$$$

 Ion Slavici- ,,Un Balzac al satului românesc”( D.Micu…)

  Un Nonconformist notoriu-

Acest Slavici plecat dintr-un sat bănățean´( Cherecheșiu, apoi Șiria sau Caporal Alexa), să-si caute norocul în lumea mare, a avut un drum sinuos și plin de surprise.

"Dacă Eminescu e începătorul poeziei române moderne, iar Caragiale al teatrului, Slavici este, alături de Creangă, cel care a a pus bazele prozei noastre moderne, respectiv ale romanului", conform lucrării "Dicţionarul scriitorilor români" (Bucureşti, Editura Albatros, 2002).

După cum aprecia criticul George Călinescu, Slavici a fost un excelent „instrument de observaţie” a mediului rural. Scriitorul lăsa „floricelele” scriitoriceşti deoparte şi prefera să se concentreze exclusiv pe o cât mai bună prezentare a moravurilor, a comportamentului uman în funcţie de clasă socială şi avea o adevărată obsesie de a descrie cât mai bine, cât mai minuţios, detalii ale ţinutei eroilor săi, dar şi ale aspectului satului.

Slavici a fost un copil, deși cu un aspect firav, neastâmpărat, astfel spărgea ferestrele vecinilor, țintea cu pietre cuiburile rândunelelor, ațâța câinii pe la garduri, păstrând cicatrici adânci ale mușcăturilor pe corp, încăleca fără șa caii altora de la pășune, fiind uneori dus acasă accidentat în ultimul hal după ce era trântit la pământ de aceștia. Asemeni lui Creangă fura din poamele vecinilor, deși nu ducea lipsă de ele acasă, și îi plăcea să înoate unde era apa mai primejdioasă. Dispărea, fără veste, asemeni lui Eminescu, zile întregi de acasă pe la rude sau petrecea nopți întregi la foc, ascultând povestiri, cu băieții ieșiți cu vitele la pășune. Cu toate acestea, tatăl său era incapabil să-l pedepsească, deoarece îl iubea mult, fiind singurul său urmaș în linie bărbătească. În schimb, mama sa, nu avea slăbiciune pentru el și-l ținea din scurt, educându-l să fie om între oameni și să-i respecte pe ceilalți.[19]

„Tata bătrân” își dorea ca Slavici să devină un cărturar de frunte și îi citea seara povești, iar mai târziu l-a îndemnat să citească Apostolul și cărți populare, precum Alexandria[14] sau Isopia. Copilul Slavici, fascinat fiind de poveștile, ținuta și trecutul bunicului, îi asculta îndemnurile, mai ales că acesta îi era și tovarăș de joacă, cioplindu-i cărucioare și îi făcea zmee și bice.[20]

Primele trei clase le-a făcut la Șiria, ca mai apoi să fie trimis să învețe la Arad, unde a deprins tainele limbii maghiare de la copiii cu care se juca, dar și limba germană de la un învățător. Ulterior, a urmat un liceul maghiar.

În anul 1865 s-a transferat la liceul german, însă cum tatăl său facuse o afacere păguboasă și sărăcise, s-a văzut în postura de a a se angaja ca preceptor pentru un proprietar de restaurant din Timișoara unde a primit inclusiv masă și casă.

În 1869 se înscria la Facultatea de Drept de la Pesta, în ciuda faptului că părinții lui își doreau ca fiul lor să se angajeze copist la un notar pentru a fi aproape de ei. Din nefericire pentru ei, Slavici a rămas patru ani în acest oraș.

Deși nu avea de gând să-și mai continue studiile, în toamna anului 1869, cu ocazia recrutării în armata imperială, profită de calitatea sa de student și de-o cerere pe care o făcuse înainte să plece din Budapesta de a fi transferat la Universitatea din Viena și solicită, conform prevederilor legale, să facă armata ca voluntar cu termen redus la Viena și se înscrie la Facultatea de Drept.[29] Aici, ajuns, îmbrăcat și întreținut pe cheltuiala împăratului, urma cursurile la universitate în timpul dimineții și făcea exerciții militare după-masă, iar deoarece cazarma se afla la opt kilometri depărtare de universitate a fost transferat la o cazarmă aflată la a treia casă de universitate, prin intervenția căpitanului său care era om bun ca toți oamenii.[25][26] La Universitatea din Viena i-a avut profesori printre alții pe Robert von Zimmermann la psihologie, Rudolf von Jhering la drept roman, Lorenz von Stein la economie și urmează cursul de anatomie descriptivă al lui Josef Hyrtl.[30]

La Viena, unde a trăit primele luni într-un fel de beție sufletească, Slavici s-a declarat interesat de „științele politice”, astfel participă la adunările „Societății literaro-științifică” și ale „Societății literarie-sociale România”, unde se discutau, printre altele, diferite subiecte politice ale zilei. În primăvara lui 1870 într-una dintre ședințele „Societății literarie-sociale România”, Slavici, citește un referat Despre libertatea omului ca individ și membru al societății.[31]

Pe Eminescu, care era student la filosofie, l-a observat la cursul de economie națională a lui Lorenz Stein și a crezut că este un albanez sau persan, dar a fost fericit să afle că este român de-al său după ce i-a fost introdus de către medicinistul Ioan Hosanu.[32] Eminescu, care lucra la acea vreme la traducere operei lui Kant va avea o influență marcantă în dezvoltarea viitorului scriitor, recomandându-i acestuia să nu-și piardă vremea cu Kant, Spinozza sau Fichte: Tu, - îmi spuse el într-una din zile - să nu-ți pierzi timpul cu aceștia. Să începi cu Schopenhauer, să treci la Confuciu și la Buddha, să mai citești în urmă și ceva din dialoagele lui Platon și știi destul.[33] Urmând sfatul lui Eminescu, începe să citească literatura românilor din Principate șlefuindu-și, astfel, literar șirineasca lui expresivă, dar butucănoasă.[34]

După modelul societății italiene, fondată în 1830 de Mazzini, Giovane Italia și a societății germanilor Das junge Deutschland, în anul 1834, visul lui Eminescu era să unească cele două societăți studențești românești într-una singură, iar aici îl va ajuta spiritul pragmatic și tactul politic al lui Slavici, înființând în anul 1871, România Jună. Slavici a fost ales președintele noii societăți, iar la prima manifestare politică a societății a fost unul dintre oratori.[34] În paralel cu înființarea societății România Jună, au organizat Serbarea de la Putna de la 15 august 1871 a studențimii române din Austro-Ungaria și din străinătate.[35][36]

Mai târziu ajungea la Viena, unde se angaja în armata imperiului și primea cazare și hrană, putând să-și ducă studiile la bun sfârșit. Sau așa spera.

Ajunge să îl cunoască pe Mihai Eminescu și înființează împreună cu el celebra Societate România Jună (1871). În mod evident, acesta avea să fie începutul unei frumoase prietenii dintre cei doi scriitori.

După terminarea facultății se întorcea la Șiria, însă fără prea multe perspective financiare.

La îndemnul lui Eminescu, Slavici începea să scrie amintiri și povestiri, debutând în Convorbiri Literare cu comedia Fata de birău, publicând mai apoi și Zâna Zorilor, Ileana cea șireată, Peștele pe brazdă, Florița din codru și Doi feți cu stea în frunte.

În paralel, se angajează în Arad, unde își regăsește prima dragoste din adolescență, o croitoreasă pe nume Luiza. Perioada este marcată de un alt șir de necazuri, fiind părăsit de Luiza, ca mai apoi să-i moară și părinții.

Cu toate astea, este ajutat de Junimea să se întoarcă în Viena, unde nu reușește să-și continue studiile așa cum intenționase, fiind răpus la pat timp de câteva luni de o infecție la brațul stâng.

În 1875 Slavici se căsătorește cu Ecaterina Magyarosy (de care divorțează în 1885), iar în paralel începe să lucreze la volumul Die Rumänen in Ungarn, Siebenbürgen und der Bukowina, apărut în 1881.

Ani mai târziu se căsătorește cu Eleonora Tănăsescu și, între timp, pune bazele unui ziar independent și cu nișă politică, în care își propune să scoată la iveală tot ceea ce fac instituțiile guvernamentale.

 Cel care a afirmat nu o dată că „Soarele pentru toți românii de la București răsare”

(într-o scrisoare către Nicolae Iorga, publicată în „Neamul românesc”, dar și pe frontispiciul „Tribunei”), scriitorul Ioan Slavici (1848-1925), nu a fost scutit de arestări și condamnări pe motive politice, uimitor de diferite. A făcut pușcărie în închisorile din Austro-Ungaria pentru „agitație” pro românească în presă, iar autoritățile din România l-au întemnițat în două rânduri (1916 și 1919) pentru „spionaj” în favoarea Austro-Ungariei și colaborare cu inamicul. Caracterul integru al scriitorului este bine cunoscut cititorilor interesați. Ni se pare util, însă, să republicăm aici câteva fragmente din cuvântul inculpatului Ioan Slavici înainte de pronunțarea sentinței în celebrul proces al ziariștilor acuzați de trădare după Războiul reîntregirii (1919), așa cum este el redat în volumul „Închisorile mele. Scrisori adresate unui prieten din altă lume” (Editura Viața Românească, 1921).

R. C.

Domnule Președinte și onorabilă Curte,

          Voind să întervertească șirul în care eram puși sub acuzare, d-l Comisar regal m-a pus pe mine în frunte spunând că eu am zis că sunt gata să mor. Vorba e foarte grea.

          Pentru ca D-voastre să puteți da verdictul, trebuie să știți în care anume împrejurări am zis-o aceasta, căci în adevăr am zis-o.

          M-am pomenit odată (în 1916, n. n.) că am fost arestat și dus la Văcărești. La Văcărești am petrecutcele mai urâte zile ale vieții mele.

          Mai întâi și mai întâi, când am sosit acolo, eu, om bătrân, cum zice cu atâta patos domnul Comisar regal, a trebuit să dorm pe scânduri.

          Nu e destul atât: era o murdărie îngrozitoare!

          Eu am citit „Divina Comedia” a lui Dante, am văzut Capela Sixtină, unde Michelangelo a înfățișat iadul, am văzut Campo Santo din Pisa, am văzut pe la mănăstirile noastre, așa cum e înfățișat, iadul: toate aceste sunt nimic în comparație cu ceea ce am văzut la Văcărești.

          Las la o parte mormanele de gunoi de prin curte și murdăria de pe scări. Era însă acolo râie, și gardianul îmi spunea să nu pun mâna pe balustrada scării, că iau râia. Mai era febră recurentă, era vărsat, era tifos exantematic, iară eu stăteam în mijlocul acestui focar de infecțiune.

          Ne aflam 17-19 într-o sală. Când mă deșteptam noaptea, îi vedeam pe ceilalți goi în cel mai curat înțelesal cuvântului și spălându-și tot trupul cu prtrol pentru ca păduchii să fugă de la dânșii. Eu nu puteam să fac lucrul acesta și-mi ziceam: „Vai și amar de tine, căci toți păduchii fug de la dânșii și dau năvală asupra ta!”

          Când ieșeam pe afară, vedeam pe jos aruncați câte 4-5 morți cu ochii deschiși, oameni morți fără lumânare; nimeni nu le-a închis pleoapele; niciun preot n-a venit să le citească vreo molitvă. Așazăceau goi pe jos și câte doi-trei erau vârâți într-un coșciug.

          Desine se-nțelege dar, că colegii mei au făcut o cerere, ca să fie lăsați de la Văcărești, unde viața le era-n primejdie ori să fie puși în libertate provizorie. Au subscris toți cererea aceasta, apoi au venit la mine s-o subscriu și eu. Le-am zis: „Oameni buni, degeaba o faceți aceasta, căci n-o să fiți puși în libertate.” – ”Ba nu, mi-au răspuns. Să subscii și D-ta, că reușim”.

          Am subscris, dar în modul următor: „Subscriu și eu cererea de mai sus, cu rezerva că sunt gata să mor aici, dacă marile intereseale neamului românesc o cer aceasta.”

          Ce era aceasta?

          Eram în adevăr în fiecareclipă amenințat de moarte și vă spun D-voastre acum: dacă mă mai trimiteți pe mine un timp oarecare, două-trei săptămâni, la Văcărești, aceasta este pedeapsăcu moarte pentru mine! (...)

          Orișicât de-ngrozitori ar fi fost nemții care au venit aici, D-voastre trebuie să știți, și fără ca să vă spun eu, că în ajunul venirii nemților s-au pus foarte multe stăruințe ca maghiari, turci și bulgari să nu intre în București mai înainte de a fi intrat germanii. Dece? Pentru că cei de aici ne temeam de maghiari, de turci și de bulgari și-n acele împrejurări triste îi socoteam pe germani drept un fel de ocrotitori ai noștri contra aliaților lor. N-aveți decât să cercetați pentru ca să vă încredințați că așa era. Îngrozitoare lucruri au făcut bulgarii prin orașele și prin satele noastre, chiar și la București ce-ar fi făcut, dacă nu i-ar fi oprit germanii?

          Spunea d-l Comisar regal că la Capșa bulgarii trebuiau să stea cu perdelele lăsate. Eu vă mai spun că, în cele din urmă, n-aveau voie să poarte armă. Dece? Cine-i oprea? Hotărât că nu noi, care n-aveam nicio putere.

          Este iubirea de oameni și durerea de neam ceea ce ne-a făcut să vorbim cum am vorbit, nu numai pe noi, ci pe toți.

          Îndeosebi eu mai aveam și un alt cuvânt, încă mai puternic, pe care mai ales D-voastre, oștenii, îl veți înțelege.

          În timpul acum nu tocmai scurtei mele vieți am ostenit, m-am expus șiam adus jertfe și, repet ceea ce am zis la interogatoriu, nu e între contemporanii mei niciunul care a făcutatâtca mine pentru unitatea sufletească a românilor de pretutindeni. În lupta grea și îndelungată, am avut tovarăși oameni cu lepădare de sine, care au ostenit și ei, s-au expus și au adus jertfe.

          S-au stins unul după altul acești vrednici și mie neuitați luptători, tovarășii mei de muncă și de suferințe și eu am rămas singur aproape. Nu e oare o datorie de pietate să stărui în convingerile noastre și să port în grelele vremuri de azi steagul sub caream luptat? Dacă n-aș face-o, ei s-ar ridica din mormintele lor și-ar striga: „Nemernicule, Dumnezeu ți-a făcut parte de o mai îndelungată viață pentru ca, de frică, să te lepezi de noi și să taci!?”

          Nu-mi era iertat să tac, d-le Comisar regal, căci eu nu sunt politician lihnit de căpătuire, nici patron nevoit a-și căpătui clienții. (...)

          Mai rămâne o obiecțiune pe care am s-o înlătur, și aici nu vorbesc numai de mine însumi, ci și de toți cei ce am stăruit și mai stăruim în politica tradițională.

          S-au schimbat împrejurările și astfel nu mai avem nici noi să ne-ncăpățânăm.

          Aceasta nu!

          Nu sunt eu, nu e d-l Comisar regal, nimeni în lumea aceasta nu e în stare să scrie istoria faptelor nepetrecute. Nu mai cercetez ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi întâmplat cele întâmplate, sunt însă stăpânit și azi de gândul că bine nu e cum este.

          M-am pomenit în lume cu simțământul că cel mai neînduplecat și mai primejdios dușman al neamului românesc au fost, sunt și rămân slavii care ne-mpresoară din toate părțile, viața mea toată mi-am petrecut-o săvârșind fapte pornite din simțământul acesta și nu osândă mi se cuvine pentru că stărui în convingerea că pe calea cea bună sunt aceia dintre fruntașii neamului nostru care ne spun că, din legăturile noastre cu slavii și cu sprijinitori ai slavilor, pentru poporul român, numai rele pot să purceadă.

          Se poate că ei greșesc ți greșesc și eu, dar greșeala nu e crimă și procesul acesta au să-l judece urmașii noștri, care vor cunoaște și urmările faptelor săvârșite azi de noi. (...)

          Cu toate acestea, d-l Comisar regal cere pentru mine cea mai aspră pedeapsă, căci, în gândul nu știu cui, interesele superioare ale neamului românesc o cer aceasta.

          Nu, Domnule Președinte. Adevăratele interese ale neamului românesc cer, din contra, ca oamenii ca mine să nu fie puși în rândul făcătorilor de rele.

          Eu am scris o mulțime de cărți care sunt citite azi și vor fi citite și-n viitor, mai ales de tinerime. Nu este în interesul neamului românesc ca cei ce le citesc să zică: „Dar cel ce-a scris era un făcător de rele!”

          Eu am scris niște broșuri în care dau povețe asupra educațiunii naționale, asupra celei fiscale și asupra celei morale. Nu e bine ca cititorii lor să zică: „Iată, omul care le-a scris aceste era un ticălos care, neavând la vreme de bătrânețe ce să mănânce, s-a făcut trădător! Avem să-i aruncăm cărțile-n foc!”

          În toate cărțile de citire sunt scrieri de ale mele, în toate manualele de istorie literară, e trecută biografia mea.

          Au să fie aruncate-n foc?

          De ce?

          Pentru că n-am voit să mă leapăd și eu, când s-au lepădat alții, de convingerile în care au stăruit bunii și părinții noștri și până ieri am stăruit și noi cei încă în viață. (...)

          Domnule Președinte și onorabilă curte, vă vorbesc acum ca și când n-ar fi vorba de mine, acuzatul Slavici, ci năpăstuitul scriitor Ioan Slavici.

          Dacă țineți seamă de efectele morale ale verdictului, nu e destul să mă achitați: trebuie să-mi dați satisfacțiune pentru toate nedreptîțile ce mi s-au făcut, pentru modul în care am fost tratat.

          Dacă nu puteți s-o faceți aceasta, dați-mi, vă rog, o pedeapsă grea, care nu mă jignește, nu mă umilește. 

Ioan Slavici, trimis de trei ori la închisoare și tot de atâtea ori a fost eliberat

În 1887 Ioan Slavici punea bazele Memorandumului românilor din Transilvania și Ungaria, care urma să fie semnat la Sibiu, în 1892, și de aici încep adevăratele necazuri pentru acesta, scriitorul intrând în vizorul autorităților. Este acuzat de „agitațiune” și trimis la închisoare la Vác, lândă Budapesta, pentru un de zile, în 1888. Eleonora, soția sa, se muta lângă închisoare pentru a fi aproape de acesta, fiind însărcinată cu cel de-al doilea copil al cuplului.

După eliberarea din închisoare, între 1902 și 1904, încearcă să construiască la Bușteni o stațiune balneară, dar afacerea nu are succes, iar acest lucru îl trimite în faliment, ceea ce îl face să vândă cam tot ceea ce avea pentru a se putea întreține.

Totuși, face ce face și își revine, iar în zorii Primului Război Mondial, Slavici devine director al ziarului Ziua din București, publicație finanțată de Imperiul Austro-Ungar. În 1916, după ce România intră în război de partea Antantei, Slavici este arestat din nou și trimis la fortul Domnești, iar manuscrisele sale confiscate și pierdute pentru vecie.

Este eliberat în același an, câteva luni mai târziu, de autoritățile române pentru că faptele sale nu au putut fi încadrate în prevederile legii spionajului, așa cum fusese acuzat inițial.

În ianuarie 1919 e arestat pentru a treia oară și condamnat la cinci ani de închisoare pentru colaboraționism cu forțele inamice, dar a este eliberat în luna decembrie a aceluiași an.

În 1920 Slavici scria primul draft al cărții de memorii Închisorile mele, însă și romanul Cel din urmă armaș. În ultimii săi doi ani de viață a scris romanul „Din pă Debutează în

Convorbiri literare

(1871), cu comedia

 Fata de birău

. Împreună cuEminescupune bazele Societăţii Academice Sociale Literare România Jună şiorganizează, în 1871, Serbarea de la Putna a Studenţimii române din ţară şi dinstrăinătate. La finalul anului 1874, se stabileşte la Bucureşti, unde este secretar alComisiei Colecţiei Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la

Timpul 

. Împreună cuI. L. CaragialeşiG. Coşbuc, editează revista

Vatra

. În timpul primului război mondial,colaborează la ziarele

 Ziua

şi

Gazeta Bucureştilor 

. Premiul Academiei Române(1903).Slavici şi-a exprimat păreri antisemite, spunând în lucrarea sa

Soll şi Haben— Chestiunea Ovreilor din România

(Bucureşti, 1878) că evreii sunt o

boală 

, şi că ar trebui aruncaţi în Dunăre.

[]

Articolele virulente scrise de Slavici împotriva evreilor, pe tot parcursul vieţii sale, l-au adus situaţia de a fi citat consistent în Raportul Finalal Comisiei Internaţionale asupra Holocaustului în România (coordonat deElie Wiesel, în 2004), ca sursă principală a antisemitismului hiper-violent din anii '30-'40ai secolului XX

[2]

. Alături de el au fost menţionaţi şi alţi scriitori iconici ai secoluluiXIX românesc, precumVasile Alecsandri,Cezar Bolliac,B.P. Haşdeusau filosofulVasile Contaşi istoricul Nicolae Iorga

[2]

 .

Datorită diverselor puncte de vedere politice exprimate în publicaţii de-a lungul timpului, IoanSlavici a fost un „abonat" al închisorilor epocii, fapt reflectat chiar într-o lucrare memorialisticăintitulată „Închisorile mele", publicată în 

1921

[2]

. Obosit şi persecutat, în 1925, Slavici se refugiazăla fiica sa care trăia la 

Panciu

, aducându-i aminte de Şiria lui natală

[2]

.La 

17 august

1925

,scriitorul se stinge din viaţă, fiind înmormântat la schitul Brazi