$$$

 ESENIENII

In primul rand nu stiu de ce Eseneii se numesc Esenieni in limba Romana. Fariseii nu se numesc Farisieni. In sfarsit, sa fie Esenieni. Intre noi fie vorba ei nici nu stiau ca se numesc Esenieni. Primul care le-a dat numele acesta a fost Flavius Iosefus (gr. Essenoi), dupa el – toata lumea, inclusiv evreii de astazi (in versiunea ebraica suna de fapt Isi’im). De fapt tot ceea ce stim despre ei vine de la 3 surse contemporane lor (aproximativ). Flavius Iosefus – “Razboaiele Evreilor”, scris intre 73-75 d.Hr (Cap 2.119-161) si mai tarziu “Antichitati Iudaice”, scris probabil 90-92 (18.11 & 18-22); nota: Idiotul care a tradus cartea probabil din chineza, nu avea nici macar cultura generala sa stie ca numele cartii este “Despre Antichitatea Iudeilor”, care este totusi cu totul altceva. A iesit in limba Romana in editura Hasefer (editura comunitatii Evreiesti in Romania). Cea de a doua sursa este Philo din Alexandria (in limba romana cunoscut sub numele Filon sau Philon) intr-o carte scrisa intre anii ‘20-‘50 d.Hr Quod Omnis Probus Liber Sit (XII.75-87) si un mic rezumat care a ramas din cartea sa (Hypothetica 11.1-18), pastrat in epocala lucrare a lui Eusebius, “Praeparatio Evangelica”. Ultima sursa este una Latina, cunoscuta drept “Istoria Naturala” a lui Plinius cel Batran. Cu mana pe inima nu am prea mare incredere in nici una din cele trei surse.

Desi contemporane cu Esenienii, toate sunt subiective si incorecte fata de ce stim noi astazi din surse arheologice si din scrierile Eseniene gasite la Qumran. Istoria formala, care este bazata majoritar pe scrierile celor mentionati mai sus, in special Iosefus, care vorbeste de trei secte principale despartite teologic si social. Saducei sau Saduchei (de fapt Zadokei – de la numele marelui preot in timpul lui David – Zadok in eb. Tzdokim – pl.), Farisei (in eb. Peroshim, de la ‘a te desprinde’, ‘cei ce s-au desprins’) si Esenei, a caror etimologie este necunoscuta, probabil inventata de Iosefus, vom vedea numele lor adevarate mai tarziu.

Cine crede ca prin Iudea (Palestina) vremurilor descrise, aceasta impartire conventionala era o realitate, greseste. In primul rand existau inca 4-5 secte cel putin, care cu toate impreuna nu ajungeau la 30-35% din populatie. Majoritatea evreilor in acele timpuri aveau credinta extrem de simpla: Pentateuhul (Tora – cele 5 carti primare ale Bibliei), Sarbatorile amintite în Deuteronom, jertfele la Templu o data pe an si sarbatorile agricole. Ca de obicei, problemele teologice-docrinare-politice-religioase erau chestiunile cu care se ocupau orasenii, bogati sau saraci, insa toti stiutori de carte. Singurul lucru profund dezbinator consta in atitudinea fata de cultura Elena (Greaca) ce invadase Iudea. Cultura fizicului promovata de greci nu putea fi compatibila cu legalismul spiritual Evreu. Rascoala Macabeilor si infrangerea temporara a Elenismului a recreat o cultura nationala si traditionalista. Acest moment de regenerare culturala nu a tinut prea mult, de fapt o singura generatie. A doua generatie de Macabei (numiti si Hasmonaim) a reintrodus Elenismul, a intrerupt linia Aaronica-Zadokita a Marelui Preot, regele asumandu-si titlul de Mare Preot. Asa a inceput schisma, care a dus de fapt la crearea acestor secte, inclusiv a Esenienilor.

Sunt cateva ipoteze legate de aparitia sectei Eseniene, toate sunt speculatii, mai mult sau mai putin fondate. Istoric vorbind nu avem nici o certitudine sau probe doveditoare pentru nici una din ipotezele prezentate. Am sa incerc sa prezint majoritatea tezelor si sa aleg teza cea mai plauzibila. De obicei ma aflu in opozitie cu majoritatea (nu o fac din bonton), de data asta am norocul sa ma alatur majoritatii. Prima ipoteza vorbeste de o formatiune religioasa ebraica paralela la cea mosaica, adica cea normativa, care a adoptat revelatia lui Moise, teologia si religia care au survenit din aceasta revelatie, aceasta a doua formatiune paralela ar fi cea enohica (de la Enoch/Hanoch). Adica o parte din Evreii antici au dezvoltat o doctrina paralela care a fost (in mare) anihilata in timpul regelui Iosia (c. 649-609 i.Hr.), perioada numita si revolutia religioasa Deuteronomica (vezi 2 Cronici – Paralipomena 34:5-8). Aceasta prezumtie nu are baza din punct de vedere documentar, istoric si arheologic.

A doua ipoteza vorbeste despre formarea sectei in exilul Babilonian si se bazeaza pe “puzderia” de ingeri din scripturile lor – escatologia si doctrinele care se vor numi mai tarziu “maniheiste“. Aceasta a doua ipoteza, sustinuta faptic de scripturile Eseniene, nu este sustinuta istoric, deoarece si Iudaismul normativ (Ezra si Nehemia) a adus aceleasi influente Zoroastriene din Babilon. A treia ipoteza pe care o sustin si eu si care apartine majoritatii cercetatorilor este ipoteza politica.

Regalitatea Iudee, de origine Macabee (Hasmonait), pentru a consolida puterea (centrala), si nefiind Davidica (deci nelegitima) a acaparat pozitia de Mare Preot (eb. Cohen Gadol), interupand linia Aaronica. Un mare preot (profund) nemultumit si-a indemnat adeptii la schisma, declarand practica religioasa a Templului din Ierusalim drept nula si nevalida. Probabil si in zilele acelea politica era la mare pret si cautare, deci aparitia eseniana este de fapt de sorginte politica. Pana aici originea.

Sa incercam acuma sa analizam putin obiceiurile Eseniene si pozitia lor sociala, ca parte din societatea acelor timpuri. Numarul Esenienilor redat de cele trei surse (Filon, Iosefus si Pilnius cel Batran) a fost de circa 4000-5000. Dupa parerea mea cel putin triplu. In acea perioada traiau in Palestina (Iudea) aproximativ 3 milioane de oameni, circa 2,5 milioane evrei, restul de jumatate de milion Greci si alte nationalitati. Nu pot crede ca niste comunitati sihastre de 4-5000 de oameni puteau produce acel corpus doctrinar religios elaborat si este clar ca a existat un “spate” Eseneian, corelat de aceste comunitati sihastre. Dovada acestei prezumtii o reprezinta asezamintele din sudul Marii Moarte (Ein-Ghedi) si cartierul Esenian din Ierusalim. Relatiile Essenienilor cu puterea centrala (adica regalitatea) nu au fost intotdeauna de inamicitie, au existat regi, in special spre sfarsitul dinastiei Macabee, cu care Esenienii au trait bine. Spre surpriza istoricilor cel mai simpatetic Rege Iudeu fata de Esenieni a fost regele Irod (Herod – Hordos) “cel mare” (73 i.Hrs – 4 d.Hr), normal gandindu-ne ca el de fapt a eliminat dinastia Macabee, si nefiind considerat nici macar evreu (origini Edomiene), nu putea sa-i deranjeze doctrinar pe Esenieni (bazat pe zicala ‘dusmanul dusmanilor mei, este prietenul meu’), viata Eseneilor in timpul lui Irod a fost mai “placuta”.

Dupa caderea templului din Ierusalim (70 d.Hr), Esenienii dispar din istoriografia Palestiniana. Probabil se refugiaza si ei in diaspora Iudaica, se convertesc la Crestinism (dupa parerea mea, majoritatea) sau raman cu o parte din traditiile lor mistice in Iudaismul rabinic. Ne vom mai intalni cu o parte din doctrinele lor, inclusiv misticismul lor angelic, cateva secole mai tarziu ca impuls religios in formarea Kabalei si a misticismului Iudaic medieval. Personal cred ca unele din cele mai importante doctrine religioase Eseniene au fost preluate de Crestinismul antic. Dupa parerea mea, Sf. Ioan Botezatorul a fost Eseneu si Iisus a cunoscut bine aceasta populatie, care a fost aproape de cea ce a propovaduit el. Despre influentele Eseniene prezente in Crestinismul Primar in articolele viitoare.

$$$

 ETA BOERIU

Nastere: 25 februarie 1923, Turda

Deces: 13 noiembrie 1984, Cluj-Napoca

Eta Boeriu a fost o scriitoare, poeta și o traducatoare romana.

S-a nascut la 25 februarie 1923 in Turda, judetul Cluj.

A facut studiile liceale la Cluj, in perioada 1933-1941, apoi studiile universitare (intre anii 1941 si 1945) la Cluj si Sibiu.

Este licentiata a Facultatii de Litere si Filosofie a Universitatii din Cluj, promotia 1946, in specialitatea limba si literatura italiana. A fost membra activa a cunoscutului Cerc literar de la Sibiu.

Dupa terminarea studiilor universitare este un timp profesoara de liceu, apoi asistenta la catedra de italiana a universitatii clujene, cercetatoare la Institutul de Lingvistica al Academiei (intre 1951 si 1952); un timp este bibliotecara la Institutul de Arte Plastice, iar din 1957 isi reia cariera universitara la catedra de limba italiana a Conservatorului "Gh. Dima" din Cluj-Napoca. Italienista de exceptie, are numeroase traduceri din literatura italiana, premiate de mai multe ori de Uniunea Scriitorilor; realizeaza studii de prestigiu despre Dante, publicate in tara si in Italia. Activitatea careia i-a consacrat toata viata i-a adus numeroase recunoasteri peste hotare (Medalia de aur a orasului Florenta si a Uniunii Florentine, in 1970, pentru traducerea lui Dante, Premiul " Citta di Monselice "si titlul de cetatean de onoare al orasului respectiv s.a.), precum si titlul de "Cavaliere Ufficiale dell' Ordine al Merito della Republica Italiana", conferit'pentru intreaga sa activitate de italienista. A murit la 12 noiembrie 1984.

Parcimonioasa in manifestarile lirice proprii, Eta Boeriu ramane in poezia romaneasca. Stefan Aug. Doinas ii reliefeaza autenticitatea lirica astfel: "dramatica in senzualitatea ei despicata", " transparenta prin luciditatea cu care sunt transcrise marile gesturi ale existentei", "riguroasa in lucrarea gracila", avand, intru totul, forta si licarul intunecat al unui sonet de Micbelangelo ".

Volume de versuri:

Ce vanat crang, Cluj, Editura Dacia, 1971;

Dezordine de umbre, Cluj, Editura Dacia, 1973;

Risipa de iubire, Bucuresti, Editura Albatros, 1976;

Miere de intuneric, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980;

La capatul meu de inserare, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985.

O varsta cu verigi a aparut in volumul Dezordine de umbre, Cluj, Editura Dacia,

1973.

Nocturna III a aparut in volumul Risipa de iubire, Bucuresti, Editura Albatros, 1976.

$$$

 ETICA DEONTOLOGICĂ

1) Ce este deontologia?

Deontologia, cunoscută și sub numele de etică deontologică, este o teorie morală care se concentrează pe corectitudinea sau greșeala inerentă a acțiunilor. Numele său provine din cuvântul grecesc „deon”, care înseamnă datorie sau obligație. Etica deontologică subliniază importanța respectării anumitor reguli și îndatoriri morale, indiferent de consecințele sau rezultatele care pot rezulta din aceste acțiuni.

În esență, deontologia se bazează pe convingerea că există anumite principii morale universale care ghidează luarea deciziilor etice. Aceste principii sunt considerate absolute și neschimbate, oferind un cadru pentru ca indivizii să determine moralitatea acțiunilor lor. Spre deosebire de teoriile consecționaliste care prioritizează rezultatele sau consecințele unei acțiuni, etica deontologică pune accentul pe intenție și pe respectarea regulilor morale.

Una dintre figurile cheie asociate cu etica deontologică este filosoful Immanuel Kant. Kant a susținut că îndatoririle morale derivă din rațiune și raționalitate, mai degrabă decât din dorințe sau emoții personale. Conform imperativului categoric al lui Kant, indivizii trebuie să acționeze într-un mod în care și-ar dori ca toți ceilalți să acționeze în circumstanțe similare, tratându-i pe ceilalți ca scopuri în sine, mai degrabă decât ca mijloace pentru atingerea unui scop.

Etica deontologică recunoaște, de asemenea, importanța absoluturilor morale sau a principiilor care trebuie respectate întotdeauna, indiferent de situație. De exemplu, principiul onestității dictează că trebuie să spunem întotdeauna adevărul, indiferent de potențialele consecințe negative. Aceste absoluturi morale oferă un sentiment de datorie și obligație morală, ghidând indivizii în luarea unor decizii etice.

2) Deontologie centrată pe agent

Deontologia centrată pe agent este o variantă a eticii deontologice care pune un accent puternic pe caracterul moral și intențiile agentului individual. În timp ce deontologia tradițională se concentrează în principal pe moralitatea acțiunilor, deontologia centrată pe agent mută atenția asupra valorii morale a persoanei care efectuează aceste acțiuni.

În deontologia centrată pe agent, accentul se pune pe cultivarea trăsăturilor virtuoase și a calităților de caracter în sine. Valoarea morală a unei acțiuni este determinată nu numai de conformitatea sa cu regulile morale, ci și de dispoziția virtuoasă a agentului care o efectuează. Această abordare recunoaște că luarea deciziilor etice implică mai mult decât simpla respectare a regulilor prescrise; ea impune indivizilor să cultive virtuți morale precum onestitatea, compasiunea, integritatea și corectitudinea.

Perspectiva centrată pe agent recunoaște că indivizii au responsabilități morale nu doar față de ceilalți, ci și față de ei înșiși. Aceasta încurajează autoreflecția și dezvoltarea unui caracter virtuos din punct de vedere moral. Aceasta înseamnă că indivizii nu sunt judecați doar după consecințele externe ale acțiunilor lor, ci și după motivațiile lor interne și integritatea cu care își îndeplinesc îndatoririle morale.

Spre deosebire de deontologia bazată pe acțiune, care poate permite anumite acțiuni dacă acestea sunt conforme regulilor morale, deontologia centrată pe agent pune un accent mai mare pe dispozițiile și motivațiile interne ale agentului. De exemplu, în timp ce deontologia tradițională poate considera o persoană ca fiind moralmente corectă pentru îndeplinirea datoriei sale de a-i ajuta pe ceilalți, deontologia centrată pe agent ar lua în considerare și grija și preocuparea autentică pe care individul o are pentru ceilalți în îndeplinirea acelei acțiuni.

Concentrându-se pe caracterul agentului, deontologia centrată pe agent își propune să încurajeze dezvoltarea morală și să cultive virtuțile în indivizi. Aceasta recunoaște că un comportament etic depășește simpla respectare a regulilor și încurajează indivizii să tindă spre excelență morală în acțiunile și intențiile lor.

2) Deontologie centrată pe pacient

Îngrijirea centrată pe pacient este o abordare a asistenței medicale care prioritizează nevoile, valorile și preferințele pacientului. Plasează pacientul în centrul procesului decizional și urmărește să asigure autonomia, demnitatea și bunăstarea acestuia. Privită printr-o lentilă deontologică, îngrijirea centrată pe pacient se aliniază cu principiile fundamentale ale eticii deontologice, care pun accent pe respectul pentru autonomia individuală și îndeplinirea îndatoririlor morale.

În etica deontologică, indivizii sunt văzuți ca având valoare și demnitate inerente și au dreptul de a lua decizii cu privire la propria viață și corp. În contextul asistenței medicale, îngrijirea centrată pe pacient recunoaște și susține acest principiu prin implicarea pacienților în propriile decizii de îngrijire. Furnizorii de servicii medicale sunt obligați moral să respecte autonomia și autodeterminarea pacienților, oferindu-le puterea de a face alegeri informate cu privire la opțiunile, obiectivele și preferințele lor de tratament.

Etica deontologică subliniază, de asemenea, importanța îndeplinirii îndatoririlor și obligațiilor morale. În contextul asistenței medicale, acest lucru se traduce prin datoria profesioniștilor din domeniul sănătății de a acționa în interesul superior al pacienților lor. Îngrijirea centrată pe pacient se aliniază acestui principiu, concentrându-se pe furnizarea de îngrijiri individualizate care răspund nevoilor și circumstanțelor unice ale fiecărui pacient. Furnizorii de servicii medicale sunt obligați moral să acționeze în interesul superior al pacienților lor, promovându-le bunăstarea și pledând pentru drepturile și preferințele lor.

În plus, etica deontologică pune accent pe tratarea indivizilor cu respect, demnitate și echitate. În îngrijirea centrată pe pacient, acest lucru se reflectă în modul în care furnizorii de servicii medicale interacționează cu pacienții. Comunicarea respectuoasă, ascultarea activă, empatia și sensibilitatea culturală sunt aspecte integrante ale îngrijirii centrate pe pacient, care susțin principiile eticii deontologice.

Deși „Deontologie centrată pe pacient” poate să nu fie un termen specific, conceptul de centrare pe pacient se aliniază cu principiile eticii deontologice. Acesta pune accent pe respectarea autonomiei pacientului, îndeplinirea îndatoririlor morale și tratarea pacienților cu demnitate și echitate. Prin prioritizarea nevoilor, valorilor și preferințelor pacienților, furnizorii de servicii medicale respectă principiile eticii deontologice în practica lor și promovează luarea deciziilor etice în contextul asistenței medicale.

3) Deontologia contractualistă

Deontologia contractualistă este o teorie etică ce combină elemente ale eticii deontologice și teoriei contractului social. Aceasta urmărește să determine principii și îndatoriri morale pe baza ideii unui contract social ipotetic asupra căruia indivizii ar conveni în condiții juste și imparțiale.

În deontologia contractualistă, principiile morale derivă dintr-un acord sau contract ipotetic în care indivizii raționali ar intra de bunăvoie. Accentul se pune pe ideea de acord și consimțământ reciproc între indivizi, mai degrabă decât pe reguli sau îndatoriri morale absolute. Această abordare recunoaște importanța luării deciziilor colective și a contextului social în conturarea obligațiilor etice.

Conform deontologiei contractualiste, principiile morale sunt determinate printr-un proces de raționament și deliberare. Indivizii se imaginează ca ființe egale și raționale, care au capacitatea de a face alegeri și de a se angaja în discursuri morale. Ei iau în considerare ce principii și reguli ar fi corecte și juste dacă ar încheia un contract social cu ceilalți.

Principiile derivate din acest contract ipotetic servesc drept bază pentru obligațiile și îndatoririle morale. Acestea îi ghidează pe indivizi în luarea deciziilor etice prin promovarea unor principii precum corectitudinea, reciprocitatea și respectul față de ceilalți. Deontologia contractualistă recunoaște importanța tratării celorlalți ca indivizi autonomi care merită o considerație egală.

Un susținător influent al deontologiei contractualiste este filosoful TM Scanlon. El susține că principiile morale ar trebui să se bazeze pe ideea de „motive contractualiste”, care sunt motivele care ar fi acceptate de ceilalți care sunt rezonabili și se respectă reciproc. Scanlon subliniază importanța justificării acțiunilor și credințelor noastre față de ceilalți, recunoscând că principiile morale sunt supuse unei examinări și discursului rațional continuu.

Deontologia contractualistă evidențiază natura socială a moralității, subliniind rolul acordului reciproc, al echității și al imparțialității. Aceasta permite ca principiile morale să fie contextuale și să fie supuse revizuirii pe măsură ce normele și valorile societale evoluează. Prin luarea în considerare a contractului social ipotetic și implicarea în deliberarea morală, indivizii pot ajunge la principii etice care promovează cooperarea, echitatea și respectul în interacțiunile lor cu ceilalți.

4) Moralitatea kantiană

Morala kantiană, cunoscută și sub numele de etică kantiană, este un cadru etic dezvoltat de filosoful Immanuel Kant. Este o teorie deontologică care pune un accent puternic pe rațiune, datorie și valoarea inerentă a indivizilor. Morala kantiană se bazează pe ideea că acțiunile morale sunt cele săvârșite dintr-un simț al datoriei și în conformitate cu principiile raționale.

În centrul moralității kantiene se află conceptul imperativului categoric, care servește drept principiu fundamental pentru luarea deciziilor etice. Imperativul categoric este o lege morală universală și necondiționată care se aplică tuturor ființelor raționale. Potrivit lui Kant, indivizii ar trebui să acționeze într-un mod în care ar dori ca acțiunile lor să devină o lege universală, tratându-i pe ceilalți ca scopuri în sine și nu doar ca mijloace pentru atingerea unui scop.

Moralitatea kantiană susține importanța autonomiei și raționalității în luarea deciziilor etice. Ea subliniază datoria morală a indivizilor de a acționa în conformitate cu propria voință rațională, mai degrabă decât să fie influențați de factori externi sau dorințe personale. Acțiunile motivate de interesul personal sau de dorințe, potrivit lui Kant, nu au valoare morală deoarece nu provin dintr-un simț al datoriei sau din principii universalizabile.

În plus, morala kanțiană evidențiază conceptul de respect pentru persoane. Kant susține că indivizii posedă valoare și demnitate inerente și ar trebui tratați ca ființe raționale care merită respect și considerație morală. Aceasta înseamnă că indivizii nu ar trebui folosiți doar ca instrumente sau obiecte pentru a-și îndeplini propriile dorințe sau obiective.

Mai mult, morala kanțiană subliniază principiul consecvenței și coerenței. Principiile morale ar trebui să fie logic consecvente și aplicabile tuturor ființelor raționale. Kant susține că îndatoririle morale derivă din rațiunea pură și sunt independente de înclinațiile personale, normele culturale sau așteptările societății. Această universalitate a principiilor morale asigură că obligațiile morale sunt consecvente și obiective.

În morala kanțiană, deciziile morale nu sunt determinate de consecințele sau rezultatele acțiunilor, ci mai degrabă de intenția și respectarea principiilor morale. Accentul se pune pe valoarea morală a acțiunii în sine, indiferent de rezultatele potențiale. Acest lucru contrastează cu teoriile consecționaliste care prioritizează consecințele acțiunilor.

5) Deontologie vs. Consecvențialism

Deontologia și consecționalismul sunt două teorii etice distincte care oferă abordări contrastante ale luării deciziilor morale. Deși ambele teorii își propun să ghideze indivizii în determinarea a ceea ce este corect sau greșit din punct de vedere moral, ele diferă în ceea ce privește concentrarea și principiile pe care le prioritizează.

Deontologia, adesea denumită etică deontologică, acordă o importanță primordială corectitudinii sau greșelii inerente acțiunilor în sine, indiferent de consecințele lor. Ea subliniază respectarea regulilor, îndatoririlor și principiilor morale. Deontologii susțin că anumite acțiuni sunt intrinsec corecte sau greșite, iar indivizii au obligația morală de a acționa în conformitate cu aceste principii, indiferent de rezultatele care pot rezulta. Accentul se pune pe intențiile, motivele și îndatoririle morale asociate cu o acțiune.

Consecționalismul, pe de altă parte, este o teorie etică teleologică care evaluează moralitatea acțiunilor pe baza consecințelor sau rezultatelor lor. Conform consecționalismului, corectitudinea sau greșeala unei acțiuni este determinată de echilibrul general dintre consecințele pozitive și negative pe care le produce. Principiul central al consecționalismului este maximizarea utilității sau fericirii generale. Diferite forme de consecționalism, cum ar fi utilitarismul, se concentrează pe promovarea celei mai mari cantități de fericire sau bunăstare pentru cel mai mare număr de oameni.

O distincție cheie între deontologie și consecționalism constă în abordarea lor asupra luării deciziilor morale. Etica deontologică consideră acțiunile ca fiind intrinsec corecte sau greșite, indiferent de rezultatele lor. Subliniază importanța regulilor și îndatoririlor morale ca principii călăuzitoare. În schimb, consecționalismul se concentrează pe consecințele acțiunilor, evaluând valoarea lor morală pe baza impactului general pe care îl au asupra bunăstării indivizilor sau asupra îndeplinirii anumitor obiective.

O altă diferență dintre cele două teorii este nivelul de flexibilitate pe care îl oferă în luarea deciziilor. Deontologia menține un set mai rigid de principii morale care ar trebui urmate în mod consecvent, indiferent de situație sau de rezultatele potențiale. În schimb, consecvențialismul permite o abordare mai flexibilă, în care acțiunile pot fi considerate corecte sau greșite din punct de vedere moral pe baza consecințelor anticipate pe care se așteaptă să le producă.

Mai mult, deontologia prioritizează drepturile individuale, autonomia și valoarea inerentă a indivizilor, în timp ce consecționalismul pune mai mult accent pe bunăstarea colectivă sau pe binele comun al societății în ansamblu.

$$$

 Garabet Ibrăileanu, un "intelectual ciudat"...

"Personalitate puternică a literaturii române, Garabet Ibrăileanu (1871 - 1936), a fost un om cu multe fobii, cea mai mare dintre ele fiind teama de a nu se îmbolnăvi. 

Considerat unul dintre cei mai străluciți critici literari pe care i-a avut literatura română, Garabet Ibrăileanu era privit de mulți dintre cei care l-au cunoscut drept "un extravagant", un "intelectual ciudat".

Și-a petrecut întreaga viață, după cum el însuși spunea, în bibliotecă, citind, scriind, meditând. Cu o conduită aleasă și o valoare intelectuală de necontestat, omul Ibrăileanu și-a trăit, însă, viața, terorizat de frici.

Garabet Ibrăileanu avea o frică teribilă de boală și de moarte. Iar frica de moarte l-a transformat într-un ipohondru. "Nu întindea mîna pentru salut decât arareori (pentru a nu se contamina); cînd mergea în vizită, gazda trebuia să lase ușa crăpată pentru a nu fi silit s-o atingă Ibrăileanu cu mîna, iar dacă era închisă, o deschidea cu cotul; clanțele ușilor de la casa sa erau învelite în material de pînză îmbibat cu acid fenic, etc. etc. Era așadar un cod de norme pe care mai toți cunoscuții îl știau, dar care aveau grijă să-l transmită și altora", menționează Lucian Năstasă, în lucrarea "Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viața privată a universitarilor literari."

Frica de a nu se îmbolnăvi a lui Ibrăileanu avea rădăcini adînci. Pe când avea 11 ani, tatăl său s-a îmbolnăvit grav de pneumonie, iar trauma suferită l-a afectat multă vreme. Experiența traumatizantă din copilărie a fost evocată în scrierile de mai târziu: "Dar emoțiile cauzate de grava boală a tată-meu mi-au produs o curioasă psihopatie: la școală nu puteam să încep lecția. Deveneam mut. Ca să se încredințeze de adevăr, profesorul mă punea să scriu lecția pe tablă. O scriam, dar n-o puteam citi. Profesorul m-a sfătuit să fac baie de muștar, la picioare. Am făcut, în zadar. Această infirmitate m-a ținut multă vreme. Pînă și în liceu", mărturisea criticul în "Amintiri din copilărie și adolescență".

Fobia lui Ibrăileanu față de microbi este evocată și de scriitoarea Ștefania Velisar Teodoreanu, în lucrarea "Ursitul. Evocări. Amintiri": "În timp ce dna Ibrăileanu ridica de pe tacîmul de pe masă un ștergar imaculat și-i aducea pe rînd crăticioarele cu bucate, scoțând căpăcelele cu grijă și ținând capul într-o parte, ca un chirurg umblând cu instrumentele sterilizate, dl Ibrăileanu zîmbea ironic, privindu-mă pe sub sprâncene:

-- Știu, știu, n-are nici un rost, e inutil, microbii sunt pretutindeni, în aer și liberi să se așezecpe ce vor. Sunt suverani! Dar dacă eu sunt mai liniștit cu aceste precauții, nu face să le iau?"

În ciuda precauțiilor sale, în noaptea de 10 spre 11 martie 1936, Garabet Ibrăileanu s-a stins din viață la 65 de ani, în urma unor afecțiuni renale. La 12 martie corpul profesorului a fost incinerat și timp de un sfert de oră i s-au cîntat andantele din simfonia nr 6 (Pastorala) de Ludwig van Beethoven. Urna cu cenușa marelui dispărut a fost depusă în mormântul din apropierea bisericii Cimitirului Eternitatea, din Iași."

                 R. M.

Și pentru a justifica spusele din acest articol, în care Garabet Ibrăileanu este considerat "unul dintre cei mai străluciți critici literari pe care i-a avut literatura română", iată un scurt fragment din, poate, cel mai frumos portret făcut vreodată lui Mihai Eminescu: "Întîmplarea a făcut ca unul dintre cei mai mari poeți lirici ai secolului al XIX- lea, secol atît de bogat în lirici, cel mai bogat, să se nască la noi, într-un colț din fundul Moldovei. Iar dacă ne gîndim la calitatea pură și profundă a lirismului său, dacă ne gândim că Eminescu a apărut într-o literatură începătoare, fără tradiții, fără modele, fără limbă literară fixată; dacă ne gândim că el a avut de luptat cu mizeria, cu boala, cu răutatea oamenilor și obtuzitatea mediului, dacă mai adăugăm că opera lui, creată în condiții așa de grele, a fost înfăptuită pînă la vîrsta de treizeci și trei de ani, pînă la vîrsta cînd un poet abia începe să devină ceea ce e menit să fie - atunci poate avem dreptul să spunem că în Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern și că, geloasă pe propria-i creație, i-a plăcut să sfarme de timpuriu minunata oglindă în care s-a răsfrînt atît de încîntător."

Garabet Ibrăileanu

Mitu Ion · 1zi ·

$$$

 20 februarie 1927: S-a născut Mircea Malița, scriitor, matematician și diplomat român.

Mircea Augustin Malița (20 februarie 1927, Oradea – 21 mai 2018, București) a fost un academician român, diplomat, matematician, profesor universitar și eseist. Mircea Malița a fost membru al Partidului Comunist din România din 1946.

BIOGRAFIE

PRIMII ANI, EDUCAȚIE

S-a născut la Oradea, unicul fiu al avocatului Pavel Malița și al Veturiei (n. Chirilă), originară din Săcădat, respectiv Tilecuș, de pe Crișul Repede. Cei trei unchi ai săi, Augustin, Iosif și Aurel, frații mamei, toți cu studii superioare, i-au trezit interesul pentru carte, pentru tot ce era necunoscut, încă din copilărie. Școala primară și primele trei clase de liceu le urmează în localitate. Din păcate, la nici 14 ani este nevoit să se refugieze din Ardealul ocupat. Inițial învață la Liceul "Radu Negru" din Făgăraș, apoi la liceul episcopiei greco-catolice din Beiuș unde îl are profesor de matematici pe Ștefan Musta, fost asistent la Universitatea din Cluj, cel care i-a insuflat pasiunea pentru matematică. În 1944, după ce Beiușul este ocupat de trupele germane în retragere, pleacă la București și urmează Liceul "Gheorghe Lazăr". Patru ani mai târziu își ia licența în matematici la Universitatea din București. Îi are ca profesori pe Grigore Moisil, Simion Stoilow, Miron Nicolescu, Ion Barbu, Octav Onicescu, Ovidiu Drâmbă, Atanasiu și Țițeica. În paralel urmează și filosofia.

În primii ani de facultate i se deschid și primele orizonturi înspre politică. Îl ascultă pe Gala Galaction, îi vizitează pe socialiști, pe comuniști, pe liberali dar, într-un final, înclină către stânga eșichierului politic. În 1948, în timpul facultății, a fost președinte al Frontului Democratic al Studenților, devenită ulterior Uniunea Națională a Studenților din România - inițial pe facultate, apoi pe Universitate, pe capitală, și în final (1948) pe țară. După transformarea UNSR în secție a Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitoresc, ocupă funcția de președinte. În această calitate îl însoțește pe Mihail Sadoveanu la Paris, în 1949, la Congresul Mondial al Păcii. Revenit în București, după absolvire lucrează ca director al Bibliotecii Academiei Române (1950-1956). O perioadă este forțat să părăsească nu numai scena politică, dar și Academia. Ulterior însă revine alături de Sadoveanu și își începe cariera diplomatică în calitate de consilier al Misiunii Permanente a României pe lângă Organizația Națiunilor Unite, apoi, pentru doi ani, între 1961-1962, director al Direcției Culturale din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

CADRU DIDACTIC UNIVERSITAR

La numai 22 de ani, în 1949, devine cadru didactic universitar, carieră pe care a desăvârșit-o în mod strălucit de-a lungul a peste 6 decenii. În 1972 obține titlul de profesor universitar la Facultatea de Matematică a Universității din București, unde a fost titularul cursurilor Modele matematice în științe sociale și Logică și inteligență artificială, la catedra de Analiză matematică.

Prima misiune diplomatică o are la Montevideo, la Conferința UNESCO. Apoi, la numai 29 de ani, este luat consilier de Athanase Joja în prima delegație românească la ONU (1956). În 1962 Mircea Malița primește deja postul de ministru adjunct la Ministerul de Externe, pentru ONU și relații multilaterale – diplomația conferințelor. Era perioada în care România începea să își dezvolte o politică proprie, independentă de URSS.

DIPLOMAT

În 1970, când părăsește Ministerul de externe, Mircea Malița este numit la conducerea Ministerului Educației și Învățământului. În perioada mandatului său (februarie 1970 – octombrie 1972) a reușit să promoveze studiul limbilor străine occidentale, studiul informaticii, dezvoltarea departamentelor de matematică și informatică și să susțină introducerea conceptului de management, acțiuni vizionare, de pionieriat în învățământ.

Dublu licențiat, în matematică și filosofie, în 1972 și-a susținut teza de doctorat cu tema Modele matematice pentru negocieri.

Ulterior, ocupă un post de ministru în Consiliul de Stat. Devine membru în CC al PCR din iulie 1972.

Din 1974 Mircea Malița a fost membru al consiliilor pregătitoare ale conferințelor mondiale ale ONU pentru populație, știință și tehnologie, pentru dezvoltare.

În 1980 reintră în diplomație. A fost numit ambasador la Berna și apoi la Geneva. Ulterior a fost numit și ambasador în SUA.

Vocația profesorală a academicianului Mircea Malița s-a manifestat și în domeniul diplomației, susținând expuneri și lecții diplomatice în cadrul unor înalte institute de diplomație internațională precum: Institutul Universitar de Înalte Studii Internaționale din Geneva, Asociația Austriacă de Politică Externă, în Statele Unite, în Marea Britanie.

Intrarea în dizgrația Elenei Ceaușescu a făcut ca, în 1984, să fie rechemat în țară și să i se retragă funcțiile politice.

După 1990 și-a impus un ascetism politic. Mircea Malița a ales să rămână în țară. Are două fiice, matematiciene, de la care are 3 nepoți - două fete și un băiat. Cea de a treia, cea mijlocie, artistă, l-a părăsit înainte de vreme (2008).

A fost fondator și membru de onoare al Clubului de la Roma și vicepreședinte în Asociația Română pentru Clubul de la Roma (ARCoR). A fost coautor al rapoartelor acestei organizații: „No limits to Learning. Bridging the Human Gap. Report to the Club of Rome“ (1979), care a cunoscut o serie de ediții succesive, și „The Double Helix of Learning and Work. A Report to the Club of Rome“ (2003).

ACADEMICIAN

Ca apreciere a activității sale pe multiple planuri, în 1974 devine membru corespondent al Academiei RSR iar în decembrie 1991 este ales membru titular al Academiei Române, în cadrul Secției de filosofie, teologie, psihologie și pedagogie. La 30 octombrie 2009 a susținut, în Aula Academiei Române, discursul de recepție cu tema "Opuși inseparabili în gândirea românească". A fost mandatat Președinte al Diviziei de Logică, Metodologie și Filosofia Științei din cadrul Comitetului Român pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii al Academiei Române. Este Președinte fondator al Fundației Universitare a Mării Negre aflată în structura Academiei Române. În 2010 publică studiul România după criză. Reprofesionalizarea, împreună cu dr. Călin Georgescu și cu contribuția mai multor membri ai Academiei Române și cercetători.

De asemenea, a fost fondator al Centrului European de Cultură din București, membru al Academiei Mondiale de Arte și Științe, al Academiei Internaționale de Perspectivă Socială, al Federației Mondiale a Studiului Viitorului și al Academiei Internaționale „Leonardo da Vinci".

AUTOR DE NONFICȚIUNE

Debutează în literatură cu volumul de eseuri Repere (1967). În următorii zece ani reușește să abordeze în volumele sale subiecte de largă inspirație. Se dovedește interesat de istoria artei, politologie și de domeniul pe care l-a studiat intens în facultate - matematica (Teoria grafurilor, 1972; Programarea neliniară, 1972; Triade, 1973 etc). Unele dintre lucrările sale ulterioare abordează un subiect de mare interes - viitorologia, dar și concepte precum model, sistem, cibernetică etc. În paralel cu practicarea diplomației, este preocupat și de istoria și practica diplomației românești. Prin întreaga sa operă se dovedește unul dintre cei mai de seamă promotori ai studiului interdisciplinar de la noi. În majoritatea lucrărilor sale este abordat nu numai elementul concret, dar și aspectul filosofic.

Înainte de a împlini vârsta de 50 de ani primește Premiul Uniunii Scriitorilor (1975).

Pe parcursul întregii sale activități a avut ocazia să participe la aproape 150 de evenimente naționale și internaționale, și în vizite internaționale, începând încă din 1948 și până în 2011. 85 de astfel de evenimente, plasate înainte de anul 1990, au reprezentat vizite oficiale în țări de pe întreg mapamondul, reuniuni ale Clubului de la Roma și ale altor organisme internaționale (europene și mondiale), cu un vârf de activitate în anii 1976-1978. Experiența sa de o viață a fost iar solicitată în ultimii ani, în perioada 2000-2010 participând la circa 40 de conferințe, congrese, reuniuni internaționale, forumuri (ONU, UNESCO, Clubul de la Roma), sau la diverse alte evenimente pe plan național.

LUCRĂRI PUBLICATE

- În domeniul matematicii:

•Programarea pătratică (1968) - în colaborare cu Mihai Dragomirescu, Ed. Științifică

•Matematica organizării (1971, tradusă în limba engleză în 1974) - în colaborare cu C. Zidăroiu, Ed. Tehnică

•Programarea neliniară (1972) - în colaborare cu Mihai Dragomirescu, Ed. Științifică

•Modele matematice ale sistemului educațional (1972) - în colaborare cu C. Zidăroiu, Ed. Didactică și Pedagogică

•Triade (1973) - în colaborare cu Silviu Guiașu - Ed. Științifică

•Asupra schemelor cu diferențe finite iterate - în colaborare

•Bazele inteligenței artificiale. Logici propoziționale (1987) - în colaborare cu Mihaela Malița, Ed. Tehnică

- În domeniul științelor politice:

•Pagini din trecutul diplomației românești (1966) - în colaborare cu Virgil Cândea și Dinu C. Giurescu, Ed. Politică

•Diplomația. Școli și instituții (1970, 1975) - Ed. Didactică și Pedagogică

•Diplomatie roumaine (1970, în franceză, engleză și rusă) - Ed. Meridiane

•Teoria și practica negocierilor (1972) - Ed. Politică

•Jocuri pe scena lumii. Conflicte, negocieri, diplomație (2007) - Ed. C.H.Beck

•Tablouri din războiul rece. Memoriile unui diplomat român (2007) - Ed. C.H.Beck

•Între război și pace (2007) - Ed. C.H.Beck

Istoria prin ochii diplomatului (2014) 

•Cold War Diplomacy: A Romanian diplomat's memoirs (2014)

•Zid de pace, turnuri de frăție. Deceniul deschiderii: 1962-1972 (2011) - în colaborare cu Dinu C. Giurescu, Ed. Compania

•Cumințenia pământului. Strategii de supraviețuire în istoria poporului român (2010, 2012) - Ed. Corint

- În domeniul cercetărilor prospective:

•Cronica anului 2000 (1969, 1975) - Ed. Politică (tradusă în germană-1973, polonă-1973, slovacă-1972, ungară-1972 și spaniolă-1975)

•Aurul cenușiu (3 vol. - 1971, 1972, 1973) - Ed. Dacia, Cluj

•Hrana, problemă vitală a omenirii (1976), Institutul de Științe Politice

•No limits to learning. Bridging the Human Gap (1979) - în colaborare cu J. Botkin, Mahdi Elmandjra - Raport al Clubului de la Roma, Pergamon Press, Oxford (traduceri în italiană-1979, japoneză-1981, arabă-1981, finlandeză-1979, franceză-1980)

•Orizontul fără limite al învățării (1981) - în colaborare cu J. Botkin, Mahdi Elmandjra - Ed. Politică

•Dubla spirală a învățării și a muncii (2005) - în colaborare cu Orio Giarini - Raport către Clubul de la Roma, Ed. comunicare.ro (italiană-2003 UNESCO/CEPES)

- Eseuri:

•Repere (1967)

•Sfinxul. Însemnări de călătorie (1969) - Editura pentru Literatură

•Pietre vii (1973) - Editura Eminescu

•Zidul și iedera (1977) - Editura Cartea Românească

•Idei în mers (vol. I - 1975, vol. II - 1981) - Editura Albatros

•Zece mii de culturi, o singură civilizație - Spre geomodernitatea secolului XXI (2001) - Ed. Nemira

CONTRIBUȚII, STUDII, ARTICOLE

În afara celor aproape 60 de volume proprii, Mircea Malița a mai lăsat și un important număr de studii și contribuții în alte peste 50 de volume, dar și aproape 500 de articole de popularizare din domeniul diplomației, istoriei, informaticii, al viitorologiei. Peste 200 de recenzii analizează opera publicată de Mircea Malița și numeroase alte semnalări în presă fac referire la evenimente din viața acestuia.

Peste 120 de lucrări reprezintă comunicări științifice la sesiuni și conferințe naționale și internaționale, și circa 150 de articole științifice au fost publicate în diverse periodice universitare și academice.

DISTINCȚII

- Ordinul național „Steaua României” în grad de Comandor (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”

- Ordinul „Tudor Vladimirescu” clasa a II-a (1971)

- Ordinul „23 August” clasa a III-a (1974)

- Ordinul „23 August” clasa a IV-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei” (1964)

- Ordinul Steaua RPR clasa a V-a (1961)

- Ordinul Muncii clasa a III-a (1949)

- Medalia a XX-a aniversare a eliberării Patriei (1964)

- Medalia a XXV-a aniversare a eliberării Patriei (1969)

- Medalia a 50-a aniversare a PCR (1971)

- Medalia 25 de ani de la proclamarea Republicii (1972)

- Medalia 30 de ani de la eliberarea României de sub dominație fascistă (1974)

- Medalia a XXX-a aniversare a Zilei Armatei Republicii Socialiste România (1974)

- Medalia comemorativă A 40-a aniversare a revoluției de eliberare socială și națională antifascistă și antiimperialistă (1984)

- Doctor Honoris Causa al Universității din Oradea (1998)

- Doctor Honoris Causa al Universității Politehnica din București (2012 )

- Doctor Honoris Causa al Academiei de Științe Economice din București (2012 )

- Diploma de Excelență pentru „merite deosebite și contribuții remarcabile aduse la dezvoltarea educației, culturii și societății românești“, acordată de Ministerul Educației Naționale (2013)

- Alte 50 de premii naționale și internaționale.

ORDINE, DECORAȚII ȘI MEDALII STRĂINE

- Decorația Mare Comandor al Ordinului Pheonix, Republica Elenă (Hotărârea nr.21/6.X.1979)

- Decorația Ordinul Meritul - Marele Cordon, Republica Arabă Egipt (Hotărârea nr.7/25.III.1976)

- Marele Cordon al Ordinului Independenței, clasa I, Regatul Hașemit al Iordaniei (Hotărârea nr.12/19.V.1975)

- Decorația Ordinul Francisco de Miranda, clasa a II-a, Republica Venezuela (Hotărârea nr.29/31.X.1974)

- Marele Cordon al Ordinului Național al Cedrului, Republica Liban (Hotărârea nr.6/20.III.1974)

- Marea Cruce a Ordinului Național de Merit, Republica Ecuador (Hotărârea nr.47/30.XI.1973)

- Marea Cruce a Ordinului San Carlos, Republica Colombia (Hotărârea nr.46/30.XI.1973)

- Marea Cruce pentru Merit cu Stea și Cordon a Ordinului pentru merit a R.F. a Germaniei (Hotărârea nr.31/7.IX.1971)

- Ordinul Taaj, clasa a II-a, Iran (Hotărârea nr.44/23.X.1969)

- Medalia 20 de ani de la Victoria Marelui Război 1941-1945, URSS, 1965

$$$

 BORIS HOLBAN

S-a născut la 20 aprilie 1908, comuna Otaci, raionul Ocnița, în regiunea Cernăuți, gubernia Basarabia din Imperiul Rus Făcea parte dintr-o famlie de evrei, numele său la naștere fiind Baruch Bruhman. Tatăl său muncitor, avea grijă ca cei 5 băieți să respecte cu scrupulozitate tradițiile religioase evreiești. Membrii familiei vorbeau fluent idiș, rusă și română.

În 1918, Basarabia a devenit parte a României, întreaga familie reunindu-se în orașul Bălți (denumit în idiș Belz). În 1923, Baruch Bruhman a devenit cetățean român conform prevederilor noii Constituții.

Începând cu 1924, Baruch Bruhman își va relua studiile. Odată cu obținerea bacalaureatului, se va înscrie în Partidul Comunist Român. Deși ar fi dorit să studieze medicina, deoarece partidul are nevoie de cadre, rămâne la Bălți, ca profesor suplinitor. În perioada următoare se remarcă prin eforturile făcute pentru redactarea unor articole, broșuri de propagandă, precum și pentru tipărirea și distribuirea acestora. Va fi arestat în septembrie 1930, iar în octombrie același ani va fi condamnat la șase ani de închisoare. Va fi amnistiat în martie 1932, în perioada imediat următoare fiind înrolat în armată prntru satisfacerea stagiului militar. Dezertează, se implică plenar, din clandistinitate, în înființarea unor organizații comuniste în diferite regiuni. În februarie 1934, este din nou arestat, condamnat la o lună de închisoare și încadrat într-un regiment disciplinar.

În 1936, Baruch Bruhman a fugit din România, stabilindu-se în Cehoslovacia, unde va studia îngineria textilă la un colegiu tehnic. Pierde naționalitatea română în 1938, din cauza legilor antisemite adoptate de guvernul Octavian Goga, devenind apatrid. În iulie 1938, ajunge în Franța, care pentru Baruch Bruhman reprezenta „țara Revoluției și a Declarației Drepturilor Omului, țara Comunei și a Frontului Popular”.

.

Deoarece când a ajuns la Paris, Brigăzile Internaționale erau în curs de desființare, Bruhman s-a implicat foarte mult în recrutarea românilor care trăiau în Franța pentru P.C.F. (Parti communiste français-Partidul Comunist Francez). I s-a încredințat conducerea Comitetului de Ajutor pentru voluntarii români din Spania, reprezentând asociația în Comitetul de Ajutor Internațional. În septembrie 1939, s-a înrolat în Regimentul I de Voluntari Străini al Armatei Franceze sub pseudonimul Boris Holban, cu speranța că statul francez va acorda cetățenia franceză străinilor care s-au înrolat în armata franceză. La 23 iunie 1940, a fost luat prizonier de Wehrmacht, fiind înternat în lagărul de prizonieri de la Fort Quelleu, lângă Metz. La 11 ianuarie 1941, va evada din acest lagăr, cu sprijinul surorii Hélène Studler, de la Hospice Saint Nicolas care organizase o rețea de evadari de prizonieri de război. Revenit în Franța, în aprilie 1941, va fi numit în conducerea organizației „Main-d’œuvre immigrée -Forța de muncă migrantă”- (M.O.I.), iar în septembrie 1941, devine conducătorul grupărilor de luptă M.O.I. care, conform mărturiei sale, numărau patruzeci de persoane.

În 1941, sa alăturat „Francs-Tireurs et Partisans” (F.T.P.), aripa armată a P.C.F. Istoricul franco-israelian Renée Poznanski l-a descris pe Holban drept un ”comunist militant”

În aprilie 1942, P.C.F. a creat aripa armată a ”Main d'Oeuvre Immigrée -Forța de muncă migrantă” formată din imigranți numită F.T.P.-M.O.I., la conducerea acesteia fiind numit Boris Holban. Aceasta va structura organizația în patru detașamente: primul din români și maghiari, al doilea din polonezi, al treilea din italieni și al patrulea din imigranți de alte naționalități. Scriitorului Bowd aprecia, că în perioada 1942-1943, “detașamentele comandate de Bruhman s-au dovedit a fi cel mai curajos și mai mortal braț al rezistenței comuniste din zona Parisului”.

În iulie 1943, Boris Holban a fost înlocuit ca lider al F.T.P.-M.O.I. de comunistul armean Missak Manouchian, nefiind de acord cu directiva Partidului Comunist Francez de intensificare atacurilor împotriva ocupantului german.

$$$

 CAMILIAN DEMETRESCU

În primăvara anului 2012, în Italia, la vila sa din Gallese (provincia Viterbo), pleca în lumea de dincolo Camilian Demetrescu, una dintre personalităţile care au dat exilului românesc o strălucire cu totul aparte, atât în sfera de exprimare a artelor frumoase, cât şi în aceea a publicisticii.

Născut în 1924 la poalele munţilor Bucegi (la Buşteni, chiar în gara Buşteni), Camilian Demetrescu va absolvi Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, frecventând, în paralel, şi cursurile facultăţilor de Medicină şi de Filosofie. Începând din 1950 şi până în 1969, artistul a traversat o perioadă de intensă activitate, afirmându-se atât în sfera artelor plastice (ca participant la numeroase expoziţii din ţară şi din străinătate), cât şi printr-o intensă activitate publicistică pe teritoriile criticii de specialitate, devenind director al revistei Arta. În 1966, la Editura Meridiane, se producea un strălucit debut editorial, cu un volum intitulat Culoare - suflet şi retină. Cartea s-a bucu­rat de o elogioasă primire în presa de specialitate, fiind inclusă în bibliografiile unora dintre facultăţile de artă.

Pentru români, anul 1968, anul evenimentelor aşa-numitei Primăveri de la Praga, căpăta nu puţine accente profund derutante. În politica de la Bucureşti părea că se întrezăreşte un curajos act de emancipare faţă de Moscova. Aşa se face că, în presa occidentală, statura dictatorului Ceauşescu era, brusc, ridicată la proporţii de monumentalitate. În atmosfera generală din România, momentul amintit se adăuga unei aparente diminuări a presiunilor politicului asupra vieţii de toate zilele, în general, cât şi asupra orientărilor din cultură şi artă, în special. Coroborate între ele, acestea toate aveau să determine adevărate seisme în percepţia anumitor intelectuali români. Mulţi dintre ei vor fi încredinţaţi că desluşesc în atitudinea dictatorului promisiunile unor schimbări fundamentale şi se vor grăbi să se înscrie în partid. Camilian Demetrescu, a cărui luciditate nu s-a dezminţit niciodată, va rămâne imun faţă de acele prea grăbite entuziasme, care, foarte curând, aveau să fie spulberate. Şi, ceva mai târziu, avea să şi scrie despre toate acestea: „Primăvara de la Praga fusese înmormântată, a noastră, nenăscută încă, agoniza” (Camilian Demetrescu, Exil, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, pp. 8, 9, 10) Aşa se face că, tocmai în anul de supraglorie ceauşistă, 1968, artistul, cu un curaj rarisim la vremea aceea, în semn de protest faţă de politicile culturale care se aplicaseră în România, avea să refuze primirea Ordinului Meritul cultural. În anul următor, 1969, solicita azil politic în Italia.

Începând de atunci, în viaţa şi în creaţia lui Camilian Demetrescu se petrec schimbări fundamentale. Desigur, faptul că atât în Italia (Festivalul „Dei due mondi” de la Spoleto, 1972, expoziţia „Dante in Vaticano”, 1984, Parma - Palazzo della Pilotta, 1975, Viterbo -

Palazzo dei Priori - 1977, Roma - Calcografia Nazionale - 1980), cât şi în alte țări va participa cu expoziţii personale de mare amploare sunt întâmplări care intrau, oarecum, într-o ordine a firescului. Dar semnificativ devenea de aici înainte interesul accentuat faţă de creaţia lui. Şi nu va fi vorba doar de expozantul ca atare, ci şi de ipostazele colaterale ale creatorului, cum a fost aceea de comisar la Quadriennale Nazionale di Roma (expoziţia Artisti stranieri operanti in Italia - 1977), fiind invitat de două ori la Bienala de la Veneţia.

Cu adevărat spectaculoase aveau să fie însă - în această a doua parte a vieţii de creator - mutaţiile înregistrate la nivelul limbajului său artistic. Acesta avea să migreze spre teritorii care - până nu demult - ar fi fost greu de anticipat pentru cei ce îi cunoscuseră creaţia de dinaintea momentului exil. Se poate vorbi de o anume distanţă, apreciabilă chiar, faţă de jocurile formale ale abstracționismului pe care îl practicase anterior. Se pare că resorturile acestei adevărate metanoia s-au datorat şi eforturilor consacrate restaurării unei micuţe biserici romanice (Santi Filippo e Giacomo) pe care o descoperise în 1977 la Gallese, provincia Viterbo, nu departe de Roma.

Ceva, parcă predestinat, stăruia în destinul acesteia. Călugării cistercieni ofereau acolo un popas pelerinilor care coborau pe Via Francigena, care lega abaţia Mont Saint Michel, dintre Normandia şi Bretania, cu Santiago de Compostella şi se ramifica de-a lungul Italiei în drumuri secundare, presărate cu biserici romanice destinate să-i adăpostească pe drumeţii ce se îndreptau către mormântul Sfântului Petru de la Roma şi Ţara Sfântă. Artistul peregrin, venind tocmai din îndepărtata Valahie, devenea şi restaurator al micii biserici, dar şi mai mult decât atât, prin ucenicia pe care şi-o asumase acolo cu o veritabilă pasiune. Evident, fusese atins de harul şi spiritualitatea care plutea între zidurile ridicate de călugări în jurul anului 1000. În acel spaţiu sacramental avea să sculpteze sublima imagine a Pantocratorului. Şi toate acestea la un loc explică întrucâtva ranversarea copernicană a noii sale deveniri artistice, evidentă fiind fascinaţia cu care artistul redescoperea valorile artei creştine medievale.

„...S-a petrecut acolo - avea să mărturisească într-un interviu - schimbarea artei mele de la abstract la figurativ, a început acolo noua perioadă creştină şi am lucrat timp de 32 de ani, acolo am trăit sărbătorile şi întâlnirile cu prietenii din toată lumea, a fost botezat al doilea băiat Emanuel şi primul nostru nepot Alessandro” (v. Mircea Brenciu, interviu în vol. Dia­loguri cardinale, Ed. Societății Ziariștilor și Oamenilor de Cultură Cincinat Pavelescu // Ed. Kron-Art Brașov 2012).

Afirmaţiile privind acea perioadă poartă în ele ecouri ale filosofiei meonice a lui Berdiaev. Ca şi la acesta, întrezărim ispita irepresibilă a unei re-întoarceri către un nou Ev Mediu în care alegoria şi simbolul revin în prim-plan. Adică re-devin modalităţi esenţiale ale formelor de exprimare artistică. Până şi credinţa, în noua lui viziune, pare atinsă de nostalgia începuturilor ei aurorale. De unde şi o altă mărturisire limpede pe care avea să o formuleze nu numai în grafia plastică ce îi va fi proprie ca artist, ci şi în cele pe care ni le va încredinţa prin scris. Pacea spirituală şi atât de creştineasca îngăduinţă a ecumenismului aveau să constituie de atunci înainte tărâmurile în care, deopotrivă, artistul, precum şi omul vor stărui să îşi afle sălăşluirea/ locuirea spirituală. (Să nu uităm, spunem noi, semnificaţia primă a cuvântului Oikumene, aceea de pământ locuit!) „...familia noastră ecumenică - mărturisea în acelaşi interviu - eu şi Mihaela ortodocşi, cei doi băieţi greco-catolici, iar nora şi primul nepot, catolici. Binecuvântarea Lui ne va apăra de şerpii care de acum înainte vor sta mai departe de noi.”

Această aspiraţie îşi va găsi exprimarea artistică într-un proiect absolut monumental, ale cărui temeiuri, mărturisite de Camilian, au fost extrase dintr-o enciclică a Papei Ioan Paul al II-lea. Este vorba de crearea unei imagini în care Hristos ţine în mâna dreaptă Basilica Sfânta Sofia din Constantinopol şi în mâna stângă Catedrala Sfântul Petru din Roma. Se poate spune că arta lui Camilian Demetrescu atingea altitudinile unei re-descoperiri a omului paradigmatic şi totodată a izvoarelor uitate ale culturii europene în care vibraseră pulsaţiile Sacralităţii, acel Altul Absolut (Ganz Andere) în termenii unui Rudolf Otto. Şi veritabila schimbare la faţă a exprimării artistice a lui Camilian Demetrescu avea să culmineze cu celebrul ciclu de nouă tapiserii pe tema Hierofaniilor, ciclu care a fost - şi a rămas - expus în spaţiul destinat audienţelor private ale Papei Benedict al XVI-lea. Inaugurarea lor avea să se facă, alături de Sfântul Părinte, la 2 ianuarie 2008, împrejurare pe care artistul o va evoca în amintirile din interviul (deja amintit) cu Mircea Brenciu: „Momentul cel mai important pe care l-am trăit a fost întâlnirea cu privirea acestui om. O privire care te vede, te întreabă şi te ascultă fără grabă. I-am prezentat tapiseriile una câte una, simbolurile au vorbit pentru mine, amintind înţelepciunea creştină a ţăranului nostru”.

Momentul de maximă lipezime şi tot­odată de oficializare a acestei reconversii artistice copernicane s-a produs cu prilejul expoziţiei organizate în septembrie 1981, la Roma. Mircea Eliade este acela care l-a consemnat ca atare: „Arta actuală a lui Camilian Demetrescu pare destinată unui om contemporan ameninţat să piardă treptat toate libertăţile pe care abia a învăţat să le cunoască /.../... a ales ca temă a operei sale simbolurile creştinismului originar şi ale ebreismului, deoarece, cum el însuşi mărturiseşte, civilizaţia occidentală se sprijină încă pe aceste mituri. El propune o lectură a simbolurilor biblice /.../ inspirat de iconografia romanică şi mai ales bizantină /.../ Artistul ştie, şi vrea s-o spună prin arta sa, că fiecare eveniment cotidian, în aparenţă insignifiant, are în schimb o semnificaţie simbolică, ilusrează un simbolism primordial, transistoric, universal; şi că actul de descifrare a acestor semnificaţii simbolice, religioase, ale evenimentelor poate să devină un instrument de iluminare şi de mântuire”.

Începând de la momentele acelea, Camilian Demetrescu se alătură acelor artişti şi gânditori pentru care prezenţa abstracţiunilor în artă căpăta conotaţiile unei tot mai vizibile ostilităţi către tot ceea ce era „omenesc/ prea omenesc”. Mesajul - întemeiat pe o paralizie a reflecţiei şi o asurzire a sensibilităţii - se pustia de sensuri, devenind tot mai vid. („Arta abstractă”, va spune Camilian în ultimul său interviu, „sugerează, nu comunică!”) Încă din primele pagini ale Teoriei sale estetice (Ästhetische Theorie), Theodor Wisengrund Adorno avansase o afirmaţie tulburătoare: „Locul artei a devenit unul incert. Autonomia pe care ea a atins-o după ce s-a debarasat de funcţiunea cultică şi de imitaţiile ei s-a hrănit din ideea de umanitate. Ea a fost cu atât mai zdruncinată cu cât societatea a devenit mai puţin umană”.

Asumându-şi exilul, Camilian Demetrescu îşi asuma acum un nou destin artistic îndepărtându-se de arta abstractă pe considerentul că: „...abstractizând creaţia şi formele sale simbolice, înseamnă a goli imaginea de misterul întâlnirii dintre Spirit şi materie, dintre Dumnezeu şi om. /.../ S-a ajuns, astfel, la o nouă formă de iconoclastie (laică, atee) mai devastantă decât cea doctrinară împotriva «chipului cioplit» din Tablele Legii. Declinul iconografiei, al catehismului vizual, a lăsat singur cuvântul rostit al Evangheliei /.../ şi tocmai de aceea arta simbolică devine cu atât mai indispensabilă pentru a da consistenţă cuvântului. /..../ Avem nevoie (aici, în Occident mai ales) de o urgentă întoarcere la o iconografie cu adevărat sacră, evident fără a copia experienţa trecutului, în spiritul unei renovări moderne, dar în continuitatea marii tradiţii creştine”.

Dacă vrem să înţelegem ce a însemnat exilul pentru Camilian Demetrescu, am putea vorbi de o regândire a rosturilor artei ca orizont cu vastă deschidere spre transcendenţă. Se situa astfel într-o foarte strânsă rezonanţă cu cei mai apropiaţi prieteni şi comilitoni din bejenie (Mircea Eliade, Vintilă Horia sau Mircea Popescu), dar şi sub iradiaţiile marilor spirite ce au strălucit în cultura europeană a veacului XX: Gabriel Marcel, Raymond Abellio sau Jünger. Prin spectaculoasa lui reconversie, atât artistul Camilian Demetrescu, cât şi gânditorul şi, nu mai puţin, publicistul se repliau către o „regândire a fenomenului” de „dezvrăjire a lumii” (Entzauberung der Welt) pe care Max Weber îl întrezărise în modernitatea noastră pe cale de a-şi afla desă­vârşirea prin secularizare. Imperios necesară devenea acum re-inversarea sensurilor, deci o re-vrăjire a lumii. Reinstaurarea sacralităţii se profila ca un nou temei de re-fondare a civilizaţiei, demantelată de violentele ecloziuni pozitiviste.

Vorbind despre delirul nihilismului, despre „pompele funebre ale iluminismului” care l-au îngropat pe Dumnezeu în panteonul miturilor apuse, ca şi despre ateismul care, prin ridicarea deasupra oraşelor a noilor catedrale de avangardă, tinde să distrugă „acel corp al lui Christos, care dintotdeauna se cheamă Biserica”, gânditorul Camilian Demetrescu întreabă: „...ce a mai rămas înăuntrul acestor ziduri de ciment şi de piatră artificială însemnate, totuşi, paradoxal, cu o cruce solitară? /.../ De câte ori mă regăsesc într-unul din aceste edificii noi, înscrise la cadastru drept locuri de cult, /.../ nu pot să nu închid ochii, pentru a mă întreba ce anume lipseşte ca să mă simt cu adevărat într-o biserică, unde mă aflu, şi de ce mă apasă acest vid inexorabil din jurul meu. /.../ Tot restul parcă a fost înghiţit de un ciclon în prăpastia uitării, aruncat în betonierele acestei civilizaţii care sfărâmă şi devoră memoria umanităţii”.

Cine va parcurge aceste aserţiuni în mod inevitabil va fi surprins de cvasisimilitudinile cu rostirile unuia dintre cei mai profunzi gânditori ai exilului românesc, Vintilă Horia. Aproape cu aceleaşi cuvinte ambii s-au exprimat cu privire la acest „moment de confuzie şi incertitudine pe care, cum va fi spus câştigătorul premiului Goncourt, nici Biserica nu a ştiut să-l evite”. Într-adevăr, postumitatea lui Vintilă Horia a oferit una dintre cele mai erudite şi strălucitoare cărţi ale exilului românesc: „Crucea”. Este eseul care pledează pentru o reinstaurare a acelei ordini prin care umanitatea ar fi în măsură să se regăsească în propria sa esenţă, păstrând proximitatea cu inefabilul şi cu acel esenţial ce se refuză „disidenţelor raţionaliste”. Şi acolo se vorbeşte despre pustietatea dintre zidurile modernelor „locuri de cult”. Se cuvine să precizăm că această scriere a fost descoperită foarte târziu şi s-a publicat abia anul 2017 numai în România. Pentru a înţelege totuşi aceste similitudini e suficient să ne amintim de prietenia îndelungată şi constantă care s-a legat între cei doi. Camilian a fost şi unul dintre comentatorii deosebit de avizaţi şi subtitli ai scrierilor lui Vintilă Horia.

În percepţia, evident încă inhibată a celor, foarte puţini la număr, care, azi, ar mai putea fi dispuşi să se intereseze de operele şi marile figuri ale exilului românesc, personalitatea lui Camilian Demetrescu se configurează ca una dintre apariţiile deosebit de complexe prin diversitatea uimitoare a orientărilor sale. Remarcabilă este, în primul rând, luciditatea exemplară cu care a ştiut să-şi evalueze propriul timp, „ca timp al trăirii/ timp al mărturisirii”. Moralmente îşi asumase rigorile (şi nu puţinele riscuri) ale exilului ca pe o condiţionare de-ne-evitat a supravieţuirii sale în primul rând din punct de vedere spiritual şi moral.

Prin urmare, se va înţelege de ce întreaga lui publicistică se va complini ca un demers de reală şi profundă continuitate cu întreaga orientare anticomunistă a exilului. Ţinând seama de ceea ce respiră în întreaga ei substanţă, publicistica lui se bazează pe raţiuni refractare, incisive, total incomode, dar şi de o luciditate imperturbabilă. Într-o Italie la fel de stângistă ca şi Franţa intelectuală, exilatul politic anticomunist avea curajul să-i scrie lui Berlinguer. Şi totuşi, în acea Italie „gramscizată, ocupată ideologic de cultura de stânga, o cultură care a pătruns în toate fibrele societăţii /.../ cu consecinţe devastatoare asupra echilibrului politic”, artistul şi, implicit, publicistul vor fi deosebit de apreciați. Și astfel, în 1990, la Roma, i se va conferi Premiul Internaţional „Labirintul de argint”. (Un premiu deosebit de onorant, anterior conferit unor mari personalităţi între care se numărau Jorge Luis Borges, teologul Julien Ries, filosoful Augusto del Noce.) În anul următor (1991) obţine Premiul Internaţional „La Pleïade”, acordat de Fundaţia „Adenauer” şi Parlamentul Italian. În anul 2000, și preşedintele României îi va conferi Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer, pentru contribuţia deosebită adusă promovării democraţiei şi culturii româneşti în lume.

La o privire retrospectivă, dacă aprofundăm sensurile şi semnificaţiile pe care le degajă în amplexiunea lor demersurile sale, deopotrivă prin exprimarea plastică, dar şi prin cea publicistică, descoperim la Camilian Demetrescu un amplu rechizitoriu asupra tragicelor şi aberantelor desfăşurări de evenimente cu care cultura, în lumea europeană şi nu numai, continuă să se confrunte.