$$$

 Iașul e doldora de povești. Din păcate, unii creatori de conținut se agață de false istorii, precum trandafirii din plastic pe care i-am găsit ieri în mormanul de gunoaie de pe mormântul lui Aron Densușianu. Despre el, istoricul A.D. Xenopol scria la moartea sa: „s-a stins unul din elementele cele mai destoinice ale învățământului superior… Adusese din țara lui de baștină și o învăpăiată iubire de țară și neam, care-l punea în fruntea tuturor manifestărilor naționale”.

În Iași, poveștile despre femei destoinice se înșiră ca mărgelele pe funia timpului. S-ar putea scrie o adevărată istorie a feminismului ieșean și s-ar putea turna filme întregi despre femeile care, născute, stabilite vremelnic sau definitiv în Capitala Moldovei, au lăsat urme adânci în țesătura orașului.

Astăzi, răsfoind materialele strânse încă din 2005 despre familiile Densușianu și Pușcariu, mi-a revenit în minte figura mamei Densușienilor. Presa vremii o descria adesea drept o martiră a suferinței românești, mai ales după ce, la finele lui octombrie 1873, a semnat o plângere contra autorităților maghiare care îl arestaseră pe fiul ei.

Aron, avocat în Făgăraș, se remarcase ca unul dintre cei mai dârji apărători ai limbii române și ai autonomiei municipale, sfidând guvernul maghiar. Condamnat pentru „crima conturbării liniștii publice”, avea să primească sprijinul mamei sale printr-o scrisoare rămasă emblematică:

„Astăzi mă-ncunoştiinţa-i că fiul meu Aron Densuşianu, avocat în Făgăraşiu, e încarcerat în Târgul Mureşului, de stăpânii patrioţi maghiari pentru c-ar fi apărat sacrele interese ale naţiunii noastre. (…) Aron Densuşianu (…) sufere pentru c-a luptat în interesul dreptăţii şi al naţiunii. Eu dar apelez la naţiune nu pentru a-l ierta ci pentru a-l imita, căci sunt convinsă că şi acest fiu al meu, după dreptele lui fapte, dacă de tribunale şi patriotismul maghiar nu va fi eliberat, va fi eliberat de acel tribunal sfânt, unde se vor încorona meritele fiilor acestei naţiuni, care a luptat pentru dreptate şi libertate.”

Și semna simplu, cu o demnitate ce răsună peste veacuri: „Sofia, Mama Densuşienilor”.

Moștenirea curajului și a iubirii de neam nu s-a oprit aici. Soția lui Aron, Elena Densușianu, născută Circa, a fost o altă figură luminoasă a familiei. Stabilită la Iași, a condus un pension de domnișoare, devenind pentru multe tinere din „dulcele târg” nu doar profesoară, ci mentor și model de independență. Ardeleancă remarcabilă, a scris, a tradus și a cultivat, cu răbdare și pasiune, semințele cunoașterii în sufletele elevelor sale.

Într-o epocă în care femeile erau adesea împinse spre tăcere, Elena le încuraja să-și caute glasul și rostul prin educație. Moștenirea ei intelectuală rămâne vie: două dintre lucrările sale esențiale – texte de referință în domeniul folclorului și al dreptului – au fost apreciate de doi dintre cei mai reputați specialiști ai României: regretatul profesor Petru Ursache și profesorul Valerius M. Ciuca. Curând, aceste scrieri, încă ascunse privirii publice, le voi aduce eu însumi din umbră, la lumina care le este dată.