$$$

 Într-o zi intră într-un boutique o femeie de vreo treizeci de ani. Stilată, îngrijită, emanând siguranță de sine. În urma ei se târâie un bărbat chel, cam la cincizeci de ani, cu o formă fizică îndoielnică, dar cu un ceas de aur la mână. Amândoi poartă verighete identice — e clar, soț. Expresia de pe chipul lui este exact cea pe care trebuie s-o aibă un soț într-un magazin de haine pentru femei: blazată, ca să nu spunem suferindă.

Femeia își alege cea mai scumpă rochie din magazin. O probează îndelung, gemând încet de plăcere. Soțul, evident, cedează mai repede decât materialul satinului. Scoate cardul, fluieră scurt la vederea sumei — trei mii de dolari — și plătește. Ies împreună.

A doua zi, aceeași femeie revine. De data asta, însoțită de un alt bărbat. Tânăr, atletic, îmbrăcat cu gust. Și el poartă verighetă — dar alta. Iubitul. Femeia ia exact aceeași rochie de ieri și începe din nou ritualul probării. Vânzătoarele, bine instruite, nu trădează nicio reacție. Femeia iarăși se lasă cuprinsă de extazul textil, iar iubitul, vrăjit, scoate și el trei mii. Ea îl sărută cu foc, fericită. Și pleacă.

A treia zi, femeia intră singură. Aduse una dintre cele două rochii înapoi și cere rambursarea. Primește cei trei mii de dolari. Iese din boutique cu un zâmbet discret și... cu o rochie de lux.

Morală:

Soțul e convins că el a cumpărat rochia.

Iubitul e convins că el a cumpărat rochia.

Nici suspiciuni, nici gelozii.

Iar ea? Are rochia... și trei mii de dolari în buzunar.