$$$

 Cinema de cartier - singurul loc unde săracul și bogatul se bucurau la fel...

România avea în anii '70 peste 6.000 de cinematografe - unul la fiecare 3.000 de locuitori. Astăzi avem unul la 100.000. Cinematograful era locul unde se formau cupluri, unde se dădeau întâlniri. "Ne vedem la cinema" era fraza magică care deschidea ușa către o seară perfectă.

Cinematograful de cartier nu era doar un loc unde se vedeau filme - era centrul social al comunității. Biletul la cinema costa între 1 și 6 lei, o sumă accesibilă când salariul mediu era de 2500 de lei. Duminica seara, întreaga stradă se îmbrăca elegant și se îndrepta spre "Cinema Dacia" sau "Cinema Patria".

Pentru majoritatea românilor, biletul la cinema reprezenta doar 0,2% din salariul mediu - mai puțin decât costă astăzi o pâine. Era o bucurie pe care și-o permitea oricine. Dar nu prețul conta - conta ritualul. Bărbații își puneau costumele cele bune, femeile își scoteau rochiile de sărbătoare.

Cozile începeau să se formeze cu o oră înainte de spectacol. Nu era grabă, era anticipare plăcută. Vecinii se salutau, discutau despre filme, comentau actorii preferați. Când se deschideau ușile, intrarea se făcea civilizat, ordonat.

Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce înseamnă să te pregătești pentru cinema ca pentru un eveniment special - când filmul nu era distracție de rutină, ci sărbătoare a săptămânii.

În cinematografele mari din centru existau trei categorii de locuri: categoria I - 3,75 lei, categoria II - 2,75 lei, categoria III - 1,75 lei. În sălile de cartier, tariful era uniform, mai mic. Dacă era serie dublă, costa 12 lei - puteai vedea două filme pentru prețul a două pâini.

În sală, toată lumea tăcea religios când se stingeau luminile. Nu existau telefoane, nu existau distrageri. Când apăreau peisajele din filmele românești, oamenii le recunoșteau - "Uite, ăsta e Brașovul!" sau "Am fost și eu acolo!"

Filmele românești aveau putere specială. "Pădurea spânzuraților", "Dacii", "Mihai Viteazul" - la acestea sala exploda în aplauze. Era mândria națională trăită colectiv, în întunericul sălii de cinema. Pentru multe familii, acestea erau singurele filme pe care le vedeau vreodată cu eroi români.

La pauza dintre filme - pentru că se făcea program dublu - lumea ieșea în foaier să fumeze și să comenteze. Bărbații discutau despre acțiune, femeile despre costume și actori. Copiii alergau prin hol, excitați de aventurile de pe ecran.

Te-ai întrebat vreodată de ce filmele de atunci păreau mai intense? Pentru că nu le consumai în grabă. Le trăiai în comunitate, te pregăteai pentru ele, le respectai. Era un ritual social care începea cu îmbrăcatul frumos și se termina cu discuțiile de după film.

Personalul cinematografului era cunoscut de tot cartierul. Controlorul își amintea numele regulaților, știa ce filme preferă fiecare familie. Era o relație personală, de familie.

Când se termina ultimul spectacol și se aprindeau luminile, nimeni nu se grăbea să plece. Se mai comenta, se savura experiența. Apoi, încet, elegant, lumea ieșea în noapte, purtând cu ea magia celor două ore petrecute într-o altă lume.

Astăzi, când filmele sunt la un click distanță, e greu să ne imaginăm că cândva cinema era un ritual social care unea comunități întregi.