$$$

 TOT DESPRE SATUL ROMÂNESC

FORMAREA SATELOR ȘI A COMUNELOR

Prima unitate de oameni care s-a format a fost cătunul. Pentru istoria țării noastre, cătunul are o mare însemnătate, fiind cea mai veche formă de locuire pe aceste meleaguri. Originea cuvântului vine de departe, de la daci, cătunul fiind un mic sat dacic. Există un corespondent și la albanezi, <katun>, cu același sens, ca dovadă că avem un trunchi comun geto-dacic. În condițiile vieții pastorale dacice, când întregul pământ era proprietate obștească și când oamenii se ocupau mai mult cu păstoritul, cătunul era o așezare mică de bordeie, care putea fi ușor părăsită, aparținând eventual unei singure familii cu copii, nepoți și bunici( vezi și capitolul <O așezare geto-dacică din comuna Râca).

În perioada năvălirilor barbare, după părăsirea Daciei de către armata romană, cătunele s-au așezat mai pe văile râurilor sau la poale de pădure, ascunse de ochii barbarilor care se temeau să pătrundă în întunecimea codrilor ; fiind popoare de stepă, ele aveau oroare de munte, deal și pădure, de unde puteau veni marile primejdii.

Pădurea, la vremuri de bejenie, era un adăpost sigur, oferea și hrană (plante, poame, mere, pere, bureți, ciuperci, vânat, iască pentru aprins focul) și foc iarna când gerul era năpraznic, lăngă care se depănau poveștile, unelte de muncă (sape- m-ai adus în sapă de lemn!- adică m-ai sărăcit!, pluguri, rarițe, căruțe, furci) obiecte casnice (vedre, butoaie,butoiașe, căni, găvane, străchini, pisăloage, râșnițe, furci de tors, șindri șiță, cuie de lemn, scaune, mese,pătule, magazii), arme (arcuri, săgeți, sulițe, măciuci, ciomege, praștii, opritori), obiecte de construit case (pari, nuiele, grinzi, scânduri, lați, uluci) și adăposturi și pășuni pentru vite.

Când hoardele tătărăști au trecut pe Valea Teleormanului, oamenii și-au părăsit cătunul și s-au instalat în pădurea din apropiere, pălăngind (tăind copacii, punând-i la pământ) pădurea și formând satul Palanga. Ei făceau poiene, adică siliști, făceau runcuri(lat. runcare- defrișare), curături ( lat. curo, curare- a curăța locurile de copaci, fie pentru izlazuri, fie pentru agricultură). De aici denumiri de sate ca: Siliștea, Poeni, Runcu, Miroși, etc. De altfel în dreptul satului Palanga există toponimicul La Fagi care atestă că aici erau mari păduri de fag ce făceau parte din faimoșii codri ai Teleormanului. Pădurile erau ale nimănui, fiecare se bucura de binefacerile lor cum dorea, mai ales ca ascunzătoare în vremuri de restriște. De aici a ieșit și proverbul: Codru-i frate cu românul și apelativele din poezia populară <frunză verde> sau ,foaie verde> cu care încep poeziile populare, mai ales doinele.

Cătunul a fost păstrătorul civilizației și culturii noastre materiale și spirituale, al vestitului folclor românesc, al tradițiilor și obiceiurilor, al mitologiei, filozofiei populare și credințelor noastre religioase. Chiar și astăzi o parte a satului nostru se cheamă Cătun (Sătenii zic și astăzi: mă duc prin Cătun!) și multe sate din țară poartă acest nume. În cătun și-a aflat începutul noua noastră viață statală de la sfârșitul mileniului întâi al erai noastre, când obștea s-a transformat într-o uniune de obști ( de regulă pe valea unui râu sau într-o depresiune), apoi s-a transformat într-un cnezat și voivodat( oragizații statale cu denumiri slave). Un cătun așezat la o răspântie de drumuri s-a transformat într-un sat, târg, oraș, cetate sau capitală voivodală. Toponimia locală e plină de asemenea denumiri care fac parte din aceeași arie lexicală: deal, vale, pârâu, găvan, mal, piatră, măgură, groapă , răspântii, etc.

Satul ( lat. fosatum) cuvânt de origine latină s-a format mai târziu, deși denumirea dăinuia în limba localnicilor de pe timpul romanilor, unind mai multe cătune. Satul are o vatră numită vatra satului, un trup de moșie, adică pământul rămas de la moșul sau moșii și strămoșii lui; satul are un hotar hotărât de un voievod prin hrisov domnesc, pentru merite în lupte sau ca slujitori ai curții domnești. Vatra și moșia satului formează un tot unitar. Moșia satului era organizată colectiv, atât economic cât și juridic. Așa se explică faptul că în apropiere de satul Bucov, se află locurile numite comune, adică <în loturile comune> sau mai simplu <în comună!>, neavând nimic cu comunele , unități administrative care s-au format mai târziu. Trupurile de moșii era despărțite prin trăsuri, formând niște largi patrulatere (vezi moșia Râca-Pasărea de pe harta alăturată). Trăsurile moșiilor sunt foarte vechi, adică imediat după descălicări și despărțeau hotare din păduri, din câmp, din izlaz, din apă și din vatră. O moșie ținea din cursul unei ape până în cursul altei ape. Pentru ca fiecare gospodar din sat să aibă parte de toate aceste zone economice ale hotarului, erau organizate sub formă de fășii- făși, cum se numeau popular, străbătând moșia orizontal. Așa se face că toponimice care denumesc moșii se numes <Făși>: Fașa Bisericii, La Fășii, Fășiile satului. Fiecare sat avea o carte de hotărnicie, dată de domn, în care se specificau clar granițele moșiei sau ocolul moșiei, întărită cu zapis domnesc.

Ogoarele se alegeau lângă sat și se arau cu rarița sau cu plugul de lemn care până la venirea slavilor se numea aratrum, denumire romană. De altfel plugul de lemn a dăinuit până în secolul al-XIX-lea. În 1897 mai existau în țara noastră încă 98.353 pluguri de lemn.

Satele s-au organizat pe cete de neamuri sau spițe de neam, de la care a rămas cuvântul <a intra în ceată la treierat>.

Cuvântul <sat> mai are și un al doilea înțeles de adunare (sfat, sobor, obște sau grămadă), obicei rămas din vechime și întărit de romani. Adunarea respectivă se întrunea în anumite zile și hotăra toate problemele sociale legate de locuitori. Obștea satului a fost primul organ administrativ al satului care hotăra în probleme comune, judeca pricinile și pe împricinați, hotăra participarea la lupte, la războaie etc.

Satele s-au unit între ele formând uniunii de sate care mai târziu s-au numit comune. Comunele la rândul lor au format cnezatele și voivodatele, apoi județele sau în Transilvania așa-zisele țări.

În frunte statului se afla voivodul ( care mai târziu s-a numit domnitor, rege sau președinte) care cârmuia țara cu ajutorul unui sfat domnesc( numi mai târziu divan, parlament, etc,) Sfatul domnesc era format din Marii dregători și Micii dregători. Marii dregători erau : vornicul (judecătorul) logofătul( șeful cancelariei domnești), vistiernicul( cel care se ocupa cu finanțele), spătarul (purtătorul spadei domnești și comandantul armatei), paharnicul ( cel care se ocupa de pivnița domnească), postelnicul ( cel care se ocupa de camerele de dormit ale domnitorului), comisul (care se ocupa de grajdurile domnești), cămărașul ( se ocupa cu monetăria), și aga (care se ocupa cu paza curții domnești). Micii dregători erau boierii care îl ajutaseră pe domnitor să ia domnia, participând la războaie.

Voivodatul era împărțit în județe, conduse de un jude sau pârcălab. Unitatea de bază rămânea comuna (în unele cazuri satul) condusă de un pârcălab, ajutat de un sfat comunal sau sătesc, format din fruntașii satelor sau din bătrânii mai înțelepți. Mai târziu membrii sfatului s-au numit dipotați, iar pârcălabul devine primar (< primul om al satului>)- de obicei ales de către obște sau numit de județ, sau preșeșinte. Membrii sfatului devin consilieri sau deputați și hotărăsc soarta localității în raporturile cu județul sau cu dregătoria domnitorului. Mai târziu li s-au adăugat și alte funcții: ajutor de primar, secreta sau notar, casier sătesc (care ținea socoteala după răboj)

Pârcălăbia închiria case particulare pentru sediu, de obicei în centrul satului, sau construia asemenea sedii prin contribuția sătenilor. După ce pârcălabul a devenit primar, instituția s-a numit Primărie.

...............................................................................................

Așezările omenești le găsim întâi pe văile râurilor mari, după care și pe râurile mai mici, unde oamenii puteau să-și înjghebeze o gospodărie. În secolul al-XIII-lea, pentru prima dată se constată prezența românilor pe întreg teritoriul carpato-danubian, organizați în cnezate și voivodate., cu o organizare militară și religioasă. Tot acum se constată și o expansiune a populației spre extremitățile ținuturilor mai îndepărtate de munte ,deplasându-se spre Câmpia Română. Acum apar și primele așezări pe albia râurilor amintite, întâi pe Teleorman și Vedea, apoi pe apaele Bucovului, Strâmbei, Plescarei și Cotmenii. Mai întâi s-au așezat satele de rumâni. Ele se risipeau și se formau din nou, după cum erau de expuse năvălitorilor, fie pe același loc, fie pe altul, după potolirea furtunei sociale. Tăvălugul popoarelor migratoare făcea ca să se risipească toate satele și rumânii și toți țiganii.

Satele domnești, dăruite de domnitor și de anturajul său, după anumite bătălii celor ce se remarcau în lupte, au apărut mai târziu, când se domoleau furtunile.

Sloboziile care erau sate cu țărani liberi, foarte rare la început, erau date de Mihai Vitezu celor slobozi. Așa avem Slobozia-Mândra, Slobozia-Trăsnitu, Slobozia-Mozăceni. Numai în Muntenia avem 36 de Slobozii, scutite de dări de Mihai Viteazu celor ce-l ajutaseră în marile lui bătălii.

Satele mânăstirești erau dăruite anumitor mânăstiri. Trebuie să ne reamintim că atunci când face reforma agrară, domnitorul Ioan Alexandru Cuza la 1864, aproape jumătate din pământul țării era dăruit mânăstirilor. În Muntenia erau 94 mânăstiri sau Schituri cu moșii și sate: Schitul Aninoasa, Schitul Didești, Schitul Clocociov, Schitul Popești, Schitul Palanga, Schitul Râca, Mânăstirea Pasărea, Mânăstirea Văcărești etc. De altfel, în urma Regulamentului Organic, când clasa intermediară era formată din fii de preoți, multe sate se numesc <Popești> și mai mulți oameni <Popescu> sau <Popa>.

În Câmpia Munteană se întâmpla ca unele sate din diferite motive să se împrăștie ca să se adune în altă parte, astfel au apărut așa zisele <Odăi>. Când oamenii părăseau satul, rămâneau pe vechiul amplasament <odăile vechi>, iar acolo unde era amplasate noile sate se numeau <odăile noi>, așa au apărut satele Odaia-Veche sau Odaia-Nouă..

Mai târziu apar și sate cu nume de meserii: Blidari, cei care făceau blide (vase), Căldăraru (cei care făceau căldări, Petru cel Tânăr, la 11 iunie 1565, îi dă logofătului Ivan proprietăți funciare la Burdea, cel mai vechi sat atestat din comuna Căldăraru), Ciobănești, Ciurari, Cojocari, Cremenari, Olari, Porcăreni, Porcărești( spre a se deosebi de Porcăreni),Rudari, Săpunari, Șelari, Zlătari etc.

Tot în Evul Mediu (sec al-XIII-lea), mulți locuitori din Transilvania, mai ales români, numiți de localnici ungureni pentru că proveneu de la unguri, vin în Muntenia și formează fie sate separate (satul Ungureni), fie se lipesc de satele muntene și se numesc Popești-Ungureni, Măneciu-Ungureni, Valea Viii-Ungureni, Râca-Ungureni, etc. Acești ungureni erau mai mult păstori și veneau cu oile la pășunat pe aceste meleaguri, rămânând definitiv aici, majoritatea din cauza apăsărilor la care erau supuși de administrația ungurească din Transilvania.

Unele sate denumesc beteșuguri fizice sau sufletești sau sunt botezate după unul din întemeietorii lor: Betegi, întemeiat de niște oameni rămași cu beteșuguri în urma ciumei lui Caragia, Bârea, Căcănău, Chioru, Ciungu, Găujani, Găuriciu, Orbeasca, Purani, Rața, Șchioapa, Strâmbeni, Surdulești.

Satul Palanga (a pălăngi-apune jos copaci) s-a format în timpul năvălirii tătare prin roire, când locuitorii se retrăgeau în pădure, iar, după trecerea primejdiei, mulți dintre ei nu se mai întorceau (din precauție sau își găseau vechile locuințe distruse) de unde au venit la vechile vetre și <pălăngeau> pădurile pentru a forma o nouă vatră. În țară găsim multe localități cu acest nume. Satul Siliștea ( siliște-poiană) s-a așezat într-o poiană (Siliștile se formau, de obicei, la marginea unei păduri, în poiene,; numai în Dobrogea avem 85 de Siliști, înființate astfel, nu mai vorbim de Siliștea-Gumești, Siliștea Mare, Siliștea Mică din Muntenia), Miroși într-o poiană cu flori mirositoare, Izvorul, pe lângă un izvor ( prin hrisovul din 11 mai 1558, Mircea Ciobanu întărește proprietățile lui Stoica din Izvor), Recea, pe lână o apă rece (la Deagurile, cel mai vechi sat din Recea, sunt proprietăți întărite de Neagoe Basarab, la 26 nov. 1520 părcălabului Baldovin; tot despre Deaguri se mai amintește un hrisov domnesc din 5 mai 1538, al lui Radu Paisie ( zis și Petru de la Argeș) care întărește lui Vlaicu, mare logofăt, moșia de lângă Deagurile, aparținătoare satelor Ungheni și Goia ( de altfel Radu Paisie a dat în zonă, în anul 1535, mai multe moșii, ca danie, foștilor colaboratori, printre care și marea moșie a Costeștilor). Comunele Miroși și Balaci sunt așezate pe vestitele domenii ale Bălăcenilor și Brâncovenilor. Comuna Siliștea-Gumești este așezată pe moșia lui Gherasie Guma, venetic din fanar căsătorit aici; comuna Tătărăștii de Sus este așezată pe moșia lui Costache Bellu cel ce a zidit biserica înconjurată cu ziduri groase și cu turnulețe în stânga și-n drapta. Această comună o găsim și în lista satelor din 1741 din vremea lui Constantin Mavrocordat. Toată regiunea acesta din nordul județului Teleorman și sudul județului Argeș a stat sub influența vechilor așezări domnești ale lui Constantin Aga Bălăceanu cu urme la Balaci și Anghelache Amira, ginerele lui Aga Bălăceanu, mort în 1789 și îngropat în biserica dintre ziduri din Tătărăștii de Sus sub o poartă de proporții destul de mari. Acest Anghelache Amira a fost ambasador la Curtea lui Brâncoveanu din partea lui Carol al XII-lea, regele Suediei.

.