamei, mediul, prietenii, într-un cuvânt aş găsi justificări pentru ceea ce am făcut atunci.

Le-am făcut și am tras ponoasele. Am plătit pentru toate,că se plătește..." mai afirma Ilarion Ciobanu.

      Până la urmă a ajuns să lucreze ca şofer de basculantă pe şantierul BUMABEŞTI-LIVEZENI, transportând piatră din localitatea OVIDIU pentru Canalul DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ.

     După moartea mamei, la 20 de ani, se însoară cu o profesoară de franceză, mariaj care nu ține mult timp. După divorţ, ea pleacă definitiv la PARIS.

    Înflăcărat de iubirea pentru o dansatoare din anasamblul „CIOCÂRLIA", TAMARA BARNA, care devine între timp asistentă medicală, o ia de nevastă de două ori, divorţând tot de atâtea ori, până în 1965.

     În 1972 se căsătorește cu MARION, adoptând-o pe pe NATALIA DOINA, fata din prima căsătorie a soţiei, iar în august 1978 se naște IOACHIM, care a absolvit tot I.A.T.C., fiind la ora actuală un apreciat actor si regizor....

    ILARION CIOBANU a murit în dimineața zilei de 7 septembrie 2008, la 76 de ani, răpus de un cancer faringian .

Web

     ODIHNĂ-N VEȘNICĂ LUMINĂ!🙏🕯CONSIDERAȚIE,RESPECT!

***

 S-a întâmplat în 29 august1526: La această dată, avea loc bătălia de la Mohács, localitate din Ungaria, în care armata ungară, condusă de Ludovic al II-lea, a fost învinsă de armata otomană, condusă de sultanul Soliman Magnificul; în urma acestei bătălii, o parte din Ungaria a ajuns în stăpânirea otomanilor.  

În această bătălie, forțele Regatului Ungariei, conduse de arhiepiscopul Pál Tomori si de regele Ludovic al II-lea (în vârstă de 20 de ani) au fost învinse de forţele superioare numeric ale Imperiului Otoman, conduse de sultanul Soliman Magnificul. Victoria otomanilor a avut ca rezultat împărţirea Ungariei timp de circa 150 de ani între Imperiul Otoman si Casa de Habsburg din Austria. O a treia parte a teritoriului era Principatul Transilvaniei. Ungaria s-a opus timp de mulți ani expansiunii Imperiului Otoman în sud-estul Europei, dar căderea cetății Belgrad în 1521 a însemnat că majoritatea teritoriului din sudul Ungariei a rămas fără apărare. Pentru a contracara puterea crescândă a otomanilor, Ludovic al II-lea, regele Ungariei și Boemiei, s-a căsătorit cu Maria de Austria în 1522, sperând să obțină ajutorul casei Habsburg a Austriei în războiul cu otomanii. Otomanii au văzut această alianță ca o amenințare la puterea lor din Balcani și au plănuit s-o distrugă.

Într-un efort de a amâna o ofensivă militară completă și o posibilă cucerire a Ungariei, Înalta Poartă a făcut ungurilor cel puțin una sau chiar două oferte de pace. Nu este clar motivul pentru care Ludovic a refuzat aceste oferte. Este posibil că datorită presiunilor din partea nobililor din vestul Ungariei, influențați de proximitatea puterii crescânde a Habsburgilor, s-au temut de posibile agresiuni din partea Austriei, în cazul semnării unui tratat de pace cu otomanii. Regatul Poloniei (1385–1569) semnase un tratat similar de pace cu Poarta cu câțiva ani înainte. În cele din urmă, încercările pentru un acord de pace au eșuat și turcii au hotărât să atace. În iunie 1526 armata otomană a urcat pe Dunăre cu acest scop.

Armata ungară era împărțită în trei părți principale: armata Transilvaniei, sub comanda lui János Zápolya, număra între 8.000 și 13.000 oameni și avea ca misiune păzirea trecătorilor din munții Transilvaniei; armata principală, condusă de regele Ludovic; și o armată mai mică de circa 5.000 de oameni, comandată de contele croat Cristofor Frankopan. Datorită situării geografice a regatului, țelul final al armatei turcești nu a putut fi determinat până la trecerea munților. Din nefericire, după ce turcii au traversat munții, armata Transilvaniei era mai departe de Buda decât otomanii. Documentele istorice ale vremii, deși rare, au consemnat faptul că Ludovic a preferat să se retragă, lăsând turcilor cale liberă.

Forțele maghiare au ales câmpul de luptă, o câmpie deschisă dar nu netedă, cu câteva mlaștini, de lângă Mohács, în apropierea Dunării.Otomanii au putut avansa aproape fără opoziție. În timp ce Ludovic aștepta în capitală, turcii au asediat mai multe orașe și au traversat râurile Sava și Drava. Ludovic a adunat între 26.000 și 40.000 de soldați, în timp ce armata otomană număra circa 70.000 - 100.000 de oameni. Ungurii au ocupat terenul avantajos și au sperat să hărțuiască cu succes armata otomană. Începutul confruntării este în general plasat între orele 1:00 PM și 2:00 PM, dar durata exactă a bătăliei este greu de stabilit, ca dealtfel și numărul total de combatanți. Deși unii istorici au estimat durata bătăliei la circa două sau trei ore, aceasta pare puțin probabil datorită mai multor factori. Armata otomană nu s-a retras de pe câmp pentru a intra în tabără după bătălie, însă a rămas în câmp toată noaptea, fără alimente, apă sau adăpost. Dat fiind faptul că cronicarii otomani au notat că ploua, pare posibil că bătălia a fost de scurtă durată și s-a terminat după-amiaza devreme, cel târziu înainte de ora 5:00 PM, iar sultanul ar fi ordonat ca trupele să se întoarcă în tabără. 

Câteva surse credibile indică faptul că regele Ludovic a părăsit câmpul de luptă după apusul soarelui și a încercat să scape după lăsarea nopții; deoarece soarele nu avea cum să apună înainte de aproximativ ora 6:30 PM la data de 29 august 1526, asta pare să însemne că bătălia a durat mai mult de două sau trei ore - poate patru sau chiar cinci. După ce primele trupe ale lui Suleiman, armata din Rumelia, au avansat pe câmpul de luptă, au fost atacați și împrăștiați de trupele maghiare conduse de Pál Tomori. Acest atac pe flancul drept a cauzat o panică considerabilă între rândurile otomanilor, dar pe când ungurii au înaintat, otomanii s-au regrupat datorită sosirii întăririlor. 

În timp ce, pe flancul drept, ungurii au înaintat suficient de mult încât l-au pus pe sultan în pericol prin săgețile care i-au lovit cuirasa, superioritatea numerică a otomanilor și contraatacul la timp al ienicerilor, trupele de elită, probabil i-au copleșit pe atacanți, mai ales cei de pe flancul stâng. Ungurii nu și-au putut menține pozițiile, iar cei care nu s-au retras au fost încercuiți și capturați sau uciși. Regele a încercat să scape sub acoperirea întunericului, dar a fost aruncat de pe cal într-un râu lângă Csele și s-a înecat, fiind îngreunat de armura sa. Circa o mie de nobili și conducători unguri au fost de asemenea uciși. În general este acceptat că peste 10.000 de unguri au căzut în timpul bătăliei, la fel ca și un număr relativ similar de otomani. După terminarea bătăliei, sultanul a dat ordin să fie executați toți prizonierii. Printre cei vreo două mii de prizonieri executați s-au aflat mai multe nume maghiare de seamă.

Victoria nu le-a oferit otomanilor securitatea dorită. După data de 30 august, corpul principal al armatei turce, urmând cursul Dunării, avansează spre Buda, iar la data de 11 septembrie intră în orașul de reședinţă a regilor maghiari. Cetatea regală și orașul practic sunt abandonate, regina și curtea se refugiază la Pozsony, exemplul lor fiind luat de burghezia germană și maghiară. După ce oastea otomană a prădat orașul și vecinătățile ei, sultanul, în data de 14 septembrie ordonă incendierea orașului. Prada de război, încărcată pe nave fluviale, a fost transportată pe Dunăre spre teritoriile turcești; la 21 septembrie, sultanul hotărăște retragerea trupelor otomane. 

Motivul retragerii rapide se pare că se datora apropierii iernii și insecurității strategice a teritoriului Ungariei. La data ocupării Budei pe teritoriul Regatului se aflau cantonate trei armate creștine: la Zagreb armata condusă de banul croat Kristóf Frangepán, oastea condusă de Voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, staționată la Szeged și o armată de mercenari străini cu tabăra la Györ și Székesfehérvár. Abia în anul 1541 au reușit să captureze și să ocupe capitala.Totuși, bătălia de la Mohács a însemnat sfârșitul Regatului Independent al Ungariei ca teritoriu unificat. Ocupația otomană a fost contestată de Arhiducele de Habsburg al Austriei, Ferdinand I al Sfântului Imperiu Roman, cumnatul regelui Ludovic și succesorul acestuia, prin tratatul cu regele Ladislau II Jagiello al Boemiei și Ungariei. Boemia a căzut sub stăpânirea Austriei, care a dominat treimea vestică a Ungariei și porțiuni din teritoriul Croației de astăzi (Regatul Ungariei), în timp ce otomanii au stăpânit centrul Ungariei și suveranitatea asupra Transilvaniei, iar nordul Ungariei a rămas independent până la sfârșitul anilor 1500. Anii următori, de război aproape constant, au necesitat un angajament susținut al forțelor otomane, dovedindu-se a fi așa o povară asupra resurselor încât regatul relativ sărac al Ungariei nu i-a putut face față. Armatele creștine au asediat Buda de mai multe ori în timpul anilor 1500, iar Suleiman însuși a murit în timpul bătăliei de la Szigetvár din 1566; au mai avut loc și două asedii otomane eșuate la Eger, care nu a căzut decât în 1596, la finalul rezistenței independente maghiare.

Mohács este considerat de mulți unguri ca momentul decisiv nefavorabil din istoria țării, o traumă națională persistând și astăzi în memoria populară. În momentele de ghinion, ungurii au o expresie: „mai multe s-au pierdut la Mohács" (Több is veszett Mohácsnál). Mohács a fost o înfrângere decisivă, evenimentele ce i-au urmat au semnificat, de facto, sfârșitul independenței Ungariei. Următoarele două secole de lupte aproape constante dintre cele două imperii, Habsburg și Otoman, au devastat economia zonei și au decimat populația.

Surse:

„A Magyarok Krónikája", Ed.Officina Nova,1996

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/soliman-magnificul-contra-regatului-maghiar-mohacs-1526

https://www.britannica.com/event/Battle-of-Mohacs

http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Battle_of_Moh%C3%A1cs

http://www.mohacs.hu/en/info/battle-of-mohacs/battle-of-mohacs.html

https://europebetweeneastandwest.wordpress.com/2015/09/22/worse-was-lost-at-mohacs-hungarys-histo rical-psychosis/

&&&

 S-a întâmplat în 29 august1533: La această dată, Francisco Pizarro, conchistador spaniol, îl execută pe Atahualpa, al treisprezecelea şi ultimul împărat al incaşilor. Francisco Pizzaro (circa 1475-1541), spaniolul analfabet care a cucerit imperiul incaş, s-a născut în jurul anului 1475, în oraşul spaniol Trujillo. Ca şi Hernando Cortes, cu care se aseamănă în multe privinţe, Pizzaro a venit în Lumea Nouă spre a dobândi faimă şi avere.

Între anii 1502 şi 1509, Pizzaro a locuit pe insula caraibiană Espanola, pe care se află actualele republici Haiti şi Dominicană. În 1513 a făcut parte din expediţia condusă de Vasco Nunez de Balboa, care a descoperit Oceanul Pacific. În 1519, el s-a stabilit în Panama. În 1522, când avea vreo patruzeci şi şapte de ani, Pizzaro a auzit de existenţa Imperiului incaş de la Pascual de Andagoya, un explorator spaniol care îl vizitase. Impulsionat de recentele cuceriri din Mexic ale lui Hernando Cortes, Pizzaro şi-a propus să pună stăpânire pe acest imperiu. Prima tentativă, cea din 1524-1525, a fost un eşec, cele două nave fiind nevoite să se întoarcă înainte de a ajunge în Peru. În a doua tentativă (1526-1528), a ajuns la coasta peruană, de unde a revenit cu o încărcătură formată din aur, lame şi indieni.

În 1538 îl regăsim în Spania. În anul următor, împăratul Carol Quintul l-a autorizat să cucerească Peru pentru Spania şi i-a acordat banii necesari. Pizzaro s-a întors în Panama, de unde a organizat expediţia. În 1531, la cincizeci şi şase de ani, Pizzaro a părăsit Panama. Forţele lui se rezumau la mai puţin de două sute de oameni, în timp ce imperiul pe care voia să-l cucerească avea mai mult de şase milioane de oameni. Pizzaro a atins coasta peruană în anul următor. În septembrie 1532, el şi-a condus cei 177 de oameni şi 62 de cai în Anzi, către oraşul Cajamarca, unde conducătorul incaş Atahualpa îl aştepta cu o armată de patruzeci de mii de războinici.Trupele lui Pizzaro au ajuns la Cajamarca pe 15 noiembrie 1532. În ziua următoare, la cererea lui Pizzaro, Atahualpa şi-a părăsit trupele şi, însoţit doar de cinci mii de oameni neînarmaţi, a venit să discute cu Pizzaro.

Din momentul debarcării lor, oamenii lui Pizzaro demonstraseră cu vârf şi îndesat că sunt ostili şi lipsiţi de scrupule. Prin urmare, este de neînţeles cum forţele lui Atahualpa au permis înaintarea lui Pizzaro până la Cajamarca. Dacă indienii ar fi atacat pe potecile de munte, unde caii nu le-ar fi fost de ajutor spaniolilor, i-ar fi învins fară probleme. Dar comportamentul lui Atahualpa la sosirea lui Pizzaro în Cajamarca s-a dovedit şi mai uluitor. Apropierea de o armată ostilă neînarmat a fost, desigur, o prostie imaginabilă. Misterul este cu atât mai de nepătruns cu cât ambuscada făcea parte din tacticile comune ale incaşilor. Firește, Pizzaro nu a lăsat să-i scape această ocazie nemaiîntâlnită. A ordonat atacarea lui Atahualpa şi a escortei sale neînarmate. Bătălia - sau mai degrabă masacrul -a durat doar o jumătate de oră. Nici un soldat spaniol nu şi-a pierdut viaţa; doar Pizzaro a fost uşor rănit, în timp ce îl proteja pe Atahualpa, pe care îl capturase viu. Strategia lui Pizzaro a funcţionat perfect. Imperiul incaş era o structură foarte centralizată, întreaga autoritate fiind deţinută de Inca, împăratul, despre care se credea că este semidivin. 

Cu Inca prizonier, indienii nu se mai puteau opune invaziei. Sperând să-şi recapete libertatea, Atahualpa i-a plătit lui Pizzaro o recompensă uriaşă în aur şi argint, probabil mai mult de douăzeci şi opt de milioane de dolari în banii noştri. Cu toate acestea, peste câteva luni, Pizzaro a ordonat executarea lui. În noiembrie 1533, la un an după capturarea lui Atahualpa, trupele lui Pizzaro au intrat în capitala incaşă, Cuzco, fără luptă. Acolo, Pizzaro a instalat un nou Inca-marionetă. În 1535, el a întemeiat Lima, care a devenit noua capitală peruană. Dar în 1536, împăratul-marionetă avea să preia conducerea unei revolte antispaniole. Un timp, forţele spaniole au fost asediate în Lima şi Cuzco. Dar în anul următor, spaniolii au reuşit să restabilească controlul pe aproape întreg teritoriul.Revolta a fost înfrântă abia în 1572. Dar, la vremea aceea, Pizzaro nu mai era în viaţă. Căderea lui Pizzaro a fost cauzată de luptele interne dintre spanioli. Unul dintre apropiaţii lui Pizzaro, Diego de Almagro, s-a revoltat în 1537, susţinând că Pizzaro nu i-a dat partea lui din pradă. Almagro a fost prins şi executat, dar problema nu s-a rezolvat cu adevărat; iar în 1541, un grup de adepţi ai lui Almagro au intrat în palatul din Lima şi l-au asasinat. Pizzaro avea şaizeci şi şase de ani; nu se scurseseră decât opt ani de la intrarea sa victorioasă în Cuzco.

Francisco Pizzaro a fost viteaz, hotărât şi viclean. El însuşi se socotea un om religios; se spune că înaintea morţii a desenat o cruce cu propriul sânge, iar ultimul său cuvânt a fost „Iisus". Cu toate acestea, s-a dovedit incredibil de avar, crud, ambiţios, trădător; probabil cel mai brutal dintre conchistadori. Dar firea meschină a lui Pizzaro nu poate estompa strălucirea rezultatelor lui militare. Totuşi, cucerirea de către Pizzaro a unui imperiu populat de şase milioane de oameni cu o forţă de numai o sută optzeci de oameni este fapta militară cea mai ieşită din comun din istorie. Şansele lui erau considerabil mai mici decât cele ale lui Cortes, care a invadat un imperiu locuit de aproape cinci milioane de oameni cu o armată de șase sute de oameni. Cortes a avut şi aliaţi locali în triburile duşmane aztecilor. Dar, vor întreba unii, nu cumva armele de foc le-au asigurat spaniolilor un avantaj tactic insurmontabil? Păi, nu prea! Archebuzele, armele de foc primitive ale vremii, aveau o rază de acţiune limitată şi încărcarea lor dura prea mult. Deşi făceau un zgomot înspăimântător, erau de fapt mai puţin eficiente decât un arc cu săgeţi bun. Oricum, la intrarea lui Pizzaro în Cajamarca, numai trei dintre oamenii lui aveau archebuze, iar circa douăzeci erau înarmaţi cu arbalete. Pe de altă parte, majoritatea indienilor au fost omorâţi cu arme convenţionale, ca spadele şi suliţele. În ciuda celor câţiva cai şi a archebuzelor, este clar că spaniolii au intrat în luptă cu un covârşitor dezavantaj militar. Nu armele, ci mai degrabă conducerea şi hotărârea au fost factorii-cheie care au determinat victoria spaniolilor. Desigur, Pizzaro a avut şi mult noroc; dar există o zicală veche potrivit căreia norocul îi ajută pe cei curajoşi...

Francisco Pizzaro a fost considerat de unii scriitori un tâlhar cu ceva mai mult curaj. Dar puţini tâlhari au avut un asemenea impact asupra istoriei. Imperiul distrus de el ocupa cu aproximaţie Peru şi Ecuador din zilele noastre, ca şi jumătatea nordică chiliană şi o parte din Bolivia. Populaţia de pe acest teritoriu era considerabil mai mare decât cea a restului Americii de Sud. 

Ca rezultat al cuceririlor lui Pizzaro, cultura şi religia Spaniei s-au impus în întreaga regiune. Mai mult, după căderea Imperiului incaş, nici o altă parte a Americii de Sud nu a mai putut să opună rezistenţă cuceririi europene. În cele mai multe zone ale continentului, indienii nu şi-au mai recăpătat niciodată puterea politică, iar limba, religia şi cultura europeană au rămas dominante. Cu forţe reduse, Cortes şi Pizzaro au reuşit să doboare imperiile aztecilor şi incaşilor. Pornind de la această stare de fapt, mulţi autori au avansat ideea că era inevitabil ca europenii să cucerească Mexicul şi Peru. Într-adevăr, se pare că Imperiul aztec nu avea nici o şansă să-şi păstreze independenţa. Localizarea lui (aproape de Golful Mexic, la mică distanţă de Cuba) îl făcea foarte vulnerabil la atacurile spaniole. Chiar dacă aztecii ar fi învins mica armată a lui Cortes, aceasta ar fi fost urmată de alte forţe spaniole, mai mari.

Pe de altă parte, poziţia Imperiului incaş favoriza acţiunile defensive. Singurul ocean care îl uda era Oceanul Pacific, mult mai puţin accesibil spaniolilor decât Atlanticul. Imperiul dispunea de armate mari, avea o populaţie numeroasă şi era bine organizat. Mai mult, terenul Peru-ului este accidentat şi muntos, iar în multe părţi ale lumii forţele coloniale europene au întâmpinat mari dificultăţi în cucerirea zonelor muntoase. Dacă invazia lui Pizzaro ar fi eşuat, iar incaşii ar fi avut răgazul necesar pentru a dobândi cunoştinţe despre armele şi tacticile europene, probabil că ulterior ar fi fost în stare să lupte cu forţe europene mult mai numeroase. Chiar şi aşa, spaniolii au reuşit să suprime revolta indiană din 1536 abia după treizeci şi şase de ani, chiar dacă indienii aveau foarte puţine puşti şi nu au putut aduna decât o fracţiune infimă din armatele de care dispuneau înainte de revenirea lui Pizzaro. Poate că spaniolii ar fi izbutit să cucerească Imperiul incaş şi fară Pizzaro, dar acest lucru este departe de a fi sigur.

Surse:

https://www.history.com/this-day-in-history/pizarro-traps-incan-emperor-atahualpa

https://cronistoria.altervista.org/francisco-pizarro-e-il-massacro-di-cajamarca-la-fine-di-atahualpa-e-dellimpero-inca/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/atahualpa-inceputul-decaderii-imperiului-soarelui

https://www.descopera.ro/cultura/9263701-batalia-de-la-cajamarca-si-caii-care-au-cucerit-un-imperiu

https://sanatatea.com/pub/personalitati/767-francisco-pizzaro-spaniolul-analfabet-care-a-cucerit-imperiul-incas.html

https://www.britannica.com/biography/Atahuallpa

https://ro.ripleybelieves.com/francisco-pizarro-famous-explore rs-of-world-4911

$&&

 S-a întâmplat în 29 august1915: În această zi, s-a născut Ingrid Bergman, actriţă americană de origine suedeză. În 29 august 1915, se năştea la Stockholm Ingrid Bergman, cea care avea să devină idolul epocii de aur a cinematografului american. Avea să moară în 1982, tot în ziua de 29 august. Clasamentul „Institutului American de Film” o declara, în 2007, a patra cea mai mare actriţă a tuturor timpurilor. Un singur film ar fi fost de ajuns pentru a-i stabili faima mondială: „Casablanca”, realizat în 1942, distins cu Premiul Oscar şi considerat astăzi al treilea cel mai mare film american, după „Citizen Kane” şi „Naşul”. În clasamentul filmelor de dragoste se află pe locul al doilea după „Pe aripile vântului”. Vorbind despre el, Ingrid Bergman mărturisea: „Am făcut atâtea filme pe care le consider mult mai importante, dar singurul despre care oamenii vor să vorbească este cel cu Bogart. Cred că acesta are o viaţă a lui. Există ceva mistic în ceea ce-l priveşte. S-ar părea că a împlinit o necesitate care exista înaintea lui.”

Actriţa turnase deja câteva filme în Suedia când producătorul David O. Selznik, cel căruia i se datorează şi „Pe aripile vântului”, a convins-o, în 1939, să accepte rolul principal din remake-ul american „Intermezzo”. Filmul a consacrat-o în Suedia, iar cariera internaţională şi popularitatea au crescut de la un film la altul: „Casablanca”, „Pentru cine bat clopotele”, de Sam Wood, alături de Gary Cooper, „Lampa de gaz”, care i-a adus primul „Oscar” pentru cea mai bună actriţă, „Jeanne d’Arc”.A devenit starul cel mai iubit şi cel mai bine plătit.A fost descrisă, la sosirea în Statele Unite, drept „un ilustru cadou făcut de Suedia Hollywood-ului”. A jucat alături de cei mai mari actori hollywoodieni, sub îndrumarea unor realizatori faimoşi. A strălucit în „Familia Stoddard” de Gregory Ratoff, „Dr Jekyll and Mister Hyde” de Victor Fleming, roluri foarte diferite care i-au desăvârşit calităţile actoriceşti. Apogeul l-a atins cu trei filme de Alfred Hitchcock: „Casa doctorului Edwardes”, „Notorious” şi „Sub semnul Capriconului”.

În 1948, Ingrid Bergman era cel mai mare star feminin al Hollywood-ului. O înlocuise pe Greta Garbo. Era atât de iubită de public şi de regizori încât circula chiar o glumă: „Îţi imaginezi, aseară am văzut un film fără Ingrid Bergman!”.Hitchcock era atât de îndrăgostit de ea încât, dorind s-o cucerească, a slăbit nu mai puţin de 50 de kilograme. În Times Square trona o statuie înaltă de 22 de metri care o prezenta în rolul Jeanne d’Arc din filmul omonim al lui Victor Fleming. Jucase deja în „Clopotele din Saint Mary” şi obţinuse pentru rolul Sorei Benedictine o nominalizare la Oscar. Era divinizată. Dar într-o zi a văzut filmul „Roma oraş deschis”, care a captivat-o, ca şi, ceva mai târziu, „Paisa”. I-a scris atunci părintelui neorealismului italian, Roberto Rossellini, o scrisoare plină de umor: „Dacă aveţi nevoie de o actriţă suedeză care vorbeşte foarte bine engleza, care n-a uitat germana, care nu se descurcă foarte bine în franceză şi care nu cunoaşte decât două cuvinte în italiană – ti amo -, sunt gata să vin să fac un film cu dumneavoastră”. Regizorul i-a răspuns printr-o telegramă: „Am primit scrisoarea dumneavoastră chiar de ziua mea.Este cel mai preţios cadou. Chiar visez să fac un film cu dumneavoastră”.Era începutul unui scandal care a cuprins Hollywood-ul, Biserica Romei şi Senatul american.Schimbul epistolar avea să răstoarne vieţile celor doi. Şi Ingrid Bergman, şi Rossellini erau căsătoriţi. Soţul ei era un medic stomatolog, Peter Lindstrom, cu care avea o fiică, Pia. Rossellini ducea o viaţă agitată, cu numeroase aventuri amoroase şi o soţie legitimă.

Într-o seară, a aceluiaşi an, celebra actriţă italiană Anna Magnani i-a aruncat în cap lui Rossellini o farfurie cu spaghete, în elegantul Albergo Luna Convento din Amalfi. Motivul – regizorul, care îi era amant, primise în timpul mesei o telegramă de la Ingrid Bergman. Într-o zi, Rossellini i-a pus Annei Magnani că iese să plimbe câinele. L-a lăsat în grija portarului, s-a urcat în avion şi a plecat la New York.

Toate acestea au prefaţat pelicula „Stromboli”. Ingrid Bergman şi-a părăsit soţul şi fiica pentru a trăi la Roma marea pasiune a vieţii ei. Hollywood-ul n-avea s-o ierte decât după mulţi ani. Lansat la New York, într-o versiune măcelărită de producători, „Stromboli” are parte de o critică nemiloasă: „Incredibil de slab, nearticulat, plat, banal de te-apucă groaza”, scria „New York Times”. Actriţa va juca în alte patru creaţii ale lui Rossellini, care au marcat o etapă decisivă în cariera lui: „Europa 51”, „Călătorie în Italia”, „Teama”, „Jeanne pe rug”.

Dar în apartamentul lor de zece camere, Ingrid Bergman se plictisea. N-avea firea unei stăpâne a casei. Cota ei de box-office era în declin. Autorităţile religioase o voiau în iad, un senator american o numise „încarnarea diavolului”. Rossellini, numit de public „Commendatore”, conducea un Rolls şi un Ferrari şi poseda o adevărată artă de a scăpa de creditori. Ingrid Bergman voia să divorţeze, dar soţul ei nu a fost de acord imediat. În mai 1950, Ingrid Bergman se căsătoreşte cu Roberto Rossellini. În anul următor se nasc cele două fiice gemene, Isabella, care va deveni actriţă, la rândul ei, şi Isotta, viitor profesor universitar. Cei doi aveau deja un fiu.

Pelicula „Călătorie în Italia”, în care îl are ca partener pe George Sanders, un film cu puternice accente autobiografice, este o capodoperă, dar convieţuirea cu regizorul devine imposibilă din cauza geloziei lui. Nu îi permite să lucreze cu alţi regizori, deşi atât Fellini, cât şi Zeffirelli şi Visconti îi propuneau roluri. Îl detesta în asememnea măsură pe Howard Hughes încât i-a interzis să zboare cu avioanele companiei TWA care îi aparţinea magnatului. Acceptă totuşi decizia ei de a filma cu Jean Renoir la „Elena şi bărbaţii”, în 1956. Următorul film al lui Ingrid Bergman va fi „Anastasia”, în regia lui Anatole Litvak, realizat la Londra, care i-a adus un al doilea Oscar. Ingrid îi cere de două ori lui Rossellini să divorţeze. În sfârşit acesta acceptă, afirmând că s-a săturat să fie Domnul Bergman. E drept, în momentul acela, Ingrid Bergman avea avea o idilă cu regizorul Lars Schmidt, care va deveni al treilea soţ al ei.

Al doilea „Oscar” a fost cumva ca o iertare din partea Americii pentru escapada italiană.Cel de-al treilea şi ultimul din carieră i-a fost acordat pentru cea mai bună actriţă în rol secundar, pentru pelicula „Crima din Orient Express”, în 1975. Doi ani mai târziu a fost Charlotte, pianista virtuoză şi mama denaturată din „Sonată de toamnă” de Ingmar Bergman, considerat unul dintre cele mai bune din cariera ei.Ingrid Bergman este de altfel singura actriţă cu trei premii „Oscar”, fiind depăşită la acest capitol doar de Katharine Hepburn, care a obţinut patru trofee, toate pentru roluri principale. 

Imaginea austeră a actriţei contrasta cu libertatea moravurilor. Avusese întotdeauna amanţi, dar până la Rossellini relaţiile ei fuseseră discrete şi presa nu reuşise să afle nimic. În 1943, Ingrid Bergman a jucat în „Pentru cine sună clopotele”, alături de Gary Cooper. În timpul filmărilor au avut o scurtă poveste de dragoste. Dacă s-ar conferi medalii pentru îndrăgostite, scria jurnalistul francez Eric Neuhoff, „Ingrid Bergman ar merita una specială”.Victor Fleming şi-a ruinat sănătatea pentru ea. Hemingway o considera prietena lui.

Cea mai serioasă dintre aceste iubiri fusese cu fotoreporterul Robert Capa. Relaţia ei cu Bob Capa a durat, cu întreruperi, mai mulţi ani. A rămas o fotografie a lui Ingrid Bergman în baie, la Berlin, făcută de fotograful care-şi gravase în interiorul căştii „Proprietatea lui Robert Capa, fotograf şi amant” şi care avea să calce pe o mină în Indochina, în 1954. În ziua în care împlinea 67 de ani, actriţa s-a stins la Londra. A primit postum un „Premiu Emmy pentru cea mai bună actriţă” în serialul TV „O femeie numită Golda”, care retrasa viaţa prim-ministrului israelian Golda Meir, pe care l-a realizat fiind deja bolnavă. La comemorarea unui an de la moartea ei, mai mulţi prieteni au venit la „Festivalul de Film” de la Veneţia pentru a o omagia. Printre ei, Gregory Peck, Audrey Hepburn, Charlton Heston, Walter Matthau, Roger Moore, Olivia de Havilland, Claudette Colbert şi prinţul Albert de Monaco.

Actriţa are o stea pe „Hollywood Walk of Fame”, a fost aleasă de Andy Warhol pentru celebrele sale serigrafii din 1983, a fost pentru puţin timp soacra lui Martin Scorsese, care s-a căsătorit cu Isabella Rossellini. După filmul „Stromboli”, Woody Guthrie a scris textul unui cântec în onoarea ei, a cărui muzică a fost compusă de Billy Bragg. O varietate de trandafiri îi poartă numele.În 2005, Florence Mauro a realizat documentarul „Rossellini-Bergman, l’amour du cinema”, în care apăreau Roberto Rossellini, Ingmar Bergman, Isotta Rossellini, Renzo Rossellini, Fiorella Mariani şi Părintele Fantuzzi, fiecare în propriul rol. Despre cei doi titani ai cinematografului, Ingrid Bergman şi Roberto Rossellini, fiica lor, Isabella Rosselini, mărturisea într-un interviu: „Părinţii mei erau străluciţi. Ei m-au învăţat curiozitatea. Tata avea întotdeauna o mare sete de a afla, de a descoperi, de a înţelege. El m-a învăţat că sursa fericirii ar putea fi curiozitatea”.

Surse:

https://www.ingridbergman.com/biography/

https://www.cinemagia.ro/actori/ingrid-bergman-3843/

http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/ingrid-bergman-actrita-care-s-a-nascut-si-a-murit-in-aceeasi-zi/

https://www.stelian-tanase.ro/ingrid-bergman-amoruri-film-si-viata/

https://www.britannica.com/biography/Ingrid-Bergman

https://www.cotidianul.ro/ingrid-bergman-actrita-si-femeia-marilor-pasiuni/

http://www.tvr.ro/tvr-1-prezinta-iubiri-celebre-ingrid-bergman-si-roberto-rosselli ni_22905.html#view

&&&

 S-a întâmplat în 29 august1940: La această dată, Consiliul de Coroană ţinut în noaptea de 29-30 august, a analizat comunicatele cu caracter ultimativ ale guvernelor german şi italian şi a hotărât acceptarea arbitrajului puterilor Axei asupra tratativelor româno-maghiare privind teritoriile din Ardealul de Nord.  Rezultatul acestui arbitraj l-au constituit prevederile Dictatului de la Viena, semnat la 30 august1940.

România renunţă la garanţiile anglo-franceze, încercând o apropiere faţă de Reich. În acest trend se înscrie convocarea ministrului german la Bucureşti, Wilhelm Fabricius, pentru a-i transmite lui Hitler că România caută o colaborare mai „intimă” cu Germania ce ar putea fi întărită chiar printr-o alianţă. Regele cere, practic, ajutor Fürerului dar răspunsul acestuia va fi extrem de dezamăgitor. România trebuia, mai întâi, să înceapâ negocieri cu Ungaria şi Bulgaria în vederea rezolvării problemelor teritoriale, asta fiind „o condiţie primordială pentru o pacificare reală a Balcanilor”. În tot acest timp, la 3 iulie 1940, trupele sovietice s-au instalat în Basarabia şi nordul Bucovinei trasând noi graniţe unei Românii în plină dezmembrare.

Spre a iniţia noua politică germanofilă, Carol instalează guvernul I. Gigurtu, la 4 iulie 1940, numind ca titular al Afacerilor Străine pe Mihail Manoilescu, cunoscut pentru simpatiile sale faţă de Italia şi Germania şi introduce în guvern exponenţi ai Mişcării Legionare, în frunte cu Horia Sima. Regele va trimite către Hitler la 6 iulie o notă prin care accepta, în principiu, începerea tratativelor cu Ungaria şi Bulgaria. În nota trimisă se sublinia că: „Această declaraţie este legată cu speranţa şi cu încrederea că Fürerul va da României tot sprijinul moral, pentru ca ceilalţi parteneri să nu meargă cu pretenţiile lor dincolo de cadrul dreptăţii naţionale.” Astfel, se încerca câştigarea de timp, în speranţa că se va putea schimba atitudinea Berlinului faţă de România şi astfel se va salva existenţa statului, a armatei şi se va minimaliza sacrificiile teritoriale.Totul se va dovedi a fi făcut în zadar deoarece Hitler nu va deraia de la planurile sale din estul Europei în detrimentul statului român.

După multe şi intense dezbateri interne, guvernul român va începe negocierile cu Bulgaria şi Ungaria. Tratativele vor debuta prin trimiterea unor misiuni oficioase la Budapesta şi Sofia, după care au început negocierile propriu-zise la 16 august, la Turnu Severin cu Ungaria şi la 19 august 1940, la Craiova cu Bulgaria. În ceea ce priveşte negocierile româno-bulgare, acestea au avut rolul de a reglementa „modalităţile şi consecinţele cedării Cadrilaterului, principiul cedării integrale fiind acceptat în prealabil”.

În ceea ce priveşte negocierile româno-ungare acestea s-au dus într-un climat de tensiune din cauza atitudinii refractare a diplomaţilor maghiari care pretindeau peste jumătate din Ardeal cu peste două milioane de români. În Consiliul de Coroană din dimineaţa zilei de 23 august 1940 s-a pus problema găsirii unei metode necesare în vederea ieşirii din impasul în care ajunsese negocierile româno-ungare cât şi un eventual schimb de populaţie cu statul maghiar. Negocierile cu partea maghiară se reiau la 24 august, dar ungurii se arată inflexibili în ceea ce priveşte chestiunea schimbului de populaţie.

Lucrurile păreau să degenereze şi la 28 august 1940, iar regelui Carol al II-lea i se raporta despre repetate incursiuni ungureşti şi sovietice deasupra teritoriului românesc şi despre primele lupte aeriene care au avut loc. La 27 august, delegaţia română este invitată la Viena unde urmau să aibă discuţii cu Ribbentrop şi Ciano, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei. În ziua de 29 august, ora 13,20, Manoilescu este invitat de către Ribbentrop şi Ciano la o conferinţă la care cei doi au cerut ultimativ ca guvernul român să accepte fără rezerve arbitrajul Axei în ceea ce priveşte diferendul cu Ungaria. Cei doi miniştri nu s-au sfiit să le explice diplomaţilor români că alternativa unei asemenea arbitraj ar fi însemnat de fapt un război pe două fronturi cu Ungaria şi URSS care putea duce chiar la încetarea existenţei statului român. Premierul I. Gigurtu constata că „suntem obligaţi să călcăm principiul etnic, de care ne-am legat din primul moment”. Singura concesie care s-a obţinut la întrevederile de la Roma a fost prelungirea termenului pentru comunicarea răspunsului României până la ora trei a zilei de 30 august. Este de menţionat că odată cu cedările teritoriale, puterile Axei se angajau să garanteze graniţele ulterioare ale statului român.

Consiliul de Coroană din data de 29 august 1940, a fost marcat de lipsa unor mari oameni politici precum Iuliu Maniu, Gh. Brătianu, Nicolae Iorga şi Horia Sima. Acest consiliu a avut ca temă de dezbatere arbitrajul de la Viena al puterilor Axei. În interiorul Consiliului de Coroană se ajunge la un acord în ceea ce priveşte acceptarea arbitrajului de la Viena după vii dezbateri politice. Contra primirii arbitrajului s-au pronunţat Dinu Brătianu, Ion Mihalache, M. Popovici, V. Iamandi, Victor Antonescu, A. C. Cuza, Văitoianu, dr. Angelescu, Silviu Dragomir şi mitropolitul Bălan. Pentru primirea arbitrajului au fost: Argetoianu, Vaida Voevod, Mironescu, Caracostea, Crainic, Păiş, pr. Moţa, Codreanu, Andrei Rădulescu, Gruia Budişteanu, Stan Ghiţescu, Macovei, generalul David Popescu, dr. Gomoiu, Tătărescu, general Mihail, Noveanu, Ballif, Priboianu şi prim-ministrul Gigurtu. Comunicatul Consiliului de Coroană prin care se explica populaţiei motivele care au dus la pierderile teritoriale a fost oferit presei şi radioului şi releva că în urma comunicărilor „cu caracter ultimativ făcute de guvernele german şi italian”, România se vedea nevoită să accepte „arbitrajul” puterilor Axei. Comunicatul a stârnit iritare în rândul diplomaţilor de la Berlin şi Roma. Deşi au existat presiuni pentru ca acest mesaj să fie şters, acest lucru a fost refuzat de către regele Carol al II-lea.

Telegrama care anunţa cedările teritoriale în urma arbitrajului Axei a constituit o mare şi neplăcută surpriză pentru toată lumea. Deşi reducea pretenţiile ungureşti cu o treime, România trebuia să cedeze toată partea de nord a Transilvaniei şi nu doar cele cinci judeţe mărginaşe cum se credea la început. După aceste decizii controversate, regele Carol a trebuit să motiveze decizia politică luată care era plasată numai pe seama Consiliului de Coroană. La data de 30 august 1940, Iuliu Maniu este primit în audienţă şi îi declară regelui Carol al II-lea: „Din momentul când M. Voastră aţi inaugurat regimul absolutist, v-aţi asumat personal răspunderea, răspundere care într-un regim democratic-parlamentar trebuie să o poarte guvernele. Prin o politică complet greşită în interior şi în afară, din punct de vedere strategic şi tactic, aţi reuşit să pierdeţi patru provincii. În politică greşelile se plătesc şi se sancţionează, ca şi în viaţa socială de toate zilele. Va să zică sunteţi de părere să abdic, a replicat regele. Da, Majestate, nu văd altă soluţie!”...Astfel că, presiunile făcute de o eventuală răscoală legionară cât şi opoziţia furibundă exercitată de principalele forţe politice l-au făcut pe Carol al II-lea să semneze, în dimineaţa zilei de 5 septembrie 1938, decretele prin care suspenda Constituţia de la 1938, dizolvarea Corpurilor Legiutoare şi investea pe generalul Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu depline puteri pentru conducerea statului român.

Surse:

Mamina Ion, Consilii de coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de relaţii internaţionale moderne şi contemporane (1648-1947), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001

Mamina Ion, Regalitatea în România, 1866-1947, Instituţia monarhică, familia regală, domniile, contribuţii la dezvoltarea instituţiilor cultural, monumentele de for public cronologic, Editura Compania, Bucureşti, 2004.

Scurtu Ioan, Contribuţii privind viaţa politică din România, Evoluţia formei de guvernământ în istoria modernă şi contemporană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.

Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940, București, Editura Enciclopedică, 1991.

Olimpiu Matichescu, Opinia publică internațională despre Dictatul de la Viena, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975.

http://www.dacoromania-alba.ro/nr55/dictatul_viena_regionalizarea_romaniei.htm

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/textul-arbitrajului-de-la-vien a-30-august-1940

###

 S-a întâmplat în 29 august1945: În această zi, a murit Constantin Tănase, personalitate importantă a teatrului de revistă interbelic. Constantin Tănase (n. 5 iulie 1880, Vaslui – d. București) a fost un actor român de scenă și de vodevil, celebru cupletist și o figură cheie în teatrul de revistă românesc.

S-a născut într-o familie modestă (tatăl, Ion Tănase, era laborant de farmacie), într-o casă țărănească din Vaslui, județul Vaslui. A fost un elev mediocru, cele mai mari note fiind la muzică și sport, iar primul contact cu teatrul l-a avut prin frecventarea spectacolelor de la Grădina „Pîrjoala", unde se juca teatru popular, cu actori precum Zaharia Burienescu si I. D. Ionescu. Acest lucru l-a inspirat în crearea unui grup de teatru de amatori împreuna cu prietenii, cu care juca scene din piesele Meșterul Manole, Căpitanul Valter Mărăcineanu sau Constantin Brâncoveanu, prima lor scenă fiind beciul casei. În timp, reprezentațiile s-au mutat în hambar și chiar în poiată.

Prima experiență profesională ca actor a fost în cadrul trupei de teatru de limba idiș condusă de Mordechai Segalescu: aveau nevoie de un actor pentru un spectacol in Vaslui și a fost ales tânărul Tănase, care era deja nelipsit de la repetiții. În 1896 termina gimnaziul și, în ciuda dorinței sale de a deveni actor, s-a înscris la liceul militar din Iași, unde a fost respins la examenul medical, singura probă unde nu-și făcuse griji, în favoarea unui fiu de colonel. Dezamăgit, s-a îndreptat către Brăila, unde a frecventat o scurtă perioadă liceul „Nicolae Bălcescu", la care însă a fost nevoit să renunțe după câteva săptămâni din lipsă de bani. În Brăila s-a împrietenit cu învățătorul și scriitorul Ion Adam, care i-a oferit tânărului de 18 ani catedra sa din Cursești, Rahova, de vreme ce Adam urma să plece la cursuri în Belgia. S-a descurcat destul de bine ca învățător, însă a intrat în conflict cu directorul și câțiva profesori. Cu ajutorul lui Adam, a primit un alt post la Hârșoveni, Poenești, unde învățase poetul Alexandru Vlahuță. Tănase și-a dezvoltat repede propriul stil de predare, aducând muzica și gimnastica pe primul loc, lucru care a atras noi elevi către școală. 

Părinții elevilor au fost de asemenea implicați în activitățile școlare, prin excursii în aer liber, unde preda istorie și geografie. Ajuns foarte repede un personaj iubit în localitate, atrage însă antipatia notarului și câtorva avocați locali care nu îi apreciau metodele, astfel încât Tănase este în cele din urmă dat afară. Ziua de 14 octombrie 1899 îl găsește în București, unde s-a înrolat voluntar la Regimentul 1 Geniu București. După efectuarea stagiului militar s-a înscris la cursurile Conservatorului de Artă Dramatică, de unde a absolvit în 1905. A început sa lucreze în teatru, și s-a căsătorit cu Virginia Niculescu în 1917.

În 1919 a pus bazele trupei de teatru Cărăbuș în București, împreună cu care urma să creeze o tradiție de teatru de cabaret/ revistă pe parcursul următorilor 20 de ani, tradiție prezentă și astăzi, mai ales la Teatrul de revistă „Constantin Tănase”, care funcționează încă la adresa fostului „Cărăbuș" pe Calea Victoriei, 33-35, în inima Bucureștiului. În buna tradiție a marilor actori de comedie, a creat un tip de personaj, acela al cetățeanului simplu, umil și necăjit, mereu în contradicție cu birocrația aparatului de stat; personajul său, unic în costumul său clasic, cu pătrățele, crizantemă la butonieră și bastonaș, s-a făcut purtătorul de cuvânt al unei întregi categorii sociale, ceea ce-l va aduce de multe ori în atenția cenzurii. Împreună cu „Cărăbuș" a făcut numeroase turnee prin țară, și cel puțin un turneu în Turcia.Tănase a jucat de asemenea și la Paris. O sursă menționează operele de caritate ale actorului – 3 școli primare și o biserică. La „Cărăbuș", Tănase lansează carierele a numeroși artiști, mai ales Maria Tănase și Horia Șerbănescu.

A fost decorat la 28 ianuarie 1942 cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor.Tănase a murit în București pe 29 august 1945.Au existat zvonuri conform cărora actorul ar fi fost ucis de către Armata Roșie invadatoare. Potrivit acestei versiuni, Tănase încă mai juca în București, un an după sosirea rușilor, și a fost ucis din cauza satirei la adresa soldaților ruși care aveau obiceiul să „rechiziționeze" toate bunurile personale purtate la vedere, mai ales ceasuri, pe care le cereau spunând „Davai ceas". Tănase a compus un cuplet:

„Rău a fost cu «was ist das»

Da-i mai rău cu «davai ceas»

De la Nistru pân' la Don

Davai ceas, davai palton

Davai casă si moșie

Harașo, tovărășie!”

După mai multe reprezentații a fost arestat, amenințat cu moartea, și i s-a ordonat să nu mai joace piesa. Dar Tănase nu era omul ușor de intimidat... La următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile „bandajate" cu ceasuri de mâna. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariție, deși actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi și-a deschis pardesiul, scoțând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: „El tic, eu tac, el tic, eu tac".Două zile mai târziu marele actor era mort. 

Nepotul actorului, Tănase Radu Alexandru, a oferit o versiune care pare mai plauzibilă: blocaj renal în urma unui tratament cu 20 de aspirine/zi, aplicat în urma unei infecții faringiene survenită datorită consumului unei halbe de bere rece într-o zi călduroasă de vară. Întrucât de puțină vreme se inventase penicilina, un apropiat s-a oferit sa îi procure antibioticul din Italia. Din păcate un membru al familiei a refuzat oferta, argumentând că maestrul Tănase avea un sistem de autoreglare al organismului foarte eficient. Ceea ce a urmat s-a dovedit fatal pentru marele actor, teatrul românesc pierzând prematur una dintre cele mai mari valori ale sale din toate timpurile.

Surse:

http://www.cinemarx.ro/persoane/Constantin-Tanase-962259.html?biografie

https://melidoniumm.wordpress.com/2012/07/05/constantin-tanase-1880-1945/

https://www.europafm.ro/actorul-constantin-tanase/

https://adevarul.ro/cultura/teatru/portret-constantin-tanase-celebrul-cupletist-n-a-umblat-nasul-sus-1_59fd7add5ab6550cb 8cb6501/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 29 august…

- 1261: Urban al IV-lea devine papă, ultimul care ajunge papă fără să fi fost mai întâi cardinal

- 1471: În cronicile moldoveneşti este atestat pentru prima oară un cutremur de pământ.Epicentrul acestui seism istoric a fost situat în zona Vrancea.

- 1434: S-a născut, la Csezmicze, Janus Pannonius (m.1472), umanist ungur. A cultivat toate formele de poezie: imnul, satira, epigrama, elegia, epitalamul. Versurile, scrise în latină, fac elogiul filosofiei lui Epicur şi critica scolasticii (Goana vânturilor). A influenţat poezia laică maghiară din secolul al XVI-lea.

- 1526: Bătălia de la Mohacs (oraş în Ungaria); armata ungară, condusă de Ludovic al II-lea, a fost învinsă de armata otomană, condusă de sultanul Soliman Magnificul; în urma acestei bătălii, o parte din Ungaria a ajuns în stăpânirea otomanilor. În această bătălie, forțele Ungariei, conduse de arhiepiscopul Pál Tomori si de regele Ludovic al II-lea (în vârstă de 20 de ani) au fost învinse de fortele superioare numeric ale Imperiului Otoman, conduse de sultanul Suleiman Magnificul. Victoria otomanilor a avut ca rezultat împărtirea Ungariei timp de aprox. 150 de ani între Imperiul Otoman si Casa de Habsburg din Austria. O a treia parte a teritoriului a format Principatul Transilvaniei.

- 1533: Francisco Pizarro (conchistador spaniol) îl execută pe Atahuallpa, al treisprezecelea şi ultimul împărat al incaşilor. Deşi Atahualpa oferă o cantitate imensă de aur ca răscumpărare, Pizarro îi înscenează un proces şi îl condamnă la moarte prin ardere pe rug, dar întrucât acesta a acceptat să se boteze a fost „numai" strangulat. Peru este în întregime supus, începe jaful şi exploatarea bogăţiilor miniere, iar populaţia luată în sclavie şi treptat decimată.

 - 1619: S-a născut Jean-Baptiste Colbert, economist şi om politic francez; organizatorul statului de drept francez în timpul domniei regelui Ludovic al XIV-lea (a reorganizat finanţele, justiţia şi marina); protector al artelor şi ştiinţelor (m. 1683)

- 1632: S-a născut John Locke, filosof englez. John Locke (d.28 octombrie 1704) a fost un filosof şi om politic englez din secolul al XVII-lea, preocupat mai ales de societate şi epistemologie. Lucrarea sa „Câteva păreri asupra educaţiei”, apărută în 1693, a avut o puternica influenta asupra dezvoltării pedagogiei în sec XVIII si XIX (d. 28.10.1704)

- 1780: S-a născut, la Montauban, Jean Auguste Dominique Ingres (m.1867), pictor şi desenator francez, conducător al celei de-a doua generaţii de neoclasici. A lucrat mult timp în Italia. Portretist, dar mai ales pictor al frumuseţii feminine, el a redat într-o viziune personală perfecţiunea formelor. A pictat tablouri pe teme mitologice, istorice, alegorice şi nuduri. Jean Auguste Dominique Ingres (d. 14 ianuarie 1867) a fost un pictor francez neoclasic. Deşi Ingres se încadra el însuşi în tradiţia pictorilor istorici, precum Nicolas Poussin şi Jacques-Louis David, spre sfârşitul vieţii sale, recunoaşterea sa generală a venit din aprecierea remarcabilele sale portrete, atât desenate cât şi pictate.

- 1829: S-a născut mitropolitul primat al României Iosif Gheorghian (din noiembrie 1886 până la moarte, cu o întrerupere în perioada martie 1893-decembrie 1896), una dintre figurile importante ale Bisericii Ortodoxe Române înainte de a fi fost ridicată la rang de Patriarhie; a tradus numeroase lucrări teologice din limba franceză şi din literatura patristică; membru de onoare al Academiei Române (m. 1909)

- 1831: Britanicul Michael Faraday a descoperit inducţia magnetică

- 1832: S-a născut Neculai Culianu, matematician şi astronom; s-a numărat printre membrii fondatori ai revistei „Recreaţii ştiinţifice", prima revistă românească ce s-a preocupat în principal cu răspândirea cunoştinţelor de matematică; membru corespondent al Academiei Române din 1889 (d. 1915). A publicat cu începere din 1870 numeroase cărţi de matematică: Aplicaţiuni geometrice, Studiul geometric al curbelor uzuale, Curs de trigonometrie plană, „Trigonometria sferică”, Lecţiuni de calcul diferenţial şi integral (primul curs de analiză matematică în limba română), Curs elementar de algebră (cinci ediţii), Curs de cosmografie, Elemente de geodezie.

- 1834: La Bucureşti, în sala noului teatru al lui Momolo, are loc primul spectacol susţinut de elevii Şcolii de artă dramatică şi declamaţie, cu piesa Mahomed sau Fanatismul, de Voltaire.

- 1842: Tratatul anglo-chinez de la Nanjing prin care Anglia a obţinut insula Hong Kong. Colonia britanică Hong Kong a revenit oficial sub suveranitatea R. P. Chineze, ca regiune administrativă cu statut special, la 1.VII.1997, pe baza Declaraţiei chino-britanice semnate la 19.XII.1984 

- 1862: S-a născut Maurice Maeterlinck, scriitor belgian de limbă franceză; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1911 (m. 1949).

- 1868: A murit Christian Friedrich Schonbein, chimist germano-elveţian, descoperitorul ozonului (n. 1799) 

- 1875: Sculptorul Karl Storck a reuşit să termine bustul din marmură al domnitorului Grigore Ghica Vodă (Grigore al III-lea Ghica), decapitat de turci la 1 octombrie 1777, aflat în prezent la Muzeul de Artă Iaşi. Iniţial, bustul a fost montat în 1876 lângă mormântul domnitorului, strada Ghica Vodă, nr. 18. Grigore Ghica al III-lea, domn al Moldovei (1764-1767 şi 1774-1777) şi al Ţării Româneşti (1768-1769).

- 1881: S-a născut prozatorul Nicolae Dunăreanu (m. 1973)

- 1881: S-a născut Valéry-Nicolas Larbaud (m.1957), scriitor francez. A scris proză de subtilă analiză: romane (Fermina Márques, 1911 şi A.O. Barnabooth, 1913), nuvele (Îndrăgostiţi, fericiţi, îndrăgostiţi, 1923), eseuri (Acest viciu nepedepsit, lectura, 1925) şi memorialistică (Jurnal, 1955).

- 1885: Germanul Gottlieb Daimler a brevetat motocicleta

- 1887: S-a născut soprana Alexandra Feraru; a participat la fondarea Operei din Bucureşti (m. 1968) 

- 1893: Whitcomb L. Judson, inginer american, brevetează fermoarul

- 1897: Evreii adoptă Steaua lui David ca simbol oficial al sionismului (Sionismul - de la Muntele Sion, nucleul asezării davidice în Ierusalim - este mişcarea de emancipare naţională a evreilor cu scopul readunării lor din diasporă şi revenirii în ţara strămoşească, în Ţara lui Israel, pentru restabilirea unei vieţi evreieşti independente şi, în continuare, re-crearea şi consolidarea unui stat evreiesc). Steaua lui David, cu denumirea ebraică Maghen David, care înseamnă „Scutul lui David", este o hexagramă alcătuită din două triunghiuri echilaterale, folosită ca simbol al evreilor şi ca element emblematic la decorarea sinagogilor.Există mai multe ipoteze despre semnificaţia simbolului Maghen David: Simbolul provine de la modul în care vechii războinici evrei îşi construiau scuturile, care aveau pe interior cele două triunghiuri (singura figură geometrică nedeformabilă), montate astfel ca să formeze şase puncte de prindere pe perimetrul scutului. Cele şase vârfuri simbolizează faptul că Dumnezeu domneşte asupra întregului univers, pe şase direcţii: est, vest, nord, sud, sus şi jos. În Cabala, cele două triunghiuri reprezintă dihotomia inerentă omului: binele versus răul, spiritualul versus fizicul etc.Prin urmare, cele două triunghiuri ar putea reprezenta relaţia reciprocă între poporul evreu şi Dumnezeu. Triunghiul cu vârful în sus simbolizează faptele bune, care urcă spre cer, spre a activa un flux de bunătate, ce se revarsă asupra lumii, reprezentat de triunghiul cu vârful în jos.

- 1898: Fondarea companiei de pneuri Goodyear. Goodyear Tire & Rubber Company a fost înfiinţată în anul 1898, când Frank Seiberling a cumpărat prima uzină a companiei din banii împrumutaţi de la un cumnat. Cauciucul şi bumbacul trebuiau să fie transportate de la capătul lumii, pentru a ajunge într-un oraş izolat, cu transport feroviar limitat. Seiberling a numit compania după numele lui Charles Goodyear, un adevărat deschizător de drumuri şi descoperitorul vulcanizării. Tot de numele acestuia este legat şi simbolul mărcii - piciorul înaripat - care va aduce întotdeauna aminte de trecutul companiei.

- 1904: S-a născut Werner Forssmann, chirurg german, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în 1956 

- 1915: S-a născut Ingrid Bergman, actriţă americană de origine suedeză. Ingrid Bergman (n. 29 august 1915, Stockholm, Suedia - d. Londra, Marea Britanie), soţia celebrului regizor italian Roberto Rossellini, a fost o mare actriţă de film, de origine suedeză, laureată cu trei premii Oscar. A jucat în numeroase filme, între care cel mai cunoscut rămâne Casablanca (1942) (filmul „Casablanca” - avându-l ca partener pe Humphrey Bogart, „Intermezzo”, „Vă place Brahms”, „Sonata de toamnă”)

- 1920: S-a născut Charles Christopher Parker (m.1955), saxofonist alto şi compozitor de jazz american. Unul dintre cei mai importanţi jazzmeni americani de culoare. Este considerat un pionier al stilului „be-bop”. A făcut numeroase înregistrări.

- 1923: S-a născut Sir Richard Attenborough, actor, regizor şi producător britanic de film

- 1929: Dirijabilul „Contele Zeppelin" încheie prima călătorie in jurul lumii. Graf Zeppelin este aparatul care reuşeşte să obţină recordul mondial în ceea ce priveşte numarul de ore de zbor. În cele 590 de zboruri, acesta a parcurs 1 609 344 kilometri, incluzând 144 de traversări ale oceanului, în cei zece ani cât a fost în funcţiune. Graf Zeppelin a făcut înconjurul lumii în doar 12 zile, in anul 1929.

- 1932: S-a născut fostul comentator al Departamentului „Sport” de la Radio România Actualităţi, Nicolae Soare; şi-a început cariera de jurnalist la Revista „Fotbal", după o scurtă perioadă, mutându-se la Departamentul Sport al Radiodifuziunii Române; în scurt timp ajunge în funcţia de şef al Departamentului Sport fiind considerat „părintele" multor comentatori renumiţi ai emisiunii „Fotbal minut cu minut", unul dintre programele cele mai ascultate ale postului public de radio; concomitent cu activitatea de jurnalist sportiv, a fost realizatorul emisiunii „Orele serii" (m. 2010)

- 1935: S-a născut, la Şcheia, jud. Iaşi, Titus Raveica, filosof şi eseist român. A fost profesor la Catedra de Filozofie a Universităţii din Iaşi. Autor al volumelor Giordano Bruno (1974), Istoria filosofiei moderne, vol. I–II (1975), Figuri şi crochiuri (1975), Memoria amfiteatrelor, vol. I–II (1994–2001),Umanismul Renaşterii (2001) etc.

- 1936: În urma presiunilor cercurilor guvernamentale din Germania si Italia, Nicolae Titulescu este înlăturat de la conducerea Ministerului de Externe al României

- 1936: S-a născut dirijorul francez Gilbert Amy

-1939: S-a născut Radu Bercea, pictor român. Radu Bercea (n. Cuciurul Mare, Cernăuţi, Bucovina) este un pictor român. Urmează studii de artă la Şcoala de Arte Plastice şi Decorative „Octav Bancilă”, Iaşi. În timpul detenţiei în lagărele de exterminare a cunoscut o serie de personalităţi ale intelectualităţii române: Alexandru Paleologu, academicianul Alexandru Zub, poetul Alexandru Ivasiuc, arhitectul Crasoveanu. A fost amnistiat prin decretul din primavara anului 1964, impus de organismele internaţionale ale Dreptului Omului şi ONU.

- 1940: Consiliul de Coroană ţinut în noaptea de 29-30 august a analizat comunicatele cu caracter ultimativ ale guvernelor german şi italian şi a hotărât acceptatea arbitrajului puterilor Axei asupra tratativelor româno-maghiare privind teritoriile din Ardealul de Nord. Rezultatul acestui arbitraj l-au constituit prevederile Dictatului de la Viena, semnat la 30 august1940

- 1943: S-a născut Petre Magdin, compozitor, interpret şi publicist

- 1944: Delegaţia României pleacă la Moscova, pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite prin care era legitimată, practic, ocupaţia sovietică (Uniunea Sovietica, Statele Unite ale Americii și Regatul Unit al Marii Britanii) ; din delegaţie făceau parte Lucreţiu Pătrăşcanu, Dumitru Dămăceanu, Ştefan Voitec, George Fotino. Convenţia de armistiţiu a fost semnată la 12.09.1944. 

- 1944: A murit inginerul Constantin Orghidan, pasionat colecţionar (monede, sigilii, obiecte arheologice ş.a, pe care le-a donat Academiei Române; printre acestea de menţionat „cameea Orghidan", de dimensiuni impresionante) (n. 1874)

- 1945: A murit actorul Constantin Tănase, personalitate importantă a teatrului de revistă interbelic; în 1919 a înfiinţat Teatrul „Cărăbuş", unde a obţinut succese răsunătoare; autor de cuplete, comic de mare originalitate şi popularitate; unul dintre primii actori români de film („Visul lui Tănase", 1932) (n. 5 iulie1880)

- 1949: Uniunea Sovietică testează prima sa bombă atomică, RDS-1, la Semipalatinsk, Kazakhstan

- 1952: S-a născut pianista Ilinca Dumitrescu 

- 1953: Este creat personajul de desene animate Speedy Gonzales. Speedy Gonzales (sau Gonzalez), „Cel mai rapid şoricel din întregul Mexic”, este un şoricel din serialul, cu acelaşi nume, de desene animate creat de Warner Brothers, Looney Tunes si Merrie Melodies. Principalele caracteristici ale lui Speedy sunt abilitatea sa de a fugi foarte repede şi accentul său mexican haios. De obicei el poartă un sombrero galben foarte mare, tricou, pantaloni albi şi o eşarfă roşie. 

- 1958: S-a născut cântăreţul şi compozitorul american Michael Jackson, supranumit „Regele Muzicii Pop". Michael Joseph Jackson (d. 25 iunie 2009), supranumit Regele muzicii pop, a fost un renumit cântăreţ american, care a adus contribuţii importante în domeniile muzicii, dansului şi modei. Michael Jackson este recunoscut ca fiind cel mai de succes artist din toate timpurile, potrivit Guiness World Records. Al şaptelea copil al familiei Jackson, Michael a debutat în anul 1964 alături de fraţii săi, în formaţia The Jackson 5, ca principal vocalist, fiind cel mai tânăr membru. Şi-a început cariera solo în 1971, în timp ce încă era membru al formaţiei. Albumul Thriller (1982) rămâne cel mai vândut album din toate timpurile, Off the Wall(1979), Bad (1987), Dangerous(1991) şi HIStory(1995) numărându-se şi ele printre cele mai vândute albume din istorie. Michael este creditat ca fiind cel ce a transformat videoclipul dintr-un instrument de promovare într-o formă de artă desăvârşită, prin videocplipurile unor piese precum „Billie Jean”, „Beat it” sau „Thriller”, devenind primul artist de culoare care are succes la MTV.Prin intermediul prestaţiilor scenice şi a videoclipurilor, Michael Jackson a popularizat o serie de tehnici de dans complicate din punct de vedere fizic, precum robotul şi moonwalk-ul. Stilul vocal, timbrul muzical şi coregrafia lui au inspirat numeroşi artişti pop, rock, R&Bşi hip hop, spărgând barierele dintre generaţii, cele culturale şi cel rasiale.Michael Jackson este unul dintre puţinii artişti care au intrat de două ori în Rock and Roll Hall of Fame. Printre alte realizări se numără şi 13 recorduri Guinness, incluzând recordul pentru „ cel mai de succes entertainer din toate timpurile”, 14 premii Grammy, 26 premii A.M.A.(American Music Awards), 12 premii W.M.A.(World Music Awards), 17 single-uri numărul unu în Statele Unite (incluzâd 4 ca membru al formaţiei The Jackson 5) şi vânzări de peste 800 de milioane de discuri, fiind unul dintre cei mai vânduţi artişti din istorie. Michael Jackson a strâns şi a donat peste 300 de milioane de dolari prin intermediul a 39 de acţiuni de caritate şi prin intermediul propriei sale fundaţii, Fundaţia Heal the World. Viaţa personală a lui Michael Jackson a generat numeroase controverse de-a lungul timpului. Înfăţişarea lui Michael a suferit modificări încă din anii '70, devenind tot mai alb datorită bolii de care suferea, vitiligo.Deşi a fost acuzat de pedofilie în 1993, ancheta penală a fost închisă din cauza lipsei de dovezi. A fost căsătorit de două ori şi este tatăl a trei copii, provocând mai multe controverse în legătură cu creşterea lor. În 2005, Michael Jackson a fost judecat şi găsit nevinovat de încă o acuzaţie de abuz sexual. Michael Jackson a murit la 25 iunie 2009, într-un spital din Los Angeles, în urma unui stop cardiac suferit la locuinţa sa. Moartea lui a atras atenţia întregii lumi, ceremonia de comemorare fiind urmărită de aproximativ un miliard de oameni. 

- 1965: Sonda spaţială americană Gemini V revine pe Terra

- 1966: La această dată a avut loc ultimul concert oficial al renumitei formaţii britanice „The Beatles", la Candlestick Park, în San Francisco, în faţa a 25 000 de spectatori (după aceea, cei patru Beatles şi-au concentrat forţele în studioul de înregistrări; ultimul lor concert este considerat apariţia live pe acoperişul studiourilor „Apple" din Londra, în ianuarie 1969; oficial, formaţia s-a destrămat în 1970). 

- 1967, 29.VIII - 2.IX: La Bucureşti s-au desfăşurat lucrările celui de-al X-lea Congres internaţional al lingviştilor; preşedintele Comitetului de organizare a fost acad. Iorgu Iordan 

- 1971: A murit juristul Anibal Teodorescu; contribuţii în domeniul dreptului administrativ; membru corespondent al Academiei Române din 1945 (n. 1881)

- 1975: A murit prozatorul Theodor Constantin (n. 1910)

-1980: S-a născut Corina Ungureanu, gimnastă româncă; fost membră a echipei de gimnastică artistică a României care a câştigat de două ori titlul mondial şi a fost campioana 

- 1982: A murit Ingrid Bergman, actriţă americană de film de origine suedeză (n. 1915).

- 1987: A murit actorul american Lee Marvin, vedetă în filmele de acţiune ale anilor '60 şi '70 ai secolului XX. Lee Marvin (n 19 februarie 1924) a fost un actor american de film laureat al premiului Academy Award pentru Cel mai bun actor (Premiul Oscar). Cunoscut mai ales pentru vocea sa cu inflexiuni grave, Marvin a jucat, mai ales la începutul carierei sale cinematografice, în roluri relativ stereotipe de veterani de război si „duri", întruchipând mai întotdeauna personaje negative.După cucerirea Oscarului (1965, Cat Ballou), a fost distribuit si în roluri eroice si pozitive.

- 2001: A murit Francisco Rabal, actor şi regizor spaniol (roluri în filmele: „Eclipsa", regia M. Antonioni, „Nazarin", regia L. Bunuel) (n. 1926)

- 2004: A murit Sică (Vasile) Rusescu, pictor şi scenograf (n. 1945)

- 2005: Uraganul Katrina a lovit sudul Statelor Unite, provocând importante daune materiale şi numeroase victime omeneşti de-a lungul coastelor Golfului Mexic; s-a dovedit a fi una dintre cele mai mari catastrofe naturale din istoria SUA

- 2005: A murit Radu Anton Roman, scriitor şi realizator de emisiuni tv. (n. 1948)

- 2005: A murit Î.P.S. Antonie Plămădeală (prenumele la naştere: Leonida); unul dintre marii ecumenişti contemporani; autor a numeroase cărţi şi cursuri pe diferite teme teologice; arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului între anii 1982 şi 2005; închis, la începutul anilor '50 ai secolului al XX-lea, în temniţele comuniste; membru de onoare al Academiei Române din 1992 (n. 1926, la Stolnici/jud.Lăpuşna, azi în R. Moldova).A publicat lucrări privind istoria culturii şi a Bisericii Ortodoxe Române (Biserica Ortodoxă Română în trecut şi astăzi, 1979; Tradiţie şi libertate în spiritualitatea românească, 1989 etc).

- 2007: A murit Pierre Messmer; orientalist, jurist, ofiţer de carieră şi om politic francez; s-a alăturat generalului Charles de Gaulle în iulie 1940, înrolându-se în Forţele franceze libere; a ocupat mai multe funcţii în administraţia colonială franceză din Africa; a fost ministru al armatei (1960-1969), în timpul preşedintelui Charles de Gaulle, şi prim-ministru (1972-1974), în timpul preşedintelui Georges Pompidou; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 2000 (n. 1916)

- 2007: Mitropolitul Varlaam a fost canonizat la 390 de ani  de la moartea sa şi este prăznuit ca sfânt la 30 august.