$$$

 

În Muzeul Județean din Iași există o cameră la care turiștii nu au acces. Oficial, pentru "lucrări de conservare permanente." Neoficial, pentru că nimeni nu vrea să fie responsabil pentru ce s-ar putea întâmpla dacă oamenii ar vedea ce se află acolo.

În acea cameră, acoperită cu un cearșaf negru gros, se află Oglinda Dospinescu - o oglindă venețiană uriașă, înaltă de doi metri, cu rama sculptată în lemn de nuc, datând din 1782. La prima vedere, pare doar un obiect de mobilier luxos dintr-o epocă apusă. Dar această oglindă are o proprietate pe care nicio știință nu a reușit încă s-o explice: nu reflectă prezentul. Reflectă viitorul apropiat. Mai precis, reflectă moartea.

Oglinda a aparținut familiei Dospinescu, boieri moldoveni cu moșii întinse în jurul Iașului. Constantin Dospinescu a adus-o din Veneția în 1782, după un Grand Tour prin Italia. Era un cadou pentru soția sa, Elena, pasionată de artă și frumusețe. Oglinda a fost montată în Salonul Mare al conacului, într-o poziție centrală unde toată familia și invitații o puteau admira.

Prima dată când s-a observat anomalia a fost în toamna lui 1783. Elena Dospinescu se pregătea pentru un bal, stând în fața oglinzii pentru a-și aranja părul. Dar când s-a privit în reflexie, a țipat de groază. În loc să vadă propria imagine în rochia de bal albastră pe care o purta, oglinda îi arăta pe ea însăși îmbrăcată în negru, cu fața palidă, cu pânză neagră pe cap - în haine de doliu. Pe fundalul reflexiei, sicriul ei deschis.

A fugit din cameră în isterie. Familia a crezut că a avut o criză nervoasă. Dar cinci zile mai târziu, Elena a căzut de pe cal în timpul unei plimbări. A murit pe loc, cu gâtul rupt. La înmormântare, familia a îmbrăcat-o exact cum o văzuse în oglindă - în rochie neagră de doliu, așa cum era obiceiul pentru femei care mureau tinere, fără să fi născut moștenitor.

Constantin, devastat, a vrut să distrugă oglinda. Dar înainte să o facă, a privit el însuși în ea. Și ce a văzut l-a paralizat: propria lui reflexie, mult mai bătrână, cu barba albă, într-un fotoliu cu rotile, privind fix înapoi la el cu o expresie de resemnare profundă. A înțeles atunci că oglinda nu minți niciodată - arată moartea care vine.

În loc să o distrugă, a acoperit-o cu un cearșaf și a interzis oricui să se uite în ea. Dar curiozitatea umană este mai puternică decât orice ordin. De-a lungul anilor, membrii familiei, servitorii, invitații - toți au privit pe furiș sub cearșaf, sperând să vadă... ce anume?

Fiecare dintre ei și-a văzut propria moarte. Unii s-au văzut bătrâni în pat, alții au văzut accidente violente, boli, scene de pe câmpul de luptă. Ceea ce era constant era precizia. Oglinda nu arăta simboluri vagi sau alegorie - arăta scena exactă a morții, inclusiv hainele purtate, locul, chiar și poziția corpului.

În 1831, în timpul revoltei conduse de Tudor Vladimirescu, soldații au jefuit conacul. Unul dintre ei, un tânăr pe nume Matei Ionescu, a smuls cearșaful de pe oglindă din pură curiozitate. S-a privit în ea și a văzut ceva atât de înfricoșător încât a alergat afară urlând și s-a aruncat în râul Bahlui. Camarazii lui care l-au scos, l-au întrebat ce a văzut. A putut să scoată doar câteva cuvinte înainte să moară de hipotermie: "Nu era acolo. Nu mă vedeam deloc. Oglinda era goală."

Experții în folklore susțin că aceasta este cea mai rea viziune posibilă - când oglinda nu îți arată moartea, înseamnă că nu vei avea una. Nu vei muri în mod normal. Vei dispărea. Vei fi șters din existență fără urmă, fără corp, fără înmormântare. Nimeni nu va ști ce s-a întâmplat cu tine.

În 1920, oglinda a fost donată Muzeului de către ultimul descendent Dospinescu, care nu mai avea copii și vroia să scape de povara ei. A venit cu o singură condiție: să nu fie niciodată expusă publicului și să fie păzită permanent acoperită.

Muzeul a respectat cerința, dar în 1952, în perioada comunistă, un director nou, Ion Popescu, a considerat că toată povestea este superstiție burgheză. A ordonat ca oglinda să fie curățată și pregătită pentru expoziție. Restauratorul care a lucrat la ea, Gheorghe Marin, și-a văzut reflexia în timpul procesului de curățare. S-a văzut pe sine într-un spital, conectat la aparate, cu familia în jurul patului plângând.

A demisionat a doua zi și a plecat din Iași. Trei ani mai târziu, în 1955, a fost internat pentru cancer pulmonar. A murit exact în configurația pe care o văzuse: același spital, aceleași aparate, familia în aceeași poziție în jurul patului. Ultima lui voință a fost să se întoarcă certificatul său de naștere la Iași cu o notă scrisă de mână: "Oglinda nu minte. Nu o deschideți niciodată."

Din acel moment, oglinda a rămas permanent acoperită și păzită. Dar există o practică neoficială, un ritual tăcut printre personalul muzeului: niciodată să nu te uiți în geamurile sau în suprafețele reflectorizante din camera unde este păstrată oglinda. Pentru că unii susțin că puterea ei s-a extins, că a "contaminat" totul din jur, că orice suprafață reflectorizantă din acea cameră poate arăta, pentru o fracțiune de secundă, nu prezentul - ci finalul.

În 2008, o echipă de parapaicologi din București a cerut permisiunea să studieze oglinda. Au fost refuzați. Dar unul dintre ei, profesorul Andrei Munteanu, a reușit să convingă un paznic să-i permită doar să ridice cearșaful pentru câteva secunde, fără să se uite direct în ea, doar să o fotografieze.

Fotografia, făcută cu un aparat digital modern, a fost normală. Dar când au revăzut imaginea acasă, în fundal, în reflexia slabă vizibilă în suprafața oglinzii, apărea ceva care nu fusese în cameră în momentul fotografierii: o siluetă umană, în picioare, privind direct spre cameră. Nimeni nu a putut identifica cui aparține silueta, pentru că nu avea chip definit - era doar o formă întunecată, așteptând.

Profesorul Munteanu a murit în 2011, într-un accident banal de mașină. Dar prietenii lui susțin că, în ultimii doi ani de viață, era obsedat de ideea că "cineva îl așteaptă" și că "a văzut deja cum se termină." Nu a vrut niciodată să detalieze ce înseamnă asta.