$$$

 La marginea Parisului, la capătul unei străduțe ponosite numite Mathurin-Saint-Jacques, se înălța o clădire posomorâtă cu cinci etaje. Sub acoperiș, într-o mansardă umilă, locuia un tânăr înalt, cu păr cârlionțat și ochi de o migdalare asiatică. Dimineața, cu un dosar uzat sub braț, se grăbea spre cancelaria ducelui de Orléans, unde lucra ca un modest copist. Coatele surtucului și genunchii pantalonilor săi lucioși trădau uzura hainelor. El le acoperea cu cerneală — cerneală aveau din belșug în acea cancelarie.

Se hrănea prost — cu ceapă și vin diluat (în Franța, vinul ieftin e mai ieftin decât kerosenul). Ceapa îi stârnea dezgust, iar față de vin rămânea indiferent.

Vizavi de casă se afla o mică cârciumă, cu o con de pin din aramă, cât un dovleac zdravăn, atârnat deasupra ușii. Se numea chiar așa — „La Conul de Pin”. Uneori, după muncă, tânărul intra acolo doar pentru a adulmeca, cu poftă reținută, mirosul cartofilor prăjiți. Apoi spunea nepăsător:

— Puneți-mi la pachet, vă rog...

— Dar îmi datorați deja patruzeci de franci! — ofta hangiul, bătrânul Girardot.

— Mai aveți puțintică răbdare, — îl asigura tânărul, — în curând mă îmbogățesc și vă răsplătesc cu prisosință.

Și pleca spre mansarda sa cu puțină cartofă prăjită, în timp ce datoria față de Girardot creștea.

Și totuși, într-o zi, tânărul dispăru. Mansarda sa fu ocupată de altul — la fel de sărman și la fel de lucios la genunchi.

Anii treceau. La Conul de Pin decădea încet. Într-un cartier studențesc sărac, inimile sunt mai deschise decât pungile. Într-un final, bătrânul Girardot bătuse scânduri peste obloane. Acum, își căra tava prin aristocratul cartier Saint-Germain. Poate, poate vreun bogătan, sătul de trufe și șampanie, ar fi poftit niște cartofi prăjiți?

Într-o zi, în fața lui opri un birjar cu doi cai roibi.

Mai întâi coborî un pantof de piele fină, cu cataramă de argint. Apoi — întregul domn: un frac de culoarea vișinei coapte, jabou alb imaculat și, deasupra, păr cărunt și cârlionțat, sub care sclipeau tineri ochi orientali. Preasfântă Fecioară! Girardot îl recunoscu pe tânărul din mansardă. Și acesta îl recunoscu pe hangiu, îl îmbrățișă cu căldură, având grijă să nu-i șifoneze jaboul.

— Îți datorez ceva, nu-i așa? — întrebă domnul elegant.

— Două sute de franci, fix. Mi-ar prinde bine chiar acum...

— N-am bani la mine, — spuse acesta. — Nouă, artiștilor, nu ni se plătește prea grozav. Dar voi plăti, dragul meu. Voi plăti cu... nemurire!

Și, bătându-l prietenește pe umăr, dispăru în vestibulul somptuos al unei clădiri păzite de un portar în livrea cu fireturi de aur.

Trecură trei luni. Girardot se întorcea spre casă cu tava goală. Niciun cartof vândut. Se vede treaba că trufele și șampania nu obosesc chiar așa ușor gusturile rafinate. Când ajunse în colțul străzii Mathurin-Saint-Jacques, rămase înlemnit.

Zeci de trăsuri luxoase blocau strada. O mulțime elegantă se strângea în fața cârciumii lui închise. Domni în cilindri lustruiți băteau cu nerăbdare în ușa zăvorâtă, strigând:

— Deschide, bunule Girardot! Ne e foame!

— Dar ce se întâmplă? — întrebă bătrânul negustor. — Cu ce am meritat toată această atenție?

Un june cu vestă strălucitoare îl privi uimit.

— Cum? Nu știi? E „La Conul de Pin”! Cârciuma cea mai la modă din toată Franța!

— Glumiți, domnule! — se rugă Girardot, aproape leșinând.

Tânărul scoase o carte învelită colorat din buzunar.

— Știi să citești?

Girardot încuviință din cap.

Străinul deschise cartea și citi:

— „Viața părea acum scăldată în roz... Apoi, ducele și prietenii săi se îndreptară spre La Conul de Pin de pe strada Mathurin-Saint-Jacques, unde venerabilul maestru Girardot îi ospătă cu măiestrie...”

— Spune-mi numele autorului! — izbucni hangiul, tremurând.

Răspunsul veni solemn:

— Alexandre Dumas.

Povestire de Serghei Dovlatov, „Două sute de franci cu dobândă”. Publicată pentru prima dată în revista Koster în anul 1976 și nereeditată de atunci.