$$$

 O după-amiază cu cerul deschis în mine

Ce poate fi mai frumos, într-o astfel de după-amiază senină, decât să mă las cuprins de liniștea nesfârșită a cerului, de îmbrățișarea caldă a pământului și de respirația lentă a vântului care șoptește printre firele uscate ale ierbii?

Mă aflu aici, în mijlocul unui tablou desăvârșit de natură, pictat cu lumină și tăcere, iar inima mea pare că nu mai bate în piept, ci undeva în văzduh, între nori și zbor de păsări nevăzute. Fiecare nor pare un gând alb care se prelinge din mintea Universului, iar eu, doar o frântură de suflet ce încearcă să înțeleagă poezia care se scrie fără cuvinte.

Privirea îmi alunecă lin peste dealuri, peste pădurile arse de soare, peste pășunile tăcute care își poartă rugăciunea spre cer. Totul îmi pare atât de viu, de profund și de veșnic. Mă simt o parte din acest miracol, o celulă dintr-un trup divin care pulsează iubire și liniște.

În aceste momente, nu mai vreau nimic. Nu mai aștept nimic. Doar simt. Simt că sunt viu. Că sunt liber. Că aparțin.

Pământul îmi susține pașii, dar cerul îmi poartă gândurile. Între ele, sunt eu, o punte de lumină, un vis care respiră.

Trupul mi-e cald, dar sufletul mi-e rece de atâta frumusețe. Nu de frig, ci de emoția sfântă care îmi tremură prin vene.

Parcă Eminescu mi-ar șopti la ureche: „Trăind în cercul vostru strâmt, norocul vă petrece;

Ci eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece.”

Natura mă învață să fiu. Să fiu aici. Să fiu acum. Fără mască. Fără grabă. Fără teamă.

Aici, în acest colț de lume, fiecare fir de iarbă mă iartă pentru rănile mele. Fiecare nor mă curăță de gânduri.

Fiecare păsare nevăzută îmi aduce aminte cine sunt.

Și cine sunt eu?

Un căutător de lumină, un visător de margini, un suflet care s-a pierdut de multe ori ca să se regăsească aici, acum, în această tăcere care cântă.

Dacă aș putea cuprinde în cuvinte acest moment, ar fi o rugăciune:

Mulțumesc. Pentru cer. Pentru pământ. Pentru acest cadru al infinitului în care am fost primit să tac.

Nu sunt decât o fărâmă de suflet, dar azi, sub cerul acesta albastru, simt că sunt întreg Universul.

Și mă împlinesc prin simplitate.

Aceasta nu este doar o după-amiază. Este o revelație.

Un poem viu, scris de Dumnezeu cu norii.

Iar eu, doar o lacrimă de recunoștință că am fost ales să-l privesc.

Eu , cu sufletul în lumină și picioarele goale pe Pământul sacru al vieții.