$$$

 S-a întâmplat în 3 aprilie1596: În această zi, a murit Sinan Paşa. Sinan Paşa (n.1506 – 3 aprilie 1596) a fost un comandant de oşti şi om de stat otoman. El s-a născut în Albania, într-o familie relativ săracă și a fost recrutat ca ienicer de tânăr. În 1569, el a fost numit guvernator al Egiptului şi a condus până în 1571 luptele pentru cucerirea Yemenului. În 1574 a condus marea expediţie împotriva Tunisului, pe care l-a cucerit în ciuda apărării îndârjite a garnizoanei italo-spaniole. În 1580, Sinan a fost comandantul în războiul împotriva Persiei și, în acelaşi an, a fost numit Mare Vizir, numai pentru a fi demis şi exilat în anul următor, datorită eşecului locotenentului său, Mohamed Paşa, de a aproviziona garnizoana turcească de la Tbilisi.

A devenit în cele din urmă guvernator al Damascului şi, în 1589, după marea revoltă a ienicerilor, a fost numit Mare Vizir pentru a doua oară. O altă revoltă a ienicerilor a dus la demiterea sa în 1591, dar în 1593 a fost rechemat să ocupe pentru a treia oară funcţia de Mare Vizir. În acest an a comandat armata turcă în campania împotriva Ungariei. În ciuda victoriilor din această campanie, a fost demis în februarie 1595, la scurtă vreme după venirea pe tron a lui Mehmet al III-lea, fiind exilat la Malghara. În august al aceluiaşi an, a fost rechemat la post pentru a conduce campania împotriva lui Mihai Viteazul în Țara Românească. Rezultatele dezastruoase ale campaniei, în special înfrângerea suferită în bătălia de la Giurgiu, l-au aruncat din nou în dizgraţie, concretizată în destituirea sa din funcţia de mare vizir. Moartea neaşteptată a succesorului său, Lala Mahommed, la trei zile după numire, a fost privită ca un semn divin, iar Sinan a fost numit Mare Vizir pentru a cincea şi ultima dată. Sinan Paşa a murit la 3 aprilie 1596, lâsând în urmă o uriaşă avere şi nici un moştenitor.

Surse:

http://www.osmanli700.gen.tr/english/individuals/k17.html

http://www.ziare.com/cultura/istoria-culturii-si-civilizatiei/13-august-1595-ziua-cand-sinan-pasa-si-a-stricat-dantura-la-calugareni-documentar-1183949

https://www.descopera.ro/eticheta/sinan-pasa

https://ipfs.io/ipfs/QmXoypizjW3WknFiJnKLwHCnL72vedxjQkDDP1mXWo6uco/wiki/Koca_Sinan_Pasha.html

$$$

 S-a întâmplat în 3 aprilie 1821, 3/15: În această zi, s-a născut Ioan Axente Sever, om politic, participant la Revoluţia de la 1848-1849 din Ţara Românească şi din Transilvania, prefect al Legiunii Prima Blasiana, unul dintre conducătorii mişcării de eliberare naţională a românilor transilvăneni (n. Frâua (azi, Axente Sever), judeţul Sibiu - d. 13 august 1906, Braşov). În timpul luptelor duse în timpul revoluţiei de la 1848 a fost unul dintre cei mai de încredere colaboratori ai lui Avram Iancu.

Axente Sever s-a născut într-o familie de ţărani români, în comuna Frâua, judeţul Sibiu. Tatăl său a fost Iacob, iar mama sa Ana, născută Maxim. Numele real al lui Axente Sever a fost Ioan Axente. Părinţii săi, cu toate că erau iobagi, aveau o situaţie materială suficient de bună ca să îşi poată permite să îl dea la şcoală. Axente Sever a mai avut patru fraţi şi surori. Unul dintre fraţii săi, Vasile, a participat la revoluţia paşoptistă din Transilvania, organizând militar românii din satele de pe malul stâng al Târnavei, stabilindu-şi cartierul general la Frâua, satul natal. În anul 1831 a plecat la Blaj pentru studiile elementare, apoi a studiat la Sibiu la gimnaziul catolic, pe care l-a absolvit în anul 1840. A fost exmatriculat de la Seminarul din Blaj pentru că l-a susţinut pe Simion Bărnuţiu în conflictul cu episcopul greco-catolic Ioan Lemeny. După exmatriculare s-a întors în satul natal unde s-a ocupat cu lucrarea pământului.

În anul 1847 pleacă la Bucureşti, unde activează ca profesor de limba latină şi română la pensionul particular al lui R. Janeloni şi la Colegiul Sfântul Sava. Aici s-a implicat în mişcările pentru libertate şi constituţie. În anul 1848 este numit comisar de propagandă în judeţul Ilfov, apoi a fost trimis să liniştrească judeţul Dolj, care nu dorea să recunoască guvernul provizoriu revoluţionar condus de Ion Heliade Rădulescu. A colaborat la ziarul „Naţionalul", care apărea la Craiova. La 11 iunie se afla la Bucureşti alături de alţi membri ai Societăţii „Frăţia", declanşând revoluţia din Muntenia. La 27 iunie a participat la Adunarea populară de la Filaret, mobilizând mulţimile prin discursul său. A colaborat cu „Gazeta de Transilvania", căreia îi trimitea din Muntenia articole pentru publicare. La jumătatea august 1848, el se întoarce în Ardeal, în urma veştii că August Treboniu Laurian şi Nicolae Bălăşescu au fost arestaţi. În 11 septembrie 1848, Axente Sever participă la adunarea grănicerilor români de la Orlat, de unde va pleca spre a treia adunare naţională de la Blaj în fruntea unei cete de 200 flăcăi.

Comitetul Naţional Român de la Sibiu îl numeşte prefect al legiunii româneşti din ţinutul Blajului şi de pe valea Mureşului, care se va numi Legiunea I Blăjeana (sau Blasiana). În fruntea luptătorilor săi, Axente Sever va săvârşi cele mai strălucitoare fapte de arme, bătând inamicul care de multe ori era superior numeric şi ca armament de foc, ducând adevărate lupte de guerilă în munţi, atacând şi capturând depozitele de hrană ale insurgenţilor unguri. Una dintre cele mai răsunătoare fapte de arme o constituie intrarea prin luptă în cetatea Alba Iulia, după ce a străpuns cu forţe proprii încercuirea rebelilor unguri care asediau cetatea de câteva luni. După terminarea revoluţiei şi până la moartea sa a fost hărţuit permanent de foştii inamici, datorită eficienţei sale deosebite în luptele din 1848-1849 şi din cauza căreia duşmanii săi se temeau de el.

La sfârşitul anului 1850 autorităţile austriece îl invită pe Axente Sever la Sibiu, pentru a-i conferi câteva medalii ca răsplată pentru luptele pe care le-a dus în timpul revoluţiei. cesta procedează însă ca şi Avram Iancu şi refuză aceste decoraţii. Pe 21 iulie 1852, Axente Sever îl întâmpină pe împăratul Franz Joseph, aflat în vizită în Ardeal, pe muntele Găina. De aici el îl va însoţi pe împărat la Sibiu. Cu acest prilej Axente Sever va fi decorat cu medaliile austriece „Crucea de aur cu coroană pentru merite” şi „Franz Joseph" clasa a III-a, precum şi cu ordinul militar rusesc „Sfânta Ana", clasa a III-a.Între anii 1851 şi 1854 va desfăşura diverse activităţi, pe care le va părăsi cu timpul. S-a retras la Braşov, unde va muri la 13 august 1906, fără să aibă urmaşi.

După ce s-a îmbolnăvit, „tata Axente”, cum i se adresau braşovenii, a fost invitat de canonicul-prepozit Ion Micu Moldovan să se mute şi să trăiască restul zilelor sale la Blaj. Dar „tata Axente” declara: „Cât trăesc, nu vreau sa plec de aici; dupa ce voiu muri însă, doresc să mă duceţi la Blaj şi să mă înmormântaţi acolo”, dorinţă care i s-a şi împlinit. A fost înmormântat în curtea bisericii „Sfinţii Arhangheli", numită şi Biserica Grecilor, din Blaj. Astăzi localitatea în care s-a născut, Frâua, îi poartă numele, Axente Sever.

Surse:

*** Biografii paşoptiste, culegere de studii, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2011.

Rusu Abrudeanu, Ion - Moţii.Calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit. 1924

Borda, Valentin; Dutcă, Viorica; Rus, Traian - Avram Iancu şi prefecţii săi, Casa de editură Petru Maior, Târgu Mureş, 1997

http://www.tribuna.ro/stiri/actualitate/ioan-axente-sever-unul-dintre-predecesorii-unitatii-tuturor-romanilor-intr-un-singur-stat-135559.html

https://www.dacoromania-alba.ro/nr25/ioan_axente_sever.htm

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/posteritatea-lui-ioan-axente-sever-3095119

$$$

 S-a întâmplat în 3 aprilie1880: În această zi, s-a născut George Valentin Bibescu (d. 2 iulie 1941, București). A fost fondatorul Automobil Clubului Român în 1904 și a înfiinţat Clubul Aviatic Român în 1909 şi Liga Naţională Aeriană în 1912. Între anii 1911-1912, George Valentin Bibescu a deţinut funcţia de comandant al Şcolii de pilotaj de la Cotroceni. De asemenea, în perioada 1920-1923, a deţinut funcţia de preşedinte al Comitetului Olimpic Român.Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România (1911-1916), şi Mare Maestru Onorific al acesteia în anul 1925. În 1930 este preşedinte al Federaţiei Internaţionale Aeronautice. George-Valentin Bibescu este și fondatorul aeroportului Băneasa din Bucureşti, care a luat naştere pe fosta moşie a mătuşii sale, Maria Bibescu, contesă de Montesquiou Fezensac (azi cartierul Băneasa).

George Valentin Bibescu, văr primar cu Anna Brâncoveanu de Noailles şi Elena Văcărescu, nepot al principesei Zoe Basarab Brânconeanu şi soţ al Marthei Bibescu, a fost unul dintre cei mai mari industriaşi români, preşedinte al Federaţiei Internaţionale Aeronautice, ministru plenipotenţiar şi senator (1931-1932). Pasionat de aviaţie, după cum singur recunoaştea, a urmat cursuri de pilotaj în Franţa, devenind cel de-al 20-lea pilot brevetat din lume (1910) şi după un an, proprietar al şcolii de zbor de la Cotroceni. George Valentin Bibescu a îndeplinit misiunile de observare/recunoaştere şi fotografie aeriană, pentru care a fost decorat cu „Virtutea Militară” şi cu „Légion d’honneur” din parte delegaţiei militare franceze. Generalul Berthelot îi numea pe românii celor două escadrile conduse de Bibescu „veselii maniaci ai sinuciderii”.

După înfiinţarea Serviciul de Aeronautică Militară, în anul 1913, prinţul Bibescu a participat la luptele din Primul Război Mondial şi a fost avansat la gradul de maior, apoi, după război, la cel de locotenent-colonel. La iniţiativa sa a fost înfiinţată Liga Naţională Aerienă Română care avea ca obiective înzestrarea armatei române cu avioane, dar şi promovarea şi dezvoltarea aviaţiei. Astfel a luat naştere şi Aerodromul Băneasa, situat vis-à-vis de actualul Aeroport Internaţional Bucureşti-Băneasa „Aurel Vlaicu” (pe fosta moşie a mătuşii sale, Maria Bibescu, contesă de Montesquiou Fezensac).Tot acolo a funcţionat şi o şcoală de zbor cunoscută sub numele de „şcoala monoplaniştilor”, care a cuprins şi prima secţie de medicină aeronautică. Prinţul Bibescu a iniţiat şi înfiinţarea Aeroclubului Regal Român, afiliat Federaţiei Aeronautice Internaţionale (FAI), în paralel, deţinând funcţia de Preşedinte al Comitetului Olimpic Român.

Aventurosul prinţ a pendulat permanent între cer şi pământ, nehotărât ce strategie să aleagă în cucerirea necunoscutului: avionul sau „trăsura fără cai, care duduia şi scotea fum”.Pasionat şi de automobilism, Povestea vieţii sale a continuat cu organizarea primului raliu european, pe traseul Geneva – Bucureşti, pe care l-a şi câştigat (1900). Cu această ocazie a fost confecţionată o plachetă cu titlul „GENEVE - BUCAREST EN AUTOMOBILE”. Doi ani mai târziu, prinţul Bibescu a pus bazele „Automobil Club Român”, instituţie al cărei preşedinte a fost timp de 20 de ani. Prima cursă automobilistică din Regat a avut loc pe ruta Bucureşti – Giurgiu - Bucureşti (1904) şi a fost câştigată tot de George Valentin Bibescu, alături de soţia sa, Martha Bibescu, prima femeie cu brevet din ţară (66.5 Km/h - cea mai mare viteză medie obţinută pe şoselele publice într-o cursă). În 1905, George Valentin Bibescu, porneşte într-o expediţie spre Persia, având şi sarcini diplomatice, iar Martha îl însoţeşte. La întoarcere, aceasta scrie „Cele opt paradisuri”, impresionatã fiind de cele văzute în călătorie. Cartea scrisă la vârsta de doar 22 de ani a fost premiată de Academia Franceză şi a propulsat-o pe prinţesă în rândul celor mai apreciaţi scriitori ai vremii. „Persia în automobil”,jurnalul acestei aventuri, a fost publicat în anul 1906, la Paris, de către jurnalistul francez, Claude Anet.

În palmaresul său se mai înscrie şi prima traversarea a Saharei, în 1929, plecând de la Dakar. O altă pasiune a principelui a fost industria, regăsită în construirea mai multor fabrici la Comarnic: una de ciment, alta de var alb şi una de var negru, o fabrică de cherestea de brad şi fag. Tot el avea în exploatare cariere de piatră, calcar, mozaic, piatră de pavaj şi şi de zidărie, dar şi o moară, o fabrică de ceramică, una de trinitrotoluen, o tăietorie cu aburi şi o mină de antracit. Toate erau reunite sub firma I.P.B. – „Întreprinderile Prinţului G. V. Bibescu”, cu sediul la Comarnic. Produsele care au ieşit pe poarta acestor fabrici, au participat şi au câştigat medalii de bronz şi de aur, la diferite expoziţii. A murit la București la 2 iulie 1941 și este înhumat la Mogoșoaia.

Surse:

Mihai Dim. Sturdza, Familii boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, vol. 2, Simetria, 2004

https://www.mlnar.ro/masoni-celebri/george-valentin-bibescu

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/documentar-nemaipomenitele-aventuri-ale-printului-bibescu-5385451

https://www.stelian-tanase.ro/tag/george-valentin-bibescu/page/2/

http://printesamarthabibescu.blogspot.com/2016/01/printul-george-valentin-bibescu.html

$$$

 S-a întâmplat în 3 aprilie1889: La această dată, s-a născut Grigoraş Dinicu, compozitor și violonist român. Grigoraş Dinicu (n. Bucureşti - d. 28 martie 1949 la Bucureşti) a fost un violonist virtuoz şi compozitor român de origine romă care s-a impus printr-o manieră deosebită de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lăutăresc, prin sobrietatea stilului său individual şi prin tehnica instrumentală excepţională.

Grigoraş Dinicu s-a născut la Bucureşti, într-o casă modestă aflată pe strada Sfinţilor nr. 41, în cartierul de lăutari Scaune, căruia i se mai spunea și „raiul junghinoşilor”, fiind botezat astfel de un ofițer după ce iapa lui nimerise o groapă și-și rupsese piciorul. Părinţii săi au fost Ionică Dinicu, un cunoscut lăutar aplaudat pe scenele din Bucureşti, Paris sau Moscova, iar mama sa, Elena Dinicu, a fost fiica fostului celebru naist Angheluş Dinicu şi soră a violoncelistului Dimitrie Dinicu, absolvent al Academiei de Muzică din Viena şi dirijor – până în 1920 – al Orchestrei Simfonice a Ministerului Instrucţiunii Publice. Mama sa se ocupa mai ales de cafeneua pe care o deshisese în mahalaua Scaune – numită astfel din cauza unor butuci cărora li se spunea „scaune”, întinşi de măcelari de-a lungul gârliţei Bucureştioara -, ce cuprindea străzile Caimatei, Sfinţilor, Teilor, Bolintineanu, Melodiei şi Speranţei.Pe străzile „Camaiata” şi „Sfinţilor” se aflau cinci cafenele lăutăreşti, iar una dintre acestea era a familiei Ion Dinicu, lăutarul care provenea dintr-o familie de cobzari, scripcari, naiști, țambalagii. Soția sa, patroana localului „La Dinicu”, vindea mâncare, bere la sticlă, grătare şi mititei cum doar la Iordache din strada „Covaci” se mai găseau.

În primii ani de şcoală, Grigoraş cântă alături de ceilalţi copii de lăutari, în corul de copii al Bisericii „Scaunele Vechi”, iar pimele lecţii de vioară le pracurge împreună cu Moș Zamfir, primul său profesor din mahala, de la care a învăţat să cânte partituri precum Doina haiducului, Lume, lume, soro lume, Arde foc în Bucureşti şi chiar Ciocârlia. În toamna anului 1902, Grigoraş este înscris la cursurile Conservatorului de Muzică din Bucureşti, la clasa de vioară şi compoziţie, unde i-a avut ca profesori pe Carl Flesch – celebrul violonist maghiar, profesor în acea perioadă la conservatorul bucureştean – , Rudolf Malcher şi Gh. A. Dinicu. În anul 1906 şi-a finalizat studiile „cum laudae”, cu premiul întâi, la susţinerea examenului de diplomă, desfăşurat pe scena Ateneului Român, interpretând unul dintre concertele pentru vioară ale lui Paganini, dar şi celebra compoziție proprie, „Hora Staccato” – creată chiar în acel an – , în cadrul unuia din bis-urile solicitate de asistenţă. Din cauza condiţiilor materiale precare ale familiei, Grogoraş începe să cânte la manifestări precum Târgul Moşilor din Bucureşti sau prin localurile de la Şosea, unde devine şef de taraf, ori la celebrul local „Gambrinus”, câştigându-şi singur existenţa.

Răscoalele țărănești din anul 1907 au îngrozit populaţia, astfel că mai toți clienții de bază ai resturantelor de odinioară s-au rărit, iar viaţa comercială din localuri a intrat într-o perioadă de stagnare. Mai mult, Grigoraș Dinicu, tânăr şi neexperimentat, nu a putut rezista generației mai vârstnice de lăutari, care au acaparat efectiv cele câteva restaurante dispuse să întrețină un taraf. Au urmat doi ani de practică în Orchestra Simfonică a Ministerului Instrucţiunii Publice, după care Dinicu a fost promovat în calitate de solist – concertist, interpretând concerte de vioară semnate de Bach, Beethoven, Bruch, sau Bartholdy.În noile condiţii materiale, Dinicu continuă să studieze cu reputaţi profesori de vioară – precum Vasile Filip şi Cecilia Niţulescu – Lupu, reuşind să aprofundeze partituri „grele” ale repertoriului internaţional. În anul 1910, după moartea mamei sale, Grigoraș exersa ore în şir piese de Bach, Paganini, Beethoven, iar pentru a face timpul să treacă mai uşor și să uite de necaz, se apucă de jucat cărți. La o astfel de partidă o cunoaşte pe Aurelia, o blondă cu ochi albaştri cu care se va căsători, şi care avea să îi dăruiască un fiu.

În anul 1913 semnează un contract cu Restaurantul „Enescu”, pe care avea să îl onoreze în următorii 22 de ani. În acest loc îşi dădeau întâlnire toţi marii iubitori de muzică, printre care se numărau şi figuri remarcabile ale culturii din acea vreme, dar şi mari solişti ai lumii, care fiind în trecere prin Bucureşti, veneau să asculte sunetul profund al viorii lui Grigoraş Dinicu, fie că interpreta muzică populară, cafe-concert sau piese din repertoriul clasic.Aici l-au ascultat George Enescu, scriitorii Victor Eftimiu şi I. Al. Brătescu-Voineşti, artistul Tony Bulandra, sau omul politic Victor Filotti, care avea să îl invite pe Grigoraş la Budapesta unde i l-a prezentat celui mai renumit lăutar al Ungariei, „Prinţul Lăutarilor”, Lacz Laczi. Acesta l-a ascultat pe Dinicu, afirmând: „Dacă eu sunt prinţul lăutarilor, românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor”.

În perioada primului război mondial, a urmat modelul celui mai mare muzician român, George Enescu, şi a cântat în spitalele în care erau îngrijiţi răniţii din confruntare, alinându-le în parte suferinţele. Grigoraş Dinicu a cântat şi la Grădina Alcazar, unde îl cunoaște pe Georges Boulanger, Ghiţă Bulencea, pe numele său real, un membru din familia vestiţilor lăutari Pantazi, de la Tulcea, care se bucura de o mare preţuire ca violonist şi compozitor în Franţa şi Germania. În anii care au urmat, 1920 – 1923, Dinicu participă, alături de taraful său, la numeroase turnee internaţionale, fiind aplaudat în restaurante sau pe scene din Monte Carlo, Paris, sau Londra, în Austria, Polonia, Germania, sau SUA. Boulanger este cel care avea să îl introducă pe Dinicu în lumea pariziană, unde a fost declarat cel mai mare cântăreţ al muzicii populare şi de „café-concert” şi unde Pierre Mac Orlan, Roland Dorgeles, Pierre Benoit, sau Sacha Ghitry, au fost doar câţiva dintre artiştii legendari care au venit să-i asculte muzica.

La Londra are parte de un contract fabulos, concertând la Green-Park Hotel, la recomandarea violonistului Mischa Elman. Concertul său era anunţat pe o firmă luminoasă impresionantă pe care scria „Grigoraş Dinicu, prinţul muzicii populare româneşti”. Publicul londonez avea să fie fascinat de prestaţia românului, partituri muzicale mondiale sau vestita Ciocârlie fiind interpretate magistral, şi aplaudate îndelung. După unul din concertele pe care le-a susţinut la Paris, la Hotelul Ambasador, mişcat de interpretarea excelentă a „Ciocârliei”, celebrul violonist american, Jascha Heifetz (1901 – 1987) i-a cerut permisiunea să transcrie Hora Stacatto, drept piesă de concert, pe care marele muzician american avea să o prezinte, cu deosebit succes, în anul 1932, în cadrul unui concert susţinut la Viena cu prilejul sărbătoririi a 200 de ani de la naşterea lui Haydn.

 Încă din primul an de existenţă a radioului, la 20 decembrie 1928, taraful violonistului Grigoraş Dinicu s-a auzit la microfon, iar în mai 1934, acesta a debutat ca solist al Orchestrei Radio, sub conducerea lui Ionel Perlea în Concertul de vioară de Max Bruch. De atunci până la apusul carierei radioul avea să-i devină un partener artistic de nădejde. În toamna anului 1932, se stingea din viaţă un alt celebru lăutar, slătineanul Nicolae Buică, iar drept mulţumire pentru sprijinul acordat de Grigoraş Dinicu la înmormântare, familia lui Buică a intenţionat să-i facă acestuia cadou vioara la care cântase defunctul lăutar. Grigoraş Dinicu, fire generoasă, a cumpărat însă vioara la un preţ mare, apreciat la costul unei case. Instrumentul era o piesă rară, realizat cu aproape două secole în urmă, dintr-un lemn aparte, care dădea o rezonanţă extrem de clară, de către Sebastian Klotz (1696-1775), un cunoscut fabricant de viori de origine germană, în atelierul său diin Mittenwald. De atunci, vioara lui Buică a devenit nelipsită din concertele lui Grigoraş Dinicu.

După revenirea sa în ţară, în anul 1932, violonistul concertist Grigoraş Dinicu este programat în următorii cinci ani în calitate de solist pe scena Ateneului Român. În compania filarmonicii bucureştene, sub conducerea eminentului şef de orchestră George Georgescu, dar şi împreună cu Orchestra Radio – dirijori Alfred Alesandrescu şi Egizio Massini, a interpretat concertele pentru vioară semnate de Bartholdy, Beethoven, Brahms, Bruch. Alături de concert-maestrul Filarmonicii bucureştene, violonistul Alexandru Teodorescu, a interpretat Dublul concert în re minor, sub bagheta aceluiaşi şef de orchestră, Ionel Perlea – în februarie 1936, iar în luna mai a aceluiaşi an interpretează, sub bagheta lui Ionel Perlea, Concertul în re minor de Henry Wieniawski, acesta fiind la fel de bine primit de public. În anul 1937, Grigoraş Dinicu este invitat, împreună cu Fănică Luca, să cânte în cadrul Expoziţiei internaţionale de la Paris unde, seară de seară, a încântat miile de vizitatori care au vizitat pavilionul României.După revenirea în ţară, îşi reia activitatea la restaurantul „Continental”, iar în planul muzicii clasice, devine concert-maestru al Orchestrei Simfonice „Pro Arte”, un ansamblu format din 80 de instrumentişti.

În anul 1939 această formație simfonică îl sărbătoreşte printr-un concert festiv cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani, violonistul interpretând Concertul în Mi major de J.S. Bach şi Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră de L. van Beethoven.Tot în anul 1939 particpă, alături de formaţia sa, de Fănică Luca şi de Maria Tănase, la Expoziţia Mondială de la New York, unde a încântat publicul american timp de patru luni şi unde a cântat şi la restaurantul lui Jean Filipescu, loc în care au venit să îl asculte personalităţi precum Marlene Dietrich, Errol Flynn sau Miriam Hopkins. În perioada premergătoare deschiderii expoziţiei de la New York, a avut loc, la iniţiativa lui Dimitrie Gusti, prima emisune pentru America a Radio Bucureşti, duminică 12 februarie 1939, iar programul a cuprins Orchestra Radio, corul Carmen, taraful Grigoraş Dinicu, solişti ai Operei Române şi Maria Tănase, în timp ce mesajul de salut rostit de Carol al II-lea a fost redifuzat prin circa 400 de staţii de radio din întreaga lume.

În perioada celui de-al doilea război mondial, Grigoraş Dinicu fost prezent, alături de orchestra sa, în spitalele în care erau îngrijiţi răniţii, dar a participat şi la numeroase concerte de binefacere, alături de alţi mari artişti ai ţării, precum Constantin Tănase, Vasile Vasilache, sau Maria Tănase. În anul 1943, participă la un turneu în Turcia, La Ankara şi Istanbul, unde cunoaşte, ca peste tot în lume, un succes extraordinar, însă, posibil din cauza epuizării fizice, suferă un accident vascular cerebral, în urma căruia rămâne cu sechele, mai ales pe partea stângă a corpului. Chiar dacă mişcarile cu mâna stângă devin complicate, iar vioara însăşi pare că devine un inamic, după revenirea în ţară şi o perioadă de refacere, a continuat să cânte la Restaurantul „Modern” din Sărindar.

În anul 1946 l-a întâlnit pe celebrul violonist Yehudi Menuhin, pentru care a cântat, pentru ultima dată, „Ciocârlia”. După instaurarea „regimului de democrație populară”, Grigoraș Dinicu a continuat să militeze pentru propagarea cântecului popular, a lucrat la reorganizarea Sindicatului Artiștilor Instrumentiști, a însuflețit cu arcușul său marile manifestații populare şi a sprijinit din răsputeri organizarea unei formații centrale de lângă Institutul de Folclor.La 23 aprilie 1947, Uniunea Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști a organizat la Ateneul Român un concert aniversar pentru împlinirea a 40 de ani de activitate a lui Grigoraş Dinicu.Tot în anul 1947 i se descoperă o boală incurabilă, cancer la laringe, suferă o intervenţie chirurgicală, iar la 5 august 1948 părăseşte spitalul, însă nu avea voie să mai vorbească și se înțelegea cu ceilalţi prin scris. Era oarecum întremat fizic și era încurajat de mulțimea admiratorilor, iar Grigoraș Dinicu a revenit cu vioara în diferite formații care-l primeau ca „secundaș”, simţindu-se dorința mare a colegilor de breaslă de a-l simți în mijlocul lor, deși nu mai rămăsese aproape nimic din tehnica sa fantastică de odinioară.

La scurtă vreme boala sa recidivează, fiind necesară o altă operație, însă cancerul laringelui nu mai avea leac. A plecat la Domnul, la 27 martie 1949.Este înhumat la cimitirul „Pătrunjel” („Reînvierea”, în zilele noastre, locul în care îşi găsesc odihna de veci mari lăutari ai ţării), la slujba de înmormântare fiind prezenţi toţi lăutarii renumiţi ai ţării. Orchestra populară „Barbu Lăutaru”, condusă de Ionel Budişteanu, prezentă la funeralii, a interpretat Hora Staccato, compoziţia sa care a impresionat publicul şi o seamă de personalităţi muzicale din întreaga lume. Pentru realizările sale muzicale remarcabile, Grigoraş Dinicu a primit mai multe premii şi distincţii, precum Coroana României în grad de ofiţer – în anul 1927, Medalia Bene – Merenti – 1930, Steaua României în grad de cavaler – în 1932, titlul de Ofiţer al Academiei Franceze – 1933, Ordinul Meritul Cultural – 1936 şi Oficier d’instruction Publique – în anul 1937.

Surse:

https://folclor-romanesc.ro/grigoras-dinicu-violonistul-lautar/

http://www.bestmusic.ro/grigoras-dinicu/biografie-grigoras-dinicu/

https://www.icr.ro/pagini/aprilie-calendar-muzical-grigoras-dinicu

https://radioromaniacultural.ro/portret-grigoras-dinicu-violonist-legendar-ultimul-lautar-al-bucurestiului-boem/

https://www.bbc.co.uk/music/artists/5f04ff82-51fc-4c21-8615-eefd4378de36

https://adevarul.ro/cultura/arte/cum-murit-grigoras-dinicu-lautarul-geniu-venit-sa-lasculte-marlene-dietrich-george-enescu-1_5582b284cfbe376e356a0093/index.html

$$$$

 S-a întâmplat în 3 aprilie 1897: La această dată, a murit Johannes Brahms, compozitor, pianist şi dirijor german. Johannes Brahms a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în Austria, la Viena. Brahms a fost considerat de către mulţi „succesorul” lui Beethoven, iar prima sa simfonie a fost descrisă de Hans von Bülow drept a zecea a lui Beethoven (supranume folosit şi astăzi). Compozitorul Johannes Brahms s-a născut la 7 mai 1833, la Hamburg, Germania. Tatăl său, Johann Jakob Brahms, născut în Saxonia de Jos, în 1806, şi-a făcut educaţia de contrabasist şi, secundar, pe aceea de flautist şi violonist într-o orchestră municipală. Johannes a fost un copil precoce, imaginându-şi un sistem de notaţie muzicală înainte de a şti că exista deja unul.

Tatăl, văzând aptitudinile muzicale ale copilului Johannes, a făcut astfel încât băiatul să ia lecţii de pian de la un maestru foarte apreciat, Otto Cossel. La zece ani, Johannes a dat primul lui recital în faţa unui public, ceea ce a făcut să fie remarcat şi adoptat de ilustrul Eduard Marxsen, care avea să-1 înveţe mai mult decât arta cântatului la pian. El şi-a format elevul în cultul lui Bach, Mozart şi Beethoven. În paralel cu studiile clasice, tânărul Brahms a predat, a acompaniat cântăreţi sau spectacole de marionete la teatrul municipal, a publicat sub diverse pseudonime o mare cantitate de piese de dans sau de fantezii pe arii la modă, a dat câteva concerte, a cântat la orgă în biserică, iar seara ţinea partea pianului în tavernele marinarilor.

În 1849, Brahms a făcut cunoştinţă cu un violonist ungur, Eduard Remenyi, vechi coleg de studii al ilustrului Joseph Joachim. Acesta a revenit la Hamburg în 1853 şi l-a convins pe Brahms, mai tânăr cu trei ani decât el, să-1 acompanieze într-un turneu care s-a încheiat la Hanovra, unde Joachim era capelmaistru al Curţii. Joachim a fost cucerit de personalitatea şi talentul lui Brahms. Întâlnirea aceasta a fost punctul de plecare al unei prietenii şi al unei colaborări care avea să dureze întreaga lor viaţă. Anunţat de o scrisoare de recomandare din partea lui Joachim pentru Liszt, Brahms a plecat apoi la Weimar. El a coborât pe jos legendara vale a Rinului, oprindu-se la Mainz, Bonn şi la Mehlem, unde îşi avea reşedinţa de vară un bogat bancher meloman, Deichmann. La Mehlem a început să aprecieze muzica lui Schumann, pregătindu-se astfel pentru celebra întâlnire de la Dusseldorf, din 30 septembrie 1853.Cei doi s-au simpatizat de la prima vedere. Brahms s-a aşezat la pian şi a început să cânte sonata lui în do major op. 1. Schumann 1-a întrerupt la sfârşitul primei părţi, şi-a chemat soţia şi l-a rugat pe tânăr să cânte din nou. Clara Schumann a fost cucerită, la rândul ei. Brahms a intrat cu uşurinţă în intimitatea familiei Schumann, rămânând la Dusseldorf o lună.

Înainte de plecarea lui Brahms, la 3 noiembrie 1853, Schumann s-a hotărât să-i rezerve o surpriză de proporţii acestuia - un articol ditirambic în influenţa Neue Zeitschrift fur Musik, pe care o fondase cu 20 de ani în urmă, la Leipzig. După zece ani de linişte, maestrul şi-a reluat condeiul pentru a anunţa lumii muzicale germane descoperirea sa: un „nou Mesia al artei". Tânărul Brahms a fost intimidat de gloria bruscă pe care i-a adus-o acest articol. Lui nu i-a scăpat faptul că laudele lui Schumann aveau să-l expună unor critici severe.La întoarcerea la Hanovra, el s-a grăbit să facă o călătorie la Leipzig.Aici l-a întâlnit pe primul său admirator francez - Hector Berlioz - şi pe Liszt.Apoi a revenit la Hanovra, cu intenţia de a se stabili acolo pentru un timp, iar în ianuarie 1854, Robert şi Clara Schumann au sosit pentru a asculta oratoriul lui Schumann, Paradisul şi Peri, care avea să fie interpretat în prezenţa regelui George al V-lea. La întoarcerea la Dusseldorf, Schumann a avut o tentativă de siucid, aruncându-se în Rin, iar apoi a fost internat într-o clinică din Bonn, de unde nu avea să mai iasă. Brahms nu a părăsit deloc Dusseldorf, consacrându-şi cea mai mare parte a timpului familiei lui Schumann. Această situaţie a favorizat o prietenie între Johannes şi Clara, care avea să dureze întreaga lor viaţă.În 1857, Brahms a obţinut postul de dirijor al corurilor curţii prinţului de Lippe, la Detmold, post pe care avea să-1 ocupe până în 1859, nu fără a-şi continua activitatea de compozitor şi de concertist. În ianuarie 1859 a avut loc, la Hanovra, prima audiţie a concertului său nr.1 op.15 în Re minor pentru pian. A treia audiţie a avut loc la Hamburg, în martie. Succesul nu a fost cel aşteptat, ceea ce l-a determinat să părăsească muzica orchestrală în favoarea liedului şi a muzicii de cameră, pentru următorii doi ani, după ce demisionase din funcţia de muzician de Curte.Brahms a petrecut aceşti doi ani la Hamburg.

La sfârşitul anului 1862, Brahms s-a dus la Viena, unde a beneficiat de o primire călduroasă din partea celebrului critic Hanslick. Avea 30 de ani, era în plină formă pianistică, şi-a înmulţit numărul concertelor şi a profitat de aceasta pentru a-şi impune propriile compoziţii, printre care Variaţiuni şi fugă pe o temă de G. Fr. Handel pentru pian. La 6 februarie 1864, a avut o întrevedere cordială cu R. Wagner, în împrejurimile Vienei. Puţin mai târziu, 1-a întâlnit pe „regele valsului", Johann Strauss, în apropiere de Baden-Baden.Între 1866 şi 1868, turneele sale l-au condus până în Olanda, la Bratislava, Budapesta, Copenhaga şi în Elveţia, unde avea să revină destul de des. Din această perioadă de intensă activitate datează Recviemul german şi Rapsodia pentru alto, cor bărbătesc şi orchestră. în 1870, Brahms a făcut cunoştinţă cu eminentul pianist şi dirijor Hans von Bullow, care avea să devină unul dintre cei mai activi susţinători ai noului său prieten.

În 1872, a fost numit director la Societatea prietenilor muzicii din Viena, unde şi-a exercitat funcţiile în fruntea marilor concerte vieneze, dar a demisionat în 1875, deoarece simţea că mai are încă multe de făcut în domeniul compoziţiei. Pe malul lacului Starnberg, în Bavaria, a scris Variaţiunile pe o temă de J. Haydn, iar la Riigen, un sat de pescari de la Marea Nordului, a terminat Simfonia / în do minor. Apoi la Portschach, în Carintia, a compus Simfonia a Il-a, în re major, Concertul pentru vioară, prima sonată pentru vioară şi pian şi cele două Rapsodii pentru pian. De-a lungul anilor, timpul rezervat concertelor s-a micşorat Brahms a renunţat la pian în favoarea dirijatului de orchestră. În 1874, regele Ludovic al II-lea al Bavariei i-a decernat Ordinul „Maximilian", iar în 1877, a fost numit Doctor Honoris Causa al Universităţii din Cambridge. Doi ani mai târziu, în 1879, Universitatea din Breslau, la rândul ei, îl numeşte Doctor Honoris Causa, iar Brahms a mulţumit dedicându-le Uvertura academică, creată în 1880, ca şi Uvertura tragică. Între timp, triumful celei de-a doua simfonii ale sale, la Hamburg, i-a adus satisfacţia de a fi, în sfârşit, apreciat în oraşul său natal.

Anii următori, până în 1885, au fost dominaţi de colaborarea cu von Bullow, care reorganiza orchestra ducelui de Saxa-Meiningen, din care a făcut unul dintre cele mai valoroase ansambluri de gen din Germania. Bullow a fost cel care a lansat sloganul al celor „trei B" (Bach-Beethoven-Brahms).Brahms a petrecut verile anilor 1886-1888 lângă lacurile Thoune şi Jungfrau, unde a compus Dublul concert pentru vioară, violoncel şi orchestră, sonatele pentru vioară în la major şi re minor, Sonata nr.2 pentru violoncel, al patrulea trio, un mare număr de coruri şi lieduri şi cele 11 cântece ţigăneşti. Sejurul la Ischl, vechea sa reşedinţă de vară, unde s-a aflat în fiecare an după 1889, l-a inspirat în crearea lucrărilor Intermezzi şi Capriciile op. 116 şi 117.În 1891, anul în care a compus cvintetul în si minor op. 115 şi trioul op. 114 pentru clarinet şi coarde, s-a produs o ceartă între el şi Clara Schumann. În 1896, Brahms soseşte la Bonn după 40 de ore de mers cu trenul, pentru a participa la înmormântarea Clarei Schumann.Începând de atunci, sănătatea lui se şubrezeşte, până la 3 aprilie 1897, când moare în urma unui cancer al ficatului. A fost înmormântat în cimitirul din Viena, lângă confraţii săi Mozart, Beethoven şi Schubert.   

Surse:

Dicţionarul „Mari Muzicieni", Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006

http://www.roh.org.uk/people/johannes-brahms

https://www.britannica.com/biography/Johannes-Brahms

http://www.romania-muzical.ro/articol/johannes-brahms-compozitorul-saptamanii-la-arpeggio-9-13-februarie-2015/1317951/3001/1

https://www.classicfm.com/composers/brahms/guides/brahms-facts-great-composer/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2017/04/03/documentar-120-de-ani-de-la-moartea-compozitorului-johannes-brahms-04-30-12

$$$

 S-a întâmplat în 3 aprilie1924: În această zi, s-a născut Marlon Brando, actor şi regizor de film american. Marlon Brando Jr. (d.1 iulie 2004) a fost un actor american câştigător al premiului Oscar, recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari actori de film ai secolului al XX-lea. Atât pe scenă, cât şi pe marele ecran, Marlon Brando a fost un actor nemărginit, denumit „rebelul suprem, periculos, exploziv, pasional". Elia Kazan, regizorul producţiilor „Un tramvai numit dorinţă'', „On the Waterfront'' (Pe chei) şi „Viva Zapata!'', a afirmat despre Brando: „Aproape că poţi să-ţi pui mâna în interiorul lui''. Considerat un Mozart al generaţiei, Marlon Brando a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru actori precum: Robert De Niro, Al Pacino, Dustin Hoffman. Criticii lui şi-au exprimat opiniile la fel de sonor precum cei care îl apreciau. S-a spus că ar fi avut prea multă indulgenţă de sine, că s-ar autodistruge, iar unii i-au pus la îndoială echilibrul mintal.

Marlon Brando Jr. s-a născut la 3 aprilie 1924, în inima Americii, în Omaha, Nebraska. Tatăl lui, Marlon Brando, era un agent de vânzări de succes, iar mama lui, Dodie, o actriţă amatoare la teatrul local din Omaha. În 1938, Marlon s-a mutat cu părinţii şi cele două surori la o fermă din Illinois. În spatele imaginii de familie americană fericită se afla drama abuzului de alcool şi a violenţei domestice. Era nevoit să-şi aducă acasă mama dărâmată de băutură şi să încerce să o trezească imitând vecinii şi animalele de la fermă. Astfel s-a produs un prim contact cu actoria, dar un contact dureros, spun biografii. După ce a fost exmatriculat de la Academia Militară, a săpat şanţuri până când tatăl i-a oferit finanţare pentru educaţie. S-a mutat la New York pentru a studia actoria, unde a avut-o ca mentor pe Stella Adler, la Studioul de Actorie Lee Strasberg. Adler a fost considerată principala sursă de inspiraţie pentru cariera timpurie a lui Brando, ei datorându-i şi ocazia de a cunoaşte mari opere literare, muzicale şi dramatice. 

Şi-a făcut debutul pe Broadway în spectacolul lui John Van Druten, „I Remember Mama'' (1944). Criticii de teatru new-yorkezi l-au votat drept „cel mai promiţător actor de pe Broadway'' pentru rolul din „Truckline Caf'' (1946). În 1947, a interpretat cel mai apreciat rol de pe scenă, Stanley Kowalski, bruta din opera lui Tennessee Williams „Un tramvai numit dorinţă'' (A Streetcar Named Desire). Debutul la Hollywood şi l-a făcut cu un rol de veteran paraplegic din cel de-al doilea război mondial, în producţia „Bărbaţii'' (The Men - 1950). Deşi nu a cooperat cu maşina de publicitate a Hollywood-ului, a continuat cu rolul Stanley Kowalski în adaptarea cinematografică „Un tramvai numit dorinţă'' - un succes atât la public, cât şi în ce priveşte critica. Producţia a fost recompensată cu patru premii ale Academiei de Film. 

Următorul film,„Viva Zapata!''(1952), cu un scenariu de John Steinbeck, înfăţişează transformarea lui Emiliano Zapata de la ţăran la revoluţionar şi preşedinte al Mexicului. După depăşirea cifrelor cunoscute până atunci în box-office şi a limitelor din actoria convenţională în filme precum „Iulius Cezar'' (1953, rol Marc Antoniu) şi „Sălbaticul'' (1953, rol Johnny Strabler/Naratorul), a urmat „Pe chei'' (On The Waterfront -1954), în care a jucat rolul Terry Malloy, pentru care a fost răsplătit cu Premiul Oscar pentru cel mai bun actor.În următorul deceniu, rolurile cinematografice au fost variate: Napoleon Bonaparte în „Désirée'' (1954), Sky Masterson în musicalul „Guys and Dolls'' (1955), un soldat nazist în „Leii tineri'' (The Young Lions - 1958).Între 1955 şi 1958, reprezentanţii industriei comerciale l-au votat în top 10 cei mai apreciaţi actori. În anii '60, cariera tumultuoasă a actorului intră într-un declin abrupt.Un moment semnificativ a fost remake-ul realizat de studiourile MGM „Mutiny on the Bounty'' (1962 - Revolta de pe Bounty), care nu a reuşit să returneze nici măcar jumătate din bugetul enorm alocat.În urma acestui eşec, au urmat valuri de critici la adresa actorului. 

     A fost contestat pentru crizele de isterie de pe platou şi pentru că a încercat să modifice scenariul.Contractul lui pentru acest film prevedea o sumă de 5.000 de dolari pentru fiecare zi de prelungire peste programul stabilit. În acest fel, actorul ar fi câştigat în final 1,25 milioane de dolari.În ciuda etichetelor primite, regizorul Francis Ford Copolla l-a propus pentru rolul principal din „Naşul'' (The Godfather - 1972). Unii directori de la studiourile de producţie au insistat ca Marlon Brando să dea o probă pentru ecran înainte să fie acceptat. Fără să se simtă insultat, a trecut la treabă: s-a machiat, şi-a îndesat nişte şerveţele în gură şi a exersat la pronunţie.Nu numai că a primit rolul lui Don Vito Corleone, dar a câştigat şi Premiul Oscar pentru cel mai bun actor.Cariera lui a renăscut, astfel, cu rolul şefului mafiot din primul film din această serie.

La ceremonia de decernare a Oscarurilor, Brando nu s-a prezentat să-şi ridice distincţia. În schimb, şi-a trimis o prietenă, Sacheen Littlefeather, îmbrăcată în port de amerindian, care a ţinut un discurs de protest faţă de modul în care Hollywood-ul înfăţişa indienii. În următorul an, Brando apare în producţia controversată, totuşi mult apreciată, „Ultimul Tango la Paris'' (Ultimo tango a Parigi). Continuă cu roluri mici, pentru care obţine remuneraţii consistente: „Superman'' (1978) şi „Apocalypse Now'' (1979). Este nominalizat la Oscar pentru interpretarea rolului secundar Ian McKenzie din „A Dry White Season'' (Un anotimp alb şi uscat - 1989). Brando a apărut şi în comedia „The Freshman'' (Novicele - 1989), alături de Matthew Broderick. În 1994, a făcut parte din distribuţia filmului „Don Juan DeMarco'', alături de Johnny Depp şi Faye Dunaway. În 1996, Brando a apărut în „The Island of Dr. Moreau'' (Insula doctorului Moreau). Deşi presa a comentat că actorul a folosit o cască pentru a-şi aminti replicile, partenerul de platou David Thewlis a declarat că a fost impresionat de marele actor: „Când intră într-o încăpere, ştii că e în preajmă''.

În 2001, Marlon Brando a jucat un rol de hoţ de bijuterii în vârstă, în „The Score'' (Scor final), alături de Robert De Niro, Edward Norton şi Angela Bassett.Deşi actorul a evitat să vorbească în detaliu despre căsătoriile sale, chiar şi în autobiografia sa, se ştie că a fost căsătorit de trei ori cu foste actriţe şi că a avut cel puţin 11 copii. Unul din fiii lui Brando, Christian Brando, a declarat la un moment dat pentru revista „People'': „Familia îşi tot schimba forma. Mă aşezam la micul dejun şi întrebam: cine eşti tu?''. Marlon Brando a murit de fibroză pulmonară, la Los Angeles, în 2004, la vârsta de 80 de ani. A rămas în istorie ca actorul care a adus publicul în genunchi cu interpretarea din „Un tramvai numit dorinţă'', iar rolurile sale rămân ca testament pentru capacitatea sa de explorare a multor aspecte din psihicul uman. Marlon Brando ocupă locul patru într-un clasament al actorilor americani de film ai tuturor timpurilor, întocmit de Institutul American de Film.

Surse:

http://marlonbrando.com/

https://www.notablebiographies.com/Br-Ca/Brando-Marlon.html

https://www.cinemagia.ro/actori/marlon-brando-2001/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/04/03/documentar-marlon-brando-printre-cei-mai-mari-actori-americani-de-film-din-toate-timpurile-08-49-30

https://life.ro/viata-lui-marlon-brando-magistral-pe-marele-ecran-haotic-in-viata-personala/

$$_

 S-a întâmplat în 3 aprilie1948: La această dată, preşedintele american Harry Truman a semnat Planul Marshall de ajutorare a ţărilor europene afectate de cel de-al doilea război mondial. Planul Marshall (The Marshall Plan), cunoscut oficial ca „European Recovery Program” (ERP), a fost primul plan de reconstrucţie conceput de Statele Unite ale Americii şi destinat aliaţilor europeni din Al Doilea Război Mondial. Pe 5 iunie 1947, într-un discurs rostit în Aula Universităţii Harvard, secretarul de stat George Marshall anunţa lansarea unui vast program de asistenţă economică destinat refacerii economiilor europene, cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice.

Eradicarea foametei, reconstrucţia civilă şi redarea speranţei oamenilor.Acestea au fost obiectivele fostului secretar de stat american şi laureat al premiului Nobel pentru pace, George C. Marshall. De-a lungul istoriei, puţini şefi de stat au avut ocazia să semneze o lege de o asemenea importanţă - declara pe 3 aprilie 1948, când a intrat în vigoare Planul Marshall, preşedintele american Harry S.Truman. Pentru prima oară, proiectul lui George Catlet Marshall, la acea vreme secretar de stat, a fost prezentat însă pe 5 iunie 1947, în cadrul unui discurs susţinut la Universitatea Harward.„Statele Unite fac tot ce le stă în putere pentru a pune pe picioare economia mondială. Politica noastră nu se îndreaptă împotriva unei ţări anume sau a vreunei doctrine politice, ci împotriva foametei, a sărăciei, a haosului." Aceştia au fost pilonii pe care urma să fie construit planul Marshall. Sprijin financiar pentru ţările distruse în urma războiului, livrarea de alimente şi, nu în ultimul rând, ajutor pentru reconstruirea structurilor democratice. Dar Statele Unite, reprezentate prin secretarul de stat George Marshall, au pus şi o condiţie potenţialilor beneficiari ai sprijinului american: să îngroape trecutul şi să găsească împreună calea către un nou început. „Înainte ca guvernul Statelor Unite să facă eforturi pentru îmbunătăţirea situaţiei şi să ajute europenii să facă primii paşi pe noul drum către reabilitare, ţările din Europa ar trebui să ajungă la un consens în privinţa nevoilor urgente pe care le au şi a felului în care vor acţiona aşa încât măsurile guvernului american să aibă rezultatele scontate."

Între 1948 şi 1952, 16 ţări europene au beneficiat de credite, mărfuri şi servicii care, la acea vreme, au însumat 14 mld.US$. Numai în anul 1949, în proaspăt înfiinţata Republică Federală a Germaniei, au curs 1,3mld.US$.Astfel, Planul Marshall a stimulat milioane de vest-europeni să se apuce de treabă şi să reconstruiască ce fusese distrus în război. Câţiva ani mai târziu, producţia era chiar mai mare decât cea de dinaintea celei de-a doua conflagraţii mondiale. Secretul succesului a fost noul sistem de conversie valutară care a condus la multiplicarea efectelor capitalului investit. Mai simplu spus: un importator german achita contravaloarea comenzii din Statele Unite în marca germană, dar exportatorul american nu era plătit cu neatractiva deviză germană, ci primea dolari din fondurile alocate Planului Marshall.

Trei consecinţe majore a avut proiectul fostului secretar de stat american: în primul rând, ţările europene au fost determinate să coopereze din nou în chestiuni economice şi politice. În al doilea rând, le-a fost dată posibilitatea să achiziţioneze bunuri de investiţii plătind cu valutele lor depreciate după război. Iar, în al treilea rând, Planul Marshall a reuşit să izoleze influenţa socialistă din Europa de Vest. Pe 15 decembrie 1949, Republica Federală Germania a devenit, oficial, stat beneficiar al Planului Marshall.Documentele au fost semnate în pe atunci sediul provizoriu al cancelariei germane, actualul Muzeu König din Bonn. „Statele Unite au contribuit într-o măsură atât de semnificativă la însănătoşirea economică a Germaniei şi a Europei de Vest în general, încât nu pot decât să adresez încă o dată mulţumirile poporului german.Ne bucurăm că în urma acordului semnat vom putea să sprijinim şi Berlinul." - spunea cancelarul Konrad Adenauer.

Şi Europa de Est sau Uniunea Sovietică ar fi putut profita de pe urma Planului Marshall, conceput pentru întreaga Europă nu numai pentru ţările din Occident. Însă, după Conferinţa de la Paris, Rusia n-a vrut să aparţină Planului Marshall. Cehoslovacia şi Polonia ar fi dorit, însă Moscova nu le-a permis. Kremlin-ul ar fi vrut ca ţările care au suferit cele mai multe pierderi de vieţi omeneşti în război să primească cea mai mare parte a ajutorului american. Celelalte state au refuzat. La ordinul Moscovei, fireşte…Astfel, Planul Marshall a devenit un program dedicat exclusiv Europei Occidentale. El a consolidat Republica Federală în vestul continentului, dar a contribuit, în acelaşi timp, şi la accelerarea scindării deja previzibile a Europei, în Est şi Vest.

Surse:

https://www.marshallfoundation.org/marshall/the-marshall-plan/history-marshall-plan/

https://www.rfi.ro/politica-94196-accent-pe-istorie-acte-semnate-presedinti-americani-planul-marshall

http://www.convorbirieuropene.ro/planul-marshall-o-reusita-istorica-nevalorificata/

https://www.dw.com/ro/planul-marshall-o-poveste-de-succes/a-3235513

https://gazetino.wordpress.com/2015/12/30/planul-marshall-vs-planul-stalin/

https://www.britannica.com/event/Marshall-Plan