În pustietatea înghețată din Chukotka, Rusia, în anul 1974, un pui de urs polar pe nume Masha a rămas singur după ce mama ei a fost împușcată de un vânător. Era prea mică și prea slabă ca să supraviețuiască singură, iar șansele ei păreau aproape inexistente—până când un explorator, Nikolai Machulyak, a găsit-o în zăpadă. Mișcat de milă, a început să o hrănească toată iarna grea din Arctica, aducându-i pește, carne și lapte condensat. Sub grija lui, Masha a prins puteri și s-a creat o legătură rară între ea și omul care i-a salvat viața.
Când a venit primăvara, Masha a dispărut în tundră, iar Machulyak a crezut că nu o va mai vedea niciodată. Dar, în februarie 1976, ea s-a întors—deja un urs matur, de 150 de kilograme. Uimitor, l-a recunoscut pe cel care avusese grijă de ea și a acceptat mâncarea fără teamă. Și mai surprinzător a fost că a apărut și un alt urs mult mai mare, pe nume Mariya Mikhailovna. Fie că era tovarăș sau urs de pază, și acesta l-a lăsat pe Machulyak să se apropie, iar în scurt timp bărbatul hrănea amândoi urșii în mod regulat. Povestea lor s-a răspândit rapid, atrăgând oameni curioși să vadă această legătură neobișnuită dintre om și animale sălbatice.
Deși relația lor inspira respect și emoție, animalele sălbatice rămân mereu imprevizibile. Îngrijorată pentru siguranța soțului ei, soția lui Machulyak l-a rugat să înceteze să mai hrănească urșii. Cu părere de rău, el a fost de acord, iar într-un final urșii au dispărut din nou în întinderile arctice. Urmele lor s-au șters, dar misterul a rămas: oare chiar l-au ținut minte? Povestea lor, făcută cunoscută în 1977 în scrierea *Cerere de Prietenie*, nu vorbește despre îmblânzirea naturii, ci despre o încredere rară și tăcută, născută într-o lume acoperită de zăpadă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu