Maria Gavrilescu a susținut neobosit inițiative precum dispensarele cercurilor de gospodine, Pâinea săracilor, Azilul de bătrâne, Asociația Feministă, Societatea scriitoarelor și multe alte organizații. Ori de câte ori i se vorbea despre o nouă acțiune, chipul i se lumina și rostea cu un zâmbet: „să facem, să lucrăm, să găsim timp”. În 1919, la propunerea Asociației Feministe, devenea prima Consilieră comunală din România, impresionând prin activitatea sa autoritățile obișnuite să vadă doar bărbați în astfel de funcții.
„A muncit numai din dorința de a spori binele general”, nota Meissner. Modestă, talentată, înzestrată cu o rară capacitate de a recunoaște meritele altora fără invidie, Maria Gavrilescu era prietenoasă, dezinteresată, cu un suflet de artist. L-a cunoscut pe Eminescu și a avut o legătură apropiată cu Veronica Micle, scriind despre perioada în care poetul i-a fost pacient soțului său, colonelul doctor Alexandru Gavrilescu.
A fost iubită de doi bărbați: unul, prieten al lui Eminescu, care nu i-a câștigat inima pe deplin și a rămas cu dorul ei întreaga viață, și celălalt, soțul său, care, după moartea ei, i-a ridicat două monumente – unul în piatră, în Cimitirul Eternitatea din Iași, și unul în cuvinte, ca o catedrală literară.
Fotografia realizată de Nestor Heck pare să surprindă nu doar trăsăturile Mariei Gavrilescu, ci și esența personalității ei: eleganța fără ostentație, demnitatea și forța calmă a unei femei care a schimbat orașul prin implicarea sa. Privirea ei nu este întâmplător orientată spre depărtare – e privirea unei femei care vedea mereu dincolo de prezent, spre ceea ce putea fi construit prin muncă și solidaritate. Povestea ei merită spusă, iar textele ei readuse la lumină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu