&&&

 23 aprilie - Ziua Forţelor Terestre din Armata României, marcată în ziua patronului spiritual - Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. La mulți ani tuturor foștilor mei camarazi din Forțele Terestre ale oștirii române! 

Sfântul Gheorghe a fost ocrotitorul oștirii lui Ştefan cel Mare. Icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă care se lupta cu balaurii, era pictată sau cusută pe steagurile de luptă ale domnului moldovean. Un astfel de exemplu este Steagul Sfântului Ştefan cel Mare, unul dintre cele mai valoroase obiecte istorice şi liturgice păstrate până în zilele noastre. Acesta îl înfăţişează, pe o parte, pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul soldaţilor şi al armatei, şezând pe un tron domnesc şi având la picioare un balaur cu trei capete. Deasupra, se află doi îngeri ai Domnului, care ţin în mâini o sabie şi o coroană, încununându-l, astfel, pe sfânt cu o cunună mucenicească veşnică.

Istoria Forţelor Terestre însumează, în paginile sale, faptele de arme ale luptătorilor infanterişti, artilerişti, vânători de munte, tanchişti, rachetişti şi artilerişti antiaerieni, transmisionişti, cercetaşi, genişti, apărători CBRN şi paraşutişti etc. Bazele constituirii şi consacrării Forţelor Terestre Române moderne pot fi fixate, în timp, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a procesului revoluţionar paşoptist, a Unirii de la 1859 şi a înfăptuirii reformelor în domeniul militar sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Proclamată de Parlamentul de la Bucureşti la 9 mai 1877, independenţa de stat a României a fost consolidată prin efortul oştirii române, implicit al Forţelor Terestre. România dispunea, la acea vreme, de patru divizii de infanterie, grupate în două corpuri de armată. 

La începutul primului război mondial, armata de uscat avea în componenţă cinci corpuri de armată, 15 divizii de infanterie, două brigăzi de roşiori şi cinci de călăraşi, 25 regimente de artilerie şi două de geniu (cu batalioane de pionieri şi pontonieri), semibatalioane de căi ferate, companii de telegrafie, secţii de aerostaţie, de automobile şi de porumbei. Aceeaşi perioadă a marcat şi apariţia distinctă a unităţilor de armă - artilerie, cavalerie, geniu. În anul 1940 a apărut Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, ale cărui atribuţii vizau instrucţia cadrelor şi a trupei, asigurarea materială, disciplina şi controlul comandamentelor, unităţilor şi formaţiunilor de uscat ale armatei. În luptele purtate în ultima parte a anului 1944 în nord-vestul ţării, în Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, România a mai folosit, pe lângă cele două comandamente de armată, patru corpuri de armată, corpurile de munte, cavalerie şi motomecanizat şi alte structuri luptătoare aparţinând celorlalte arme, inclusiv instituţii de învăţământ. În Cehoslovacia au luptat un corp de armată, o divizie de infanterie şi două de cavalerie, iar în Austria un regiment de care de luptă.

Reorganizarea armatei române din anul 1947 a vizat şi Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, atribuţiile acestuia fiind preluate de cele patru regiuni militare înfiinţate cu acest prilej de comandamentele de armată şi de direcţiile subordonate nemijlocit Marelui Stat Major: Comandamentul Infanteriei, Comandamentul Cavaleriei, Comandamentul Geniului, Direcţia Înzestrării Auto şi Blindate. În septembrie 1956 a luat fiinţă Direcţia Tancuri şi Auto, care din 1960 se va numi Comandamentul Trupelor de Tancuri şi Auto. În anul 1969 se constituie Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor. În contextul schimbărilor survenite în România după decembrie 1989, la 1 august 1990 Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor se reorganizează în Comandamentul Trupelor de Uscat, în compunerea acestuia intrând Direcţia Tehnică de Tancuri şi Auto, Inspectoratul General al Infanteriei şi Vânătorilor de Munte, Inspectoratul General al Blindatelor, Inspectoratul General al Artileriei, Inspectoratul General al Geniului, Inspectoratul General al Protecţiei Antichimice, Inspectoratul General al Apărării Antiaeriene a Trupelor de Uscat.

Necesităţile operaţionale au determinat, în 1993, transformarea Comandamentului Trupelor de Uscat în Statul Major al Trupelor de Uscat, având în compunere armate de arme întrunite, instituţii de învăţământ şi formaţiuni de diferite arme subordonate direct. Un deceniu mai târziu, Statul Major al Trupelor de Uscat îşi modifică denumirea în Statul Major al Forţelor Terestre. După ce România a devenit stat membru „de facto” al Alianţei Nord-Atlantice, Forţele Terestre au continuat să se constituie într-o componentă importantă a securităţii ţării noastre. În prezent, Forţele Terestre reprezintă o componentă importantă a securităţii României, având capacitatea de a acţiona în toată gama operaţiilor militare. În garnizoanele din ţară unde există garnizoane care au în componenţă unităţi militare din Forţele Terestre se desfăşoară la această dată ceremonii militare de omagiere a jertfelor înaintaşilor şi de evocare a tradiţiilor de luptă ale unităţilor, precum şi adunări festive, simpozioane, evocări, expoziţii de carte şi foto, ziua porţilor deschise, competiţii sportive şi aplicativ militare.

La mulţi ani, multă sănătate şi împliniri tuturor camarazilor din Forţele Terestre din Armata României!

Surse:

https://www.forter.ro/ministerul-apararii-nationale/ziua-forţelor-terestre/18730

https://www.mapn.ro/cpresa/2040_De-Sfantul-Gheorghe-T-Ziua-Fortelor-Terestre-Romane

http://www.fundatiasfantulgheorghe2008.ro/content/ziua-forţelor-ter estre-2018

&&&

 S-a întâmplat în 23 aprilie…

– Sf. Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă (Calendarul Creştin-Ortodox); Sf. Mare Mucenic Gheorghe (Calendarul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică); Sf. Gheorghe, martir (Calendarul Romano-Catolic)

- „Ziua Forţelor Terestre ale Armatei României”, marcată în ziua patronului spiritual al acestora - Sf. Mare Mucenic Gheorghe

-  „Ziua Mondială a Cărţii şi a Drepturilor de Autor"; instituită de UNESCO pe baza unei Rezoluţii din 1995. Ziua Mondială a Cărţii şi a Drepturilor de Autor comemorează moartea, în aceeaşi zi, a aceluiaşi an (23 aprilie 1616), a trei mari scriitori ai lumii: unul britanic, William Shakespeare, unul spaniol, Miguel de Cervantes, şi Inca Garcilaso de la Vega, scriitor peruan de origine spaniolă, precum şi a altor scriitori: poetul englez William Wordsworth (1850), scriitorul francez Jules Barbey d’Aurevilly (1889) si poetul englez Rupert Brooke (1915). De asemenea, 23 aprilie este ziua de naştere a multor oameni care au slujit peniţa, cum ar fi Maurice Druon, K.Laxness, Vladimir Nabokov, Josep Pla şi Manuel Mejía Vallejo.

-„Ziua Bibliotecarului din România", marcată pe baza Hotărârii de Guvern nr. 293 din 14 aprilie 2005; coincide cu „Ziua Mondială a Cărţii şi a Drepturilor de Autor" instituită de UNESCO în anul 1995

- „Ziua feroviarilor" (instituită prin H.G. 815/1994 şi modificată printr-o hotărâre a Guvernului din 15.IV.1999), sărbătorită de Sf. Mare Mucenic Gheorghe (Monitorul Oficial 13/19.IV.1999). Este noua denumire, începând din anul 1999, a fostei „Zile a ceferiştilor", care era marcată la 16 februarie

- 1400: Alexandru cel Bun urcă, cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân (domnul Ţării Româneşti), pe tronul Moldovei; domnia acestuia este una dintre cele mai lungi din istoria ţării (până în ianuarie 1432); pe plan intern s-a îngrijit de dezvoltarea Moldovei (organizarea instituţională, intensificarea comerţului, recunoaşterea Mitropoliei moldovene de către Patriarhia de la Constantinopol); pe plan extern a respins primul atac al turcilor asupra Moldovei (1420) 

- 1563: Începerea construcţiei Palatului Escurial (El Escorial – în spaniolă) - palatul-simbol al monarhiei spaniole.

-1564:La această dată este celebrată în mod tradiţional ziua de naştere a dramaturgului şi poetului englez William Shakespeare (m. 23.04.1616).

- 1597: „Văduvele vesele din Windsor", piesa lui Shakespeare este jucată pentru prima dată, în prezenţa reginei Elizabeth I a Angliei 

- 1616: A murit dramaturgul şi poetul englez William Shakespeare

- 1616: A murit scriitorul spaniol Miguel de Cervantes Saavedra. Miguel de Cervantes Saavedra (n. 29 septembrie 1547, Alcalá de Henares - d. Madrid) a fost un romancier, poet şi dramaturg spaniol. E considerat simbolul literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha” („hidalgo” este un reprezentant al micii nobilimi) pe care mulţi critici literari l-au considerat primul roman modern şi una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale. A fost supranumit „Principele ingeniozităţii”.Don Quijote de la Mancha este capodopera literaturii spaniole. Prima parte a apărut în 1605 şi s-a bucurat de un mare succes din partea publicului. 

– 1616: A murit Garcilaso de la Vega (născut Gómez Suárez de Figueroa), cronicar şi scriitor un scriitor peruan de origine spaniolă, recunoscut ca fiind primul autor născut în „Americi” a cărui operă a pătruns în partea de vest (n. 1539). 

– 1748: S-a născut Félix Vicq-d’Azyr, medic şi anatomist francez, considerat fondatorul anatomiei comparate; a descoperit teoria omologiei în biologie; a făcut, de asemenea descoperiri importante în neuroanatomie (m. 1794) 

- 1775: S-a născut pictorul englez Joseph William Turner, precursor al impresionismului.Joseph Mallord William Turner (n. Londra - d. 19 decembrie 1851, Chelsea, Londra) a fost pictor şi gravor britanic peisagist, reprezentant al romantismului.Specializat în peisaje şi scene marine, era considerat de impresioniştii francezi ca unul dintre principalele modele artistice.

- 1850: A murit poetul romantic britanic William Wordsworth; reprezentant al „Şcolii lacurilor". William Wordsworth (n. 7 aprilie 1770, Cockermouth, Cumberland, Lake District - d. Rydal Mount) a fost un poet englez din prima perioadă a romantismului. Împreună cu Coleridge şi Southey aparţine de aşa zisă Școală a lacurilor, Wordsworth fiind cel mai vârstnic dintre poeţii acestui grup.Wordsworth şi-a compus primele lucrări, „An Evening Walk" („Plimbare de seară", 1793) şi „Descriptive Sketches" („Schiţe descriptive", 1793), în spiritul poeziei didactice descriptive ale sentimentaliştilor.

- 1851: A murit Constantin Daniel Rosenthal, pictor şi revoluţionar român. Constantin Daniel Rosenthal, (n. 1820) pictor şi revoluţionar român de etnie evreiască, s-a născut la Budapesta într-o familie de negustori. A absolvit Academia de belle-arte din Viena. Se împrieteneşte cu Ion Negulici, cu Constantin A. Rosetti şi cu alţi tineri din generaţia paşoptistă. În 1842 se stabileşte la Bucureşti, graţie pictorului Ioan D. Negulici ca trimis al masoneriei, pentru a sprijini mişcarea de trezire naţională care a generat revoluţiile de la 1848. A fost membru al societăţii secrete Frăţia, din cercul lui C. A. Rosetti, împreună cu care a plecat în emigraţie după înfrângerea revoluţiei de la 1848, spre a reveni mai apoi la Pesta. În anul 1845, este iniţiat, în Franţa, în Loja Trandafirul Perfectei Tăceri, apoi în 1846 a fost ales Maestru de Ceremonii, iar în 1847 a primit gradul de Maestru în aceeaşi lojă din capitala Franţei. Studiază şi pictează la Paris şi Londra în anii 1845-48, în condiţii materiale dificile. Aici, devine membru al Societăţii studenţilor români din Paris. A trecut la creştinism în 1847 şi şi-a luat prenumele Constantin. În 1848, revine la Bucureşti şi participă activ la revoluţia română din 1848, pentru care guvernul revoluţionar îi acordă naturalizarea. Merge şi el un timp la Paris, dar trăieşte în exil în Elveţia şi la Graz. Apoi, pleacă spre Ardeal cu o misiune din partea comitetului revoluţionar român de la Paris. Este arestat la Budapesta, având asupra lui materiale revoluţionare. Moare în noaptea de 22 spre 23 aprilie 1851, în urma torturilor suferite în închisoare, fără să-şi fi trădat prietenii şi tovarăşii de luptă

- 1858: S-a născut Max Planck, fizician german, laureat al Premiului Nobel. Max Karl Ernst Ludwig Planck (n. Kiel — d. 4 octombrie, 1947, Göttingen) a fost un fizician german, laureat al Premiul Nobel pentru Fizică în 1918.

- 1859: S-a născut, la Ploieşti, Lazăr Şăineanu (m.1934), lingvist şi folclorist român, slabilit în Franţa (1900).A publicat lucrări despre limba şi folclorul român (Încercare asupra semasilogiei limbii române, 1887; Istoria filologiei române, 1892; Dicţionarul universal al limbii române, 1896; Basmele românilor, 1895). A elaborat studii referitoare la limba franceză (Limba lui Rabelais, 2 vol., 1922-1923 ş.a.).

- 1872: S-a născut, la Bucureşti, Alexandru Tzigara-Samurcaş (m.1952), istoric român al artei vechi româneşti şi al artei populare.Membru corespondent al Academiei Române (1938).A fost director al Muzeului de Artă Naţională (din 1906). Specialist în istoria artei culte şi populare din România. A publicat: Muzeul nostru naţional (1906), Arta în România (1909), Arcul de Triumf (1929), Trofeul de la Adam Klissi (1945), Vechimea portului ţărănesc (1945) etc. 

– 1872: S-a născut (la Abdela, Grecia) Nuşi Tulliu, poet şi prozator aromân; director al ziarului „Ecoul Macedoniei” din Bucureşti (m. 1941)

- 1874: S-a născut, la Maddalone, Italia, Alfonso Castaldi (m.1942), compozitor şi pedagog român de origine italiană.A luat parte la fondarea Societăţii Compozitorilor Români (1920). A lucrat ca profesor la Conservatorul din Bucureşti.A compus muzică de teatru, piese vocal-simfonice, muzică de cameră, piese corale şi vocale. A impus poemul simfonic în muzica românească. 

- 1875: S-a născut, la Roşia, jud. Bihor, Gheorghe Ciuhandru (m.1947), preot publicist român. Membru de onoare al Academiei Române.A militat pentru apărarea şcolilor confesionale româneşti din eparhia Aradului împotriva tendinţelor de maghiarizare. A lăsat numeroase lucrări de teologie şi istorie.

- 1880: A fost înfiinţată Direcţia Princiară a Căilor Ferate din România, prima formă de administraţie feroviară de stat sub emblema „CFR”. Primul conducător al Direcţiei Princiare CFR, înfiinţată prin Decretul 1248/1880 a fost colonelul Ştefan Fălcoianu. Principele României Carol I şi I. C. Brătianu, ca ministru secretar de stat la lucrări publice, au semnat decretul nr. 1848 publicat în Monitorul Oficial nr. 94/1880, prin care a luat naştere prima administraţie feroviară de stat din România

- 1880, 23.IV / 5.V: A murit (la Foeni,Timiş) Andrei Mocioni (Mocsony), jurist şi om politic; a militat pentru emanciparea românilor din Imperiul Habsburgic; membru fondator (1866) şi apoi membru de onoare (1870) al Societăţii Academice Române (n.27.VI.1812, la Budapesta)

- 1887: Sfinţirea Catredalei mitropolitane de la Iaşi.

– 1891: S-a născut Serghei Prokofiev, compozitor şi pianist rus (m. 1953)

- 1894: S-a născut, la Drăgăşani, jud. Olt, Gib .I. Mihăescu (m.1935), prozator român.

- 1899: S-a născut Vladimir Nabokov, scriitor american de origine rusă (d. 1977).

 - 1902: S-a născut Halldór Laxness, scriitor islandez, laureat al Premiului Nobel.

- 1904, 23.IV / 6.V: S-a născut chimistul Giorgio Ostrogovich; în paralel cu activitatea didactică (la Cluj şi Timişoara), a făcut numeroase studii teoretice şi experimentale în diverse domenii ale chimiei organice; membru corespondent al Academiei Române (m. 1984)

- 1910, 23.IV / 6.V - 24.IV / 7.V: A avut loc, la Bucureşti, Congresul de constituire a Partidului Naţionalist-Democrat, condus de Nicolae Iorga şi A. C. Cuza; a fost adoptat un program de esenţă conservator-junimistă, care se adresa mai ales tineretului intelectual provenit din mediul rural şi unei părţi a populaţiei cu venituri mici şi mijlocii de la oraşe (Istoria României în date, 2003)

- 1918: S-a născut scriitorul şi academicianul francez de origine rusă, Maurice Druon, autorul cărţii „Regii blestemaţi". Maurice Druon (n.Paris - d. 14 aprilie 2009) a fost un scriitor francez, membru al Academiei Franceze şi membru de onoare al Academiei Române din 1996.

- 1920: S-a născut Edmond Deda, compozitor, pianist, dirijor şi profesor (m. 2006).A absolvit Conservatorul „Alberto della Pergola” si “The Billy Mayerl School of Modern Orchestration” din Londra. Edmond Deda a fost profesor la Scoala Populara de Arta din Bucuresti, director muzical al Teatrului „ Ion Vasilescu” din Capitala, profesor si director al Departamentului Canto Pian al Scolii de Arta Populara din Brasov. 

- 1920: A luat fiinţă Compania Franco-Română de Navigaţie Aeriană, unind pe calea aerului Parisul cu Constantinopolul. Era prima companie aeriană de zboruri regulate transcontinentală internaţională din lume pentru pasageri, mărfuri şi poştă. 

-1921:A fost semnată, la Bucureşti, Convenţia de alianţă defensivă româno-cehoslovacă (intrată în vigoare la 27.V.1921), care, împreună cu Convenţiile similare româno-iugoslavă (7.VI.1921) şi cehoslovaco-iugoslavă (14.VIII.1920), formează baza Micii Înţelegeri (organizaţie de securitate regională, defensivă, alcătuită din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia prin convenţii bilaterale de alianţe, având drept scop menţinerea şi apărarea statu-quo-ului teritorial stabilit prin tratatele încheiate în urma primului război mondial. Cunoscută şi sub numele de Mica Antantă, aceasta şi-a încetat activitatea în 1938

- 1922: S-a născut Pavel Chihaia, prozator, dramaturg, istoric de artă; stabilit, din 1978, în Germania, la München.

- 1928: S-a născut Shirley Temple (Black), actriţă de film (copilul-vedetă al anilor '30) şi diplomat american.Shirley Temple (n. 23 aprilie 1928 in Santa Monica, California, USA) a fost o actriţă americană, considerat în acel timp un copil minune, care a avut un succes deosebit în filmele jucate de ea în perioada copilăriei. Ea este considerată actriţa din istoria cinematografiei care a jucat cel mai bine rolurile de copil.

- 1935: S-a născut chimistul Zeno Simon; cercetări în domeniul chimiei cuantice; a aplicat metoda orbitalelor moleculare la probleme chimice; membru corespondent al Academiei Române 

- 1936: S-a născut solistul american Roy Orbison (m. 1988). Supranumit şi „The Big O", Roy Kelton Orbison s-a născut pe 23 aprilie 1936 şi a avut o carieră de peste patru decade, fiind considerat un pionier al rock and roll-ului.Este cunoscut pentru piesele sale „Ooby Dooby", „In Dreams", „Oh, Pretty Woman", „Crying", „You Got It" sau „California Blue".În 1987, Roy a fost introdus în „Rock and Roll Hall Of Fame", pentru ca în 1989 să fie inclus postum (a decedat în 1988) în „Songwriters Hall of Fame".Ca un fapt divers, cântecul „Please Please Me" al celor de la The Beatles a inspirat melodia „Only The Lonley" a lui Roy Orbison.

– 1941: S-a născut Raymond S. Tomlinson, programator american care a inventat sistemul e-mailului şi unul dintre primii pioneri ai reţelei ARPANET; cunoscut pentru desemnarea simbolului „@” pentru a indica faptul că un mesaj trebuie trimis către un computer diferit al unei reţele (m. 2016)

- 1944: S-a născut, La Şomcuta Mare, jud. Maramureş, Gheorghe Petrescu (m.1978), folclorist român. Membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. A înregistrat peste 2000 de melodii din circa 100 de localităţi din zonele Bihor, Huedin, Valea Gurghiului, Sălaj etc. A elaborat studii şi monografii folclorice.

- 1950: S-a născut Geo Costiniu, actor şi scenarist 

- 1954: S-a născut Michael Moore, regizor de film american, scenarist şi producător

- 1958: S-a născut Radu Mihăileanu, regizor de film şi scenarist francez de origine română

- 1960: A murit Toyhiko Kagawa, scriitor şi om politic japonez (n. 1888) 

- 1962, 23-25: Printr-o plenară specială a Partidului Muncitoresc Român şi o sesiune specială a Marii Adunări Naţionale (27-30 aprilie) se marca încheierea cooperativizării agriculturii în România, proces început în martie 1949 şi care trebuia, teoretic, să se realizeze prin asocierea pe baza liberului consimţământ al ţăranilor, dar care s-a caracterizat prin abuzuri şi violenţe; zeci de mii de ţărani au fost supuşi unor presiuni, dar şi represiuni judiciare, fiind judecaţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă pentru a se fi opus colectivizării forţate

- 1965: A murit ufologul american de origine poloneză George Adamski, un autodidact bizar, care a declanşat, de fapt, fenomenul „contacţilor"; el afirma că a văzut încă din 9.X.1946, prin telescopul său personal, un OZN în formă de trabuc; în anii următori a făcut mai multe fotografii spectaculoase, în care se poate urmări modul în care „nave de cercetare" discoidale, luminoase, părăsesc pe rând o „navă mamă" lunguiaţă, mult mai mare; deşi fotografiile au fost ridiculizate, specialiştii, înarmaţi cu aparatura cea mai sofisticată, nu au putut dovedi că au fost trucate; Adamski a scris ulterior o serie de cărţi de succes în care vorbea despre întâlnirile sale cu extratereştrii (n. 1891) 

- 1975: A murit medicul Iuliu Niţulescu; cercetări originale asupra glicemiei, vitaminei C, a rolului sistemului nervos în metabolismul glucidic; membru de onoare al Academiei Române (n. 1895) 

- 1979: A murit Maurice Clavel, eseist, scenarist, filosof şi jurnalist francez (n. 1920). 

--1990: A murit actriţa de film americană Paulette Goddard, parteneră de film şi de viaţă a actorului şi regizorului Charlie Chaplin (n. 1910) 

- 1996: A murit poetul şi prozatorul Mircea Ciobanu (Mircea Sandu) (n. 1940)

- 1999: A murit Melba Liston, cântăreaţă şi compozitoare americană de jazz (n. 1926)

- 2005: A murit Sir John Mills, actor de film britanic (n. 1908) 

- 2007: A murit Boris Elţîn, primul preşedinte al Rusiei ales liber (1991) (n. 1931)

-2008, 23/24: A murit Marcel Chirnoagă, grafician, sculptor şi scenograf, considerat unul dintre cei mai importanţi artişti plastici români contemporani. Marcel Chirnoagă (n. 17 august 1930, Buşteni, judeţul Prahova) a fost un artist plastic român complet, absolvent al Facultăţii de matematică şi fizică din Bucureşti, 1952, urmând simultan şi studii liberale de artă, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România din 1953.Artistul Marcel Chirnoagă a realizat, de-a lungul vieţii sale, peste 3.000 de lucrări, excelând în desene, gravuri, picturi şi sculpturi, fiind în acelaşi timp şi autorul celei mai importante opere româneşti de la sfârşitul secolului al 20-lea, ciclul de gravuri Apocalipsa.

– 2011: A murit omul de afaceri japonez Norio Ohga, fostul preşedinte al grupului Sony, cel care a transformat această firmă japoneză de produse electronice într-un gigant mondial în domeniul multimedia şi cel care a condu s echipa ce a dezvoltat compact-discul (CD-ul) (n. 1930)

$$$

 S-a întâmplat în 24 aprilie 1574: La această dată, a avut loc bătălia de la Jilişte, o confruntare pentru tronul Moldovei, între Ioan Vodă „cel Cumplit” (1572 – 1574) şi Petru Şchiopul1574 – 1579, 1582 – 1591), susţinut de fratele său, domnul Valahiei, Alexandru II Mircea (1568 – 1577).

Mazilirea lui Ioan vodă – cauzată de ura marelui vizir Mehmed Sokollü şi de uneltirile domnului muntean, aflat în sprijinul fratelui său – a fost anunţată încă de la 21 februarie 1574, de un ceauş, iar la 26 martie 1574 Petru Şchiopul primeşte învestitura din partea sultanului. Ioan Vodă, văzând primejdia, „strângându ţara”, cere tuturor să-l ajute în greaua încercare. Toţi cei prezenţi „cu glas mare strigară că lângă dânsul vor pieri” (Grigore Ureche). Astfel, Ioan vodă a reuşit să strângă o „armată mare de băştinaşi şi locuitori ai graniţelor care vin din toate părţile” (raportul trimisului austriac la Poartă): 20.000 de pedestraşi (formaţi din răzeşi, stăpâni de ocini), 10.000 de călăreţi (steagurile de curteni şi boiereşti), la care se adaugă cei 1.200 de cazaci, conduşi de hatmanul Swierczowski.

În acest timp, trupele lui Petru Şchiopul fac joncţiunea cu cele ale domnului muntean, la Săpăţeni (50 km de Hârşova) şi se îndreaptă spre Milcov. La Jilişte (la sud-est de Focşani, judeţul Vrancea), în seara de 23 aprilie 1574, sunt atacaţi de avangarda oastei moldovene, condusă de marele vornic Dumbravă şi Swierczowski, care distruge în totalitate straja munteană (400 de oameni). A doua zi dimineaţă, Ioan vodă îşi împarte oastea „în trei polcuri”, năvăleşte asupra duşmanilor pe care „i-au lovit cându ei dormiia fără grijă … şi multă moarte făcând într-înşii” (Ibidem).

Cei doi fraţi au scăpat cu greu, domnul muntean s-a retras la Târgul de Floci, iar Petru la Brăila, aşteptând întăriri. Un corp de oaste, condus de vornicul Dumbravă, înaintează spre Bucureşti, unde-l instalează pe fiul lui Pătraşcu cel Bun (1554 – 1557), Vintilă Vodă (apr. – mai 1574). Ioan vodă asediază Brăila, cucerind oraşul, dar fără cetate. O oaste otomană, venită să restabilească situaţia, este nimicită în Bugeac, oraşul Tighina este ars şi o altă oaste otomano-tătară este zdrobită la răsărit de Nistru. Această îndrăzneală a domnului mazilit întrece orice măsură, de aceea conducătorii otomani din zonă iniţiază o expediţie de pedepsire a acestuia.

Surse:

George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti 2011

https://crispedia.ro/batalia-de-la-jiliste-roscani-1574/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/ioan-voda-cel-cumplit-un-personaj-unic-in-istoria-romaneasca

https://www.bzi.ro/sub-ce-context-a-avut-loc-batalia-de-la-batalia-de-la-jiliste-770494

http://www.istoria.md/articol/788/14_aprilie,_istoricul_zilei

https://www.timpul.md/articol/ioan-voda-cel-cumplit-%28v%29-marele-strateg- 54506.html

$$$

 S-a întâmplat în 24 aprilie1731: În această zi, a murit Daniel Defoe. Daniel Defoe (n. cândva între anii 1659 și1661) a fost un jurnalist şi scriitor englez. Este celebru prin romanul „Robinson Crusoe” (1719), o poveste despre un om naufragiat care a rămas singur pe o insulă. Împreună cu Samuel Richardson, Defoe este considerat fondatorul romanului englez. Primul mare romancier realist englez, Defoe este un observator minuţios, preocupat de morala individuală şi socială.

Se născuse în familia unui negustor, în jurul anului 1660, an în care revenise la cârma Angliei monarhia, răsturnată cu un deceniu mai înainte de revoluţia burgheză a lui Cromwell. Defoe a trăit într-o epocă de călătorii active, întrucât Anglia îşi extindea imperiul colonial şi stăpânirea asupra mărilor lumii. După cât se pare, şi Defoe a călătorit încă din tinereţe în Spania, Italia, Germania şi Franţa. După ce s-a ocupat vreme îndelungată de negustorie şi politică, începând din 1697 Defoe a scris numeroase eseuri, broşuri şi pamflete, fiind, cum am spune astăzi, publicist — carieră ce începuse să fie la modă în acea vreme. Defoe s-a remarcat imediat în acest domeniu, mai ales pentru că în scrierile lui se ocupa de problemele cele mai arzătoare ale epocii: dezvoltarea studiilor umaniste, progresul descoperirilor geografice, avântul capitalismului, luptele religioase.

În 1702, Defoe a atacat unul din subiectele sale favorite — tirania preoţilor — în broşura cu caracter de pamflet Cum să scăpăm mai uşor de eretici, care i-a atras persecuţii cumplite — punerea la stâlpul infamiei şi întemniţarea.După eliberarea din închisoare, a participat la viaţa publică mai ales ca ziarist. Deşi a avut câţiva înaintaşi în acest domeniu, se consideră că Defoe a întemeiat gazetăria în Anglia, prin publicaţia The Review, care a dăinuit nouă ani (1704—1713), fiind apoi înlocuită de Mercator. Activitatea sa de gazetar, ca şi sutele de poezii, de eseuri, broşuri şi tratate publicate în decurs de treizeci de ani au făcut din Defoe scriitorul cel mai fecund şi cel mai citit în vremea aceea. Dar ceea ce i-a adus scriitorului englez faima mondială a fost munca într-un alt domeniu al scrisului. Fără să părăsească celelalte laturi ale activităţii sale, la aproape şaizeci de ani, personalitatea neobosită, inepuizabilă a lui Defoe a păşit pe un drum nou: romanul.

Actul de naştere al romanului modern englezesc, zămislit de mintea rodnică a lui Daniel Defoe, a fost apariţia în 1719 a primului şi celui mai celebru din romanele sale, Robinson Crusoe. Uşurinţa în mânuirea condeiului i-a permis lui Defoe să dea apoi lumii, în decurs de cinci ani, o adevărată cascadă de asemenea romane, toate scrise la persoana întâi şi folosind în repetate rânduri procedeul curent pe atunci, de a le înfăţişa sub forma unor manuscrise aparţinând altcuiva. În 1720 apare Căpitanul Singleton, povestea unui alt mare călător care stabileşte rute noi pe oceane şi deschide drumuri prin pădurile virgine din Africa Centrală. Este o prezentare rezumativă, o reducere la esenţial a epocii de aur a navigaţiei şi pirateriei în care a trăit autorul.Urmează Memoriile unui cavaler, o povestire plină de aventuri militare, dar şi de interesante portrete contemporane. Prin Moll Flanders, care a cunoscut un succes fenomenal (chiar în anul apariţiei,1722, s-au publicat trei ediţii succesive), Defoe inaugura în literatura engleză genul de roman de aventuri cunoscut sub numele de roman picaresc. Moll Flanders este un tablou al moravurilor din epoca reginei Anna (începutul secolului al XVIII-lea), îndeosebi al corupţiei şi intoleranţei care se manifestau în diverse domenii de activitate.Moll Flanders ilustrează unul din meşteşugurile moderne ale lui Dafoe — identificarea cu personajul care-şi relatează viaţa, analizîndu-şi totodată acţiunile şi sentimentele. Tot în 1722, anul cel mai fertil al activităţii lui, Defoe întrerupe seria romanelor propriu-zise şi scrie o altă lucrare memorabilă: Jurnalul din anul ciumei. Întrucât epidemia de la Marsilia din 1721 reînviase spaima pricinuită de acest flagel, Defoe abordează, cu un acut simţ al actualităţii, un subiect senzaţional, al cărui succes era asigurat în faţa publicului contemporan. El evocă o cumplită epidemie de ciumă care secerase vieţile multor londonezi în 1665. Sub forma relatării unui martor ocular, inspirată de fapt din documente oficiale şi scrieri contemporane (peste două sute de surse), din povestirile unor cunoştinţe sau poate chiar ale unor rude, Defoe scrie un mare reportaj, brodând pe marginea elementelor documentare o serie de întâmplări şi aventuri, colorate de prezenţa unor tipuri pline de vioiciune şi a unor descrieri de un realism viguros, în care uneori îşi face loc macabrul şi grotescul. 

Îmbinând trăsăturile reportajului cu cele ale romanului istoric şi ale romanului picaresc, Jurnalul din anul ciumei a căpătat o celebritate mondială. Semnificativă în acest sens este aprecierea lui Walter Scott, care spunea despre Defoe că şi dacă n-ar fi scris Robinson Crusoe sau celelalte romane ale sale, tot şi-ar fi câştigat un loc în literatură şi epitetul de scriitor genial, fie chiar numai cu această carte. Opera lui Defoe este prea vastă, multilaterală şi diversă pentru a fi cuprinsă într-o scurtă caracterizare. Dacă ne limităm la romanele sale, se impun de la sine câteva aprecieri generale. Nu numai că Defoe a pus bazele romanului de acţiune, dar el a format în mare măsură gustul publicului pentru literatura de aventuri, căreia i-a dat o strălucire fără precedent. Faţă de alte descrieri de călătorii imaginare — cum ar fi Călătoriile lui Gulliver de Swift — romanele lui Defoe ocupă un loc aparte. Deşi multe din subiectele lui erau stranii şi neverosimile, ţinând aparent de domeniul fantasticului, Defoe era realist în manieră şi stil. Neavând preocupările alegorice şi satirice ale lui Swift, şi nici umorul acestuia, Defoe scrie romane propriu-zise, concentrând atenţia cititorului asupra naraţiunii, asupra faptelor şi întâmplărilor.

Succesul extraordinar al literaturii de aventuri în ţări îndepărtate ieşită de sub pana lui Defoe se datorează mai ales faptului că în ele este vorba de întâmplări actuale şi uşor de crezut, întrucât Defoe se ţinea în permanenţă la curent cu noile descoperiri atât prin lecturi, cît şi prin contactul cu diverşi călători, marinari, negustori şi chiar piraţi. În afară de descrierile pornind de la o temeinică documentare, Defoe a izbutit să înfăţişeze şi ţinuturi necunoscute sau prea puţin explorate pe vremea lui (de exemplu, călătoria prin inima Africii din Căpitanul Singleton). Robinson Crusoe este o carte de aventuri în cel mai bun sens al cuvântului — întrucât se bazează nu atât pe imaginaţie, cât pe realitatea epocii. Una din sursele de inspiraţie ale romanului a fost relatarea navigatorului Alexander Selkirk, care a stat singur din 1704 până în 1709 pe o insulă pustie din arhipelagul Juan Fernandez, în largul coastei chiliene.

Deşi Robinson Crusoe este o carte a izolării, ea rămâne totuşi deopotrivă un tablou al societăţii timpului, deoarece Robinson reproduce chiar şi pe insula pustie tradiţiile, datinile şi felul de a gândi al contemporanilor; el rămâne prizonier al unor norme de care nu se poate dezbăra chiar dacă ele nu-şi găsesc pe deplin rostul în singurătatea insulei. Aceasta este un adevărat simbol al societăţii omeneşti, redusă la proporţii minuscule. Pe insula pustie, Robinson străbate pe rând treptele de evoluţie a omenirii. Mesajul romanului Robinson Crusoe a căpătat o valoare durabilă,care a străbătut veacurile. În decursul timpului, celebritatea romanului a crescut neîncetat, numărul traducerilor în cele mai multe limbi ale globului fiind imens (prima traducere românească datează din 1835).

Defoe a oglindit în scrierile sale aspecte multilaterale ale vieţii contemporane. Mai mult decât atât, dat fiind că şi viaţa sa a fost strâns legată de evenimentele timpului, este justificată părerea că Defoe a fost o întruchipare, un simbol al epocii sale. Opera sa imensă (aproape patru sute de lucrări) constituie o enciclopedie a vremurilor pe care le-a trăit.Locul lui Defoe în literatura lumii poate fi stabilit în lumina următoarei aprecieri făcute de Jean-Jacques Rousseau (care în romanul său Emile, ca şi în alte opere ale sale, afirma că societatea a corupt firea iniţial bună a omului):„Din moment ce tot trebuie să avem cărţi, atunci după părerea mea există una care ne oferă cel mai faimos tratat de educaţie. Emile al meu va citi această carte înaintea tuturor celorlalte: multă vreme ea va trebui să constituie întreaga lui bibliotecă şi va sta întotdeauna la loc de cinste. Atâta timp cât gustul nostru va rămâne neprihănit, o să ne facă plăcere s-o citim”. Cartea la care se referea Rousseau era Robinson Crusoe.

Surse:

Andrei Bantas în Prefaţa cărţii Robinson Crusoe scrisă de Daniel Defoe

https://www.biography.com/people/daniel-defoe-9269678

https://www.britannica.com/biography/Daniel-Defoe

https://www.ro.biography.name/scriitori/9-anglia-uk/438-daniel-defoe-1660-1731

https://www.bbc.co.uk/programmes/articles/1NKhjb2HrlD1TDzQ6pbqqrR/the-secret-life-of -daniel-defoe

$$$

 S-a întâmplat în 24 aprilie1870: În această zi, s-a pus piatra de temelie a Capelei Sf. Elisabeta, ale carei picturi murale au fost executate în 1874 de Gheorghe Tăttărescu. Piatra de temelie i-a fost pusă, în 1870, de către Elisabeta, prima regină a României. Întreaga construcţie a fost ridicată pe cheltuiala exclusivă a lui Carmen Sylva. A fost bombardată de nemţi în 1944, abandonată de comunişti în 1948 şi vandalizată şi incendiată de satanişti în 2003. 

Construcția în formă de pătrat, cu o singură turlă, are elemente ce o aseamănă cu celebra Bazilica Sfântul Petru din Vatican.Capela a fost construită în incinta unui azil de fete, ridicat de soţii Davila. În 1862, Carol Davila a înfiinţat pe Dealul Cotrocenilor, în casa soţiei sale Ana Davila, născută Golescu, un mic orfelinat de fete. La scurt timp de la înfiinţarea orfelinatului, Elena Cuza a donat o mie de galbeni din avutul personal pentru construirea unei clădiri adecvate care să adăpostească elevele. Câteva luni mai târziu, în 18 iulie 1862, la rugămintea ei, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat decretul de înfiinţare a Azilului de copii orfani „Elena Doamna”.

Regina Elisabeta este cea care, după primele vizite la şcoală, a luat iniţiativa ridicării unei capele ce lipsea azilului. A lansat o listă de subscripţii, înscriindu-se în fruntea acesteia cu suma de 12.000 lei şi făcând apel la generozitatea femeilor românce. Astfel, în 24 aprilie 1870, de ziua onomastică a Reginei Elisabeta, a fost pusă piatra de temelie a Capelei Elisabeta, în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta, slujba fiind oficiată de mitropolitul Nifon. În 1944, nemţii, ambiţionându-se să bombardeze Palatul Cotroceni - aflat la o aruncătură de băţ - lovesc din greşeală turla bisericii. Până în 1948, slujbele au fost ţinute de preoţii de religie ai azilului. În perioada comunismului, capela a fost propusă de Nicolae Ceaușescu pentru a fi demolată, împreună cu toate clădirile din spatele Palatului Cotroceni, dar cel care se ocupa de lucrări a cerut realizarea unui gard provizoriu, pentru a se putea concentra pe proiectarea Casei Poporului.

Gardul provizoriu a rămas până în ziua de azi şi astfel a fost salvată nu numai Capela, ci întregul complex de clădiri care cuprinde Căminul Panduri şi Facultatea de Chimie. În urma unui incendiu care a avut loc în 2003, monumentul istoric, a rămas fără picturile originale de pe pereţii interiori, realizate de Gheorghe Tattarescu și fără acoperiş. Lăcașul de cult a fost reconstruit prin bunăvoința credincioșilor Parohiei „Sfântul Vasile” – Cotroceni și redeschis în 2010.

Surse:

https://basilica.ro/singura-biserica-ortodoxa-din-romania-construita-in-stil-italian-si-a-serbat-hramul/

http://merg.in/bucuresti/de-vizitat/capela-elisabeta-doamna-5908.html

http://ziarullumina.ro/capela-elisabeta-doamna-in-slujba-tinerilor-14739.html

http://www.noutati-ortodoxe.ro/capela-elisabeta-doamna-din-bucuresti-in-slujba-tinerilor_l12091 _p0.html

$$$

 S-a întâmplat în 24 aprilie1915: La această dată, începea primul genocid al secolului al XX-lea, atunci când sute de mii de armeni din Imperiul Otoman au fost deportați, mulți dintre ei uciși (1,5 milioane potrivit surselor armenești) și cele mai multe dintre averile lor au fost confiscate. La 24 aprilie 1915, elitele intelectuale, religioase, politice și economice ale armenilor din Istanbul au fost arestate, întemnițate și ucise. Populația armeană din Turcia a început apoi să fie deportată în masă. Turcia refuză și azi să recunoască evenimentele de atunci drept genocid. România, ca poziţie oficială ezită și ea să recunoască la nivel oficial că ce s-a întâmplat în 1915 constituie genocid. Însă Bucureștiul nu a recunoscut această pagină neagră a istoriei nici drept „masacru”, așa cum a făcut Germania, care a evitat în acest fel termenul. Inițial, atunci când s-au întâmplat evenimentele, România a fost, totuşi, primul stat care și-a deschis porțile către refugiații armeni și i-a ajutat. A fost chiar primul stat, pe vremea guvernului Brătianu, care a primit refugiați din Armenia și a organizat împreună cu Uniunea Armenilor de atunci din România foarte multe lucruri care țin inclusiv de infrastructură, orfelinatul de la Strunga, care să sprijine refugiații armeni care au scăpat din genocid. A fost o acțiune foarte bine coordonată și făcută cu inima deschisă și cu un sprijin major din partea guvernului României de atunci. Deputatul Varujan Pambuccian, unul dintre liderii comunităţii armene din România afirma acum ceva timp că: „România nu refuză să recunoască. România spune că vrea să aibă o poziție echilibrată între cele două puncte de vedere. Adică nici nu recunoaște, nici nu neagă”. 

Disputa istorică privind genocidul armean este actuală. Până în prezent, mai multe state europene au recunoscut tragedia de acum un peste un secol drept genocid al armenilor. Inclusiv Parlamentul austriac, în urmă cu două zile.Tendința este una clară, pe plan european, de recunoaștere a evenimentelor drept genocid. Ce s-a întâmplat atunci, în 1915? Armenia, precum și mulți istorici susțin că până la 1,5 milioane de armeni au fost uciși de forțele otomane într-o campanie gândită să extermine etnicii armeni din Anatolia. Ankara are o viziune radical diferită și insistă că sute de mii de oameni, și nu 1,5 milioane, deci sute de mii, printre care însă și turci, și-au pierdut viețile în timp ce forțele otomane se luptau cu cele ale Rusiei pentru controlul asupra Anatoliei. Chestie de statistică în această logică, nu?...Ceea ce avea să fie calificat drept primul genocid al secolului al XX-lea urma să aibă pentru istoria armeană consecinţe nefaste mult mai ample şi de durată decât plănuiseră iniţiatorii şi făptuitorii lui. Menţionarea genocidului în legătură cu evenimentele din 1915-1918 în Imperiul Otoman nu relevă decât o parte a tragediei armene, şi anume – cea referitoare la anihilarea fizică.

Al doilea aspect al aneantizării întreprinse în acei ani îl constituie negarea genocidului. Cele două etape ale programului de exterminare care ar fi trebuit să ducă la dispariţia totală a armenilor din Asia Mică de pe propriul lor teritoriu istoric au fost: mai întâi, eliminarea fizică şi eradicarea materială a prezenţelor armeneşti din estul imperiului, iar apoi, negarea sistematică a genocidului comis.Nu s-a aflat, însă, în intenţia Junilor Turci supravieţuirea, fie şi parţială, a celor pe care ei îi condamnaseră la o decimare totală.Ca rezultat al politicii de nimicire a populaţiei armene din Asia Mică, a apărut o nouă diasporă, compusă din cei care supravieţuiseră masacrelor şi deportărilor. Dacă armenocidul n-a reuşit să extermineze total o etnie, el s-a completat cu un genocid alb, prin asimilarea diasporanilor armeni în naţiunile străine care-i găzduiesc. Genocidul exemplar, integral, ca etnocid continuat în deceniile de după consumarea evenimentelor propriu-zise, va fi avut loc atunci când armenii din diasporă un vor mai fi supravieţuind decât prin trupurile lor, când memoria originii lor va fi rămas ruptă de realitate, când ei se vor fi înecat în valorile ideologiilor dominante în străinătăţi, când unii vor fi crezut că prin bani sau prin carieră ar putea zăgăzui mormanele de cadavre ignorate, iar alţii se vor fi dedicat unui cult anacronic şi steril al lumii defuncţilor, în sfârşit – când noile generaţii, din cauza aculturalizării, nu vor fi ştiut să aprecieze valorile pro-priului lor neam.

Genocidului armean i-au premers deportarea şi masacrarea grecilor în 1914. Liderii otomani au fost încurajaţi de succesul obţinut în expulzarea populaţiei greceşti, încât au decis să aplice aceeaşi metodă tuturor celorlalte naţionalităţi din imperiu.Turcizarea Anatoliei, plănuită de Junii Turci, avea să se facă prin purificare etnică, vizând toate naţiunile creştine şi neturcice din imperiu: armeni, greci, bulgari, macedonieni, albanezi, bosniaci, cretani, kurzi, circasieni.Modificarea compoziţiei etnice a populaţiei prin strămutări de grupuri naţionale a culminat cu deportarea şi decimarea armenilor. Organizarea genocidului armean a fost facilitată, în plus, de contextul primului război mondial, care permitea turcizarea Anatoliei fără impedimente. De mai mulţi ani, cei mai fanatici dintre panturcişti îşi exprimau dorinţa de a se debarasa de armeni, afirmând că războiul le-ar permite-o fără să rişte represalii din partea puterilor europene. Şi astfel, planul elaborat în cel mai strict secret este pus în aplicare. Decizia de exterminare a armenilor a fost luată la începutul anului 1915, proiectul legii de lichidare a armenilor fiind semnat la 15 februarie de trei dintre capii Junilor Turci de curând veniţi la putere în Imperiul Otoman – Talaat, Şakir şi Naazım.

Comitetul Central al Ittihadului (Partidul Unire şi Progres al Junilor Turci, cu denumirea originală completă Ittihad ve Terakki Teşkilati) stabilea ca debarasarea de elementul armean să se facă, spre deosebire de masacrele anarhice anterioare, printr-o centralizare birocratică planificată, iar executarea operaţiilor, pusă sub un control exclusiv, să se facă total, curat, discret, cu minime riscuri şi cu minime cheltuieli.În privinţa datei, ea depindea de răgazul pentru aplicarea structurilor pe care le cerea planul general de exterminare şi de evenimentele care puteau fi exploatate ca pretext. În funcţie de acest plan, s-a prevăzut ca, în fiecare provincie şi conform unei cronologii prealabil definite în raport cu datele geografice, procedura să aibă următoarea succesiune: dezarmarea soldaţilor armeni şi regruparea lor în batalioane de muncă; rechiziţionarea armelor; deportarea armenilor.Taberele de deportare aveau să fie doar un pretext pentru masacrare, dovadă – decretul adresat de Talaat valiilor în septembrie 1915: „Dreptul armenilor de a trăi şi de a munci pe teritoriul Turciei este total abolit. Guvernul, asumându-şi toate responsabilităţile în această privinţă, a ordonat să nu fie cruţaţi nici măcar pruncii din leagăne“.

Valiii şi responsabilii locali ai Ittihadului sunt informaţi oral sau prin telegrame asupra misiunii pe care o au.Executarea programului este încredinţată jandarmilor şi bandelor din Organizaţia Specială. Este instituită o Comisie a deportărilor, cu sediul în Constantinopol, sub direcţia lui Mithat Şükrü, secretar general al Comitetului Central al Ittihadului, avându-şi centrul operativ în Alep, unde se afla sub direcţia generală.Marea inovaţie a genocidului o constituie deportarea, întrucât până atunci armenii erau masacraţi la locurile lor de domiciliu, unde supravieţuitorii aveau apoi posibilitatea să-şi reconstruiască viaţa.Deportarea trebuia să soluţioneze definitiv Chestiunea armeană. Dezrădăcinaţi şi alungaţi, armenii aveau să dispară în cursul exilului. Pretextul furnizat de război este îndepărtarea de front a populaţiei suspecte, în fapt – cetăţeni inocenţi şi inofensivi, loiali imperiului. După declararea războiului, în ianuarie-februarie 1915, soldaţii armeni sunt acuzaţi de spionaj şi dezertare, brutarii armeni sunt suspectaţi că otrăvesc alimentele, iar sătenii sunt învinuiţi că procură hrană şi îmbrăcăminte soldaţilor ruşi. La începutul lui februarie, autorităţile îi dezarmează pe soldaţii şi pe jandarmii armeni, grupându-i în batalioane de muncă de câte 50-100 de persoane, după care, la scurtă vreme, aceştia sunt exterminaţi.

Circa 300.000 de bărbaţi valizi recrutaţi în Armata Otomană sunt dezarmaţi şi lichidaţi, ceea ce va face imposibilă rezistenta armată a armenilor, cum se întâmpla în trecut. Simultan, funcţionarii armeni sunt concediaţi, iar documentele care le permit armenilor să se deplaseze în interiorul ţării sunt anulate.Cenzura militară va asigura discreţia şi va bloca informaţiile.Contrar aşteptării armenilor, noul sistem otoman de recrutare militară universală nu numai că nu a ameliorat situaţia armenilor din imperiu, dar, în conjunctura războiului, i-a furnizat în masă pe aceştia anihilării prin exterminare. Executarea a zeci de mii de soldaţi armeni de către colegii lor din armata aceluiaşi stat, care avea misiunea de a-şi apăra cetăţenii, este un act criminal rareori întâlnit în istoria mondială. S-a făcut evidentă existenţa unui plan de eradicare a întregului grup etnic căruia îi aparţineau militarii, căci eliminarea bărbaţilor recrutaţi facilita considerabil îndeplinirea programului.

Când, la sfârşitul lui martie 1915, flota aliată, care ajunsese la Dardanele, se retrage pentru a se pregăti de debarcare lângă Gallipoli, Ittihadul se vede liber să lichideze Chestiunea armeană. Sâmbătă 24 aprilie 1915, în Constantinopol, o razie vastă se soldează cu arestarea intelectualilor şi a notabililor armeni, echivalentă cu decapitarea comunităţii armene private astfel de liderii săi.Ea începe la redacţia publicaţiei „Azadamard“, organul partidului naţionalist Federaţia Revoluţionară Armeană, şi se continuă la şcoli, la biserici, la Patriarhia Armeană. În noaptea de 23 spre 24 aprilie, 235 de oameni politici, clerici, savanţi, profesori, avocaţi, medici, scriitori etc, dintre care mulţi erau prieteni ai Junilor Turci, sunt ridicaţi, apoi deportaţi şi, în cursul lunilor următoare, asasinaţi. Operaţia continuă câteva zile, timp în care numărul celor arestaţi şi deportaţi urcă la peste șase sute. Numai celor doi deputaţi din Parlamentul Otoman, Vartkes Serenghiulian şi Krikor Zohrab (un reputat prozator), datorită legăturii lor de amiciţie cu conducătorii Junilor Turci li se amână cu câteva săptămâni soarta, însă când vor fi duşi spre Diyarbakır pentru a fi judecaţi chipurile de un consiliu de război, înainte de a ajunge la destinaţie, chiar a doua zi de la plecare, în apropiere de Alep, sunt ucişi cu bestialitate.

Planul arestării intelectualilor armeni din Constantinopol fusese elaborat de şeful poliţiei, Bedri Bey, şi de adjuncţii săi, Canpolat Bey şi Reşad Bey, cu concursul comisarilor de poliţie din cartierele Üsküdar şi Pera. El a fost, însă, rezultatul deciziei luate de membrii Comitetului Unire şi Progres la 21 aprilie, de a extermina populaţia armeană. La 24 aprilie, însuşi guvernul otoman va recunoaşte că 235 de intelectuali şi oameni politici armeni din Constantinopol au fost arestaţi în mod abuziv. Ministrul de interne Talaat, capul Junilor Turci, va declara diplomaţilor germani: „Desigur, dintre deportaţi, mulţi sunt cu totul nevinovaţi“.

Surse:

https://www.armenian-genocide.org/genocide.html

https://www.rfi.ro/social-77586-genocidul-armenilor-de-ce-ezita-romania-sa-il-recunoasca

http://100years100facts.com/facts/the-armenian-genocide-began-on-the-24th-of-april/

https://www.unitischimbam.ro/genocidul-armean/

https://medium.com/@efekerem/modern-turkey-is-built-on-the-armenian-genocide-ec61d3115333

https://www.history.com/topics/world-war-i/ar menian-genocide

$$$

 S-a întâmplat în 24 aprilie1918, 24. aprilie/7 mai: La această dată, avea loc încheierea Tratatului de Pace de la Bucureşti, dintre România, pe de o parte, şi Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. Tratatul, cunoscut și ca „Pacea de la Buftea-București” nefavorabil României, nu a fost niciodată ratificat, dispozițiile sale nu au intrat în vigoare decât timp de șase luni, iar când Puterile Centrale au început să dea semne de epuizare la rândul lor, în octombrie 1918, înțelegerile au fost anulate de guvernul Marghiloman, România reluând ostilitățile împotriva lor, cu ajutorul armatei franceze condusă de generalul Berthelot. Aceasta a condus la Marea Unire din decembrie 1918 prin care toate teritoriile cu populație majoritară românească au intrat în componența României

La 24 aprilie/7 mai 1918, are loc semnarea Tratatului de pace de la Bucureşti dintre România pe de o parte şi Germania, Bulgaria, Austro-Ungaria, Turcia pe de altă parte, prin care se stabilea  :

– Armata română era demobilizată;

- România trebuia să retrocedeze Dobrogea de Sud („Cadrilaterul”) și să cedeze o parte a Dobrogei de Nord (la sud de linia Rasova – Agigea) Bulgariei, care re-anexase deja „Cadrilaterul” în decembrie 1916 ; restul Dobrogei, deși rămânea în proprietatea nominală a României, urma să fie controlat și ocupat de Germania si Bulgaria până la semnarea unui tratat care ulterior  urma sa devina  definitiv ;

– Austro-Ungaria îşi mărea teritoriul de-a lungul crestelor şi trecătorilor Carpaţilor (România  pierzând o suprafata care insuma 5 600 kmp  în favoarea  Austro-Ungariei);

 – Se stabilea controlul german asupra economiei Romaniei, prin instituirea unui  monopol asupra petrolului românesc pe 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului, căilor ferate române etc de către Germania.

 – Simultan, dar în afara tratatului, Puterile Centrale  acceptau să nu se opună unirii Basarabiei cu Romania, astfel că, deși învins, regatul român ar fi ieșit oricum mărit din război….Adică ne dădeau ce nu le aparţinea lor!

În acel moment, România nu mai avea nici o cale să se apere: o nouă ofensivă a armatelor germane, austro-ungare şi bulgăreşti, ar fi dus la distrugerea totală a ţării. În Consiliul de Coroană care a hotărât negocierile cu Puterile Centrale, regele Ferdinand ceruse părerea generalilor – şi toţi au spus că vor rezista, dar un colonel de intendenţă a scos un tabel şi a informat conducerea ca armata mai dispunea de gloanţe pentru șapte zile de luptă, obuze pentru patru zile şi hrană pentru șase zile. Liniile de aprovizionare prin Rusia ţaristă fuseseră spulberate de revoluţia bolşevică, iar trupele ruseşti din România se bloşevizau în ritm alert. Pacea de la Bucureşti ar fi trebuit să încheie participarea României la Primul Război Mondial şi a venit ca un acord final al Armistiţiului de la Focşani (26 noiembrie / 9 decembrie 1917) şi al Păcii preliminare de la Buftea (20 februarie / 5 martie 1918).

Din partea română tratatul a fost semnat de prim-ministrul Alexandru Marghiloman, cea mai potrivită persoană pentru a semna un acrord de pace cu germanii, dat fiind faptul ca era un germanofil. Din păcate, mulţi oameni îl blamează pe Marghiloman, atribuindu-i eticheta de trădător dar cineva trebuia să-şi asume ingrata misiune… Iar Ferdinand a ştiut asta, încredinţând-i lui Marghiloman „cartoful fierbinte”…Totuşi, Tratatul de Pace de la Bucureşti nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul României sau promulgat de Regele României Ferdinand I, iar  dispoziţiile sale nu au intrat în vigoare decît timp de şase luni, iar când Puterile Centrale au început să dea semne de epuizare la rândul lor, în octombrie 1918, înţelegerile au fost anulate de guvernul Marghiloman, România reluând ostilităţile împotriva lor, cu ajutorul armatei franceze condusă de generalul Berthelot.

Au urmat: războiul româno-ungar din 1919, care s-a soldat cu înfrângerea Ungariei sovietice, precum şi desâvărşirea Unirii, prin care toate teritoriile istorice cu populație majoritar românească au intrat în componența României.

Surse:

http://www.romania-actualitati.ro/tratatul_de_pace_de_la_bucuresti_mai_1918-116934

http://ziarullumina.ro/100-de-ani-de-la-semnarea-tratatului-de-pace-de-la-buftea-133257.html

https://moldova.europalibera.org/a/pacea-de-la-bucurești-24-aprilie-7-mai-1918-(iii)/29533791.html

https://www.rfi.ro/politica-103091-pagina-de-istorie-pacea-bucuresti-1918-fila-neagra-is toria-romaniei