$$$

 CĂRȚI INTERZISE - VIAȚA LUI ADAM ȘI EVA

“Viața lui Adam și Eva” este o apocrifa a Vechiului Testament, probabil foarte veche si probabil bazata pe cateva fragmente care au fost excluse de redactorii Vechiului Testament (vezi “Ipoteza Documentara”). Textul acestor fragmente a fost semnalat in secolul al XIX-lea de unul dintre cei mai mari savanti biblici ai perioadei, Constantin von Tischendorf. Din cauza greselii unui copist, von Tischendorf a numit textul “ Apocalipsa lui Moise”, titlul amintit uneori in legatura cu apocrifa despre care discutam.

Textul apocrifei este legat de continutul  Facerei (Geneza) capitolele 3 și 4. Avand in vedere ca textul ebraic si aramaic au fost pierdute, textul publicat de von Tischendorf este bazat pe un text grec. Textul respectiv este insa cunoscut si in vechile biserici crestine din Orient:  Versiunea greacă – Apocalipsa lui Moise; versiunea latină – Vita Adae; versiunea armeană – Căința lui Adam; versiunea georgiană – Cartea lui Adam și Eva si versiunea copta – Viata lui Adam și Eva.

Este clar ca textul a fost adoptat de crestinismul timpuriu, avand in vedere ca regasim fragmente din el si comentrii in “Evanghelia lui Nicodim” (ucenic al lui Isus), care a fost datată ca scrisa în secolul al II-lea d.Hr.

Textul descrie ultimele zile ale lui Adam care cere Evei să-i adune pe urmasii lor și să le istorisească povestea păcatului originar. In acest text si Eva dar si Sarpele (diavolul) se disculpa. Aceste doua fragmente au fost probabil si motivul care au indemnat redactorii Genezei sa le cenzureze, daca textul este cu adevarat original.

Eva povesteste cum șarpele a venit la ea în timp ce îngerii lor păzitori se aflau în cel mai înalt Cer pentru a-l proslăvi pe Dumnezeu. De amintit ca Paradisul se afla in al treilea Cer. Deci, Eva arunca vina pe îngerii ei păzitori, care nu si-au respectat “fisa postului”. Șarpele este mult mai simplu  in explicatia lui – el sustine ca s-a revoltat atunci când Dumnezeu i-a poruncit să se închine lui Adam, avand in vedere ca el s-a considerat superior.

Adam justifica si primeste cu umilinta faptul ca Dumnezeu îi alungă din Paradis, trimițându-i pe Pământ si aminteste ca pedepsa este “temporara,” avand in vedere făgăduinta  ca dacă viața lui si a urmasilor lui pe pământ va fi bună și dreaptă, el si ei vor avea parte de învierea în cel de-al treilea Cer, unde se vor putea  infrupta din nou din roadele Copacului Vieții, trăind veșnic.

Mi-ar place sa stiu ca textul chiar face parte din Geneza biblica originala, din nefericire nu avem nici o dovada palpabila in acest sens in afara vechimii textului si faptul ca este amintit la inceputurile crestinismului. Reconstructia  lui Tischendorf este bazata pe patru manuscrise: un manuscris venețian din secolul al XIII-lea, doua manuscrise vieneze din secolul al XIII-lea, respectiv al XIV-lea un manuscris milanez de prin secolul al XI-lea. Insuficient pentru o concluzie stiintific. Povestea este insa extraordinara si ca ideie si din punct de vedere a continutului.

$$$

 S-a întâmplat în 19 februarie1352: La această dată, ar fi trecut la cele veșnice Basarab I, domn al Ţării Româneşti. În timpul domniei a unificat voievodatele din dreapta şi din stânga Oltului, punând bazele statului feudal Ţara Românească. În lipsa oricăror elemente documentare, începutul domniei lui Basarab I ar fi fost situat cu aproximaţie de pe la 1310, potrivit tradiţiei consemnate în cronica lui Luccari cu privire la întronarea lui Negru Vodă. Un document maghiar atestă faptul că Basarab ar fi domnit cu siguranţă încă de prin 1317, când este implicat într-un conflict local între nobilii din zona cetăţii Mehadiei. Istoricul Constantin Kogălniceanu socoteşte că în perioada luptelor pentru tron din Ungaria (deci până în 1318) Basarab ar fi unit cnezatele din sudul Carpaţilor, rezultând astfel Ţara Românească. Constantin C. Giurescu crede însă că o bună parte din acţiunile de unificare s-au realizat până în 1307, atunci când regele Carol Robert de Anjou urcă pe tronul Ungariei. Părerile rămân însă împărţite între istorici când vine vorba despre nucleul iniţial al acestei formaţiuni. Cele două teorii principale susţin că acţiunea a pornit ori din stânga Oltului, unde se aflau curţile de la Argeş şi Câmpulung, ori din dreapta sa, prin extinderea voievodatului lui Litovoi. Basarab I era înrudit cu dinastia bulgară prin fiica sa, Theodora, căsătorită cu ţarul Ivan Alexandru al Bulgariei cu puţin înainte de 1322. În 1323, Mihail al Bulgariei (unchiul lui Ivan Alexandru) a fost ajutat de o oaste însemnată de „ungrovlahi” în bătăliile acestuia cu Imperiul Bizantin. Numele voievodului transalpin nu este consemnat, însă istoricii fiind de părere că acesta era Basarab I. Basarab îl va mai sprijini pe ţarul bulgar şi în 1330, la 28 iunie, când a avut loc bătălia de la Velbužd între forţele ţarului şi cele sârbe sub comanda lui Ştefan Uroş. 

Voievodul muntean a trimis un contingent românesc pentru a lupta alături de bulgari, însă sorţii bătăliei s-au arătat favorabili sârbilor. Voievodatul lui Basarab I s-a aflat de la începutul domniei sale în stare de vasalitate faţă de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou. În 1324 domnul muntean apare în documentele ungureşti ca „Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum” (adică „voievodul nostru transalpin”).Această sintagmă reflectă relaţia de senior-vasal existentă între regele Ungariei şi domnitorul român. În acelaşi document este menţionată reuşita misiunii primite de către omul de încredere al regelui, comitele Martin Bogar, ce fusese trimis în repetate rânduri pe lângă Basarab fără succes. Regele accepta existenţa politică a noului voievodat în schimbul recunoaşterii suzeranităţii sale. Cu toate acestea, un an mai târziu, Basarab se pare că rupe relaţiile sale cu Ungaria, refuzând plata tributului de vasal. Acest lucru a dus la înăsprirea bruscă a relaţiilor dintre cele două state. Un document al regelui din 18 iunie 1325 îl numeşte pe voievodul muntean „Basarab transalpinul, necredincios coroanei maghiare” şi relatează cum Ştefan, fiul comitelui cuman Parabuh l-a înjosit pe regele ungar, proslăvindu-l în schimb pe Basarab.

Relaţiile cu papalitatea au rămas în termeni buni, astfel că, în 1327, Basarab era lăudat de către papa Ioan al XXII-lea pentru susţinerea catolicismului şi zelul său de a nimici popoarele „necredincioase” (ortodoxe). După această dată, voievodul muntean a luat de la unguri Banatul Severinului şi cetatea cu acelaşi nume. Luând în calcul şi înfrângerea acestuia, din urmă cu câteva luni de la Velbužd, Carol Robert socotea ca potrivit momentul de a-l ataca pe Basarab. Astfel, în septembrie 1330, regele ungar porneşte campania bazându-se pe o armată puternică. Ocupă Severinul şi înaintează prin Oltenia. Basarab I a cerut pacea regelui ungar oferind ca despăgubire 7.000 de mărci de argint (adică 1.447 kg de argint sau 1.680.000 de dinari), Banatul de Severin, un tribut anual şi un fiu al voievodului la curtea ungară drept garanţie: „numai vă întoarceţi în pace şi vă feriţi de primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu veţi scăpa de dânsele”. Armata ungară a fost prinsă mai apoi de oștile lui Basarab I într-o vale îngustă şi prăpăstioasă, suferind ca urmare o înfrângere umilitoare. Locul bătăliei nu a fost stabilit până astăzi cu certitudine, istoricii plasându-l în diverse puncte din zona sub-montană precum:Ţara Loviştei, Valea Oltului, comuna Titeşti, culoarul Rucăr-Bran sau lângă Mehadia.Și mai sunt variante... În urma luptei de patru zile, între 9 - 12 noiembrie 1330, regele Carol Robert a scăpat cu greu schimbând hainele cu cele ale unui supus de-al său. Datorită faptului că Basarab I a creat un stat independent în urma victoriei „de la Posada” (denumirea s-a încetăţenit abia în secolul al XX-lea, sub influenţa operei lui Nicolae Iorga), a primit şi apelativul de Basarab Întemeietorul.

În jurul anului 1343, Basarab I l-a asociat la domnie pe fiul său Nicolae Alexandru. Acesta din urmă a plecat la curtea regelui Ludovic I al Ungariei pentru a mijloci reluarea relaţiilor dintre Ungaria şi Ţara Românească. În anii următori, Basarab a participat alături de regele ungar la campania militară împotriva tătarilor. Cu acest prilej, a adus sub stăpânirea sa teritoriul aflat la nordul gurilor Dunării, cunoscut mai târziu sub numele de Basarabia (Bugeac). Istoricul Gheorghe Brătianu opinează că Basarab, profitând de anarhia din conducerea Regatul Ungar, s-a aşezat sub protecţia Hoardei de Aur, de la care va primi sprijin militar. În 1330, potrivit aceluiaşi istoric, românii şi tătarii s-au aflat alături în două bătălii: cea de la Velbužd şi cea „de la Posada” (în ultimul caz faptul fiind consemnat în cronicile ungare). Ideea unei colaborări între cele două popoare în această perioadă a mai fost sprijinită şi de alţi istorici, între care Nicolae Iorga şi P. P. Panaitescu. Acesta din urmă a remarcat faptul că în cursul unei bătălii dintre bizantini şi bulgari petrecută în 1331, la auzul trâmbiţei tătărăşti din tabăra adversă, împăratul bizantin a socotit (eronat în cele din urmă) că ar fi o manevră tactică a „geţilor (românilor) de peste Dunăre, care se folosesc de aceleaşi arme ca tătarii; cei mai mulţi sunt arcaşi”. „Rezultă din această interesantă povestire că de la depărtare românii lui Basarab, călări probabil, puteau fi confundaţi cu tătarii şi că adoptaseră armele lor de luptă, în special arcul şi pavăza tătărească”, concluzionează istoricul. Ideea cooperării efective dintre Basarab şi tătari a fost considerată de către unii istorici ca rămânând la stadiul de ipoteză.

După moartea lui Carol Robert, în 1342, fiul său Ludovic a început o campanie ungară împotriva tătarilor din Moldova, în jurul anilor 1343-1345. Basarab, ca vasal, a fost dator să-l sprijine pe Ludovic cu trupe, astfel că la sfârşitul campaniei a putut obţine teritoriul aflat în nordul Deltei Dunării, de la Prut până către Nistru. Această regiune va fi numită ani mai târziu Basarabia, de la primul ei stăpânitor, iar după ocupaţia rusească din 1812, numele va fi extins la tot teritoriul dintre Prut şi Nistru. Domnia lui Basarab I s-a încheiat în 1352. Pe peretele încă netencuit al bisericii domneşti din Curtea de Argeş stă scris: „În anul 6860 (1352) la Câmpulung a murit marele Basarab voievod”. Tradiţia consemnează că tot acolo a fost şi îngropat, lucru care se regăseşte şi într-un document din 1714 pentru Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung de la domnitorul Ştefan Cantacuzino. Acesta, vorbind despre Negru Vodă (Basarab I) şi Nicolae Alexandru spune că „le sunt trupurile lor îngropate în această sfântă mănăstire”. Lui Basarab îi va urma la domnie fiul şi asociatul său, Nicolae Alexandru (1352 - 1364).

Surse:

https://www.edusoft.ro/basarab-i-intemeietorul-eroul-tarii-romanesti/

Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, ediţia a II-a rev., Ed. Polirom, Iaşi, 1999

Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Ed.All Educaţional, Bucureşti, 2003.

Nicolae Iorga, Istoria poporului românesc, Ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

Constantin Kogălniceanu, Basarab I zis Negru Vodă, Ed.Minerva, Bucureşti, 1908.

P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ediţia a II-a, Editura Corint, Bucureşti, 2000

$$$

 S-a întâmplat în 19 februarie1473: În această zi, s-a născut Nicolaus Copernicus, astronom polonez. Nicolaus Copernic (germ. Nikolaus Kopernikus, pol. Mikołaj Kopernik, n. în oraşul liber hanseatic Toruń, aflat azi în Polonia - d. 24 mai 1543, Frauenburg, astăzi Frombork, Polonia), astronom şi cosmolog, matematician şi economist, preot şi prelat catolic, a dezvoltat teoria heliocentrică a sistemului solar. Naţionalitatea sa este reclamată şi de germani, dar majoritatea istoricilor îl consideră polonez. 

Primele studii le-a făcut la şcoala din Torun, iar în 1492 intră la studii superioare la Universitatea din Cracovia (Krakau), unde a studiat matematica, retorica, gramatica, poetica şi şi-a cultivat pasiunea pentru studiul astronomiei. 

La 20 de ani obţine titlul de doctor în aceste ştiinţe. La încheierea studiilor, în 1496, pleacă în Italia, unde în 1497 începe să studieze medicina şi dreptul canonic la Universitatea din Bologna, prima universitate din Europa, aprofundând şi studiul literaturii clasice. În Italia a citit despre ideea filosofului grec Aristarh din Samos, care cu mai bine de un mileniu şi jumătate înainte afirmase că Pământul şi celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui, iar nu invers, aşa cum susţinea opinia comună la acea vreme.În acest timp locuieşte în casa matematicianului Domenico Maria Novara, care se ocupa cu scrierile astronomului Ptolemeu, şi începe să se intereseze de astronomie şi geografie. Împreună observă la 9 martie 1497 acoperirea stelei Aldebaran de către lună. 

După terminarea studiilor în1500, Copernic ţine prelegeri de astronomie la Roma şi în anul următor este acceptat să studieze medicina la renumita universitate din Padova. În anul 1503 i se acordă în Ferrara titlul de Doctor în Drept canonic, după care se întoarce în Polonia. În Italia, Copernic vine în contact cu scrierile vechilor greci şi se documentează asupra ipotezei heliocentrice, pe care au susţinut-o unii filosofi ai antichităţii: Philolaos, Aristarh din Samos, Platon şi convinge tot mai mult de falsitatea geocentrismului lui Ptolemeu. După 1497 a plecat la Viena, unde a studiat astronomia cu Regiomontanus. În 1501 este chemat la Roma, unde predă matematica şi astronomia şi, alături de Domenico Maria Novara, efectuează observaţii astronomice.Reîntors în Polonia (1511), Copernic şi-a desfăşurat activitatea în oraşele Frombork, Olsztyn şi Lidzbark şi a efectuat observaţii astronomice în turlele acestuia din urmă. Astfel, între anii 1503 şi 1510, locuieşte în palatul episcopal al unchiului său în Lidzbark Warmiński, ajutându-l la administraţia diocezei. În acest timp redactează un scurt tratat de astronomie, „De Hypothesibus Motuum Coelestium a se Constitutis Commentariolus", care va fi publicat postum mult mai târziu, în secolul al XIX-lea.

În 1512, înainte de a împlini 40 de ani, Copernic scrisese deja Comentariolus, o descriere a modelului heliocentric al sistemului solar, manuscrisul fiind însă destinat numai apropiaţilor.În acelaşi an se mută la Frauenburg, face parte din comitetul „Concilului din Laterano" (1515) pentru reforma calendarului şi începe să lucreze la opera sa fundamentală, „De Revolutionibus Orbium Coelestium" („Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti"), pe care o termină în 1530, dar va fi publicată abia în anul 1543, cu puţin înainte de moarte, fiind conştient de contradicţiile cuprinse faţă de doctrina oficială a Bisericii Catolice.

Surse:

https://www.notablebiographies.com/Co-Da/Copernicus-Nicolaus.html

https://www.britannica.com/biography/Nicolaus-Copernicus

https://www.famousscientists.org/nicolaus-copernicus/

https://www.space.com/15684-nicolaus-copernicus.html

https://www.scientia.ro/biografii/112-biografii-astronomie/3888-mari-astronomi-nicolaus-copernicus-1473-1543.html

$$$

 S-a întâmplat în 19 februarie 1864: În această zi, s-a născut, la Fălticeni, jud. Suceava, Artur Gorovei, folclorist şi etnograf român. Va trece în lumea umbrelor la 19 martie 1951, la Bucureşti. A fost folclorist, întemeietor de reviste, poet şi prozator. Tatăl său, Petru Gorovei, născut în 1831, a fost urmaşul altor Gorovei cu preocupări culturale relevante. În 1748, Ioan Gorovei, căpitan de Dorohoi, devine ctitorul mănăstirii Gorovei, iar pe la 1829, un alt Ion Gorovei, de la Icşeşti, se impune ca traducător. Cu o ascendenţă genealogică şi mai bogată, care merge până la anul 1000, remarcăm pe mama sa, Maria, născută Borş în anul 1836. 

Fiul lor, Artur Gorovei, urmează prima clasă primară la Rădăuţi, iar din anul 1873, la Fălticeni, următoarele clase primare şi gimnaziul. Liceul îl face la Iaşi, primul an la Facultatea de Drept din Bucureşti, după care următorii ani la Iaşi, unde, în 1890, îşi va lua şi licenţa în Drept. Tânărul magistrat este numit mai întâi profesor superior la Bârlad, apoi ajutor de judecător şi judecător la Paşcani, în anul 1891, avocat la Fălticeni, din decembrie acelaşi an, judecător la Broşteni, din anul 1905, din nou avocat la Fălticeni, procuror la Râmnicu-Sărat şi prefect al judeţului Suceava, apoi, între 1909 şi 1911, inspector agricol, după care se consacră în exclusivitate cercetării folclorului şi istoriei ţării.S-a căsătorit cu Elena, născută Văsescu, în 1872. Împreună au dat naştere unui fiu, Sorin, viitorul profesor de matematici de la liceul din Fălticeni şi tatăl lui Ştefan S. Gorovei. În 28 mai 1915 Artur Gorovei devine membru corespondent, iar din 25 mai 1940, membru de onoare al Academiei Române.

Prezicerea unor prieteni ai tatălui său, cum că Artur va face carieră cărturărească, a început să se concretizeze încă din anii de gimnaziu, când scoate revista Ecoul Carpaţilor (1878), iar un an mai târziu, Ţânţarul, o revistă umoristică şi polemică.Ajuns la Iaşi, îndemnat şi de vărul său, Eugen Teodorinii, redactează în 1884 Revista populară, pentru care cei doi veri nu se puteau plânge de lipsa materialelor. Numai Artur Gorovei avea 1.700 versuri, poezie lirică, apoi poezii populare, îndeosebi cimilituri culese de el însuşi pe care le va utiliza mai târziu în lucrarea „Cimiliturile românilor”, editată de Academie.Revenind definitiv în Fălticeni, se va integra total mişcării culturale de aici, legând prietenii memorabile şi promovând noi iniţiative privind cercetarea şi răspândirea valorilor culturale. Astfel, în anul 1901, împreună cu George Tutoveanu, dr. Rossignon, N. Stamati şi D. Zaharescu, înfiinţează societatea Cultura, care, în principal, îşi propunea să organizeze şezători literare şi conferinţe publice. Între 15 noiembrie 1907 şi 1 octombrie 1909, împreună cu Sadoveanu, editează revista Răvaşul poporului, cu apariţie bilunară, o adevărată enciclopedie pentru săteni.

Revista care l-a consacrat şi l-a făcut cunoscut nu numai în ţară, ci şi peste hotare, până în America Latină, a fost Şezătoarea. Revistă pentru literatură şi tradiţiuni, cea dintâi revistă de folclor din ţară, care a apărut începând cu 1 martie 1892 şi a însumat 25 de volume. Şezătoarea s-a constituit într-o adevărată şcoală de folcloristică, un excelent mijloc de formare a unor culegători de folclor (în special, învăţători şi preoţi) şi de stabilire a unor legături benefice cu specialişti din Transilvania şi Basarabia, cu personalităţi ale folcloristicii europene – Sébillot, Jan Urban Jasrnic, Kristoffer Nyrop, Gennep ş.a., precum şi cu reviste de folclor ce apăreau peste hotare: Mélusine, Wallonia ş.a. (…) Filologi romanişti precum Gustav Weigand, Mattias Friedvagner, Wilhelm Meyer-Lübke o solicitau pentru că în paginile ei găseau texte într-o limbă românească aleasă, plină de seve şi arome. Aşadar n-a fost o întâmplare când, în 1894, este invitat la Congresul folcloriştilor de la Chicago, în 1900 este vizitat la Fălticeni de Gustav Weigand, iar în 1928 participă la Congresul internaţional de artă populară de la Praga, unde prezintă lucrarea Ouăle încondeiate la români.

Opera lui Artur Gorovei, înfăptuită pe parcursul a peste 65 de ani, cuprinde articole, studii, culegeri de folclor, romane, memorialistică şi poezie, dintre care amintim Cimiliturile românilor (1898), După dragoste (schiţe şi nuvele, 1901), Datinile noastre la naştere (1909), Datinile noastre la nuntă (1910), Credinţi şi superstiţii ale poporului român (1915), Botanica poporului român (Fălticeni, 1915), Cruzimi (1921, roman), Meşteşugul vopsitului cu buruieni (1923), Partea sufletului, un vechi obicei juridic al poporului român (Fălticeni, 1925), Poveste cu Făt-Frumos (1927), Alte vremuri. Amintiri literare (Fălticeni, 1930), Descântecele românilor (1931), Spovedania lui moş Pintilie (1932), Ouăle de Paşti (1937), Învăţători folclorişti (1940), Zbuciumul unui suflet mare (Jurnalul unei femei, 1940), Şerpele de casă (1941), Popoarele balcanice în folklorul românesc (1942), precum şi două monografii: Monografia oraşului Botoşani (1926) şi Fălticeni. Cercetări istorice asupra oraşului (Fălticeni, 1938). De asemenea, ne-au rămas şi câteva lucrări referitoare la viaţa şi activitatea lui Nicu Gane, Matei Millo, Constantin Stamati, Teodor Vârnav şi alţii, colaborând în acelaşi timp la peste 30 de ziare şi reviste din ţară: Anuarul Arhivei de folclor, Adevărul, Adevărul literar şi artistic, Analele Academiei Române, Convorbiri literare, Însemnări literare, Junimea literară, Pagini literare, Steaua Dunării, Viaţa Românească şi multe altele.

Surse:

Vasile Nistoreasa, Fălticeni- repere în timp, 2007

https://www.crainou.ro/2014/02/17/artur-gorovei-o-personalitate-culturala-complexa/

http://www.humanitas.ro/artur-gorovei

https://www.cronicadefalticeni.ro/artur-gorovei-o-personalitate-complexa-2/

https://galeriaoamenilordeseama.wordpress.com/2016/02/19/artur-gorovei-folclorist-intemeietor-de-reviste-poet-prozator/

$$$

 S-a întâmplat în 19 februarie1876, 19 febr./ 2 martie: S-a născut sculptorul Constantin Brâncuşi, personalitate marcantă a artei secolului al XX-lea. Constantin Brâncuşi (n. Hobiţa, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris) a fost un sculptor român cu contribuţii covârşitoare la înnoirea limbajului şi viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuşi a fost ales postum membru al Academiei Române.    

Constantin Brâncuşi s-a născut în satul Hobiţa, comuna Peştişani, din judeţul Gorj, într-o casă construită în întregime din lemn. Era cel de-al şaselea copil al plugarului C. Brâncuşi. Imaginea satului natal a fost păstrată cu sfinţenie de marele artist, mărturisind că „nu aş fi fost nimic şi nu aş fi dăltuit nimic fără Hobiţa, fără porţile şi fântânile ei, care au însemnat, pentru mine, o adevărată Academie de Belle-Arte“. După mama sa, Maria a lui Nicolae Radu din Hobiţa Gorjului, Brâncuşi era strâns legat de biserică, deoarece strămoşii lui fuseseră slujitori la sfintele altare, printr-o descendenţă de mai bine de 200 de ani. Mama şi-a dorit foarte mult ca fiul ei să devină preot în satul natal, neapucând însă să-şi vadă feciorul propovăduind Cuvântul Evangheliei şi gospodar de frunte, la casa lui, înconjurat de copii, aşa cum era obiceiul în viaţa ţăranului român. Doi dintre strămoşii marelui artist, doi preoţi văduvi, care mai târziu au îmbrăcat schima monahală sub numele de Ilie şi Cleopa, au ctitorit Schitul Locurele, de lângă Mănăstirea Lainici din judeţul Gorj.

Nu a avut urmaşi, refuzând să se căsătorească pentru a-şi păstra deplina libertate de acţiune şi de creaţie. A avut, în schimb, fii spirituali, care „i-au dus în cele patru vânturi zestrea artistică şi spirituală“. Marele artist îşi începe cursurile primare la Hobiţa şi le încheie la Brădiceni.Temperament iscoditor şi neliniştit, stăpânit de o puternică dorinţă de independenţă, pleacă foarte de timpuriu de acasă. Având doar șapte ani, părinţii l-au găsit „fugit în lume“, la Târgu Jiu, unde se angajase la o boiangerie, şi ca ucenic la o tâmplărie. La numai 13 ani (1893), vine la Craiova, angajându-se la prăvălia vestitului negustor Ion Zamfirescu, în a cărui casă este găzduit pe perioada studiilor. Aici, în puţinele clipe de răgaz pe care le avea la dispoziţie, reuşeste să cioplească, dintr-o lădiţă de portocale, o vioară, la care, după ce-i pune cele patru strune, cântă cu îndemânare. La prăvălia lui Zamfirescu îşi câştigă primii admiratori, la îndemnul cărora, în toamna anului 1894, se înscrie la Şcoala de Arte şi Meserii din oraş. Domeniul pe care se specializează este sculptura lemnului (din această perioadă datează câteva sculpturi din lemn: o casetă, un dulap, două rame în stil rococo, după moda vieneză a timpului). În timpul studiilor este susţinut financiar de epitropia Bisericii Madona Dudu din Craiova şi în special de Toma Marocneanu, unchiul lui Nicolae Titulescu şi epitrop al Bisericii Madona, care locuia nu departe de Şcoala de Arte şi Meserii unde l-a remarcat.

Singura condiţie era aceea de a cânta în strana bisericii, el având o voce foarte frumoasă. Întâlnirea cu această şcoală şi cu cetatea Băniei o va numi, metaforic, „Minunea întâie a vieţii mele. La Hobiţa, în Gorj, m-am născut, dar la Craiova, pentru a doua oară“. În anul 1898, termină cu succes cursurile Şcolii de Arte şi Meserii şi se îndreaptă către Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti. Pasiunea sa pentru muzică nu se stinge nici în timpul facultăţii, el fiind pentru o perioadă membru al corului „Carmen“, condus de D. G. Chirescu. În timpul studenţiei la Bucureşti îl are ca profesor pe Ion Georgescu, iar printre colegii săi s-au numărat: Fritz Stork, Dimitrie Mircea, Gh. Tudor. O duce destul de greu, iar puţinii bani pe care-i moşteneşte din vânzarea părţii sale de moştenire de la Hobiţa îi foloseşte pentru înscrierea la şcoală. Este nevoit să se angajeze lucrând după cursuri ca spălător de vase la o braserie situată pe strada Câmpineanu. Student sârguincios şi disciplinat, a atras atenţia profesorului său, care l-a remarcat, apreciindu-l pentru talentul său deosebit. 

Printre lucrările din timpul studenţiei se numără: Vitellius, bustul cunoscutului om politic oltean Gheorghe Chiţu, ambele executate în 1898, un Cap al lui Laocoon, în 1900, precum şi un Ecoşeu, răsplătit cu o medalie de bronz.Auzind de succesele sale, reprezenţanţii epitropiei Bisericii „Madona Dudu“ îi acordă tânărului artist, în anul 1900, o bursă anuală în valoare de 150 de lei. La 27 de ani i se încredinţează cea dintâi comandă pentru un monument public: bustul generalului Carol Davila. În 1904 părăseşte România „fără alte mijloace decât cunoştiinţele însuşite“, iar după o lungă călătorie prin Austria, Ungaria şi Elveţia ajunge în capitala Franţei. Deşi la început mijloacele de vieţuire de aici au fost anevoioase, lucrând şi ca ospătar, norocul îi surâde din nou tânărului artist, care primeşte o bursă din partea Ministerului Instrucţiunii Publice, la propunerea ambasadorului României la Paris, Grigorie Ghika. Face parte din rândul membrilor Asociaţiei „Cercle des etudiants roumains“ alături de: George Enescu, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Nicolae Dărăescu, Camil Ressu. Foarte importantă pentru cariera tânărului artist este experienţa pe care o are în atelierul celebrului sculptor francez Rodin.Avea doar 30 de ani.

Aici îl cunoaşte printre alţii şi pe Henri Coandă, cu care va lega o strânsă prietenie. Ştiind că „nimic nu creşte la umbra marilor copaci“, Brâncuşi părăseşte atelierul maestrului său la data de 27 martie 1907, pentru a-şi deschide propriul atelier.Este momentul în care artistul român trăieşte întoarcerea cu faţa către izvoarele folclorice. De acum înainte va începe cascada marilor realizări artistice: „Ansamblul de la Buzău“, „Rugăciunea“, „Sărutul“, „Cuminţenia Pământului“.Toate aceste lucrări îl vor impune pe Constantin Brâncuşi pe piedestalul lumii artistice. Din 1910 renunţă la modelaj şi pictură, pentru a practica cioplitul direct. Una dintre operele lucrate acum este „Sărutul“(„La Baiser“). Printre lucrările de mare valoare ale artistului mai amintim: „Muza adormită“(1909), „Pasărea măiastră“ (1910), „Prometeu“ (1911). Lucrează mai apoi la o nouă operă, „unul dintre cele mai celebre şi cuprinzătoare portrete ale secolului XX“, aşa cum spunea A. H. Barr, „Mademoiselle Pogany“, lucrare ce a avut-o drept muză pe celebra pictoriţă Margit Pogany.„Poetul formelor cioplite“ construieşte o vastă operă cu un complex caracter tematic.În 1918, marele artist realizează, în memoria eroilor căzuţi în timpul primului război mondial, prima versiune în lemn a „Coloanei fără şfârşit“. 

Abia în anul 1937, după ce fusese curtat de însuşi maharajahul Yeswant Raotolcar Bahadur, care dorea să-i constriască un templu, artistul se întoarce în ţară la invitaţia Aritinei Tătărăscu, preşedinta Ligii Femeilor Gorjene, pentru a executa Monumentul de la Târgu Jiu, proiect început încă din 1918. Astfel, realizează tripticul „Masa Tăcerii“, „Poarta Sărutului“ şi „Coloana fără sfârşit“ (1937-1938). Pe lângă binecunoscuta temă populară, care se face simţită în mai toate operele marelui artist, ansamblul de la Târgu Jiu îmbracă şi o dimensiune spirituală: exprimarea sentimentului cosmic manifestat prin reunirea celor patru elemente fundamentale ale lumii – apă (pornind de la râul Jiu), pământ („Masa tăcerii“ care încorporează pământul), focul (flacăra care asigură triumful asupra morţii, în „Poarta Sărutului“) şi aer (avântul „Coloanei fără sfârşit“, care escaladează văzduhul în drumul spre veşnicie).

Simbolul Ansamblului brâncuşian de la Târgu Jiu poate îmbrăca şi o dimensiune biblică: cele douăsprezece scaune, aşezate de jur împrejurul mesei, îi simbolizează pe cei 12 Apostoli, „Poarta sărutului“ descrie unitatea organică din interiorul familiei, iar „Coloana fără de sfârşit“ descrie ascensiunea permanentă a sufletului, care se odihneşte deplin în veşnicie. La 16 martie 1957, marele artist român Constantin Brâncuşi a trecut în veşnicie în atelierul său din Impasse Rosin din Paris. A fost înmormântat în Cimitirul Montparnasse.

Surse:

http://citateortodoxe.ro/biografie/constantin-brancusi

https://centrulbrancusi.ro/

https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/01/05/constantin-brancusi-viata-si-opera/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/viata-infinitului-constantin-brancusi-dupa-ce-ai-vazut-una-din-pasarile-lui-brancusi-nu-mai-poti-vedea-o-pasare-in-zbor-ca-inainte

https://romanialibera.ro/cultura/viata-si-iubirile-lui-constantin-brancusi-711803

https://identitatea.ro/constantin-brancusi-sculptorul-sufletului-romanesc/

$$$

 S-a întâmplat în 19 februarie1878, 19 febr./ 3 martie: La această dată, prin semnarea Tratatului de pace ruso-turc de la San Stefano, s-a încheiat războiul ruso-româno-turc (1877-1878). La San-Stefano, a fost încheiat acest tratat, potrivit căruia România, Serbia și Muntenegru au devenit țări independente, iar Bulgaria – un mare principat autonom. Rusia a primit Dobrogea, care în perioada pre-otomană fusese în componența Țării Românești. În acest mod, Rusia a încălcat grav Convenția româno-rusă din 16 aprilie 1877 despre inviolabilitatea integrității teritoriale a României. Peste un an, pe 13 iulie 1878, rușii au cedat Dobrogea în schimbul unui alt pământ românesc – Basarabia de Sud, formată din județele Cahul, Bolgrad și Ismail. Adică le-au furat fără rușine...

Despre încălcarea de către St.Petersburg a Convenției româno-ruse din 1877, Mihai Eminescu scria că: „Rusia niciodată nu se simte legată prin cuvinte, în dosul cărora nu sunt destule baionete. Singura garanție, ce le mai rămânea românilor, era voința puterilor europene ca Basarabia de Sud să rămână în posesiunea statului român”.În același timp, Austro-Ungaria era nemulțumită de faptul că, în componența Bulgariei, au fost incluse mai multe regiuni, ceea ce contravenea prevederilor Tratatului de la Budapesta din 3/15 ianuarie 1877, care interzicea crearea unui mare stat slav în Balcani. Mai mult, într-o perioadă scurtă de timp, Bulgaria urma să devină o simplă „gubernie” rusească în coasta Strâmtorilor, la care Petersburgul râvnea de mai multe secole. Îngrijorările Austro-Ungariei se refereau și la faptul că Bosnia și Herțegovina deveneau o regiune autonomă. 

În România, nemulțumirea era exprimată deschis și la diferite nivele. Opinia publică și legislativul au respins prevederea Tratatului de la San-Stefano cu privire la reocuparea celor trei județe de către Imperiul rus. Însă Petersburgul califica protestele românești ca pe o insultă la adresa sa: „Votul Camerelor din Parlamentul Român e privit ca o ofensă directă față de împărat și ca un act de dușmănie față de Rusia”. Cu toate astea, autoritățile române rămâneau ferm pe pozițiile lor.Țarul Alexandru al II-lea, care amenințase cu ocuparea țării și dezarmarea armatei române, a primit răspunsul cuvenit din partea domnitorului Carol I: „Armata care s-a luptat la Plevna… va putea fi zdrobită, dar nu va reuși nimeni niciodată să o dezarmeze”. Românii contau mult pe susținerea Marilor Puteri. În opinia lui Eminescu, problemele României erau și problemele statelor continentului. Dacă puterile europene ar sacrifica interesele României, ar nesocoti interesele proprii”, scria Mihai Eminescu.

El avea în vedere că spațiul românesc constituia un zid în calea înaintării Imperiului rus spre Strâmtori, care erau importante și pentru alte țări europene. Iar fiecare bucată din această construcție naturală slăbea capacitatea ei de rezistență. Marile Puteri au profitat de criticile aduse de Austro-Ungaria și România cu privire la Tratatul de la San-Stefano și au cerut convocarea unui congres internațional. Frica Rusiei de un nou război cu mai marii Europei, după cum s-a întâmplat cu mai mult de două decenii înainte, în Crimeea, a făcut-o să accepte convocarea unui congres la Berlin. La acest congres au participat Anglia, Austro-Ungaria, Franța, Germania, Italia, Rusia și Imperiul Otoman.În ciuda poziției Marii Britanii și a Franței, Rusia a respins cererea de participare la Congres a celor trei țări din sud-estul european, care pe parcursul „crizei orientale” din 1875-1878 au luat parte la luptă împotriva Imperiului Otoman. Conducătorul delegației ruse, Gorceakov, a declarat că „nici nu vrea să audă de participarea României…”.Firește că rușii nu doreau să asculte reproșurile românilor în adresa lor despre încălcarea prevederilor Convenției cu privire la păstrarea integrității teritoriale a României. În aceste condiții, reprezentanții acestor țări sud-est europene au fost primiți doar pentru a-și citi memoriile. 

Din partea României, la Congres au venit premierul I. C. Brătianu și ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu. Brătianu a încercat să-i sensibilizeze pe membrii Congresului despre cruda nedreptate ce se făcea românilor prin „despuierea noastră de o porțiune din patrimoniul nostru, care nu ar fi numai o durere adâncă pentru națiunea română, ci ar dărâma în sânul ei orice încredere în tăria tratatelor și în sfânta pază atât a principiilor de dreptate absolute, cât și a drepturilor scrise”. De fapt, și reprezentanții Franței, Austro-Ungariei și Italiei și-au exprimat opinia că România a fost tratată „cam dur”. În plus, ministrul de externe francez cerea ca frontiera sudică a Dobrogei să fie extinsă spre Balcani până la Cavarna, o poziție similară având și reprezentantul Italiei. Însă Bismarck recunoștea că „înstrăinarea Basarabiei nu a fost numai începută, dar și hotărâtă de mult la Reichstadt”, prin înțelegerea dintre Alexandru al II-lea și Franz-Joseph din 1876, care prevedea reocuparea de către Rusia a celor trei județe din sudul Basarabiei, și a Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria. În spatele deciziei Congresului cu referire la Basarabia de Sud se aflau și tratativele prealabile dintre Rusia și Marea Britanie, care inițial avea o poziție favorabilă României, dar, nefiind susținută ferm de alte Mari Puteri europene, n-a dorit să lupte de una singură cu Imperiul Nordic.„Retrocedarea Basarabiei nu este o afacere prea proastă pentru Europa”. După o lună de discuții, la 1/13 iulie 1878, a fost încheiat tratatul de la Berlin.

Anglia a primit insula Cipru. Austro-Ungaria a obținut Bosnia și Herțegovina.Delta Dunării, Insulele Șerpilor și Dobrogea au revenit sub autoritatea română. Pretențiile Rusiei față de județele Basarabiei de Sud (Cahul, Bolgrad și Ismail) au fost satisfăcute. Serbia a primit plasele Niș, Pirot, Vrana, Toplița, cu o suprafață de 11 mii kmp. Muntenegru și-a mărit suprafața cu 4250 kmp, în care se afla Podgorica, capitala actuală a acestui stat. S-a format Knezatul Bulgar, cu capitala Sofia, și regiunea autonomă Rumelia Orientală, cu centrul la Plovdiv.

Deși ostașii români și-au vărsat sângele pentru a obține victoria asupra Porții Otomane și a fi independentă, România a suferit cel mai mult în urma acestui tratat.„Cedarea Basarabiei, comenta vice-consulul francez la Tulcea, A. Langlais, a provocat o rană adâncă în inimile românilor. Influența rusă în România a suferit eșec”. Pe de altă parte, același oficial relata că „retrocedarea Basarabiei nu este o afacere prea proastă pentru Europa”. Adică, deteriorarea relațiilor dintre România și Rusia corespundeau intereselor unor țări europene. În acest context, putem spune că, pentru a slăbi presiunea Imperiului rus asupra sa, în 1883, România a aderat la alianța austro-germană, iar în timpul primului război mondial, la Antantă. Ca stat independent, România avea dreptul să adere la orice alianță politico-militară care putea să-i satisfacă mai bine interesele naționale. Problema Basarabiei de Sud a rămas însă ca o eternă durere în sufletele românilor…Şi nici azi nu se-ntrevede o rezolvare în vreun viitor apropiat, din păcate!

Surse:

http://www.scritub.com/istorie/SEMNIFICATIA-PREVEDERILOR-TRAT72966.php

http://istorie-edu.ro/istoria-romanilor/ist_ro_034inde3.html

http://main.radioromaniacultural.ro/tratatul_de_pace_de_la_san_stefano-34770

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/03/19/19-februarie-1878-rusia-recunoaste-prin-tratatul-de-pace-de-la-san-stefano-independenta-romaniei-dar-ii-rapeste-pentru-a-doua-oara-basarabia/

https://crispedia.ro/tratatele-de-la-san-stefano-si-berlin-1878/

$$$

 S-a întâmplat în 19 februarie1936: În această zi, s-a născut scriitorul Marin Sorescu, poet, dramaturg şi eseist; membru titular al Academiei Române din 1992 (d. 1996). Deşi în acte data naşterii este 19 februarie, soţia poetului spune că ziua de naştere ar fi 29 februarie1936. A fost redactor şef la revista craioveană Ramuri (1978-1990), director al Editurii „Scrisul românesc” din Craiova (1990). A publicat peste 20 de volume de versuri, printre care cităm: La lilieci (4 vol., 1973-1988), Poezii (1991), Poezii alese de cenzură (1991).S-a manifestat şi ca dramaturg.

Marin Sorescu (n. Bulzeşti, Dolj - d. 8 decembrie 1996, Bucureşti) a fost poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de ţări, totalizând peste 60 de cărţi apărute în străinătate. S-a făcut remarcat şi prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziţii în ţară şi în străinătate. Şcoala primară o face în satul natal, apoi, între 1947-1955, urmează cursurile liceului „Fraţii Buzeşti” din Craiova şi Școala Medie Militară „Dimitrie Cantemir” din Predeal.În această perioadă, i-au fost remarcate aptitudinile literare, Marin Sorescu conducând cenaclul literar „N. Bălcescu” al elevilor de liceu.

Studiile universitare le face la Facultatea de Filologie-Istorie-Pedagogie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, iniţial la Secţia de limba şi literatura rusă, de unde s-a transferat apoi la Secţia de limba şi literatura română (1955-1960). Încă din anii studenţiei s-a afirmat ca poet, conducând cenaclul Casei de Cultură a Studenţilor. După absolvire, în 1960, s-a stabilit în Bucureşti, devenind în acelaşi an redactor la revista „Viaţa Studenţească” (unde a şi debutat, în 1959, cu versuri), apoi, din 1963, la „Luceafărul”.De acum cunoaşte o ascensiune rapidă în lumea literară, ca poet, prozator, dramaturg, eseist şi critic literar.În 1992, şi-a susţinut doctoratul în filologie la Universitatea din Bucureşti, cu teza „Insolitul ca energie creatoare, cu exemple din literatura română”.

A participat la Bienala de poezie de la Knokke-Le-Zoute (Belgia, 1966), a luat parte la International Writing Program (Program Internaţional Scriitoricesc) al Universităţii din Iowa (SUA, 1970-1971), i-a fost acordată o bursă de studii pe o perioadă de un an la Academia de Artă din Berlinul de Vest (1972). Începând cu anul 1966, a întreprins călătorii de studii în majoritatea ţărilor europene, în SUA şi Mexic, a participat la congrese şi festivaluri internaţionale. A fost redactor la revistele „Viaţa românească”, „Viaţa studenţească” (1960-1963), „Luceafărul” (1963-1966), redactor-şef la Studioul Cinematografic „Animafilm” din Bucureşti (1966-1972), redactor-şef al revistei „Ramuri” din Craiova (1978-1990), iar în 1990 a fost numit director al Editurii „Scrisul românesc” din Craiova.A fost ministru al Culturii în perioada 25 noiembrie 1993-5 mai 1995.

Marin Sorescu debutează în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de parodii „Singur printre poeţi". Marin Sorescu a scris literatură de toate genurile, situându-se printre cei mai prodigioşi scriitori români, iar scrierile sale au fost traduse în zeci de limbi străine.După debutul ca poet în reviste literare, în 1964 a avut loc şi debutul editorial, cu volumul de parodii „Singur printre poeţi”, stilul său original impunându-se şi prin volumele de versuri publicate ulterior: „Poeme” (1965,), „Moartea ceasului” (1966), „Tinereţea lui Don Quijote” (1968), „Tuşiţi” (1970), „Suflete, bun la toate” (1972), „La lilieci” (vol. I-V, 1973-1995; I – 1973, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie, II – 1977, Premiul Academiei Române, III – 1980, IV – 1988, V – 1995), „Astfel” (1973), „Descântoteca” (1976), „Sărbători itinerante” (1978), „Ceramică” (1979), „Fântâni în mare” (1982), „Apă vie, apă moartă” (1987), „Poezii alese de cenzură” (1991), „Traversarea” (1994).

Ca dramaturg, autorul a continuat experienţa teatrului existenţialist şi a teatrului absurdului, oglindită excepţional de piesele sale: „Iona” (1968, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie şi, apoi, Premiul Academiei Române), „Există nervi” (1968), „Paracliserul” (1970), „Matca” (1973), „Pluta meduzei” (1974), „Setea muntelui de sare” (1974, culegere de piese, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie), „Răceala” (1976), „A treia ţeapă” (1980), „Ieşirea prin cer” (1984), „Vărul Shakespeare” (1988).A semnat şi proză umoristică şi satirică (romanele „Trei dinţi din faţă”, 1977; „Viziunea vizuinii”, 1981), eseuri („Teoria sferelor de influenţă”, 1969; „Insomnii”, 1971; „Starea de destin”, 1976), cronici literare („Uşor cu pianul pe scări”, 1986, Premiul „George Călinescu” şi al Uniunii Scriitorilor pentru critică literară), interviuri despre poezie („Tratat de inspiraţie”, 1985). 

A tradus integral creaţia poetică a lui Boris Pasternak (traduceri adunate în volumul „Lirice”).A mai publicat şi literatură pentru copii:„Unde fugim de acasă?” (1967, proză), „O aripă şi-un picior (Despre cum era să zbor)” (1970, versuri), „Cocostârcul Gât-Sucit” (1987, versuri), „Cirip-Ciorap” (1993,versuri). Marin Sorescu s-a remarcat şi ca un pictor de talent, având expoziţii personale în ţară şi în străinătate: Braşov (1989), Cluj-Napoca (1990), Irlanda (1991), Paris (1992, expoziţie colectivă), Bucureşti (1992). Pe lângă premiile din partea Uniunii Scriitorilor din România a mai fost distins cu Premiul Academiei Române, cu Medalia de aur pentru poezie „Ospiti Napoli”, decernată în oraşul Napoli (1970), Premiul internaţional „Le Muze” acordat de Academia delle Muze din Florenţa (1978), Premiul mondial de poezie „Fernando Riello” (Madrid, 1983), cu prestigiosul premiu internaţional „Gottfried von Herder” pe 1991 pentru întreaga operă (Viena), Premiul Felix Romuliana (Belgrad, 1994).A fost propus de Academia Română pentru Premiul Nobel pentru Literatură.

La 9 martie 1991, devine membru corespondent, iar din 12 martie 1992 – membru titular al Academiei Române. A fost, de asemenea, membru corespondent al Academiei „Mallarme” din Paris (1983). A murit în anul 1996, la Bucureşti.La moartea lui au rămas în manuscris cincisprezece volume inedite, poezie, eseu, jurnal, roman. Cunoscut şi prin preocuparea sa pentru grafică şi pictură (a avut mai multe expoziţii în ţară şi străinătate), în urma lui au rămas opere care vor fi reproduse în cataloage.

Surse:

Dicţionarul Scriitorilor Români,Editura Albatros, Bucureşti, 2002

http://www.poezie.ro/index.php/author/2127/index.html

http://ziarullumina.ro/perspective-marin-sorescu-inepuizabile-resurse-de-farmec-131795.html

http://www.dozadebine.ro/marin-sorescu-poet-prozator-dramaturg-si-pictor/

https://www.ziarulmetropolis.ro/marin-sorescu-mama-mi-s-a-intamplat-o-mare-nenorocire-mai-naste-ma-o-data/

http://www.istoria.md/articol/549/Marin_Sorescu,_biografie

https://evz.ro/armata-romana-marin-sorescu.html

https://jurnalul.antena3.ro/cultura/arte-vizuale/genialul-marin-sorescu-plimb-catelul-pamantului-507162.html