vineri, 21 august 2026

£££

 Topsy – elefanta care a murit pentru că oamenii i-au numit revolta „pericol”


Topsy se născuse în Asia, departe de luminile circului, de mulțimile venite să privească animale exotice și de lumea în care avea să-și petreacă aproape întreaga existență, însă libertatea ei avea să dureze puțin, pentru că a fost capturată de mică, transportată în Statele Unite și introdusă într-o industrie a spectacolului în care animalele erau privite înainte de toate ca atracții capabile să producă bani.

A ajuns la Forepaugh Circus, unul dintre marile circuri americane ale epocii, iar timp de aproape trei decenii a fost obligată să trăiască printre oameni, să execute numere și să suporte o existență care nu avea aproape nimic în comun cu aceea pentru care fusese făcută.

Cu timpul, Topsy a căpătat reputația unui animal dificil și periculos, însă în spatele acestei etichete exista o realitate despre care relatările senzaționaliste ale vremii vorbeau mult mai puțin: elefanții de circ erau adesea supuși unor metode dure de dresaj, iar Topsy fusese mutată, controlată și exploatată ani întregi într-un mediu complet artificial.

În 1902 s-a produs incidentul care avea să-i pecetluiască definitiv reputația.

Un spectator sau angajat numit James Fielding Blount, despre care relatările vremii spun că o provoca și o maltrata, i-ar fi oferit elefantei o țigară aprinsă, după care Topsy l-a atacat și l-a ucis.

Presa a transformat repede animalul într-un monstru.

A apărut inclusiv afirmația că Topsy ar fi ucis trei oameni, însă această parte a poveștii, repetată timp de generații, este mult mai puțin sigură decât lasă impresia legenda populară; moartea lui Blount este bine documentată, în timp ce numărul de trei victime nu este susținut la fel de solid de sursele istorice.

După ce Topsy a ajuns la Luna Park din Coney Island, proprietarii au hotărât în cele din urmă că elefanta trebuia ucisă.

Inițial s-a discutat chiar despre spânzurarea ei în public și vânzarea de bilete pentru spectacol, idee care a provocat proteste din partea organizațiilor pentru protecția animalelor, astfel că s-a ales o combinație de metode menită să-i provoace moartea rapid: Topsy urma să primească hrană cu cianură și să fie electrocutată, iar în jurul gâtului i-a fost montată și o frânghie legată de un sistem mecanic.

În dimineața zilei de 4 ianuarie 1903, în fața unei mulțimi de aproximativ 1.500 de oameni, Topsy a fost condusă spre locul execuției.

Era iarnă.

În jurul ei se aflau muncitori, fotografi, curioși și camere de filmat, pentru că până și moartea unui animal care își petrecuse viața oferind spectacol oamenilor urma să devină, în cele din urmă, tot un spectacol.

Prin corpul ei au fost trecuți aproximativ 6.600 de volți de curent alternativ, iar în numai câteva secunde uriașul animal s-a prăbușit.

Momentul a fost filmat de o echipă asociată companiei Edison, iar pelicula avea să fie distribuită ulterior sub titlul „Electrocuting an Elephant”, transformând ultimele clipe ale lui Topsy într-una dintre cele mai tulburătoare imagini păstrate din începuturile cinematografiei.

Există însă o precizare istorică importantă, pentru că povestea lui Topsy este adesea spusă într-o formă care îl transformă pe Thomas Edison în omul care ar fi ordonat personal electrocutarea pentru a demonstra superioritatea curentului continuu în fața curentului alternativ al lui Nikola Tesla și George Westinghouse.

Realitatea este mai complicată.

„Războiul curenților” existase într-adevăr, iar Edison participase cu ani înainte la campanii în care electrocutarea animalelor fusese folosită pentru a demonstra pericolele curentului alternativ, însă până în 1903, când Topsy a fost ucisă, perioada cea mai intensă a acelei confruntări se încheiase deja, iar dovezile istorice nu susțin afirmația populară potrivit căreia Edison însuși ar fi organizat execuția elefantei pentru a-l discredita pe Westinghouse sau pe Tesla.

Compania Edison a filmat moartea ei, dar aceasta nu este același lucru cu a spune că Thomas Edison a conceput și ordonat execuția.

Și mai există un mit care merită îndreptat: Thomas Edison nu a inventat scaunul electric. Dezvoltarea acestuia este asociată în principal cu dentistul Alfred P. Southwick și cu alți participanți la procesul care a dus la introducerea electrocutării drept metodă de execuție în statul New York.

Adevărul despre Topsy nu are însă nevoie de aceste legende pentru a fi tulburător.

Este suficient să ne imaginăm un animal capturat departe de locul în care se născuse, obligat să petreacă aproape treizeci de ani într-o lume construită pentru divertismentul oamenilor, devenit apoi periculos într-un mediu în care fusese controlat și provocat, iar în cele din urmă condamnat la moarte și ucis în fața unei mulțimi.

Poate că partea cea mai tristă este tocmai aceasta: Topsy a fost spectacol cât timp a trăit și a devenit spectacol chiar și atunci când a murit.

Filmul execuției sale a supraviețuit mai bine de un secol, însă astăzi imaginile lui nu mai vorbesc numai despre un elefant considerat cândva periculos, ci despre o epocă în care granița dintre divertisment, cruzime și curiozitate publică putea deveni teribil de subțire.

Animalele nu ne pot povesti ce înseamnă pentru ele captivitatea, frica sau anii petrecuți sub constrângere, iar atunci când un animal exploatat o viață întreagă ajunge să se revolte, poate că înainte să-l numim „rău” ar trebui să ne întrebăm ce i-au făcut oamenii înainte ca el să răspundă oamenilor.

Topsy nu poate spune astăzi propria versiune a poveștii, însă moartea ei ne-a lăsat o întrebare care încă merită pusă: cine a fost cu adevărat periculos în acea zi – animalul care fusese ținut captiv sau oamenii care au venit cu miile să privească moartea lui?

#Topsy #ConeyIsland #Istorie #Elefanți #DrepturileAnimalelor #ThomasEdison #ElectrocutingAnElephant #LunaPark #Circul #Animale #PoveștiDinIstorie #IstorieAdevărată

£££

 Când mama va îmbătrâni – scrisoarea pe care orice fiică ar trebui să o citească


Într-o casă în care timpul parcă învățase să meargă mai încet, o mamă își privea fiica și, deși anii îi slăbiseră trupul, iar ridurile îi acoperiseră chipul cândva tânăr, în ochii ei mai exista aceeași lumină cu care își privise copilul în prima zi în care îl ținuse la piept.

„Fata mea dragă”, îi spuse încet, „în ziua în care mă vei vedea bătrână, când pașii mei vor deveni mici, mâinile îmi vor tremura, iar eu nu voi mai putea face singură lucrurile pe care astăzi le fac fără să mă gândesc, te rog să nu te grăbești să vezi în mine o povară, ci încearcă să-ți amintești femeia care te-a ținut când tu nu puteai încă să mergi.”

Dacă într-o zi îți voi spune aceeași poveste pentru a zecea sau pentru a suta oară, nu mă opri spunându-mi că ai mai auzit-o, pentru că și tu, când erai copil, îmi cereai aceeași poveste seară după seară, iar eu o luam de la început de fiecare dată, până când ochii tăi se închideau și adormeai liniștită lângă mine.

Dacă nu voi înțelege telefonul, televizorul sau lumea nouă care pentru tine va părea atât de simplă, nu râde de mine și nu-mi spune că ți-am explicat deja, ci așază-te lângă mine și mai arată-mi încă o dată, așa cum eu ți-am arătat de nenumărate ori cum să ții lingura, cum să-ți legi șireturile, cum să te îmbraci și cum să faci primii pași prin viață.

Iar când picioarele mele nu mă vor mai asculta și voi avea nevoie de brațul tău pentru câțiva metri de drum, nu te rușina că merg prea încet, pentru că odinioară și eu am mers încet pentru tine, ținându-ți mâinile mici și așteptând cu răbdare fiecare pas nesigur.

Dacă memoria mea va începe să se stingă și voi pierde firul unei conversații, dacă voi uita un nume sau poate chiar ziua în care ne aflăm, nu te supăra pe mine, fiindcă uneori mintea uită ceea ce inima încă știe, iar chiar dacă într-o zi nu voi mai putea rosti numele tău, undeva, mai adânc decât memoria, voi ști că ești copilul meu.

Și, mai ales, să nu mă privești niciodată ca pe o povară.

Bătrânețea nu este o rușine, ci ultimul anotimp al unei vieți, iar fiecare rid de pe chipul meu va purta o poveste pe care poate nu ai cunoscut-o niciodată, fiecare fir alb va ascunde o grijă, fiecare lacrimă va păstra o rugăciune, iar în multe dintre nopțile în care tu dormeai liniștită eu poate am rămas trează întrebându-mă dacă ești bine.

Când va veni ziua în care voi rămâne într-un pat și lumea mea se va micșora până la câteva ferestre, câteva fotografii și oamenii care vor mai veni să mă vadă, nu am nevoie să-mi aduci lucruri scumpe, ci doar să stai lângă mine, să-mi ții mâna și să-mi vorbești, chiar dacă uneori nu voi mai putea răspunde.

Pentru că atunci voi avea nevoie de tine așa cum tu ai avut nevoie cândva de mine.

Iar dacă într-o zi vei simți că mâna mea devine tot mai rece și vei înțelege că se apropie despărțirea, să nu te temi.

Când erai mică, adormeai în brațele mele și eu vegheam lângă tine, iar când va veni vremea mea să adorm pentru ultima dată, tu ține-mă de mână și lasă-L pe Dumnezeu să vegheze asupra mea.

Nu plânge gândindu-te numai la ceea ce pierzi, ci amintește-ți ceea ce am avut.

Amintește-ți mesele noastre, certurile după care ne-am împăcat, sărbătorile, zilele obișnuite, râsetele, îmbrățișările și toate acele lucruri mărunte pe care oamenii le consideră neimportante până în ziua în care ar da orice să le mai trăiască o singură dată.

Și dacă după plecarea mea vei avea vreodată o zi în care viața va deveni prea grea și vei simți că nu mai ai unde să alergi pentru a auzi glasul mamei tale, pune mâna pe inimă și amintește-ți tot ceea ce te-am învățat, pentru că o mamă nu rămâne numai într-o fotografie sau într-un mormânt, ci continuă să trăiască în gesturile copilului ei, în felul în care acesta iubește, iartă, își crește copiii și își amintește de Dumnezeu.

Nu casele rămân.

Nu hainele.

Nu banii.

Rămâne dragostea pe care am avut curajul să o dăruim cât timp am fost aici.

Iar eu, fata mea, ți-am dat tot ceea ce am știut să-ți dau.

Când Domnul mă va chema, vreau să plec liniștită, știind că vei continua să trăiești, să iubești, să ierți și să te rogi, iar dacă vrei să-mi cinstești cu adevărat memoria, nu trebuie să-mi aduci cele mai frumoase flori după ce nu voi mai fi, ci să-mi dăruiești timpul tău cât încă pot să-ți aud glasul.

Mama își strânse atunci fiica de mână, iar glasul îi deveni aproape o șoaptă:

„Și să nu uiți niciodată cuvântul acesta:

«Chiar dacă o mamă ar putea să uite copilul ei, Eu nu te voi uita.»

cf. Isaia 49,15

Eu poate voi pleca înaintea ta, dar dragostea pe care ți-am lăsat-o va continua să meargă alături de tine, până în ziua în care, prin mila lui Dumnezeu, ne vom întâlni din nou acolo unde bătrânețea nu mai există, despărțirile nu mai dor și lacrimile nu mai trebuie șterse.”

Fiica și-a plecat fruntea peste mâna mamei și atunci a înțeles un adevăr pe care oamenii îl învață uneori prea târziu: părinții îmbătrânesc în timp ce noi suntem ocupați să ne trăim viața, iar într-o zi am da orice pentru încă cinci minute lângă omul căruia cândva îi spuneam că nu avem timp.

Morala

Ai răbdare cu părinții tăi atunci când îmbătrânesc, pentru că înainte ca pașii lor să devină înceți, ei și-au încetinit de mii de ori pașii pentru tine, iar înainte ca tu să fii nevoit să le repeți un lucru de zece ori, ei ți-au răspuns de sute de ori la aceleași întrebări. Iubește-i cât îi poți încă îmbrățișa, ascultă-i cât le mai poți auzi glasul și fă-ți timp pentru ei cât timpul încă vă mai aparține amândurora.

Nu aștepta să duci flori la mormântul mamei tale dacă astăzi încă poți să i le pui în brațe.

#Mama #Fiica #DragosteDeMamă #Părinți #Bătrânețe #Familie #IubireFărăSfârșit #RespectăPărinții #Credință #Dumnezeu #PovesteDeSuflet #LecțieDeViață #GândPentruSuflet

£££

 Johnny Eck – omul pe care lumea îl numea „jumătate”, dar care a trăit o viață întreagă


Într-o casă din Baltimore, în dimineața zilei de 27 august 1911, au venit pe lume doi frați gemeni, Robert și John Eckhardt Jr., însă nașterea lor avea să provoace uimire, pentru că Robert se născuse fără probleme neobișnuite, în timp ce trupul lui John, cel care avea să devină cunoscut întregii Americi drept Johnny Eck, părea să se termine aproximativ în zona taliei, din cauza unei malformații congenitale rare.

Pentru lumea începutului de secol XX, când persoanele cu diferențe fizice erau adesea privite mai întâi prin prisma trupului și abia apoi ca oameni, viitorul unui asemenea copil părea deja hotărât, însă Johnny avea să petreacă următoarele opt decenii demonstrând cât de puțin poate spune înfățișarea unui om despre limitele vieții sale.

Nu avea nevoie de picioare pentru a descoperi lumea.

Și-a dezvoltat o forță extraordinară în brațe și a învățat să se deplaseze sprijinindu-se pe mâini, transformând ceea ce ceilalți considerau o imposibilitate într-un mod firesc de a trăi, iar mai târziu avea să-și amintească despre copilărie cu umorul care îl caracteriza, refuzând să permită compătimirii să devină definiția existenței sale.

Când oamenii îl întrebau cum ar fi fost viața lui dacă ar fi avut picioare, Johnny prefera adesea gluma în locul lamentației, pentru că în mintea lui problema nu era că el era incomplet, ci că lumea avea o idee mult prea îngustă despre ceea ce înseamnă să fii întreg.

Avea și un om care îi rămânea aproape: fratele său geamăn, Robert.

Cei doi aveau să formeze o legătură extraordinară, iar atunci când lumea spectacolului a început să se intereseze de Johnny, relația dintre frați a continuat să ocupe un loc important în viața lui.

În anii 1920, Johnny a intrat în lumea spectacolelor de varietăți și a așa-numitelor sideshows, extrem de populare în acea perioadă, când oamenii cu particularități fizice neobișnuite erau prezentați publicului drept curiozități, într-o industrie care astăzi ridică numeroase întrebări morale, dar care pentru unii dintre artiștii vremii reprezenta totodată o posibilitate de independență financiară și de afirmare.

Johnny însă nu se mulțumea să stea undeva pentru a fi privit.

Era artist.

Mergea în mâini, executa numere de echilibristică, apărea elegant îmbrăcat și își transforma propriul corp într-un instrument al spectacolului, iar publicul care venea inițial să vadă „omul fără jumătatea inferioară a corpului” descoperea un interpret inteligent, carismatic și surprinzător de sigur pe el.

Apoi Hollywoodul i-a deschis ușa.

În 1932, regizorul Tod Browning l-a distribuit în controversatul film „Freaks”, producție devenită ulterior una dintre cele mai cunoscute pelicule cult din istoria cinematografiei, în care numeroși interpreți proveneau chiar din lumea spectacolelor ambulante.

Johnny apărea pe ecran deplasându-se cu aceeași naturalețe cu care o făcea în viața de zi cu zi, iar imaginea lui a rămas una dintre cele mai memorabile ale filmului.

Avea să apară ulterior și în alte producții cinematografice, inclusiv în filme asociate universului lui Tarzan, dar Hollywoodul nu avea să devină centrul existenței sale.

Johnny și Robert s-au întors la Baltimore și au continuat să creeze.

Pictau, construiau, cântau, realizau spectacole și machete, iar Johnny era pasionat inclusiv de desen și pictură, astfel încât omul pe care publicitatea îl redusese cândva la particularitatea trupului său demonstra, an după an, că identitatea unui om poate cuprinde infinit mai multe lucruri decât ceea ce observă un străin într-o fotografie.

Probabil una dintre cele mai extraordinare povești legate de cariera lui Johnny a fost numărul de magie în care corpul unui bărbat părea să fie tăiat în două, iar iluzia era realizată folosindu-i pe Johnny și pe Robert, asemănarea dintre gemeni contribuind la crearea unui efect spectaculos pentru public.

Dar timpul a schimbat lumea.

Epoca marilor sideshows a început să dispară, cinematografia s-a transformat, iar frații s-au retras treptat din viața publică, continuând să locuiască în casa familiei din Baltimore.

Apoi, în 1987, s-a întâmplat ceva care avea să-l rănească profund pe Johnny.

Casa fraților a fost jefuită, iar cei doi, deja în vârstă, au trecut printr-o experiență traumatizantă care le-a zdruncinat sentimentul de siguranță, după care Johnny s-a izolat tot mai mult de lumea din afara casei.

Era o încheiere tristă pentru un om care își petrecuse o mare parte din viață în fața publicului.

La 5 ianuarie 1991, Johnny Eck a murit în Baltimore, la vârsta de 79 de ani.

Robert avea să mai trăiască câțiva ani.

Astăzi, privind fotografiile lui Johnny, este foarte ușor să observăm mai întâi ceea ce îi lipsea.

Dar poate tocmai aceasta este greșeala.

Pentru că Johnny Eck nu și-a petrecut viața explicând lumii ceea ce nu avea, ci folosind extraordinar de bine ceea ce avea.

Avea două mâini care îi purtau întregul trup.

Avea talent.

Avea inteligență.

Avea umor.

Avea un frate care i-a rămas aproape.

Și, mai ales, avea încăpățânarea de a nu permite privirii celorlalți să stabilească valoarea existenței sale.

Lumea spectacolelor îl numea uneori „Half-Boy”, băiatul pe jumătate.

Dar Johnny Eck nu a fost jumătate de om.

A avut un trup diferit și o viață întreagă.

Uneori privim un om câteva secunde și credem că am înțeles totul despre el, pentru că vedem ceea ce îi lipsește înainte să descoperim ceea ce posedă, însă povestea lui Johnny Eck ne amintește că demnitatea, talentul, inteligența și bucuria de a trăi nu se măsoară în centimetri și nici în perfecțiunea unui trup.

Poate că adevărata dizabilitate începe atunci când noi nu mai reușim să vedem omul dincolo de ceea ce îl face diferit.

Dacă Johnny Eck ar fi acceptat limitele pe care ceilalți i le vedeau, câte dintre lucrurile extraordinare ale vieții sale nu s-ar mai fi întâmplat niciodată?

#JohnnyEck #PovesteAdevărată #Freaks #Baltimore #PoveștiDeViață #IstoriaCinematografiei #Curaj #Demnitate #LecțieDeViață #OameniExtraordinari #NuJudecaDupăAparențe #Viață #Istorie

£££

 S-a întâmplat în 21 august1723: În această zi, a murit Dimitrie Cantemir. Dimitrie Cantemir (n. 26 decembrie 1673 în satul Silişteni din comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui - d. Dimitrovka, Rusia), domn al Moldovei (1693 şi 1710 – 1711) a fost om politic, un prolific autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filosof, istoric, lingvist, muzicolog şi scriitor român.

El s-a născut în satul Silişteni din ţinutul Fălciului, fiind cel de-al doilea fiu al serdarului Constantin şi al jupânesei Ana Bantăş. La 15 iunie 1685, tatăl său, Constantin Cantemir a fost numit domn al Moldovei, cu ajutorul lui Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti. Preocupat de educaţia fiilor săi, Constantin Cantemir a adus la Iaşi pe Ieremia Cacavela, un învăţat care studiase în Germania şi care cunoştea operele filosofului van Helmont. Dimitrie a fost trimis în 1688 de tatăl său ostatec la Constantinopol, oraş în care a studiat la Academia Patriarhiei Ortodoxe cu unii dintre cei mai mari profesori greci şi turci de pe atunci. A învăţat limbile greacă, latină, slavonă, turcă, arabă şi persană şi a intrat în contact cu literaturile clasice, cu filosofia neoaristotelică, opusă misticismului ortodox şi bizantin. La 13 martie 1693, cu două săptămâni înainte de moartea lui Constantin Cantemir, Dimitrie a fost ales domn al Moldovei.Turcii nu i-au dat confirmarea, iar în urma uneltirilor lui Constantin Brâncoveanu, domn al Moldovei a fost numit Constantin Duca, ginerele acestuia. Dimitrie a fost nevoit să se întoarcă la Constantinopol pentru a-şi continua studiile.

După îndepărtarea de la domnie a lui Constantin Duca, Antioh Cantemir a ocupat tronul Moldovei, iar Dimitrie a devenit capuchehaie, un fel de ambasador la Constantinopol. El a sprijinit ascensiunea fratelui său, urmărind obţinerea tronului Ţării Româneşti. La 30 august 1698 i-a apărut la Iaşi lucrarea de tinereţe influenţată de profesorul Ieremia Cacavela: Divanul sau gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau giudeţul Sufletului cu Trupul. Prin Pacea de la Karlowitz din 1699, Poarta Otomană a recunoscut trecerea Transilvaniei sub stăpânirea habsburgică. 1699 a fost anul în care Dimitrie Cantemir s-a căsătorit cu domniţa Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino, fost domn al Ţării Româneşti.

În anul următor, la 14 septembrie, locul lui Antioh Cantemir a fost luat de Constantin Duca, iar Dimitrie împreună cu familia, două fete şi patru băieţi s-au stabilit la Istanbul, în casa pe care a construit-o conform planurilor sale. În 1700 a scris şi o lucrare teologică în limba latină „Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago” (Imaginea de nezugrăvit a ştiinţei sacre). La Istanbul, Dimitrie Cantemir a redactat în 1701 lucrările: Compendiolum universae logices institutionis (Mic compendiu al bazelor logicii) şi Ioannis Baptistae van Helmont, Physices universalis doctrina (Doctrina fizicii universale a lui J. B. Helmont). 1705 a fost anul în care a terminat Istoria ieroglifică sau istoria secretă, prima creaţie cultă, în proză, de mari proporţii din literatura noastră.

Dimitrie Cantemir a ajuns domn al Moldovei în luna decembrie 1710.Omul său de încredere a fost cronicarul moldovean Ion Neculce, mai întâi spătar, apoi hatman. În 2/13 aprilie 1711, Dimitrie Cantemir a încheiat la Luţk un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare care se angaja să-l ajute în lupta pentru eliberarea ţării de otomani şi îi garanta integritatea hotarelor. La 20 mai 1711 moldovenii erau chemaţi de Cantemir printr-o proclamaţie să se alăture în lupta pentru înlăturarea dominaţiei otomane. La 24 iunie 1711 ţarului Petru I i se face o primire călduroasă la Iaşi.

În perioada 8/12 iulie 1711, Cantemir i s-a alăturat lui Petru I în campania împotriva turcilor, iar Moldova a intrat sub suzeranitate turcească. Petru I a pierdut bătălia de la Stănileşti şi a acceptat pacea, iar prima condiţie a păcii a fost extrădarea lui Cantemir la cerinţa lui Cerchez-paşa emisarul marelui vizir Baltacı Mehmet Pasha. Pierderea bătăliei a însemnat sfârşitul domniei lui Cantemir în Moldova şi începutul exilului în Rusia. Dimitrie Cantemir a reuşit să se refugieze în Rusia împreună cu familia şi cu un grup mare de slujitori credincioşi printre care s-a numărat şi Ion Neculce. Ţarul i-a oferit protecţie şi o serie de proprietăţi în jurul Harkovului. În 1713 Cantemir s-a instalat împreună cu familia la Moscova, iar în data de 11 mai a aceluiaşi an a murit soţia sa Casandra. Cinci ani mai târziu, Cantemir s-a recăsătorit cu prinţesa Anastasia Trubeţkoi.Ţarul şi ţarina i-au fost naşi, momentul fiind marcat prin renunţarea lui Cantemir la hainele orientale, adoptarea modei apusene introduse de Petru cel Mare şi raderea bărbii. A fost numit în 1718, printr-un ordin al ţarului, membru al Senatului Rusiei. L-a însoţit pe ţar într-o expediţie la Marea Caspică şi în Caucaz, prilej cu care a redactat proclamaţii în limbile populaţiilor din Caucaz şi Persia.

În 1722 a călătorit pe Marea Caspică, a participat la lupta de la Derbent şi la cucerirea oraşului Baku. În timpul campaniei din 1723 boala de care suferea s-a agravat şi a fost nevoit să se întoarcă la reşedinţa sa de la Dimitrovka unde a sosit la 19 martie. În seara zilei de 21 august 1723 a trecut în eternitate, la vârsta de doar 50 de ani. A fost înmormântat în Rusia, iar în 1935 osemintele sale au fost aduse în România şi se află la Biserica Domnească Trei Ierarhi din Iaşi.

În opera lui Cantemir, influențată de umanismul Renașterii, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. Opere principale:

    • Divanul sau Gâlciava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, scrisă în limbile română și greacă, tipărită la Iași în 1698

    • Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago (Icoana de nezugrăvit a științei sacrosante), 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, în linia lui Francis Bacon, un fel de împăcare între știință și religie, între determinismul științific și metafizica medieval

    • Istoria ieroglifică scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima încercare de roman politico-social, alegoric și autobiografic.

    • Istoria Creșterii și Descreșterii Imperiului Otoman, redactată în latină: Historia Incrementorum atque Decrementorum Aulae Othomanicae.

    • Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină, dar tradus apoi de autor în română.

    • Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin. Descrierea Moldovei reprezintă prima prezentare interdisciplinară (geografie, demografie, etnografie, cartografie, psihologie colectivă) a Moldovei și locuitorilor ei. Descrierea Moldovei are trei părți: o primă parte consacrată descrierii geografiei, unde sunt prezentate relieful, bogățiile și organizarea administrativă a țării; partea a două se ocupă de politică, descriind pe larg forma de guvernământ, ceremonialul de la curtea domnească, armata, justiția, finanțele, clasele sociale și politice, obiceiurile; ultima parte este consacrată religiei, culturii, cuprinzând și un capitol despre limba și literatura moldoveană.

    • Compendiolum universae logices institutiones (1701) (Prescurtare a sistemului logicii generale)

    • Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturii monarhiilor)

    • Vita Constantini Cantemyrii, cognomento senis, Moldaviae Principis. Auctore: Demetrio Cantemyrio (Viața lui Constantin Cantemir poreclit cel Bătrân, domnul Moldovei) (1716-1718), în l.latină; cuv. înainte acad. Virgil Cândea, Ed. Acad. Române, 1996

    • Sistema religiei mahomedane, scrisă în latină: Systema de religione et statu Imperii turcici ; în rusă: Kniga sistima ili sostoianie Muhammedanskiia relighii, (trad. în rusă de Ivan Ilinski), Sankt Petersburg,1722

    • Cartea științei muzicii (Kitab-i-musiki)

    • Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor. Memorii către Petru cel Mare, scrisă în l.rusă : Kratkoe skazanie ob iscoreneniῐ Brankovanovoi i Kantakuzîinîh familiῐ. Lucrarea a fost păstrată doar în l. rusă. În 1978, Paul Cernovodeanu și Emil Lazea au publicat o ediție în l. română, București

    • Historia moldo-vlachica (Istoria moldo-valahă), o operă de erudiție despre originile românilor din Moldova, Muntenia și Transilvania, scrisă între 1714 și 1716, la cererea societății academice din Berlin.

    • Ioannis Baptistae Van Helmont --Physices universalis doctrina; este o laudă închinată misticului flamand Van Helmont ( scrisă între 1700--1704).

Surse:

Ciobanu, Ștefan, Dimitrie Cantemir în Rusia.Ediția a II-a, București, 2000

Firan Floarea; Popa, M. Constantin, Spirite enciclopedice în literatura română, Editura Poesis, Craiova, 1995

Istoria filosofiei moderne și contemporane, Editura Academiei, București, 1984

Manuela Tănăsescu, Despre Istoria ieroglifică, Editura Cartea Românească, București, 1970

Ecaterina Țarălungă - Dimitrie Cantemir.Contribuții documentare la un portret, Editura Minerva, 1989; ediția a II-a cu adăugiri - Editura Litera Internațional, 2004

Operele Principelui D. Cantemir, ed. Academia Română, 1872

https://ziarullumina.ro/documentar/294-de-ani-de-la-descriptio-moldaviae

http://cantemir.asm.md/dimitrie/biografi

http://www.istorie-pe-scurt.ro/viata-aproape-secreta-a-lui-dimitrie-cantemir/

£££

 S-a întâmplat în 21 august1882: În această zi, s-a născut fizicianul Augustin Maior; contribuţii în fizica teoretică (teoria relativităţii, a gravitaţiei, termodinamică); a înfiinţat, la Sibiu, prima şcoală de telegrafie şi telefonie din Transilvania (d. 3 octombrie 1963, Cluj).

S-a născut la Reghin la 21 august 1882 chiar dacă unele surse indică data naşterii ca fiind 12 august, altele 22 august…Eu am ales să-l prezentăm azi, pe 21 august. Important este că a trăit şi a creat! Părinții săi, Tereza (o femeie cu o educație deosebită) și Gheorghe (învățător și apoi director al Școlii primare românești din Reghin) au crescut cinci copii: Olivia, Augustin, Iuliu, Gheorghe și Ana. Augustin Maior a urmat primii ani de educație școlară la Reghin, în limba germană: grădinița, școala primară și secundară, Liceul Evanghelic German. Apoi a frecventat cursurile Liceului Piarist din Târgu Mureș și ale Liceului Catolic din Budapesta, demonstrând, pe lângă ușurința de însușire a limbilor străine, și aptitudini dosebite în domeniul fizicii și matematicii. A reușit examenul de Bacalaureat în anul 1900 după care, până în 1904, a urmat cursurile Facultății de Mecanică a Institutului Politehnic din Budapesta. În anul 1905 a frecventat o serie de cursuri post-universitare la universități renumite din Viena, München și Göttingen, audiind mari personalități științifice ale vremii, ca D. Hilbert, H. Minkowski, F. Klein, C. Rünge, E. Riecke, L. Prandtl, E. Wiechert sau mai tinerii M. Born, L. Debyeand și M. von Laue.

În luna noiembrie 1905 este angajat prin concurs inginer la Stația Experimentală a Poștelor din Budapesta unde, în 1906, a reușit să transmită simultan, pe o singură linie telefonică de 15 km, cinci convorbiri fără ca semnalele să interfereze. Fundamentele teoretice ale telefoniei multiple au fost publicate în 1907 în revista „Elektrotechnische Zeitschrift” și apoi, în 1914, în lucrarea „The use of High-Frequency Alternating Currents in Telegraphy, Telephony and for Power Transmission” publicată în revista “The Electrician”.

După primul război mondial și unirea Transilvaniei cu România, Augustin Maior își pune experiența sa la dispoziția autorităților române, devenind director general al Poștelor, Telegrafelor și Telefoanelor din Transilvania și Banat. Aproape simultan, în iulie 1919, a fost numit profesor titular la Universitatea din Cluj și apoi director al Institutului de Fizică Teoretică și Tehnologică al Facultății de Științe. În perioada 1929-1946 a fost și decan al facultății. A predat studenților săi cursuri conținând multe idei moderne, cum sunt cele de „Electricitate și Magnetism” sau de „Acustică și optică”, pe care le-a și publicat în diverse ediții.

Augustin Maior s-a dovedit a fi și un vizionar. În 1923 el i-a aprobat lui Hermann Oberth să-și susțină lucrarea de licență la Universitatea din Cluj, după ce aceasta fusese respinsă la Universitatea din Heidelberg. El și-a pus semnătura pe diploma celui care, mai târziu, va fi unanim recunoscut drept părintele rachetei interplanetare moderne. A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1937.

Augustin Maior a fondat Școala de Fizică Teoretică de la Universitatea din Cluj, menținând un contact permanent cu marile idei ale timpului și având contribuții remarcabile în domeniile aflate în dezvoltare în Europa. Aceste contribuții au fost pe deplin recunoscute în anul 1950, când laureatul Premiului Nobel M. Louis de Broglie a prezentat la Academia din Paris lucrarea lui Augustin Maior intitulată „Câmpurile gravitaționale și magnetismul”. Acesta a fost unul dintre ultimele evenimente fericite din viața zbuciumată a lui Augustin Maior de după 1947.

În semn de recunoaștere a contribuției sale la dezvoltarea învățământului modern și a cercetării în fizică, Consiliul Profesoral al Facultății de Fizică a Universității din Cluj a hotărât, în luna martie 1995, ca unul din amfiteatrele sale să fie denumit „Amfiteatrul Augustin Maior”.Tot ca un act de recunoștință și respect, fostei Școli Generale nr. 5 din Reghin, școala la care și-a început educația, i s-a acordat la 21 martie 1994 numele de Gimnaziul de Stat „Augustin Maior”. La 7 iulie 2004, pe casa din Str. Octavian Goga nr. 9 din Cluj-Napoca, se punea de către Primăria Municipiului Cluj-Napoca o placă memorială. Colegiul Tehnic de Comunicații din Cluj-Napoca îi poartă, de asemenea, numele. În anul 2012, Augustin Maior a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Surse:

http://www.itc-cluj.ro/capatana/valori/Portrete/maior.htm

http://www.cunoastelumea.ro/telefonia-multipla-a-fost-inventata-de-un-roman-augustin-maior/

http://phys.ubbcluj.ro/despre/Augustin%20Maior/Augustin%20Maior.htm

http://www.mnt-leonida.ro/08GaleriaPersonalitatilor/AugustinMaior.html

https://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/augustin-maior-inventatorul-clujean-pus-bazele-telefoniei-moderne-1_52848d3bc7b855ff56f3b883/index.html

£££

 S-a întâmplat în 21 august1925: În această zi, s-a născut actorul Toma Caragiu. Toma Caragiu s-a născut la Hrupiști, în Grecia, într-o familie de aromâni. De la tatăl său, Nicolae Caragio, a învățat, conform spuselor sale, câtă demnitate are un om care-și păstrează tradițiile și cugetul curat, iar de la mama sa, Athina Papastere, a moștenit sensibilitatea. La vârsta de trei ani, se mută, alături de părinții săi şi sora sa, Matilda, din regiunea Kastoriei, din nordul Greciei, în Cadrilater, la Silistra, iar începând cu anul 1940, ajung în România, stabilindu-se, la Ploiești.

Aici, Toma Caragiu urmează cursurile Școlii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, este cooptat în trupa de teatru a liceului și scrie în revista unităţii de învăţământ, „Frământări”. În 1945 obţine diploma de bacalaureat, apoi, în condiţiile în care părinţii săi şi-ar fi dorit să devină medic veterinar, el se înscrie la facultatea de drept, dar o abandonează la scurtă vreme, pentru a se înscrie la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică București, clasa Victor Ion Popa. În anul 1948, pe vremea studenţiei, în anul trei de facultate, se produce debutul său pe o scenă adevărată – scena Studioului Teatrului Național din Piața Amzei, atunci când i se încredintează rolul unui scutier din „Toreadorul din Olmado” în regia lui Ion Şahighian.

Tot în perioada studenţiei, Toma Caragiu a adunat în jurul său alți artiști, alături de care a realiza spectacolul „Take, Ianke și Cadîr”, de V. I. Popa, pe care îl joacă, mai ales în vacanţe, la cinematograful „Modern” din Ploiești, apoi „Trandafirii roșii” de Zaharia Bârsan. Lua naştere un nucleu teatral numit „Brigada culturală Prahova”, care în 1947 avea să se transforme în „Teatrul Sindicatelor Unite” şi ulterior, în 1949, va deveni „Teatrul de Stat Ploiești”. La 1 mai 1948 este angajat la Teatrului Național, iar un an mai târziu obține diploma de absolvire a I.A.T.C.  A urmat apoi Şcoala de Ofiţeri de rezervă ai armatei, iar la 1 aprilie 1951 este angajat la „Teatrul de Stat” din Constanța, unde joacă, printre alte roluri, pe Rică Venturiano în piesa „O noapte furtunoasă”, sau pe sergentul McDonald din „Vocea Americii” de Boris Lavreniov, în regia lui Ion Diacu.

În anul 1952 se căsătorește cu o colegă de teatru, Maria Bondar, o căsnicie nu tocmai fericită, însă cei doi aveau să adopte o fetiţă, Maria (Doina) Caragiu. Cuplul avea să divorţeze în anul 1962. În anul 1953, tânărul actor este numit în funcția de director al Teatrului de stat din Ploiești, poziţie în care se va afla pentru următorii 12 ani. Pe scena teatrului prahovean, Toma Caragiu avea să interpreteze de-a lungul acestor ani, 34 de roluri. Printre acestea se află Truffaldino din „Slugă la doi stăpâni” (1954) de Carlo Goldoni, în regia lui Alexandru Braun, Figaro din „Nunta lui Figaro” (1955) de Beaumarchais, în regia lui Harry Eliad, Ianke din Tache, Ianke și Cadâr (1956), creația profesorului său de Conservator, în regia lui Traian Ciuculescu, Zmeul-Zmeilor din „Înșir-te mărgărite” (1958), de Victor Eftimiu, în regia lui Harry Eliad, Vulpoiu din „Răzvan și Vidra” (1959) de B. P. Hașdeu, sub bagheta lui Gigi Ionescu, Stancu Văratecu din „Poarta” (1959).

În 1955, Caragiu debuta în primul său film, care era şi prima peliculă color de la noi, „Nufărul roșu”, în regia lui Gheorghe Tobias. În anul 1963, Toma Caragiu se căsătoreşte cu Elena Bichman, tot actriță, aflată și ea la a doua căsnicie, după divorțul de actorul și dramaturgul Paul Ioachim. În 1965, se transferă la Bucureşti, unde este angajat ca actor al Teatrului „Lucia Sturza Bulandra”, primul rol aici fiind Macheath în „Opera de trei parale” de Bertolt Brecht, pe aceeaşi scenă aflându-se Clody Bertola, George Măruță, Rodica Tapalagă și Margareta Pâslaru. În 1967 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.Toma Caragiu a demonstrat o dăruire excepțională pentru teatru care i-a adus titlul de „comic genial”, în anul 1969 și chiar de „cel mai bun actor român”, în anul 1971.

Teatrul „L.S. Bulandra” devine locul unde-şi va desfăşura ultima şi cea mai bogată etapă a carierei sale, în care a jucat în spectacole regizate de Liviu Ciulei, Lucian Pintilie sau Valeriu Moisescu. Aici, iar mai apoi la Teatrul Național și Teatrul de Comedie, Toma Caragiu a apărut pe scenă de peste două mii de ori, în douăzeci de piese diferite. Toma Caragiu a realizat rolul Ion Cristea în „Sfântul Mitică Blajinul” (1966) de Aurel Baranga, rolul reporterului Romeo în „Ziariștii”, un rol care i-a adus actorului Premiul de Interpretare – 1971 din partea revistei „Teatrul”, Tipătescu în „O scrisoare pierdută” (1972) de I. L. Caragiale, Anton Antonovici în „Revizorul” (1972) de N. V. Gogol, colonelul Grigore Mârzacu, șef al Siguranței, din „Simfonia patetică” (1973), spectacol semnat și regizat de Aurel Baranga, Toma Hrisanide în „Interesul general” (1973), semnată și regizată tot de Aurel Baranga, sau în „Azilul de noapte” (1975) de Maxim Gorki, ultimul său rol fiind James Tyrone din „Lungul drum al zilei către noapte” (1976) de Eugene OʹNeill.

În 1975, Toma Caragiu devenea la Bulandra și regizor, asigurând punerea în scenă a piesei „Titanic Vals” de Tudor Mușatescu, cu Ștefan Bănică, Ileana Stana Ionescu, Tamara Buciuceanu și Valeria Marian în distribuție. Din bogata sa filmografie:„Nu vreau să mă-nsor” (1961), în regia lui Manole Marcus, „Străzile au amintiri” (1962), regia Manole Marcus, „Haiducii” (1966), „B.D. la munte și la mare” (1971), „Ciprian Porumbescu” (1973), „Actorul și sălbaticii” (1975), „Operațiunea Monstrul” (1976), „Serenadă pentru etajul XII” (1976), în regia lui Carol Corfanta. Remarcabile au fost și scheciurile televizate ale actorului: „Ai nai, pleci – n-ai nai, stai (1965), „N-ai pe cineva undeva?” (1966), „Un morcov pe adresa dvs.” (1967), „Fabula”, „Omul cu șopârla” (1971), „Moș Gerilă” sau „Așa-i în tenis” (1972) fiind printre cele mai cunoscute momente televizate ale sale, unele cu aluzii fine la regimul comunist.

Toma Caragiu a fost şi un apropiat colaborator al Teatrului Naţional Radiofonic, unde a debutat în piesa „Douăsprezece lire” (1965) de James Matthew Barrie, în regia lui Mihai Zirra, în compania actrițelor Elvira Godeanu și Marcela Rusu. Au urmat alte 50 de piese cu participarea lui Toma Caragiu, printre care se află „Monopolul alcoolului” de I. L. Caragiale, regia David Esrig, „Femeile care omoară bărbații” (1968) de Michel Tonecki, regia Ion Vova, „Minunile Sfântului Sisoe” (1969) de George Topârceanu, „Riscurile celebrității” de Mark Twain, în 1970, regia Mihai Pascal, „Comisarul e băiat de treabă” (1972) de Georges Courtelaine.

Toma Caragiu a murit la doar 52 de ani, în plină putere artistică, sub dărâmăturile blocului în care locuia, în urma cutremurului din 4 martie 1977, împreună cu prietenul său, regizorul Alexandru Bocăneț. Cei doi sărbătoreau în acea seară finalizarea filmului „Gloria nu cîntă”, în care Toma Caragiu juca rolul principal, iar faptul că în urma seismului au decis să iasă din apartament, pe scări, le-a fost fatal. Toma Caragiu a fost înmormântat în Cimitirul Bellu, la 11 martie 1977.

Imediat după moartea tragică a artistului, soţia sa Elena Caragiu a părăsit țara și s-a stabilit în Statele Unite ale Americii. După moartea actorului, lumii i se dezvăluia şi o latură aproape necunoscută a personalităţii sale remarcabile: poezii create de Toma Caragiu de-a lungul vieţii, au fost publicate postum, sub îngrijirea lui Ion Cocora, în anul 1979. Una dintre surorile marelui actor, Matilda Caragiu – Marioțeanu, a ajuns o respectată lingvistă, membră a Academiei Române, iar cealaltă soră, Geta Caragiu – Gheorghiță, a fost o talentată sculptoriță. În amintirea marelui actor, sala de spectacole a Teatrului Bulandra îi poartă în prezent numele, la fel şi teatrul din Ploieşti.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/toma-caragiu-2712/

https://www.ro.biography.name/actori/112-romania/557-toma-caragiu-1925-1977

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cei-doi-toma-caragiu-regele-si-bufonul

https://ziarullumina.ro/documentar/toma-caragiu-a-fost-cu-totul-altceva-din-pacate-irepetabil-40507.html

http://biografii.famouswhy.ro/toma_caragiu/

http://www.rador.ro/2019/03/04/portret-toma-caragiu-un-actor-irepetabil/

£££

 S-a întâmplat în 21 august1955: La această dată, între ora 20.00 şi ora 22.00, începea prima emisiune experimentală de televiziune în România. Cu un sfert de oră înaintea începerii emisiunilor, a început să fie difuzată imaginea de identificare a staţiei, având pe fundal melodia „Bucureşti, Bucureşti, peste vreme să trăieşti, mai voinic mai frumos…”. 

La ora 20.00, primele cuvinte au fost rostite de crainica Cleo Stieber: „Bună seara, dragi spectatori. Aici Staţia experimentală de televiziune Bucureşti. Începem primul nostru program…”. Au fost difuzate jurnalul de actualităţi nr. 31, o prezentare din „Tăunul”, documentarul „Asia sovietică”, desenul animat „Ursuleţii” şi alte filme. Deoarece staţia dispunea de un singur videoproiector, pe durata schimbării filmelor existau pauze, în care se difuzau diafilme şi muzică. Emisiile au continuat şi în zilele de 22, 23 şi 24 august 1955, cu alte filme. Televiziunea Română a început să emită ulterior la 31 decembrie 1956 dintr-un studio improvizat din Floreasca, Str. Moliere nr. 2. 

Emisiunea putea fi recepţionată pe puţinele televizoare ruseşti, „Leningrad”, „Rubin” şi „Temp”, existente la acea dată în Bucureşti. Pentru public au fost amenajate săli de vizionare la magazinul „Electrotehnica” din Bulevardul Magheru, magazinul „Tehnometal” din Calea Victoriei, cooperativa „Radio Progres” din Bulevardul Magheru, Muzeul Tehnic din Parcul Carol, la terenurile de tenis din parcul Naţional, parcul de distracţii din parcul Herăstrău şi la magazinul „Sport-Muzică” din strada Academiei. Ulterior, numărul acestora a sporit. 

Până în noiembrie 1955, programele s-au difuzat cu intermitenţă. Din 12 noiembrie, emisiunile au fost difuzate cu regularitate sâmbăta, între orele 19.00 şi 21.00, transmiţându-se câte un documentar şi un film artistic. În decembrie 1955, emisiunile au fost extinse şi în cursul săptămânii, special pentru a putea fi recepţionate la expoziţia „Aspecte ale construcţiei paşnice în URSS”. Pe 28 şi 29 decembrie 1955 a fost transmis filmul „Desfăşurarea”, iar pe 30, 31 decembrie şi 1 ianuarie 1956 au fost transmise documentarele „376 de zile”, „La Polul Nord”, „Maeştrii sportului”, „Schiorii sovietici”. În 1956 emisiunile experimentale au constat în continuare din filme artistice şi documentare, jurnale de actualităţi, desene animate. Staţia experimentală de televiziune şi-a încetat emisia o dată cu înfiinţarea postului public.

Congresul al II-lea al PMR a decis înfiinţarea unui post public de televiziune până la sfârşitul anului 1956. Pe 14 decembrie 1956, pe turnul Casei Scânteii (Casa Presei Libere de azi) a fost montată o antenă de 12 metri. Staţia de emisie a fost instalată la etajele 11, 12 şi 13 ale aceleiaşi clădiri, ea constând din utilaje furnizate în totalitate de URSS. Puterea staţiei era de 15 kW, acoperind o rază de peste 60 km. Legătura cu studiourile de televiziune din strada Molière se făcea printr-un cablu coaxial lung de 3,5 km. Postul public de televiziune a fost inaugurat oficial pe 31 decembrie 1956. Modelul instituţiei a fost preluat după modelul BBC, spectrul frecvenţelor fiind limitat şi realizându-se un program naţional standardizat. Prin acest demers instituţia televiziunii primea rolul deosebit de important de a fi în serviciul public şi de a avea obligaţii în ceea ce priveşte educaţia şi informarea cetăţenilor.

Anul 1957 aducea pentru televiziunea din România câteva premiere naţionale: primul car de reportaj intră în dotarea TVR, se înfiinţează o staţie pentru recepţia emisiunilor din exteriorul României, sunt efectuate două transmisii în direct a unor evenimente, primul fiind muzical – concertul lui Yves Montand de la Sala Floreasca, iar al doilea, sportiv. Emisia în această perioadă era efectuată cu ajutorul unui emiţător de 22 kw, în standardul D, pe canalul 2. În anul 1968 este inaugurat un nou sediu, păstrat până în prezent, pe Calea Dorobanţilor constituit din: trei studiouri de producţie, un studio de ştiri, un studio pentru înregistrări muzicale şi alte incinte cu facilităţi pentru producţie şi montaj.

Surse:

http://stiri.tvr.ro/tvr-60---istoria-in-stiri--povestea-primei-transmisiuni-oficiale-din-romania_78751.html

http://www.romania-actualitati.ro/61_de_ani_de_la_prima_emisiune_experimentala_de_televiziune_din_romania-93142

http://www.tvr.ro/arhiva-tvr_1588.html#view

https://www.mediafax.ro/cultura-media/prima-emisiune-a-statiei-experimentale-de-televiziune-bucuresti-a-avut-loc-la-21-august-1955-16031285

https://www.descopera.ro/cultura/16031441-prima-emisiune-de-televiziune-din-romania

https://leviathan.ro/aici-statia-experimentala-de-televiziune-bucuresti-63-de-ani-de-la-prima-emisiune-experimentala-de-televiziune-din-romania-de-pusa-roth/

£££

 Inima care nu se odihnește Ce înseamnă, de fapt, iubirea unei mame? Oare se măsoară în cuvinte, în gesturi mari sau în toate acele lucruri ...