$$$

 Asediul și bătălia de la BELGRAD din 1456 au reprezentat apogeul carierei militare a lui Iancu de Hunedoara și, totodată, unul dintre cele mai importante momente din istoria medievală a Europei.

      După cucerirea Constantinopolului în 1453, sultanul otoman Mahomed al II-lea își concentrează forțele pentru a deschide drumul spre Europa Centrală, iar Belgradul (Nándorfehérvár în maghiară) era poarta de acces către Regatul Ungariei. Cetatea era vitală pentru apărarea creștinătății.

    Otomanii alcătuiau o armată impresionantă de circa 100.000 de soldați, o artilerie masivă cu aproximativ 300 de tunuri și o flotă fluvială puternică de peste 200 de nave.

    Creștinii erau o garnizoană de aproximativ 5.000 de mercenari sub comanda cumnatului său, Mihail Szilágyi, la care s-au adăugat o oaste de cruciați de aproximativ 30.000 de oameni, majoritatea țărani și voluntari, ridicată de Iancu de Hunedoara și de călugărul Ioan de Capistrano.

      Pe 4 iulie 1456, armata otomană a început bombardamentul intens asupra zidurilor cetății. Flota turcă a blocat aprovizionarea pe Dunăre.

     La 14 iulie, flota creștină, condusă de Iancu de Hunedoara, a reușit să distrugă flota otomană, spărgând blocada și permițând aprovizionarea cetății cu provizii și întăriri. Această victorie a fost crucială pentru moralul apărătorilor.

    La 21 iulie, Mahomed al II-lea a ordonat asaltul general. După lupte crâncene, otomanii au reușit să pătrundă în oraș, dar au fost respinși de apărători.

    La 22 iulie, oastea țăranilor, în ciuda ordinelor inițiale, a pornit un atac spontan asupra taberei otomane. Profitând de confuzie, Iancu de Hunedoara și Ioan de Capistrano au condus un contraatac major. Panica s-a răspândit în rândul otomanilor, iar sultanul însuși a fost rănit și a scăpat cu greu cu viață. A doua zi, armata otomană a părăsit tabăra și s-a retras în dezordine.

       Victoria de la Belgrad a oprit pentru aproape 70 de ani avansul otomanilor în inima Europei și a fost considerată "cel mai fericit moment al vieții" lui Iancu de Hunedoara. În memoria acestei victorii, Papa Calixt al III-lea a instituit tragerea clopotelor la amiază în toate bisericile catolice, o tradiție care se păstrează și astăzi.

       La doar câteva săptămâni după triumful de la Belgrad, în tabăra de la Zemun (astăzi parte a Belgradului), a izbucnit o epidemie de ciumă.

       Iancu de Hunedoara a fost una dintre victimele acestei epidemii, murind la 11 august 1456. A murit ca un erou, la apogeul gloriei sale, după ce a salvat Europa de invazia otomană.

       Trupul său a fost transportat la Alba Iulia și înmormântat în Catedrala Romano-Catolică "Sfântul Mihail", alături de alți membri ai familiei sale. Pe sarcofagul său stă scris un epitaf simplu, dar plin de sens: "S-a stins lumina lumii".

Rolul său în istorie

     Moartea lui Iancu de Hunedoara a lăsat un gol imens. Cu toate acestea, fiul său, Matei Corvin, a devenit ulterior unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei, continuând lupta antiotomană a tatălui său. Prin acțiunile sale militare și diplomatice, Iancu de Hunedoara a rămas în memoria istoriei ca un "atlet al lui Cristos" și un erou al creștinătății, care a dedicat o mare parte din viață apărării Europei de expansiunea Imperiului Otoman.

    N.b. Mă preumblai în cetatea Albei( cu o lună în urmă am prezentat-o pe larg) și dădui și de mormantul lui Iancu, în catedrala romano-catolică...nici un text în limba română, nici o cocardă tricoloră ( totul doar in maghiară, inclusiv cocardele!). Asta spune multe despre pasiunile autorităților de astăzi de a studia virgile ale istoriei( holocsustul, comunismul etc) și nu exponenții de bază ai fibrei naționale...