$$$

 Via Iulia Gorneanu

DE SÂNTĂMĂRIA MARE

 

„Pentru mentalitatea satului tradițional, calendarul a fost un dat care venea de dincolo, dintr-o zonă unde e obârșia lucrurilor. […] Se poate spune chiar că întreg calendarul este în funcție de sărbătoare.. (Ernest Bernea – „Spațiu, timp și cazualitate la poporul român”)

A mai rămas o zi până la Marele Praznic al Adormirii Maicii Domnului, sărbătoare precedată de un post cu reguli stricte despre care se spune că este „rupt” din cel al Paștelui. În calendarele populare se numește Sântămăria Mare și este ziua în care pelerinii ajung la mănăstirile cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Cei care au rămas acasă merg la biserica din localitate, se roagă, își pomenesc morții și împart pentru sufletul lor struguri, prune, faguri de miere.

„De Sântămărie mereau tăte muierile la beserică cu coliva de pomană pentru ăi morți din familie, da’ și din tăt satu’ … aduceau și multe flori de le puneau la icoana Sfintei Mării ori la Domnu’ Iisus Hristos. Coliva o împărțeau la ăi mai săraci să le fie de hodina celor morți …câteva flori sfințite le duceau acasă de le puneau la grindă să se uște că ierau cele mai bune de leac”. (Marcel Lapteș - Timpul și sărbătorile țăranului român)  

Maica Domnului, cea mai cunoscută, iubită și venerată divinitate feminina a Panteonului românesc, în viziunea etnologului Ion Ghinoiu, „păstrează trăsăturile Marii Zeiţe neolitice și este invocată în momentele de grea cumpănă”. Tot el susține că preluarea modelului străvechi, potrivit căruia divinitatea ajunsă la vârsta senectuții moare, pentru a renaște câteva zile mai târziu, indică păstrarea amintirii morții și renașterii Zeiței-Mumă la trecerea pragului dinspre vară spre toamnă. 

„Se povestește că la Adormirea Maicii Domnului a fost jale mare. Pomii cu roadele cele mai frumoase s-au întâlnit și, dând fiecare ce avea mai bun, au închipuit un pom care a fost purtat în fruntea procesiunii. Bostanul și porumbul au făcut un buchet din floarea soarelui, pe care l-au pus pe coșciug. De atunci, bostanul și porumbul îngălbenesc la sărbătoarea Adormirii.” (Irina Nicolau – „Ghidul sărbătorilor românești”). În imaginarul popular, Maica Domului e „o stea care se află lângă lună” (T.Pamfile), un fel de Zeiță a Pământului, precum Geea: „pământul este al Maicii Domnului, pentru că ea ne hrănește”, „Pământul așa vine, că ar fi al Maicii Domnului” (E. Niculiță-Voronca). A apărut pe lume în urma unui miracol, după ce mama ei, Ana, a mirosit o floare sau a sărutat o frunză de păr. Și, la rândul său, tot miraculos l-a zămislit pe pruncul Iisus, după ce a sărutat o icoană. Apoi a dat viață Mântuitorului în grajdul lui Moş Crăciun, un bătrân năprasnic și violent, care i-a tăiat mâinile nevestei sale, Crăciuneasa, pentru că a ajutat-o să nască. Atunci, Maica Domnului a dăruit-o cu mâini de aur curat și a binecuvântat boii, vacile, oile pentru că au avut grijă de ea, încălzind-o cu răsuflarea lor în timpul nașterii. Se povestește că tot atunci a blestemat caii să nu se sature decât o singură dată pe an, pentru că au mâncat fânul sub care Pruncul fusese ascuns de furia lui Irod: „Voi, cailor, să n-aveți saţ/ pân’ în ziua de Ispas”. 

Legendele spun că Maica Domnului a mai blestemat păianjenul pentru că a întrecut-o la tors, lemnarul pentru ca i-a făcut lui Iisus crucea grea, iar pe năvalnicul Dragobete, care i-a ieșit în drum și a sperit-o, l-a transformat într-o plantă asemănătoare ferigii, folosită de babe în descântecele de dragoste: „Năvalnic eşti, năvalnic să fii. Între buruieni de dragoste eşti şi buruiană de dragoste să rămâi!”. În schimb, Maica Domnului blagoslovește fierarul pentru că a făcut cuiele răstignirii mai mici, rândunelele pentru că au vestit Învierea Domnului, ciocârlanul pentru că L-a văzut răstignit, salcia pentru că a ajutat-o să treacă apele unui râu, broasca pentru că i-a spus cuvinte de mângâiere: „Da’ taci Maică, nu mai plânge,/ Nu vărsa lacrămi de sânge,/ Că şi eu înca-am avut,/ Doisprezece copilaşi,/ Drăgălaşi, / Tare frumuşei,/ Şi lăbănăţei,/ De-a dragul să caţi la ei,/ Şi-a venit o roată,/ Fărfăcată,/ Şi i-o luat pe toţi deodată./ Numai unul mi-o rămas,/ Mititel,/ Şi şchiopăţel”.