$$$

 Există un loc în Bucovina unde pământul și-a înghițit propriile amintiri, iar ceea ce a fost cândva spre cer acum se ascunde sub rădăcini și tăcere.

Dacă te aventurezi în pădurea Letea, la vreo șapte kilometri de Suceava, și ești atent la poveștile bătrânilor din satele din apropiere, vei auzi despre "schitul ce a intrat în pământ". Majoritatea îl consideră o legendă, o poveste de adormit copiii. Dar în 2003, un silvicultor care marca arborii pentru tăiere a căzut literal cu piciorul prin ceea ce părea a fi sol normal și s-a trezit atârnând într-o încăpere subterană.

Ceea ce au descoperit ulterior autoritățile locale a fost atât de neobișnuit încât au sigilat rapid accesul și au păstrat informația cât mai discretă posibil. Sub stratul de humus, rădăcini și mușchi acumulat în secole, se afla o întreagă structură monastică, complet intactă, păstrată într-o capsulă de timp naturală.

Nu era o ruină prăbușită. Era o clădire funcțională, cu tavanele întregi, cu pereții în picioare, dar complet îngropată sub trei metri de pământ și vegetație. Ca și cum cineva ar fi tras o pătură uriașă peste ea și natura ar fi decis să o păstreze exact așa.

Primii exploratori care au coborât acolo, echipați cu lanterne și echipament de speleologie urbană, au descris o senzație de nereal. Intrau printr-o deschidere improvizată în acoperiș - ceea ce fusese odată turnul clopotniței - și coborau cu frânghii direct în naosul bisericii. Când picioarele le atingeau dalele de piatră, se aflau într-o lume înghețată în timp.

Băncile de lemn erau încă acolo, unele răsturnate, altele în poziție perfectă, ca și cum enoriașii tocmai plecase. Pe pereți, frescele erau în stare miraculos de bună conservare, protejate de aer, lumină și intemperii prin învelișul de pământ. Chipurile sfinților te priveau din întuneric cu aceeași intensitate ca acum trei sau patru secole.

Dar cel mai tulburător detaliu era altarul. Pe masa sfântă, sub un strat subțire de pulbere, stăteau încă obiectele de cult: un potir de argint, o evanghelie deschisă la o anumită pagină, câteva lumânări niciodată aprinse. Cineva pregătise Sfânta Liturghie și apoi... a plecat. Sau nu a mai putut să se întoarcă.

În chiliile laterale, pat-uri simple de lemn, icoane pe pereți, în una chiar o masă cu farfurii de lut, ca și cum cineva ar fi fost întrerupt în timpul mesei. Nici un semn de violență, nici urmă de jaf sau distrugere deliberată. Totul era abandonat în grabă, dar cu respect.

Istoricii au căutat febril în arhive. Au găsit mențiuni vagi despre un "Schitul Sfântul Ilie din Letea", activ în jurul anului 1650-1680, apoi... nimic. Nici un document despre desființare, nici o înregistrare despre relocarea călugărilor, nici măcar o mențiune despre incendiu sau epidemie. Schitul pur și simplu a dispărut din toate documentele oficiale după 1683.

Legendele locale, însă, povestesc altceva. Bătrânii din Vatra Moldoviței spun că acolo se ascundeau cărți interzise, scrieri considerate eretice de biserică, că monahii practicau rituri vechi, pre-creștine, pe care nu voiau să le uite complet. Spun că într-o noapte de toamnă, pământul s-a cutremurat ușor, și când oamenii din sat au mers dimineața să verifice, schitul nu mai era. Unde fusese intrarea, era acum un deal mic, acoperit de iarbă, ca și cum ar fi fost acolo întotdeauna.

Unii susțin că monahii au știut că vine ceva - poate un ordin de arestare, poate o inspecție a Mitropoliei - și au invocat ceva vechi, ceva din pământul Daciei, pentru a-și proteja sanctuarul. Și muntele i-a ascultat, înghițindu-i pe toți, împreună cu secretele lor.

Cercetările oficiale au fost oprite în 2004, oficial din "motive de siguranță structurală". Intrarea a fost sigilată cu beton, marcată doar cu un pilon geodezic anonim. Dar oamenii care au fost acolo povestesc că înainte de închidere, au găsit ceva în altar care nu a fost niciodată făcut public: un jurnal, scris în slavonă veche, cu ultima intrare datată 15 octombrie 1683.

Tradus, textul spunea simplu: "Ei vin. Am cerut muntelui să ne primească. Fie ca acestea să rămână ascunse până când lumea va fi gata să înțeleagă. Rugați-vă pentru noi."

Nimeni nu a explicat cine erau "ei" sau ce anume trebuia să rămână ascuns. Jurnalul a fost preluat de Arhivele Naționale și clasificat "în studiu". Cercetătorii care au cerut acces au primit răspunsuri evazive.

Astăzi, în pădurea Letea, dacă știi unde să cauți, poți găsi dealul suspect de rotund și neted, prea perfect pentru a fi natural. Sub el, trei metri mai jos, schitul așteaptă în întuneric, cu frescele lui intacte, cu potirele pe altar și cu secretele lui îngropate în tăcere.

Localnicii nu se apropie de acel loc. Spun că în nopțile de toamnă, când vântul bate printre brazi, poți auzi clopote sunând sub pământ, chemând la o liturghie pe care nimeni nu o mai poate sluji.